http://www.istorie-pe-scurt.ro/lupta-de-la-codrii-cosminului-cea-mai-mare-victorie-a-lui-stefan-cel-mare-asupra-poloniei/

http://cultural.bzi.ro/testamentul-lui-stefan-cel-mare-reprodus-de-dimitrie-cantemir-35513

Cine a fost mama lui Ștefan cel Mare?

Cum a luat și consolidat Ștefan cel Mare domnia

http://www.descopera.ro/teoria-conspiratiei/4173769-topul-conspiratiilor-si-controverselor-politice-romanesti

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-purtat-tefan-cel-mare-t-multe-r-zboaie

http://cultural.bzi.ro/blesteme-celebre-din-folclorul-romanesc-28298

http://cultural.bzi.ro/ce-nu-stiati-pana-acum-despre-stefan-cel-mare-27047

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-purtat-stefan-cel-mare-atat-multe-razboaie

Urmarile bataliei de la Codrii Cosminului

http://neamulromanescblog.wordpress.com/2013/07/02/mormantul-lui-stefan-cel-mare/

Iubirile lui Stefan cel Mare

http://istoriesicultura.ro/batalia-de-la-razboieni-valea-alba.html

Batalia de la Valea Alba

Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, duşmani de moarte

Nevestele lui Stefan cel Mare

http://istoriesicultura.ro/stefan-cel-mare.html

Alianta secreta a lui Stefan cel Mare cu Persanii

http://cultural.bzi.ro/cum-l-a-invins-stefan-cel-mare-pe-matia-corvin-la-baia-304

http://cultural.bzi.ro/nevestele-lui-stefan-cel-mare-7636

http://cultural.bzi.ro/ioan-toba-hatmanul-ultimul-strajer-al-lui-stefan-cel-mare-6979

A fost Ştefan cel Mare un sfânt şi un apărător al creştinătăţii?

Cronicari turci despre bătălia de la Vaslui (bătălia de la Podul Înalt)

Pe 10 ianuarie 1475 Ştefan cel Mare zdrobea la Vaslui o armată otomană estimată de sursele contemporane cam la 100.000 de soldaţi. Am adunat mai jos câteva descrieri ale acestei bătălii făcute de câţiva cronicari turci contemporani cu evenimentele. Bineînţeles, pentru o înfrângere se găsesc tot felul de motive. Orudj bin Adil De acolo, Suleiman [...]

Ştefan cel Mare – O încercare de caracterizare

Problema lui Ştefan cel Mare. Marile figuri ale trecutului stau adesea, bogate de înţeles, dar închise încă, în faţa noastră. Nu este o întrebare absurdă aceasta: cine a fost cu adevărat Ştefan cel Mare? Figură din amurgul Evului Mediu oriental, la trecere între vremi, nu e uşor de înţeles şi de cuprins cu mintea cu care cunoaştem oamenii de mai târziu.

Unii au văzut în Ştefan cel Mare pe „atletul lui Christ”, luptătorul pentru credinţa creştină, cruciatul cuprins de marea sete de ideal a începuturilor mistice medievale, a cavalerilor cu cruce pe umăr. Alţii, dimpotrivă, l-au înţeles ca pe un oştean al pământului său moldovenesc, prieten la nevoie şi cu Păgânul. Schimbând alianţele după împrejurări şi vremi, idealul său a fost mai mic, dar mai real, am zice mai modern: păstrarea întreagă a ţării şi a supuşilor încredinţaţi lui de către Dumnezeu.

Oricât de contradictorii sunt aceste două feluri de a înţelege pe Ştefan cel Mare, ele au, amândouă, o parte de adevăr. Desigur, domnul Moldovei n-a fost un cruciat în sensul unei dezlipiri de ţara sa, aşa cum au fost cavalerii din veacurile dinainte. Dar, pe tărâmul solid şi restrâns al ţării sale dintre Carpaţi şi Nistru, a încercat mai mult decât o apărare. Scrisorile sale către Papă, către dogele Veneţiei, către regii vecini, dovedesc că avea o concepţie a unităţii politice creştine, datoare să lupte solidar împotriva turcilor. Când contemporanul său, cronicarul polon Długosz, îl propune pe Ştefan drept căpitan de oaste al întregii creştinătăţi, pentru o nouă cruciată, el ştia, desigur, că un asemenea gând ar fi plăcut domnului, ar fi fost încununarea strădaniilor lui.

Dar, pe de altă parte, Ştefan a plătit tribut turcilor în prima parte a domniei, a chemat chiar pe turci în ţară, în ajutor, în vremea luptelor cu polonii, la sfârşitul domniei sale. A făcut-o, credem, cu durere. Căci, îndată scrie marelui cneaz litvan, Alexandru, cerându-i să se împace cu Ivan cel Mare de la Moscova. E datoria lui s-o facă, scrie Ştefan, să lăsăm certurile, să ne unim împotriva Turcului. Solii lui Ştefan către Ivan III îi spun: „Ion Ştefan voievod ne-a mai poruncit să-ţi vorbim: toţi craii şi toţi domnii creştini, câţi sunt, şi toate părţile Apusului şi toate ţările Italiei se unesc şi se gătesc şi ar dori să meargă împotriva păgânilor. Ar fi bine să ai şi tu pace cu creştinii şi să te scoli, împreună cu toţi domnii creştini împotriva păgânătăţii”.

Această intervenţie diplomatică a domnului Moldovei între două ţări depărtate arată, mai mult ca alte dovezi, o linie de politică internaţională creştină în gândul lui. Am numi pe Ştefan un cruciat realist, om de la sfârşitul Evului Mediu, vreme de burghezi şi de stăpânitori practici.

Domnia şi boierii. Mai este şi o altă latură a politicii lui Ştefan, puţin observată, dar care luminează şi explică multe. Ea înfăţişează lupta dinastiei domnitoare, a puterii domneşti, cu boierimea care se ridică prin stăpânirea pământului, luptă socială plătită cu multe capete tăiate, dar şi cu aducerea străinilor în ţară: a ungurilor, a leşilor, a turcilor. Boierii ridicau mereu
pretendenţi la tronul domnesc şi aveau pentru aceasta sprijin din afară. De aici, ca o urmare a luptei neîncetate a lui Ştefan pentru păstrarea puterii domneşti celei vechi împotriva boierilor, se trag şi luptele cu duşmanii din afară, chemaţi de slăbiciunea structurii sociale a acestei ţări bogate. Dar, tot de aici urmează şi lupta de întărire socială a temeliilor domniei, prin marea operă de colonizare a „curtenilor”, răzeşi de oaste, în sate domneşti de ţară, ce trebuiau să fie sprijinul pe care să se poată bizui Ştefan în lupta lui cu boierimea.

Desigur, acest aspect al lucrurilor nu lămureşte nici el întreaga politică a lui Ştefan. Războaiele cu turcii nu erau războaie de pretendenţi (deşi, la moartea lui Ştefan, au adus şi ei pe pretendentul lor), ci dorinţa sultanilor de a pune mâna pe porturile Mării Negre şi pe o ţară ce prezenta o poziţie strategică însemnată în coasta Poloniei şi, mai ales, a Ungariei, cu toate că Moldova era cam excentrică faţă de linia generală a înaintării otomane spre centrul Europei. Lupta cu turcii a fost pentru Ştefan o luptă de apărare, pe care nu el a provocat-o. Dar, în afară de aceste consideraţii, explicaţia socială, internă, a cauzei luptelor lui Ştefan lămureşte totuşi multe lucruri.

Cum am spus, Moldova atrăgea pe duşmani nu numai din pricina bogăţiei ei, ci şi prin instabilitatea structurii sale interne. Era o vreme când se forma o puternică boierime teritorială; încă din vremea lui Alexandru cel Bun, de pildă, boierul Mihail de la Dorohoi avea 52 de sate în toată ţara. Latifundiile nu sunt, cum se crede îndeobşte, o apariţie târzie a istoriei noastre, ele se ivesc din primele veacuri. Erau mulţi boieri foarte bogaţi, cu mulţi supuşi şi pământuri ca ale unui domn.

Ştefan a fost adesea nevoit să se roage de boierii plecaţi peste graniţă să se întoarcă în ţară: de pildă, de vestitul Mihul logofătul, căruia i-a trimis în Polonia trei salv-conducte, făgăduindu-i moşii şi cinste, dar toate în zadar. Mihul, împreună cu alţi boieri, rămaseră la Liov şi, pe Evangheliarul slavon scris de dânşii, cu cap de zimbru, înseamnă ca stăpân al lor numai pe craiul leşesc.

Boierii pribegi, poate şi cei din ţară, încercau schimbarea domnului prin pretendenţi. Petre Aron, domnul răsturnat, stătea când în Ungaria, când în Polonia, aproape de graniţă; fiul său, Ilie, era în Polonia, unde a fost ucis, iar fiul acestuia se afla încă în Ţara Leşească la moartea lui Ştefan, ca o ameninţare. Fiul lui Alexăndrel, domnul cel tânăr, mort la Cetatea Albă, era şi el în Polonia; Hroiot, cel învins la Şcheia, unde Ştefan era să-şi piardă viaţa, era un pretendent care venea din Ardeal sub scut unguresc, unde se mai afla şi un oarecare Berindei, care tot la scaunul Moldovei râvnea. În oştile lui Matei Corvin, ale polonilor, erau mereu asemenea pretendenţi. În ţară, Isaia vornicul, comandantul oştirii, care avu o însărcinare de încredere în vremea luptei, de la Baia cu craiul unguresc, îşi pierdu peste câţiva ani capul sub paloşul călăului; asemenea Negrilă paharnicul şi Alexa stolnicul şi alţii mulţi, care uneltiseră dinăuntru surparea domnului.

Ştefan a învins totuşi, timp de 47 de ani, pe toţi duşmanii lui dinăuntru şi din afară. Pe ce puteri se întemeia trăinicia domniei lui, căci personalitatea sa, oricât de genială, nu explică înfrângerea boierimii, cât şi a duşmanilor din afară, mai mari şi mai puternici ca Ţara Moldovei?

Am vorbit de o luptă a lui Ştefan cu boierimea, adică cu clasa proprietarilor de pământ. Lupta aceasta se repetă în cursul istoriei noastre ca şi a altor ţări, între puterea monarhică şi aristocraţie. Ea nu trebuie înţeleasă însă ad litteram, ca o luptă dusă de o clasă unită şi unitară, cu scopul bine aşezat de a răsturna puterea domnului. În boierime erau oameni mândri şi bogaţi, plini de ambiţii individuale, care credeau că pot să se joace cu domnul, să-l schimbe, cum fusese cazul sub urmaşii lui Alexandru cel Bun, pentru că alţii aveau mai multă trecere şi onoruri. Era o clasă anarhizată prin esenţa ei.

Dar se vede bine din istoria lui Ştefan cel Mare că boierimea era divizată. Erau unii boieri foarte puternici şi bogaţi, care se perindau în dregătorii înalte sub diferiţi domni, fără ca schimbările de domnie să-i poată clinti. Ştefan a păstrat o parte din dregătorii lui Petre Aron, ucigaşul tatălui său, şi chiar pe unii a căror credinţă era îndoielnică, cum a fost cazul lui Arbore, portarul de Suceava, bănuit, se pare pe drept, de ambiţii domneşti.

Dar şi foarte multe figuri mai apar între dregătorii cei mari ai lui Ştefan. De unde şi-i alegea el? Arbore, de pildă, fusese pârcălab la Neamţ şi e adus la Suceava, să apere cetatea de scaun. Tăutul fusese un simplu scrib de slavonie şi e ridicat în fruntea cancelariei ca logofăt. Printre dregătorii lui Ştefan erau şi foarte multe rude ale domnului, dotaţi în chip darnic cu moşii: Vlaicul, unchiul domnului, se pare după mamă, Şandru, cumnatul domnului, cel căzut în lupta de la Râmnic. Ştefan urmăreşte să-şi formeze o boierime a lui, înzestrând-o cu moşii şi dându-i comande militare.

Colonizarea satelor de curteni. Dar sprijinul cel mare al domnului este curtea. Armata lui Ştefan cuprindea prea puţini lefegii; nu era încă epoca de aur a mercenarilor specialişti, căci armele de foc nu jucau, pe atunci, un rol precumpănitor. Nici „oastea cea mare” a ţăranilor de pe tot întinsul ţării nu pare a fi fost hotărâtoare în războaiele marelui domn, căci adunarea oamenilor din toate unghiurile ţării era în practică foarte anevoioasă şi înceată.

Fapt puţin cunoscut, oastea lui Ştefan, oastea de strânsură, era alcătuită mai ales din târgoveţi, ce reprezentau aglomeraţii mai mari şi se puteau mai uşor aduna la ceasuri de nevoie. Numeroşi armeni din Cetatea Albă şi din Suceava au luptat sub steagurile moldoveneşti, atât la Baia, cu ungurii, cât şi la Vaslui, cu turcii, fapt dovedit documentar.

Dar oastea permanentă, dacă putem s-o numim aşa, o forma curtea. „Curtenii”, instituţie de origine bizantină, erau mici proprietari militari, ca şi plăieşii de mai târziu sau roşii de ţară din Muntenia. Ei stăteau pe pământ domnesc, scutiţi de dăjdii şi prestaţii, în schimbul îndatoririi de a fi gata oricând sub arme. Satele de curteni erau răspândite în toată ţara, dar ţineau de câte un steag din cetatea cea mai apropiată. Aceşti proprietari oşteni erau socotiţi în rândurile boierimii mici, sau ca o clasă intermediară deosebită. Li se zicea viteji şi dintre dânşii s-au ridicat şi mulţi dregători ai sfatului domnesc. După izbândele împotriva muntenilor şi aceea de la Codrii Cosminului, cronica slavonă contemporană scrie despre Ştefan: „şi mulţi viteji făcu atunci şi cu daruri scumpe îi dărui, pe fiecare după destoinicia lui”. Când zice cronica despre lupta de la Valea Albă că Ştefan a dat drumul acasă gloatelor ţărăneşti şi a rămas numai cu 10.000 de „boieri” ale căror oase „au albit” pământul codrilor, e vorba, bineînţeles, de aceşti „curteni”.

Puterea lui Ştefan vodă a stat în „curtea” lui, în această oaste de ţară, am putea zice în oameni de arme sădiţi de el pe tot întinsul ţării. Căci acesta a fost actul politic mai însemnat, care lămureşte puterea şi politica marelui domn. El a fost un mare colonizator de oşteni. Toate „locurile pustii”, adică fără proprietar, erau de drept ale domniei şi domnul coloniza pe ele oşteni-plugari. Aceştia au format puterea de neînfrânt a domnului, înăuntru şi în afară. Pe câmpiile de lângă Nistru, aproape de cetăţile de piatră ale Hotinului, Sorocii, Tighinei şi Cetăţii Albe, ca şi în regiunile păduroase nedesţelinate, peste tot, domnul a aşezat proprietatea militară. Ştefan neavând încredere deplină în boieri, nu ne îndoim că această colonizare a format un ţel bine înţeles al politicii lui sociale şi, poate, opera cea mai de seamă de consolidare a ţării pentru veacuri. Domnul dăruieşte locuri „în pustiu”, „ca să-şi întemeieze sat şi să-şi facă prisacă de albine”, sau: „loc în pustiu la fântâna de la obârşia Largei, pe care i l-am dat pentru slujba lui”. Chiar de peste graniţă aducea colonişti, ruteni din Pocuţia şi din Podolia, unde trimite întrun rând oşteni să „aducă” de la Braclaw oameni, ca să-i aşeze în ţară. Cred că păstrarea numelui lui Ştefan în popor până azi, pe când numele altor domni s-a şters din lumina tradiţiei, se datoreşte, în mare parte, acestei opere de colonizare.

În mic, în proporţii mult mai reduse, s-a întâmplat în Moldova lui Ştefan un fenomen istoric, pe care istoricii ruşi l-au recunoscut în mare, în trecutul ţării lor. Toată lumea cunoaşte lupta seculară dusă de ţarii ruşi împotriva boierilor şi a cnejilor, mari proprietari de pământ, care a culminat prin „grozăviile” lui Ivan cel Groaznic. Şi acolo boierimea a fost înfrântă prin politica de colonizare a ţarilor. Puterea boierilor sta în stăpânirea pământului şi a supuşilor de pe el; împotriva lor, ţarul luptă cu colonizări de noi pământuri, ceea ce îi asigură oameni de oaste credincioşi. Absolutismul ţarist, care s-a prelungit anacronic până în 1917, pe când un asemenea regim nu mai dăinuia de mult în Europa, se explică prin numărul nesfârşit de pământuri de colonizat, pe care le avea la îndemână ţarul. Soloview a caracterizat istoria Rusiei ca „istoria unei colonizări”.

Din nefericire pentru domnii ei, Moldova avea graniţe strâmte şi, în veacul al XVI-lea, aproape că nu mai erau în ţară pământuri fără stăpân, aşa că politica lui Ştefan n-a putut fi continuată, şi secolul ce urmează va vedea stăpânirea aristocraţiei şi decăderea domniei.

Ştefan era într-o situaţie pe care n-au avut-o domnii de după dânsul. Oastea lui de ţară avea atunci întreaga ei valoare. Tragedia lui Mihai Viteazul a fost că eroica sa epopee s-a desfăşurat în vremea oştilor de mercenari, când soldaţii de ţară n-aveau valoare pentru război, iar domnul muntean n-avea întotdeauna cu ce să-şi plătească lefegiii. Ştefan, dimpotrivă, a avut în mâna lui puterea ce venea din seva adevărată a ţării; lui Mihai, acest sprijin din adâncimi i-a lipsit. De aici rezistenţa dârză a unuia, ca şi căderea repede a celuilalt.

Bogăţiile lui Ştefan cel Mare. Dar mai este o latură a problemei, pe care nu trebuie s-o pierdem din vedere. Ştefan a fost un domn foarte bogat, pentru că ţara sa era foarte bogată pe vremea lui. Îşi putea îngădui să-şi cumpere săbii scumpe pe comandă, tocmai de la Genoa, brocarturi roşii de la Veneţia, să aducă în ţară meşteri pentru zeci de biserici şi mănăstiri, pline
de podoabe bogate. Patruzeci şi şapte de biserici ar fi zidit Ştefan vodă; pentru aceasta i-au trebuit cufere pline de galbeni. Mercenari propriu-zişi, adică specialişti în arme de foc, care-şi vindeau ştiinţa pe bani, am arătat că n-a avut mulţi, dar nu ne îndoim că cele câteva mii de secui care l-au urmat în mai toate luptele, trecuseră munţii în leafă; asemenea şi polonii ce au luptat la Vaslui împotriva turcilor. Mii de lucrători ridică în vremea lui Ştefan vodă cetăţi de piatră: la Roman, unde lucrul fu însă oprit de „o ploaie de sânge”, la Cetatea Albă, la Hotin şi la Suceava, adesea cu meşteri străini.

Moldova era o ţară bogată încă dinainte de Ştefan cel Mare. Când Vladislav Iagello, regele polon, îşi amaneta părţi din ţară ca să găsească bani – Ţara Dobrzyinska, Cavalerilor Teutoni şi Pocuţia, Moldovei –, de la Petru al Muşatei, voievodul de Suceava, împrumută el suma de 3.000 de livre de argint italienesc, o sumă foarte mare pentru vremea aceea. Când Mengli Ghirei, hanul tătar, avu nevoie de „bani turceşti”, pe care nu-i avea, se împrumută din Moldova lui Ştefan cu 40.000 de bani turceşti.

Încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea, domnii Moldovei băteau monedă proprie de argint, cu zimbru şi inscripţie slavonă, semn de înflorire şi autonomie economică. Primele monede polone nu sunt decât cu câteva decenii mai vechi. În Moldova, Cetatea Albă, cel mai bogat şi probabil cel mai populat oraş al ţării, avea moneda sa proprie.

Se cunosc originile acestor bogăţii. Corăbii italiene, genoveze mai ales, cu prora înaltă de lemn, cu pânze vopsite în roşu, veneau la Chilia şi la Cetatea Albă şi aduceau acolo mărfuri din Orient, vinuri, mirodenii, piper, fructe, stofe. La Cetatea Albă, ca şi la Suceava, erau capitalişti italieni cu casa lor de comerţ, în frunte cu un consul. Ei se întâlneau cu negustorii armeni şi germani, al căror centru de afaceri era mai ales la Liov. „Drumul moldovenesc” trecea peste Iaşi, Suceava, Liov şi de acolo se unea cu drumul ce ducea la oraşele hanseatice de la Marea Baltică şi la cele din Flandra. Postavurile de Ypres, Louvain, Colonia veneau prin Moldova şi erau oferite în schimbul mărfurilor levantine. Drumul moldovenesc era o parte dintr-o mare arteră de comunicaţie continentală şi vămile lăsau vistieriei domneşti bogate venituri. De aceea a luptat Ştefan cu atâta înverşunare pentru Chilia şi Cetatea Albă, porturile lui. El ştia că acolo stă puterea ţării sale şi o spune lămurit în solia trimisă Papei şi dogelui Veneţiei: „Queste do terre sono tuta la Valachia, et la Valachia cum queste do terre sono un muro del Hungaria et Pollona”. Pierderea lor a însemnat sfârşitul înfloririi economice a Moldovei.

Aşadar, în lupta cu boierimea, Ştefan cel Mare nu s-a găsit în situaţia domnilor de mai târziu, când singurul venit mai însemnat din ţară era rodul pământului, şi acesta era în mâna boierilor. Veniturile vămilor şi iarmaroacelor erau mult mai însemnate decât veniturile în natură ale boierilor noştri. Din punct de vedere economic, Ştefan stătea mult mai bine ca boierii.

Alături de boieri, era pe vremea lui şi o burghezie bogată, ce e drept, mai mult străină, germană în primul rând (municipalitatea din Baia şi cea din Suceava dau acte în limba germană în secolul al XV-lea), apoi armenească, dar care putea fi economiceşte un sprijin al domniei. Am văzut că şi ca militari au luat parte aceşti târgoveţi străini la luptele lui Ştefan cel Mare. Numai mai târziu, când drumul de negoţ se închide, burghezia străină decade, se românizează şi sărăceşte.

Ştefan în cadrul vremii sale. În lumina acestor fapte sociale şi economice, înţelegem mai bine întrebările puse la începutul acestui studiu. Ştefan este o figură a vremii sale, nu un cruciat din vremea când mizeria cumplită şi duhul de aventură suflau asupra Europei. Om al unui veac realist, întemeiat pe puteri reale, el este unul din stăpânitorii sfârşitului Evului Mediu, vreme de bogăţie şi de planuri practice. Contemporanul său din Franţa este Ludovic XI, monarhul cel şiret, care ştiu să refacă unitatea ţării împotriva nobilimii, sprijinindu-se pe burghezia bogată. Două trăsături de caracter în contrast reies din această figură: cruzime şi credinţă. Le vom regăsi şi în figura lui Ştefan. Istoricii şi mai ales romancierii au crezut că evlavia lui Ludovic XI era o faţadă ipocrită, cruzimea singură – adevăratul fond al sufletului său. Cine cunoaşte sufletul medieval ştie, însă, că amândouă merg împreună şi se completează ca o stranie armonie.

Dar Ludovic XI este departe de Ştefan cel Mare, cu toată civilizaţia şi împrejurările istorice ce-i despart. Un alt stăpânitor contemporan, o mare figură a Orientului european, are puncte de asemănare cu domnul Moldovei: e vorba de Ivan III al Rusiei, căsătorit cu o principesă bizantină, ca şi Ştefan vodă. Prinţ ortodox, se trăgea din eroicul luptător împotriva păgânilor tătari, Dimitrie Donskoi, pe care-l preamăresc legendele şi cântecele bătrâneşti. Ivan era un om practic şi bogat. Foarte evlavios, a folosit evlavia sa ca să atragă spre dânsul pe toţi ruşii ortodocşi şi de aceea a fost poreclit „adunătorul pământului rusesc”. Bogat prin cuprinderea oraşelor comerciale de pe fluviile ce duceau la Marea Baltică, mai ales a Novgorodului, a luptat în interior împotriva boierilor, în afară împotriva colonilor şi a tătarilor. Diplomat abil, a ştiut să-şi atragă când pe unul, când pe celălalt dintre rivalii săi, ca să nu-i aibă niciodată pe toţi uniţi împotriva lui. Cu Ştefan, cuscrul său, a fost până aproape de sfârşit, bun prieten şi aliat – îi apropia doară duşmănia împotriva Poloniei. Ivan a împiedicat, de altfel, pe Alexandru al Litvaniei să vie în ajutorul lui Ioan Albert în luptele împotriva Moldovei care s-au terminat prin înfrângerea regelui în Codrii Cosminului: „Cu Ştefan voievodul avem noi lege şi jurământ, noi pe Ştefan voievod nu-l vom lăsa singur. Dacă te ridici împotriva lui, şi noi vom porni cu război asupra ta; dacă vrei pace, şi noi vrem”. Politica lui Ştefan, de pildă lupta pentru Pocuţia, ţară de mică nobilime ortodoxă, nu se înţelege bine decât în legătură cu aceea a lui Ivan III, care căuta şi el să puie mâna pe provinciile locuite de credincioşi ai Bisericii Răsăritului din Polonia şi din Litvania. Acelaşi simţ practic în politică, aceeaşi politică de întărire a temeliilor interne la ambii domnitori.

Sunt figuri ale vremii, dar, desigur, fiecare cu individualitatea sa. Ştefan are ceva mai mult din credinţa pură a vremilor curate, el încearcă să împace spiritul de cruciată cu vremea aceasta a socotelilor egoiste. Pentru că el, spre deosebire de ceilalţi, este „în calea răutăţilor”. Nici Ludovic XI, nici Ivan III n-au dat vreo bătălie mai mare în toată domnia lor, pe când Ştefan n-a lăsat o dată sabia din mână. O spune el însuşi: „Ivan al Moscovei nu se bate niciodată cu duşmanii şi cuprinde mereu ţinuturi şi cetăţi noi, iar eu o zi nu pot lăsa sabia din mâini şi abia izbutesc să-mi păstrez ţara întreagă”.

Domnul Moldovei se găsea în faţa Turcului, puterea militară cea mai mare din câte au ameninţat viaţa economică şi culturală a Europei. Ivan era departe, ferit; cu atât mai mult erau stăpânitorii din Apus. Situaţia geografică îl făcea pe Ştefan să fie luptător pentru credinţă, dar ea îi dădea putinţa şi să înţeleagă mai bine ca alţii că între creştini este, trebuie să fie, o comunitate în lupta împotriva păgânilor. „Ţara noastră e poarta creştinătăţii, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă a creştinătăţii care e ţara noastră va fi pierdută, Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva, atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie”, scrie el în scrisoarea de izbândă de la 1475. De aceea, în sufletul său învie vechi ecouri ale cavalerilor purtători de cruce, ale lui Ioan Corvin şi ale lui Mircea cel Bătrân.