Stefan Cel Mare[v=]

Rezumarea primului mesaj :

STEFAN  CEL  MARE-
Dacă vrăjmaşul vostru vă va strâmtora prin ruşinoase închinări, atunci mai bine treceţi prin paloşul lui decât să fiţi privitori ai împilării şi ticăloşirii ţării voastre.

De ce s-a luptat Ştefan cel Mare cu turcii?

Despre Ştefan cel Mare, domn al Moldovei între 1457 şi 1504, se spune
că a fost apărătorul creştinătăţii, al Europei împotriva turcilor şi a
islamului. A fost un adevărat „atlet al credinţei creştine“, după cum
îl caracteriza chiar Papa Sixt al VI-lea într-o scrisoare redactată
chiar în perioada războaielor lui Ştefan cel Mare cu turcii.

Manualele de istorie, cărţile şi studiile ştiinţifice, precum şi
filmele dedicate marelui nostru domnitor ne prezintă în unanimitate
această imagine eroică de apărător al creştinătăţii. Figura lui Ştefan
cel Mare a devenit sinonimă cu epopeea poporului român, care s-a
sacrificat pe altarul credinţei creştine în lupta împotriva
necredincioşilor turci. Şi totuşi, a apărat Ştefan cel Mare
creştinătatea?

Primele contacte ale moldovenilor cu turcii, din punct de vedere
politic şi militar, au fost mult mai târzii decât cele ale Ţării
Româneşti, care, după 1393, s-a aflat adesea sub presiunea otomană. În
1412, cu ocazia Tratatului de la Lublin, încheiat de regele Poloniei,
Vladislav Jagello, cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a
existat un act adiacent „secret“ care prevedea împărţirea Moldovei
între cele două puteri în cazul în care Alexandru cel Bun, domnitorul
Moldovei, nu ar fi participat la o planificată cruciadă împotriva
turcilor.

Documentul a fost un compromis între cei doi regi pentru împărţirea
Moldovei în zone de influenţă, deoarece suveranul polonez era suzeran
al domnitorului român, în timp ce regele maghiar doar ridicase
pretenţii. Înţelegerea de la Lublin dovedeşte că domnul Moldovei arăta
în acea vreme cel puţin o atitudine paşnică, nebelicoasă, faţă de
turci. Nici nu avea vreun motiv să aibă o altfel de atitudine, atâta
timp cât turcii nu au ridicat încă nicio pretenţie asupra Moldovei.

Abia prin 1421 a fost un atac de pradă al turcilor în sudul Moldovei.
După moartea lui Mircea cel Bătrân, teritoriul dobrogean a fost ocupat
de turci. Astfel, Imperiul Otoman avea graniţă comună cu Moldova pe
Dunăre. Izvoarele nu menţionează alte asemenea expediţii de jaf ale
turcilor în prima jumătate a secolului al XV-lea.

După 1432, o dată cu moartea lui Alexandru cel Bun, Moldova a fost
într-o anarhie continuă, determinată de succesiunea la tron a mai
multor domnitori cu perioade ­scurte de domnie. Ba chiar, o vreme,
Moldova a fost împărţită în două ţări, fiecare cu propriul domnitor,
sfat domnesc, mitropolit şi domnitor ce jura distinct credinţă regelui
polonez. În ciuda acestei anarhii de peste două decenii, turcii au
cerut tribut doar în 1455, ceea ce dovedeşte că înainte, Moldova nu a
fost printre obiectivele otomane.

Mahomed al II-lea şi planurile de supunere a Europei creştine
În 1455, sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, a
cerut Moldovei să plătească un tribut de 2.000 de galbeni. Cucerirea
capitalei bizantine de către Mahomed al II-lea l-a „îmbătat“ pe acesta
cu o foarte mare încredere în propriile puteri, plănuind supunerea
întregii Europe creştine. Astfel, în 1454, el cucerea o mare parte a
Serbiei şi îşi trimitea flota să ameninţe porturile nord-pontice.

Inclusiv Cetatea Albă a fost atacată de flota otomană. Turcii au cerut
coloniei genoveze Caffa din nordul Mării Negre un tribut anual de
3.000 de galbeni, care a început să fie plătit din martie 1455.
Tătarii din Crimeea au devenit şi ei vasali turcilor.

Domnitorul Petru Aron, după ce a înţeles că suzeranul său, regele
Poloniei, nu este dispus să îl ajute, a consultat şi opinia boierilor.
Hotărârea a fost unanimă: să se accepte plata tributului. Astfel se
evita o confruntare armată cu turcii, deoarece plata tributului
asigura liniştea şi protecţia din partea otomană. Deja existau trei
somaţii din partea turcilor pentru acceptarea tributului.

Odată tributul plătit, tributarul intra în casa păcii, conform
dreptului islamic. Valoarea tributului nu era mare: 2.000 de galbeni
nu era un efort financiar deosebit pentru Moldova. Iar din punct de
vedere al poziţiei pe plan internaţional, domnul Moldovei rămânea în
continuare vasal al regelui Poloniei, exercitându-se practic o dublă
suzeranitate – polonă şi otomană asupra Moldovei.

Dobândirea tronului Moldovei de către Ştefan cel Mare


(Portret al lui Ştefan cel Mare realizat în perioada comunistă după
litografia lui Costin Petrescu din 1904. Imaginea voievodului
moldovean este supradimensionată, acesta fiind transformat într-un
adevărat Goliat)

Conform obiceiului, orice os domnesc descendent din vechii domnitori
putea să pretindă drepturi asupra tronului Moldovei. Inclusiv urmaşii
nelegitimi aveau dreptul la tron. Chiar şi Ştefan cel Mare era fiul
unui bastard, tatăl său, Bogdan al II-lea, fiind rodul unei relaţii
nelegitime a lui Alexandru cel Bun.

Absenţa principiului primogeniturii, adică dreptul la tron al primului
născut, caracteristic dinastiilor occidentale, a cauzat majoritatea
luptelor pentru tron în Moldova şi Ţara Românească. Practic, orice
pretendent la tron care se bucura de sprijinul unei majorităţi a
boierimii, dar mai ales de susţinerea uneia dintre puterile vecine,
putea să obţină tronul.

La fel a urcat pe tron şi Ştefan cel Mare. A venit în Moldova cu oaste
primită de la domnul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş. La Doljeşti s-a
înfruntat oastea munteană trimisă de Vlad Ţepeş şi un număr de
susţinători moldoveni din Ţara de Jos, în total circa 6.000 de oşteni,
cu un număr similar de oşteni ai lui Petru Aron. Bătălia a fost
decisivă, Ştefan a învins şi a fost recunoscut domn.

De ce l-a ajutat Vlad Ţepeş? Cărţile de istorie ne spun că astfel Vlad
Ţepeş dorea să îşi asigure un sprijin în campaniile antiotomane pe
care el le planifica! Total fals! Inclusiv Vlad Ţepeş plătea tribut
turcilor! După ce protectorul său, Iancu de Hunedoara, a murit la
sfârşitul lunii august 1456, răpus de ciumă în tabăra militară
cruciată, în condiţiile anarhiei din Ungaria, lui Vlad Ţepeş nu îi
rămăsese decât opţiunea tributului şi a închinării faţă de sultan.

Nu era o noutate ca un domn muntean pus pe tron de unguri să fie
recunoscut domn şi de sultan în urma plăţii tributului. Iar de
planificarea unor campanii antiotomane nici nu putea fi vorba în
mintea lui Vlad Ţepeş în 1457, când nici măcar tronul său nu era
sigur, iar planurile de cruciadă erau doar în mintea papilor, în lipsa
unui lider de talia lui Iancu de Hunedoara!

Chilia – cauza conflictului dintre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare
Chilia a fost un important port la gurile Dunării, cu acces din Marea
Neagră, prin care tranzitau cantităţi importante de mărfuri aduse din
Orient, pentru desfacerea lor în Europa Centrală. Negustorii saşi
braşoveni aveau privilegii şi taxe vamale preferenţiale pe drumul
comercial al Brăilei, care ducea la portul Chilia. Cetatea a ajuns în
stăpânirea Moldovei în ultimii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun.
Cel care controla portul beneficia de venituri substanţiale din vămile
percepute aici.



În 1447-1448, domnul Moldovei, Petru al II-lea, a cedat cetatea Chilia
lui Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei. De atunci până în 1465,
cetatea a fost apărată de o garnizoană maghiară. Stăpânirea maghiară
asupra Chiliei a fost confirmată de Bogdan al II-lea, tatăl viitorului
domn Ştefan cel Mare, precum şi de Alexandru şi Petru Aron. Probabil
că în perioada anarhiei din Ungaria din anii 1457-1458 cetatea a ajuns
în stăpânirea lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti.

Cetatea Chilia a fost mărul discordiei între Ştefan cel Mare şi Vlad
Ţepeş. Domnul Moldovei s-a străduit să redobândească Chilia. Cel puţin
din toamna anului 1460 conflictul dintre Ştefan şi Vlad era deschis:
saşii braşoveni îi promiteau lui Vlad o oaste de 4.000 de soldaţi
împotriva turcilor sau a Moldovei!
În timp ce domnul Ţării Româneşti s-a implicat total în cruciada
antiotomană planificată de Congresul de la Mantova, Ştefan cel Mare a
aderat la pacea dintre Polonia şi Imperiul Otoman. Cele două opţiuni
de politică externă au radicalizat conflictul moldo-muntean.

Încă din ianuarie 1462 sunt menţionate lupte la hotarele dintre cele
două ţări, ceea ce periclita comerţul în zonă. În aceste condiţii,
colaborarea dintre Ştefan cel Mare şi flota otomană la asedierea
Chiliei, în iunie 1462, nu trebuie să ne surprindă. Colaborarea
turcilor cu moldovenii conduşi de Ştefan a fost consemnată de
cronicarul Laonic Chalcocondil. După eşecul asediului, în care chiar
domnitorul Moldovei a fost rănit, oastea moldoveană a intrat în Ţara
Românească, dar a fost oprită de Vlad Ţepeş.

Abia la sfârşitul lunii ianuarie 1465, cu concursul negustorilor din
Chilia, Ştefan cel Mare a reuşit să cucerească mult râvnita cetate.
Probabil că, pentru a evita riscul unei campanii otomane, Ştefan a
acceptat sporirea tributului la 3.000 de galbeni.

1467 – victoria de la Baia asupra lui Mathias Corvin
Regele Ungariei, Mathias Corvin, a ridicat încă de la început
pretenţii de suzeranitate asupra domnului Moldovei, aşa cum fuseseră
şi raporturile dintre cele două ţări pe timpul lui Iancu de Hunedoara.
Presiunile diplomatice şi susţinerea pretendenţilor la tronul Moldovei
pe teritoriul Ungariei nu au reuşit să îl aducă pe Ştefan la
raporturile politice dorite de regele maghiar. Nici măcar în 1465 nu a
intervenit ferm la solicitarea vasalului său, Radu cel Frumos, domnul
Ţării Româneşti, pentru redobândirea Chiliei.

Răscoala ardelenilor în vara anului 1467 i-a oferit regelui maghiar
prilejul să vină în preajma hotarelor Moldovei şi să încerce
clarificarea raporturilor cu Ştefan cel Mare. Nobilii ardeleni erau
nemulţumiţi de modificarea sistemului de impozitare şi, invocând
dreptul la rezistenţă al nobilimii, după ce au reînnoit pactul cu
saşii şi secuii – Unio trium nationum –, s-au revoltat împotriva
regelui în august 1467.

Regele a intervenit rapid împotriva răsculaţilor, a înăbuşit răscoala,
i-a executat pe lideri şi le-a confiscat averile. Unii răsculaţi s-au
refugiat în Moldova, ceea ce i-a determinat pe unii istorici să
exagereze rolul lui Ştefan cel Mare în organizarea răscoalei. Domnul
Moldovei nu a avut niciun rol în răscoală, pur şi simplu la el s-au
refugiat unii lideri ai răsculaţilor; din pricina relaţiilor
tensionate dintre Ştefan şi regele Ungariei, nu exista riscul ca să
fie predaţi lui Mathias Corvin.

După ce i-a pedepsit pe răsculaţi cu o oaste de circa 8.000 de oşteni
adunaţi din vestul Ungariei, Mathias a adunat şi oastea nobiliară din
Transilvania şi a trecut în Moldova. În orice caz, nu erau 40.000 de
ostaşi în armata maghiară, cum se exagerează de către unii istorici!
Dacă i-au trebuit 8.000 de oşteni să învingă răscoala ardelenilor, de
unde să mobilizeze în Ardeal încă 32.000 de soldaţi? Un total de
12.000 sau cel mult 15.000 de oşteni ar fi mai aproape de realitate.
În ultima parte a expediţiei în Moldova, Mathias a jefuit satele şi
târgurile pentru a face presiuni asupra domnitorului, care tergiversa
supunerea. Jaful era şi o răsplată a oastei maghiare participantă la
campanie.

În ciuda complotului unui număr mare de boieri, Ştefan a reuşit să
învingă oastea maghiară într-o ambuscadă la Baia, profitând de
avantajul terenului şi surpriza atacului nocturn. Succesul lui Ştefan
cel Mare la Baia l-a umilit pe regele Ungariei, care a plecat pe targă
de pe câmpul de luptă. Lui Ştefan victoria i-a dat încrederea în
puterea militară a Moldovei.

Războiul dintre Moldova şi Ţara Românească
Încă din 1468, animozitatea dintre Radu cel Frumos, domnul Ţării
Româneşti, şi Ştefan cel Mare a degenerat în pregătiri de război.
Cauza era cetatea Chilia şi drumul comercial care ducea la ea. Etapa
ameninţărilor a fost depăşită în februarie 1470 de Ştefan, care a
jefuit Brăila şi Târgul Floci, cele mai importante centre comerciale
ale Ţării Româneşti.



Ştefan cel Mare, aşa cum apare el înfăţişat într-o miniatură din
Tetraevangheliarul de la Mănăstirea Humor (din anul 1473). Ştefan este
reprezentat în genunchi, oferind Tetraevangheliarul Maicii Domnului şi
pruncului Iisus. Tetraevangheliarul a fost descoperit în anul 1881 de
către cărturarul Melchisedec, care îşi exprima opinia că miniatura cu
pricina este „adevăratul şi autenticul portret al marelui Ştefan!“ (în
Analele Academiei Române)


Regele Poloniei, Cazimir, a încercat să medieze pacea dintre cei doi
domnitori chiar la solicitarea lui Ştefan cel Mare. Era o manevră
diplomatică abilă din partea domnitorului moldovean, care a invocat
pericolul unui atac turcesc în sprijinul lui Radu, ceea ce ar fi putut
afecta şi interesele poloneze.

Replica lui Radu a venit în toamna aceluiaşi an, când prezenţa sa şi a
oastei muntene este atestată la Buzău pentru a ataca Moldova. A
ridicat pe malul Siretului o cetate, ceea ce l-a determinat pe Ştefan
să ia măsuri similare, ba chiar a sabotat proiectul muntean prin
devierea cursului râului. În martie 1471, moldovenii i-au înfrânt la
Soci pe munteni, Radu cel Frumos pierzând cu această ocazie şi
sceptrul.
Încă din 1472, Ştefan l-a întreţinut în Moldova pe Laiotă Basarab,
pretendent la tronul Ţării Româneşti.

Duşmănia dintre cei doi domnitori, Radu şi Ştefan, degenerase şi
Ştefan a conceput un plan de schimbare a voievodului muntean. În
noiembrie 1473, Ştefan a atacat cu întreaga oaste Ţara Românească, l-a
învins pe Radu, i-a luat tezaurul, le-a luat în captivitate pe soţia
şi pe fiica domnitorului muntean (fiica i-a devenit peste câţiva ani
soţie lui Ştefan) şi l-a instalat domn pe Laiotă Basarab.

Intervenţia lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, cauza războiului cu turcii
Turcii nu au intervenit direct în conflictul dintre Radu cel Frumos şi
Ştefan cel Mare. Ambii domnitori erau vasali ai sultanului şi plăteau
tribut. În anumite momente ale războiului moldo-muntean s-au aflat
trupe turceşti în Ţara Românească, însă ele nu au intervenit deloc în
conflict. Este cunoscut rolul de mediator al păcii între cele două
părţi beligerante pe care l-a avut regele polonez la solicitarea lui
Ştefan cel Mare.

Izvoarele nu menţionează vreo mediere din partea sultanului, dar
tocmai prezenţa trupelor turceşti în Ţara Românească cel puţin în mai
1470 şi ianuarie 1471 sugerează rolul de „mediere“ a conflictului.
Sultanul a fost direct lezat în interesele sale la Dunărea de Jos prin
schimbarea domnului Ţării Româneşti. Indiferent de simpatia lui
Mahomed al II-lea faţă de Radu cel Frumos, schimbarea domnitorului
muntean era un act de infidelitate şi o provocare la război la adresa
Porţii.

Gradul de supunere a Ţării Româneşti faţă de Poartă era mult mai mare
decât al Moldovei. Interesele Porţii în Ţara Românească erau mult mai
mari datorită poziţiei geo-strategice a acesteia faţă de principalul
inamic al turcilor în regiunea Dunării, regatul Ungariei.

În timpul campaniei din Ţara Românească din noiembrie 1473, Ştefan a
numit pârcălabi în cetăţile muntene, ceea ce era un atribut al
domnului ţării. Laiotă Basarab era atât de îndatorat lui Ştefan încât
a renunţat la prerogativele sale domneşti. Astfel, Ştefan cel Mare
apare în postura de suzeran al lui Laiotă, o postură care leza
puternic interesele otomane. La finalul lunii decembrie 1473, trupele
turceşti au intervenit direct şi l-au reinstalat pe tron pe Radu cel
Frumos şi au întreprins o expediţie de jaf în sudul Moldovei. După
trecerea iernii, domnul moldovean a devastat ţara vecină, dar nu a
reuşit să îl alunge de pe tron pe domnul pus de turci, după cum n-a
reuşit acest lucru nici în campania din toamnă. Sultanul l-a somat pe
Ştefan să reia plata haraciului şi să predea cetatea Chilia.

Deja conflictul se acutizase, intrase într-o fază în care nu mai era
cale de întoarcere. Acesta este momentul în care sultanul a dispus o
campanie în Moldova pentru liniştirea graniţei imperiului în zonă. Aşa
a avut loc prima campanie de supunere a Moldovei faţă de Poartă,
desfăşurată în iarna 1474-1475, terminată cu o victorie categorică a
lui Ştefan cel Mare.

Unii istorici consideră că Ştefan a preluat iniţiativa în 1473 şi a
declanşat conflictul cu turcii prin întreruperea plăţii haraciului şi
schimbarea domnitorului muntean. În acelaşi timp, constată că anul
respectiv a fost impropriu declanşării războiului antiotoman, deoarece
turcii tocmai i-au învins pe perşi şi erau bine poziţionaţi în Europa.
Pentru a explica acţiunea lui Ştefan se încearcă legarea declanşării
conflictului de căsătoria domnitorului moldovean cu Maria de Mangop,
descendentă a împăraţilor bizantini, şi arogarea titlului imperial.

A subestimat Ştefan cel Mare poziţia lui Radu cel Frumos la curtea otomană?
În ciuda acestor explicaţii, nimeni nu s-a întrebat de ce Ştefan cel
Mare şi-ar fi dorit un război cu turcii în acel moment. Tributul de
3.000 de galbeni îi asigura liniştea din partea turcilor. Ce motiv ar
fi avut Ştefan să declanşeze războiul cu turcii? Arogarea titlului de
ţar în 1473 dovedeşte orgoliile şi ambiţiile domnitorului, în niciun
caz vreun plan de alungare a turcilor din Balcani! Din punct de vedere
militar, Ştefan s-a dovedit un bun strateg, care ştia să îşi evalueze
capacităţile militare. Oricât de pios şi de creştin ar fi fost, era
conştient că nu poate face faţă singur turcilor.

Resursele militare şi economice ale Moldovei nu se puteau măsura cu
cele ale turcilor. Majoritatea acţiunilor diplomatice ale lui Ştefan
demonstrează abilităţile sale diplomatice. Un asemenea strateg a
riscat însă conflictul cu turcii în momentul în care a decis
schimbarea de pe tronul Ţării Româneşti a lui Radu cel Frumos,
protejatul sultanului. Ştefan cel Mare a subestimat poziţia lui Radu
cel Frumos la Curtea otomană şi a riscat. Nu se aşteptase ca turcii să
intervină direct şi să îl atace.



Construcţia Mănăstirii Putna, menită a fi necropola familiei
domnitorului, a început la 10 iulie 1466. Mănăstirea a fost sfinţită
la 3 septembrie 1469, în prezenţa lui Ştefan cel Mare şi a familiei
sale.

Retorica discursului antiotoman
A apărat Ştefan cel Mare creştinătatea? A fost Moldova o pavăză pentru
Ungaria şi Polonia împotriva turcilor? Drumul turcilor spre Europa nu
trecea deloc prin Moldova, ci prin Serbia, de-a lungul Dunării.
Traseul este determinat de poziţia geostrategică a Moldovei. Nicio
oaste otomană nu a planificat vreodată să treacă Dunărea în Moldova,
apoi să traverseze Carpaţii, ca să ajungă în Ungaria! Iar în privinţa
Poloniei, cel puţin în timpul domniei lui Ştefan cel Mare în Moldova,
era o pace trainică între polonezi şi turci, aşa că moldovenii nu
aveau ce sau pe cine să mai apere.

Retorica lui Ştefan cel Mare cu privire la rolul Moldovei în apărarea
Europei creştine se reduce doar la o figură de stil, specifică epocii.
Mathias Corvin, regele Ungariei, se declara şi el apărător al
creştinătăţii. Iar el era mult mai îndreptăţit, deoarece prima ţară
vizată de turci în drumul spre centrul Europei era Ungaria. În plus,
în toate planurile de cruciadă antiotomană vehiculate de papi în
timpul domniei sale, Mathias Corvin era considerat liderul capabil să
conducă lupta împotriva turcilor.

Desigur că Papa se bucura de orice succes împotriva turcilor. Victoria
lui Ştefan cel Mare a fost privită ca un triumf al creştinătăţii
împotriva păgânilor. Numindu-l pe Ştefan „atlet al credinţei
creştine“, Papa copia o figură de stil des întâlnită în documentele
papale. „Atlet al lui Hristos“ a fost numit Iancu de Hunedoara şi fiul
său, Mathias, regele Ungariei.

De cele mai multe ori, absenţa banilor era suplinită cu laude şi
metafore care trebuiau să îi încurajeze pe comandanţii creştini să
lupte împotriva păgânilor. Aceste figuri de stil nu suplineau însă
necesităţile militare şi, mai ales, financiare ale campaniilor
antiotomane. În schimb, astăzi, peste secole, metaforele retoricii
medievale antiotomane s-au transformat în „certitudini“.

Războiul cu turcii a fost un război defensiv, de apărare, este exclus
deci orice plan de cruciadă conceput de Ştefan cel Mare. Nici pe
departe acţiunile sale antiotomane nu prelungesc cruciadele lui Iancu
de Hunedoara, care au fost acţiuni ofensive. Şi nici măcar cu luptele
lui Vlad Ţepeş nu suferă comparaţie, acesta preluând iniţiativa şi
atacând garnizoanele turceşti în sudul Dunării. Speranţa unui sprijin
extern, după ce războiul cu turcii a fost declanşat, l-a făcut să
caute sprijinul papal şi să se declare un convins luptător împotriva
turcilor.

Eroarea de calcul deja se produsese însă. Ştefan a subestimat poziţia
sultanului faţă de Ţara Românească şi, mai ales, faţă de domnitorul
credincios Porţii, Radu cel Frumos. Reacţia a fost pe măsură şi, în
ciuda succeselor militare ale lui Ştefan, politica anti-munteană a
domnitorului moldovean l-a costat peste un deceniu de războaie.
Experienţa relaţiilor cu turcii s-a concretizat în testamentul politic
al lui Ştefan cel Mare, care îi sfătuia pe urmaşii săi să păstreze
raporturile bune cu turcii, pentru că în ei pot avea mai mare
încredere decât în creştini.

De unde avea Ştefan cel mare bani pentru războaie?

Prin domnia lui Ştefan cel Mare, Moldova s-a afirmat ca un factor activ în relaţiile internaţionale din Europa Răsăriteană. Dincolo de calităţile militare reale ale lui Ştefan, această politică activă a presupus mobilizarea – şi irosirea – unor resurse semnificative.

Izvoarele nu ne îngăduie să reconstituim cu exactitate potenţialul economic al Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Nu avem nici situaţii ale bugetului, şi nici informaţii care să ne îngăduie o reconstituire a volumului activităţii economice. Este adevărat, am putea folosi metoda elaborată de istoricul Angus Maddison pentru reconstituirea produsului brut pe cap de locuitor din perioadele mai vechi, dar rezultatul ar fi cu totul şi cu totul aproximativ.

Astfel, potrivit estimărilor lui Angus Maddison, ţările Europei Răsăritene aveau, către anul 1500, un produs intern brut pe cap de locuitor puţin sub 500 de dolari internaţionali Geary Khamis 1990 (o unitate de măsură convenţională, care măsoară activitatea economică la paritatea puterii de cumpărare, uşurând astfel comparaţiile în timp şi spaţiu). Dacă ar fi să comparăm cu situaţia din zilele noastre, în timpul lui Ştefan, produsul intern brut pe cap de locuitor era cam de 9 ori mai mic decât în România de azi.

Mai grav era însă faptul că Moldova lui Ştefan avea doar circa 400.000 de locuitori, deci ceva mai mult decât unul dintre sectoarele Bucureştilor azi. Aceşti oameni trăiau mai mult în sate, oraşele cele mai mari ale Moldovei din acea vreme – Cetatea Albă şi Suceava – nedepăşind 10.000 de locuitori. Comerţul era modest, deşi Moldova era o verigă a vestitului „drum moldovenesc“ care făcea legătura între Orient şi Europa Centrală. Totuşi, doar o mică parte dintre produsele locale erau vândute pe piaţă, iar majoritatea locuitorilor erau agricultori preocupaţi să-şi asigure cât mai multe dintre nevoi din producţia proprie. Banii domnitorului, atâţia câţi îi avea, îi obţinea fie din taxele vamale, fie din dările indirecte impuse oraşelor, fie din unele vânzări de bunuri domneşti, fie din diverse surse neregulate (prăzi, topire de obiecte din metal preţios, daruri etc.).

Deşi circulaţia monetară nu era cu totul absentă, economia Moldovei şi puterea domnului nu se bazau însă atâta pe bani, cât pe controlul asupra pământului şi asupra oamenilor. Atunci când Ştefan avea de construit o cetate sau o mănăstire, el nu aloca bani pentru proiectul respectiv, ci punea pe locuitori să muncească în contul obligaţiilor lor faţă de domnie.

Materialele folosite erau şi ele obţinute gratuit, cu excepţia, desigur, a celor care nu se puteau găsi la nivel local. Aşa au fost construite cetăţi precum cele de la Chilia şi Roman, aşa au fost construite multele mănăstiri ctitorite de Ştefan. Aşa ne putem explica cum a putut Ştefan să se şi lupte şi să şi construiască de-a lungul domniei sale, deşi cele două activităţi nu s-au suprapus, ci mai degrabă au alternat.

O domnie scumpă


Războaiele au costat destul de mult societatea moldovenească. Dacă stăm să socotim, din cei 47 de ani de domnie, în 34 Moldova a fost angrenată în războaie cu diverşii vecini, numai 13 ani putând fi consideraţi „de pace“. Costul războiului nu era atât bănesc, cât uman şi, de asemenea, economic în sens larg. Mobilizarea bărbaţilor afecta activităţile productive, iar atacurile adversarilor cauzau şi ele destule pagube.

Astfel, părţi ale Moldovei au fost jefuite de unguri în 1467, de tătari în 1469, de munteni în 1471, de otomani în 1475, 1476, 1481, 1484, 1485 şi 1486, de polonezi în 1497. Desigur, de cele mai multe ori, invadatorii au fost înfrânţi, dar aceasta nu însemna că ei nu au apucat să provoace distrugeri. Iar tactica aleasă deseori de Ştefan – aceea de a pustii ţara în drumul duşmanului pentru a nu-l lăsa să se aprovizioneze – era, fără îndoială, eficientă din punct de vedere militar, dar se dovedea totodată o calamitate pentru economie şi pentru locuitori.

Astfel, campania sultanului Mahomed al II-lea, din 1476, atunci când armata otomană a străbătut cea mai mare parte a ţării ajungând la Neamţ şi în zona Sucevei, iar tătarii au atacat şi ei Moldova dinspre răsărit, deşi a fost până la urmă respinsă, a fost un dezastru pentru ţară pentru că a afectat rezervele şi structurile economice pe ani în şir.

Situaţia economică de ansamblu a Moldovei în timpul lui Ştefan, un mare semn de întrebare


Nu prea ştim dacă Moldova a dus-o bine din punct de vedere economic sau nu în timpul domniei lui Ştefan. Pur şi simplu, izvoarele păstrate sunt prea puţine şi prea fragmentare. Pe de o parte, Ştefan a construit multe şi a încercat să aducă o anume prosperitate prin acordarea de privilegii pentru negustori şi prin politica de întărire a păturilor pe care se baza din punct de vedere militar, mica boierime şi răzeşimea. Pe de altă parte, războaiele pe care le-a purtat erau păgubitoare pentru economie.

Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Orb şi Petru Rareş, domni ai Moldovei, frescă de la Mănăstirea Dobrovăţ, ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Construirea mănăstirii a început la 27 aprilie 1503, potrivit pisaniei aflate pe zidul bisericii, şi s-a încheiat după moartea lui Ştefan, în timpul lui Bogdan al III-lea (locaşul de cult a fost pictat mai târziu, în vremea lui Petru Rareş)

Tributul către ­turci a crescut de la 2.000 de galbeni în 1457 la 6.000 de galbeni în 1480 şi apoi s-a mai redus puţin, fiind doar de 4.000 de galbeni la sfârşitul domniei. Era o povară, dar nu una insuportabilă; de altfel, după moartea lui Ştefan, tributul avea să crească foarte mult.

Dar, poate, nici nu are rost să punem un verdict unic pentru o domnie atât de lungă, într-o perioadă când economia şi, în general, viaţa oamenilor erau destul de nesigure, atât din cauza acţiunii oamenilor, cât şi din cauza vulnerabilităţii la evenimente naturale (secetă, inundaţii, cutremure, invazii de lăcuste etc.) şi la boli. Iar războaiele erau un element care favoriza răspândirea epidemiilor.

Impact limitat asupra vieţii populaţiei


Nu este uşor să evaluăm în ce măsură statul afecta viaţa oamenilor în timpul lui Ştefan cel Mare. În mod cert, mult mai puţin decât în zilele noastre, deoarece în acea vreme se legifera puţin, cele mai multe reglementări fiind stabilite prin obiceiul pământului la nivel local. Desigur, domnul putea interveni prin porunci, dar, de obicei, ordinele sale aveau caracter punctual şi nu vizau stabilirea unor reguli generale pe termen lung.

Domnul guverna la nivel central prin intermediul dregătorilor şi a Curţii sale, iar în teritorii, prin intermediul pârcălabilor de ţinuturi, precum şi prin intermediul curtenilor şi al slugilor domneşti. Una dintre caracteristicile domniei lui Ştefan a fost tocmai întărirea structurii administrative a Moldovei, prin sporirea rolului pârcălabilor şi prin dezvoltarea capacităţii de control a domniei în teritoriu.

Totuşi, impactul domniei sale asupra vieţii cotidiene a majorităţii populaţiei a fost limitat. Documentele păstrate nu atestă intervenţii semnificative ale domnului în raporturile dintre boieri şi ţăranii dependenţi, ceea ce arată că autoritatea stăpânilor de domenii rămânea considerabilă. De asemenea, domnia nu a interferat nici în relaţiile din interiorul obştilor ţărăneşti libere, puterea domnească rămânând mai degrabă o instanţă de ultim apel, chemată să intervină în viaţa cotidiană doar în situaţii excepţionale.

Cum l-a învins Ştefan cel Mare pe Matia Corvin la Baia


După urcarea sa pe tron, Ştefan cel Mare a îmbunătăţit relaţiile cu Polonia, vecinul nordic al Moldovei, care, în anii anteriori, cunoscuseră momente de tensiune. Expresie acestei orientări a fost tratatul de la Overchelăuţi (4 aprilie 1459), prin care Ştefan s-a recunoscut vasal numai regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello (1447-1492), obţinând, în schimb, îndepărtarea lui Petru Aron, fostul domn, de graniţele Moldovei. Un asemenea gest a stârnit animozitatea regatului ungar, condus de Matia Corvin.

Relaţiile cu acesta au devenit şi mai tensionate după ce Petru Aron s-a refugiat în Transilvania (1460), fapt ce l-a determinat pe Ştefan să organizeze mai multe incursiuni militare la Vest de Carpaţi. Dar, cel mai important motiv de dispută a fost cetatea Chilia, cedată de Petru al II - lea, domnul Moldovei, lui Iancu de Hunedoara (1448).

Ştefan cel Mare a atacat cetatea la 22 ianuarie 1462, dar încercarea s-a dovedit infructuoasă. Trei ani mai târziu, el a asediat şi cucerit Chilia, în care a instalat o puternică garnizoană. Moldova a câştigat o poziţie strategică şi comercială deosebită, fapt care a adâncit conflictul cu Ungaria, dar şi cu Poarta Otomana şi Ţara Românească.

Organizarea campaniei în Moldova


Încercând să prevină o reacţie a regatului ungar, Ştefan cel Mare a sprijinit răscoala nobilimii şi a oraşelor din Transilvania împotriva regelui Matia Corvin din vara anului 1467. Răscoala a fost înăbuşită, iar regele ungar a decis organizarea unei expediţii militare la est de Carpaţi pentru a-l înlocui pe Ştefan de pe tron şi a readuce Moldova în sfera sa de influenţă.

Concentrarea oştirii regale a avut loc în regiunea Braşov, la sfârşitul lunii octombrie-începutul lunii noiembrie. Efectivele mobilizate de regele ungar diferă în funcţie de sursa utilizată. Jan Dlugosz vorbeşte de circa 40.000 de oameni, ceea ce pare a fi exagerat, în timp ce alte izvoare dau cifra de 25.000 de oameni, mai aproape de adevăr. La rândul său, Ştefan a dispus de 12.000 de oameni, număr care a fost acceptat de majoritatea specialiştilor.

Un fapt este cert: oastea lui Matia Corvin era superioară numeric şi sub aspectul înzestrării, dispunând, între altele de o numeroasă artilerie, inclusiv de asediu. Organizând o expediţie în plină iarnă, Matia Corvin a mizat pe realizarea surprizei, spre a nu-i da posibilitatea domnului moldovean să-şi concentreze forţele şi mijloacele şi să facă apel la oastea cea mare. El a hotărât să pătrundă la est de Carpaţi prin trecătoarea Oituz, să urmeze valea Siretului, să ocupe Suceava, capitala ţării şi să-l înlocuiască pe Ştefan de pe tron cu Petru Aron, pretendent care se găsea în oastea sa. Intuind planul adversarului, Ştefan a blocat toate trecătorile şi a trecut la apărarea strategică, fapt ce a implicat o permanentă hărţuire a forţelor invadatoare.

La 19 noiembrie 1467, după o săptămână de confruntări violente în trecătoarea Oituz, armata ungară a ajuns în Târgul Trotuşului. După ce a incendiat oraşul, forţele lui Matia Corvin s-au deplasat către Bacău, apoi la Roman, localitate unde a ajuns la 29 noiembrie. Aici, pentru a câştiga timp, Ştefan a iniţiat tratative cu adversarul său care nu au dus la niciun rezultat. Armata ungară a rămas în Roman până la 7 decembrie, de unde s-a îndreptat spre Baia, fostă capitală a Moldovei. În acea vreme, Baia era un târg prosper, unde exista o biserică catolică şi o colonie de saşi, ceea ce oferea condiţii relativ optime pentru cantonarea oastei ungare. Ştefan a hotărât să dea bătălia decisivă aici, întrucât nu dorea să-i ofere răgazul necesar regelui pentru organizarea asediului Sucevei, acţiune pentru care armata invadatoare dispunea de o artilerie puternică. De asemenea, până în acel moment, domnul moldovean a adoptat o atitudine defensivă, ceea ce a generat tendinţele centrifuge ale unor mari boieri.

Confruntarea de noapte din Baia


În aceste condiţii, Ştefan şi-a deplasat forţele principale dislocate iniţial la sud-vest de Suceava în împrejurimile fostei capitale a ţării. Planul domnului moldovean prevedea realizarea unei manevre dublu învăluitoare, concomitent cu un atac frontal, care să prindă ca într-un cleşte forţele invadatoare. Având în vedere disproporţia de forţe, Ştefan a căutat să realizeze surprinderea, dar nu a reuşit, Matia Corvin fiind avertizat de un secui, care s-a întâlnit întâmplător cu o parte a cavaleriei moldoveneşti.

Cu toate acestea, Ştefan a atacat Baia, dându-i în prealabil foc. Bătălia a fost crâncenă, cu lupte de stradă nocturne şi cu pierderi importante de ambele părţi. Izvoarele moldoveneşti şi poloneze (Dlugosz este cel mai ilustrativ) vorbesc de o mare victorie a armatei moldoveneşti, regele însuşi fiind rănit în luptă de trei ori. Aceleaşi surse estimează că dacă a treia coloană, condusă de vornicul Crasneş, ar fi atacat împreună cu celelalte două, dezastrul armatei ungare ar fi fost complet. După bătălie, el a omorât, conform unui document polonez, pus în circulaţie de Şerban Papacostea, 24 de mari boieri, între care s-a aflat şi vornicul Crasneş, alţi 40 de rang inferior fiind traşi în ţeapă. În schimb, sursele ungureşti sau apropiate lui Matia Corvin subliniază marile pierderi ale oştii lui Ştefan, numai 5.000 din cei 12.000 de militari moldoveni scăpând cu viaţă. Baia, după ele, a fost o victorie fără dubii a lui Matia Corvin.

Dacă înfruntarea din fosta capitală a Moldovei nu a fost o victorie eclatantă a lui Ştefan, aşa cum indică nu- meroase izvoare, ea nu putea să fie nici un succes pentru regele Matia Corvin. El a dispus retragerea din Moldova, oastea fiind urmărită permanent de trupele moldoveneşti şi de localnici. De Crăciun, Matia Corvin se afla la Braşov, acolo de unde pornise campania cu aproape două luni în urmă. Obiectivele acesteia – înlocuirea lui Ştefan de pe tron, instalarea unui nou domn la Suceava, aducerea Moldovei în sfera de influenţă a regatului ungar – nu au putut fi atinse, ceea ce a echivalat cu o înfrângere de proporţii pentru regele ungar.

Bătălia de la Baia reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea gândirii şi a artei militare româneşti, care au dobândit maturitate. Inferior numeric, Ştefan a adoptat, în toamna anului 1467, apărarea strategică, formă cu pronunţat caracter activ. În principiu, ea comportă următoarele etape: apărarea la graniţă; hărţuirea permanentă a atacatorului, în scopul diminuării forţei sale combative; bătălia decisivă; urmărirea în caz de victorie sau retragerea în interiorul ţării, în caz de înfrângere. Pe timpul campaniei, Ştefan a adoptat o paletă largă de forme şi procedee de acţiune, cum ar fi rezistenţa succesivă în localităţi, utilizarea cetăţilor drept centre de rezistenţă, interzicerea trecătorilor. Întreruperea comunicaţiilor armatei ungare cu teritoriul de la vest de munţi pe durata campaniei reprezintă o performanţă semnificativă pentru acea perioadă. Tot o performanţă deosebită o reprezintă şi bătălia de noapte din târgul Baia. Spre deosebire de atacul realizat de Vlad Ţepeş asupra taberei otomane (1462), de data aceasta avem de-a face nu cu un simplu detaşament, ci de o confruntare între cele două armate, în urma căreia s-a decis soarta întregului război. În acelaşi timp, prin victoria obţinută împotriva lui Matia Corvin, Ştefan cel Mare şi-a consolidat domnia, punând capăt, prin măsuri dure, opoziţiei unei părţi a marii boierimi, iar prestigiul său internaţional a sporit considerabil. (Articol apărut în volumul: 100 de mari bătălii din Istoria României.)

10 lucruri de ŞTIUT despre Steagul lui Ştefan cel Mare

Acum 507 ani, murea Ştefan cel Mare şi Sfânt

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

„Trădările valahe“


Întrebînd de ce Ştefan cel Mare n-a ridicat nici o biserică după bătălia de la Baia, ca să arate că el a fost cîştigator, aşa cum a făcut-o în alte cazuri, Alexandru Simon ne dovedeşte că nu cunoaşte documentele aflate la îndemînă şi, în acelaşi timp, esenţiale pentru a evoca epoca în care a domnit Ştefan cel Mare. Răspunsul la întrebarea sa l-a dat Grigore Ureche, cu mai bine de 4 secole în urmă. Referindu-se la începutul domniei lui Ştefan, cronicarul arată că Ştefan „gătindu-se de mari lucru să facă, nu cerca să aşeze ţara, ci de războiu să gătiia, că au împărţitu oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit“. Ca să-şi asigure domnia, Ştefan a trebuit să-l înlăture pe Petru Aron, rivalul său, care se refugiase în Polonia, iar apoi în Ungaria. Avînd oaste bine orînduită, n-a ezitat să facă incursiuni în Polonia şi în Ungaria, cum nu mai îndrăzniseră înaintaşii săi. Ca să întărească hotarul de sud al ţării, Ştefan a încercat, în 1462, să cucerească, de la unguri, Chilia, pe care reuşeşte să pună stăpînire în 1465. Grija Domnitorului s-a îndreptat spre construcţia unor cetăţi noi şi spre consolidarea celor existente. La Cetatea Sucevei ridică o nouă pînză de ziduri, la 20 de metri distanţă de cele anterioare, prevăzute cu turnuri semicirculare foarte puternice. Cetatea a rezistat la două asedii: în 1476, cînd încearcă s-o cucerească Mahomed Cuceritorul, adică acela care pusese stăpînire pe Constantinopol, şi în 1497, cînd, timp de 3 săptămîni, a reuşit să reziste atacurilor regelui polonez, deşi acesta venise pregătit cu tunuri foarte mari. A construit zidul de Nord al Cetăţii Neamţului şi podul cel mare. A ridicat o nouă cetate la Orhei, o alta la Roman (Cetatea Nouă) şi a refăcut zidurile Cetăţii Chilia. Între 22 iunie şi 16 iulie, au lucrat 800 de meşteri şi 17.000 de salahori. Abia după ce a respins atacurile duşmanilor săi, Ştefan cel Mare a început zidirea unor biserici. Acest lucru s-a realizat după încheierea păcii cu turcii, în anul 1486. În 1487, au fost ridicate Bisericile de la Pătrăuţi şi de la Milişăuţ, Biserica Voroneţ fiind zidită în anul 1488. În amintirea luptei de la Războieni a fost construit un alt lăcaş sfînt, abia în 1496, deci la 20 de ani de la data la care a avut loc bătălia. A.S. îl acuză pe Ştefan cel Mare că l-a provocat pe Matei Corvin din dorinţa de a-şi face un nume. Altă treabă nu avea Domnul decît să provoace, de dragul faimei, o mare putere militară a vremii, regatul Ungariei, care se întindea de la Adriatică pînă la Carpaţii Orientali, din apropierea Vienei pînă la Belgradul sîrbesc! Domnul a întreprins, la începutul domniei sale, două incursiuni în Transilvania, ca să-l forţeze pe Matei să nu-l mai găzduiască pe rivalul său la Curtea Regală. Dar, crede A.S., Ştefan l-a provocat pe Matei nu numai pentru a cîştiga faimă. El ne dă o altă explicaţie a conflictului: Ştefan îi promisese regelui sprijin în lupta cu turcii, dar l-a trădat în cele din urmă. Nu ni se spune cînd şi unde s-a întîmplat acest lucru, esenţial este că fapta s-a consumat. Cu toate acestea, Ştefan „n-a intrat în istorie pe lista, pe jumătate dreaptă, pe jumătate falsă a trădărilor valahe ale cauzei Crucii, listă dominată încă de dezastrele cruciate de pe cîmpurile de la Nicopole (1396) şi de la Viena (1444)“. Aşadar, rostul românilor în istoria medievală a fost acela de a-i trăda pe creştini. Din care cauză, A.S. nici nu-i menţionează cu numele lor, aşa cum îşi ziceau ei, ci foloseşte termenul de valahi, cum le spuneau străinii. De fapt, legenda aceasta a trădărilor „valahe“ îşi are originea în greşeala pe care au făcut-o românii de a-i înfrînge pe cei care au încercat să le cucerească ţara. Şi povestea începe de la anul 1330, unde Armata lui Carol Robert de Anjou a suferit un adevărat dezastru, după cum o recunoaşte regele însuşi. Dar, acest dezastru s-a datorat ticăloşiei lui Basarab care l-a atacat pe nepregătite, într-un loc strîmt şi prăpăstios. Că el, regele, nu avea nici o vină. Plecase, aşa, la o plimbare prin Ţara Românească şi, cînd se întorcea acasă din această promenadă, în care regele era însoţit de o oaste de cavaleri foarte bine înarmaţi, trădătorul Basarab l-a atacat. Regele nu mai spune că Basarab l-a înduplecat, cînd era la Severin, să se întoarcă acasă, iar, pentru deranjul Măriei-Sale, Domnul s-a oferit să plătească o mare sumă de bani. A-ţi apăra ţara apare în concepţia acestui angevin drept o trădare. La fel i s-a întîmplat lui Sigismund de Luxemburg, în 1395, cînd a fost învins la Hindău (Ghindăoani). Şi Matei, după lupta de la Baia, din 1467, avea să se plîngă de faptul că, atunci cînd era în Moldova, într-o noapte, s-a bătut cu Ştefan. Deci, omul dormea liniştit, cînd românii au dat peste el. Dar, dacă Matei nu vorbeşte de trădare, primii doi cronicari unguri amintesc de o victorie a lui Matei şi, abia al treilea, Istvanfi, spune că Ştefan l-a învins pe rege în urma unui pact cu duşmanul. Aşadar, capetele mari încoronate nu puteau fi învinse decît astfel. Agresiunea lor era justificată de propria lor putere, socotind că vor cîştiga uşor o bătălie în Moldova, sau în Ţara Românească.
A.S. merge puţin mai departe şi, după ce îl acuză pe Ştefan de neloialitate faţă de Creştinătate, aminteşte de trădările românilor de la Nicopole (1396) şi de la Varna (1444). A.S. nu cunoaşte sursa occidentală în care se spune că regele Sigismund de Luxemburg ar fi vrut ca Mircea să înceapă bătălia de la Nicopole, pentru că ştia care era ţelul acestora de a se lupta, dovadă victoria din 17 mai 1395.
La Nicopole, vinovăţia dezastrului suferit de cavalerii creştini li s-a datorat acestora. Este limpede că nu s-a tras nici o învăţătură din luptele care s-au dat în timpul Războiului de 100 de ani. Cavalerii francezi şi burgunzi au fost înfrînţi de arcaşii englezi, care luptau pedestru. La una dintre marile bătălii dintre francezi şi englezi, oastea engleză număra 4.000 de arcaşi şi numai 800 de cavaleri înarmaţi, iar toţi luptau pedestru, chiar şi regele Angliei. Cavalerii nu foloseau nici o tactică. Ei atacau, năpustindu-se asupra adversarului, bătălia reducîndu-se doar la această manevră: şarja de cavalerie. Deşi au fost mereu învinşi, ultima mare bătălie fiind aceea de la Azincourt, cavalerii n-au învăţat nimic, astfel încît, atunci cînd au ajuns pe malul Dunării, sau la Varna, ei aveau să se comporte exact ca în luptele din timpul Războiului de 100 de ani. Nu înţelegeau că au în faţă o armată bine disciplinată, condusă de un sultan încrezător în forţele sale. La Nicopole, ar fi putut să se retragă cei care nu pătrunseseră în tabăra turcească, dar, într-un moment hotărîtor, au intervenit călăreţii sîrbi, care au lovit în flanc resturile armatei creştine.
La Varna, s-a repetat aceeaşi şarjă de cavalerie, deşi regele Ungariei le ceruse cavalerilor occidentali să păstreze o anumită ordine. Acolo, au fost foarte puţini români, încît nu aveau cum să influenţeze rezultatul luptei. Vlad Dracul, Domnul Ţării Româneşti, nu a vrut să participe la campanie, a trimis doar un corp de oaste, pentru că, văzînd cîţi cruciaţi sînt, era limpede că vor fi înfrînţi. Chiar le-a şi spus-o: sultanul, cînd merge la vînătoare, este însoţit de un număr de oameni egal cu acela al cruciaţilor. Astfel încît, a-i acuza pe români de trădare înseamnă că acela care o face habar nu are de istoria militară a Evului Mediu şi le recomand băieţilor care se aventurează pe acest teren să citească măcar Istoria militară a Evului Mediu scrisă de un mare specialist, Ferdinand Lot.

Ştefan cel Mare pe înţelesul PCR
Pelicula lui Mircea Drăgan, „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este continuarea poveştii din filmul „Fraţii Jderi“, regizat de acelaşi artist cu un an mai devreme. Ea apare exact în momentul în care se comemorau 500 de ani de la bătălia de la Vaslui şi prezintă o imagine a lui Ştefan cel Mare foarte aproape de manualele şcolare şi de discursul istoric de la acea dată.

Deşi filmul prezintă doar o scurtă secvenţă din domnia marelui voievod, cea cuprinsă între 1469 şi 1475, aceasta e plină de clişeele şi erorile istorice consacrate de discursul istoriografic aprobat de PCR. Există dovezi istorice că expresii precum „sunt voievod român“, „Ţara Românească este ţară soră şi prietenă“, „voievodul Vlad Ţepeş este prietenul nostru“, „ţara Moldovei este poarta Europei“ sunt doar afirmaţii romantice sau comuniste, care nu îşi au locul în contextul veacului al XV-lea.
În realitate, ideea românismului nu îl inspira pe liderul moldovean. De altfel, nici nu îşi punea problema în termenii aceştia. Pentru el, Moldova în sine era statul pe care trebuia să îl apere. Se ştie că în campania pomenită în film, cea din 1475 a lui Suleiman Paşa, alături de trupele otomane, a mărşăluit în Moldova şi un contingent numeros de soldaţi munteni.
De asemenea, lecţia de istorie dată lui Mahomed al II-lea despre strămoşii poporului român – dacii şi romanii – este puţin cunoscută de trăitorii acelor vremuri şi chiar nesemnificativă, însă deosebit de importantă pentru spectatorii din 1975, care trebuiau să ştie că sunt urmaşii unor „soldaţi viteji şi de temut“.
În plus, afirmarea comunismului naţionalist aduce în prim-plan un Ştefan cel Mare care se manifestă ca un filozof naţionalist, constituţional şi iertător, nu aşa cum îl descrie Ureche în letopiseţul său: „Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţi omorâea fără judeţu (judecată n.r.). Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâea, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăptieze şi pentru aceaia raru războiu de nu biruia. Şi unde biruia alţii, nu perdea nădeajdea, că ştiindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor.“
Ceea ce mai putem remarca, cel puţin în pelicula „Ştefan cel Mare-Vaslui 1475“, este faptul că Ionuţ Jder îndeplineşte rolul de spion, care ajută la apărarea statului. În cele peste 4 ore de film, dacă luăm în considerare şi filmul „Fraţii Jderi“, sunt respectate cu stricteţe directivele PCR emise în Tezele din Iulie 1971, prin care România socialistă intra în rândul lumii comuniste.
Prin acest discurs al lui Ceauşescu s-a realizat o minirevoluţie culturală, lansând o ofensivă neo-stalinistă împotriva autonomiei culturale, o întoarcere la conducerea strictă a realismului socialist şi atacuri asupra intelectualilor necorespunzători. Se cerea o conformare strictă, ideologică, în ştiinţele umane şi sociale. Competenţa şi estetica urmau să fie înlocuite de ideologie, iar cultura urma să devină iarăşi un instrument al propagandei politico-ideologice.
Poate de remarcat este faptul că în rolul principal – al lui Ştefan cel Mare – a fost distribuit Gheorghe Cozorici, un actor mai mic de înălţime, ceea ce se potriveşte cu relatările cronicarilor şi care contrastează cu imaginile promovate eronat de unii artişti, nu numai comunişti, în care voievodul moldovean apare de-a dreptul uriaş.
Pelicula nu face altceva decât să continue proiectul Epopeei naţionale, de ilustrare a istoriei neamului în conformitate cu cerinţele partidului, anulându-se, pe de-o parte, din punct de vedere artistic, şi, pe de altă parte, promovând la scară de masă discursul istoric aprobat de liderul statului.

De unde avea Ştefan cel mare bani pentru războie?
Prin domnia lui Ştefan cel Mare, Moldova s-a afirmat ca un factor activ în relaţiile internaţionale din Europa Răsăriteană. Dincolo de calităţile militare reale ale lui Ştefan, această politică activă a presupus mobilizarea – şi irosirea – unor resurse semnificative.
Izvoarele nu ne îngăduie să reconstituim cu exactitate potenţialul economic al Moldovei în timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Nu avem nici situaţii ale bugetului, şi nici informaţii care să ne îngăduie o reconstituire a volumului activităţii economice. Este adevărat, am putea folosi metoda elaborată de istoricul Angus Maddison pentru reconstituirea produsului brut pe cap de locuitor din perioadele mai vechi, dar rezultatul ar fi cu totul şi cu totul aproximativ.
Astfel, potrivit estimărilor lui Angus Maddison, ţările Europei Răsăritene aveau, către anul 1500, un produs intern brut pe cap de locuitor puţin sub 500 de dolari internaţionali Geary Khamis 1990 (o unitate de măsură convenţională, care măsoară activitatea economică la paritatea puterii de cumpărare, uşurând astfel comparaţiile în timp şi spaţiu). Dacă ar fi să comparăm cu situaţia din zilele noastre, în timpul lui Ştefan, produsul intern brut pe cap de locuitor era cam de 9 ori mai mic decât în România de azi.
Mai grav era însă faptul că Moldova lui Ştefan avea doar circa 400.000 de locuitori, deci ceva mai mult decât unul dintre sectoarele Bucureştilor azi. Aceşti oameni trăiau mai mult în sate, oraşele cele mai mari ale Moldovei din acea vreme – Cetatea Albă şi Suceava – nedepăşind 10.000 de locuitori. Comerţul era modest, deşi Moldova era o verigă a vestitului „drum moldovenesc“ care făcea legătura între Orient şi Europa Centrală. Totuşi, doar o mică parte dintre produsele locale erau vândute pe piaţă, iar majoritatea locuitorilor erau agricultori preocupaţi să-şi asigure cât mai multe dintre nevoi din producţia proprie. Banii domnitorului, atâţia câţi îi avea, îi obţinea fie din taxele vamale, fie din dările indirecte impuse oraşelor, fie din unele vânzări de bunuri domneşti, fie din diverse surse neregulate (prăzi, topire de obiecte din metal preţios, daruri etc.).


Mănăstirea Voroneţ

Deşi circulaţia monetară nu era cu totul absentă, economia Moldovei şi puterea domnului nu se bazau însă atâta pe bani, cât pe controlul asupra pământului şi asupra oamenilor. Atunci când Ştefan avea de construit o cetate sau o mănăstire, el nu aloca bani pentru proiectul respectiv, ci punea pe locuitori să muncească în contul obligaţiilor lor faţă de domnie.
Materialele folosite erau şi ele obţinute gratuit, cu excepţia, desigur, a celor care nu se puteau găsi la nivel local. Aşa au fost construite cetăţi precum cele de la Chilia şi Roman, aşa au fost construite multele mănăstiri ctitorite de Ştefan. Aşa ne putem explica cum a putut Ştefan să se şi lupte şi să şi construiască de-a lungul domniei sale, deşi cele două activităţi nu s-au suprapus, ci mai degrabă au alternat.
O domnie scumpă


Războaiele au costat destul de mult societatea moldovenească. Dacă stăm să socotim, din cei 47 de ani de domnie, în 34 Moldova a fost angrenată în războaie cu diverşii vecini, numai 13 ani putând fi consideraţi „de pace“. Costul războiului nu era atât bănesc, cât uman şi, de asemenea, economic în sens larg. Mobilizarea bărbaţilor afecta activităţile productive, iar atacurile adversarilor cauzau şi ele destule pagube.
Astfel, părţi ale Moldovei au fost jefuite de unguri în 1467, de tătari în 1469, de munteni în 1471, de otomani în 1475, 1476, 1481, 1484, 1485 şi 1486, de polonezi în 1497. Desigur, de cele mai multe ori, invadatorii au fost înfrânţi, dar aceasta nu însemna că ei nu au apucat să provoace distrugeri. Iar tactica aleasă deseori de Ştefan – aceea de a pustii ţara în drumul duşmanului pentru a nu-l lăsa să se aprovizioneze – era, fără îndoială, eficientă din punct de vedere militar, dar se dovedea totodată o calamitate pentru economie şi pentru locuitori.
Astfel, campania sultanului Mahomed al II-lea, din 1476, atunci când armata otomană a străbătut cea mai mare parte a ţării ajungând la Neamţ şi în zona Sucevei, iar tătarii au atacat şi ei Moldova dinspre răsărit, deşi a fost până la urmă respinsă, a fost un dezastru pentru ţară pentru că a afectat rezervele şi structurile economice pe ani în şir.
Situaţia economică de ansamblu a Moldovei în timpul lui Ştefan, un mare semn de întrebare


Nu prea ştim dacă Moldova a dus-o bine din punct de vedere economic sau nu în timpul domniei lui Ştefan. Pur şi simplu, izvoarele păstrate sunt prea puţine şi prea fragmentare. Pe de o parte, Ştefan a construit multe şi a încercat să aducă o anume prosperitate prin acordarea de privilegii pentru negustori şi prin politica de întărire a păturilor pe care se baza din punct de vedere militar, mica boierime şi răzeşimea. Pe de altă parte, războaiele pe care le-a purtat erau păgubitoare pentru economie.


Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Orb şi Petru Rareş, domni ai Moldovei, frescă de la Mănăstirea Dobrovăţ, ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare. Construirea mănăstirii a început la 27 aprilie 1503, potrivit pisaniei aflate pe zidul bisericii, şi s-a încheiat după moartea lui Ştefan, în timpul lui Bogdan al III-lea (locaşul de cult a fost pictat mai târziu, în vremea lui Petru Rareş)
Tributul către ­turci a crescut de la 2.000 de galbeni în 1457 la 6.000 de galbeni în 1480 şi apoi s-a mai redus puţin, fiind doar de 4.000 de galbeni la sfârşitul domniei. Era o povară, dar nu una insuportabilă; de altfel, după moartea lui Ştefan, tributul avea să crească foarte mult.
Dar, poate, nici nu are rost să punem un verdict unic pentru o domnie atât de lungă, într-o perioadă când economia şi, în general, viaţa oamenilor erau destul de nesigure, atât din cauza acţiunii oamenilor, cât şi din cauza vulnerabilităţii la evenimente naturale (secetă, inundaţii, cutremure, invazii de lăcuste etc.) şi la boli. Iar războaiele erau un element care favoriza răspândirea epidemiilor.
Impact limitat asupra vieţii populaţiei


Nu este uşor să evaluăm în ce măsură statul afecta viaţa oamenilor în timpul lui Ştefan cel Mare. În mod cert, mult mai puţin decât în zilele noastre, deoarece în acea vreme se legifera puţin, cele mai multe reglementări fiind stabilite prin obiceiul pământului la nivel local. Desigur, domnul putea interveni prin porunci, dar, de obicei, ordinele sale aveau caracter punctual şi nu vizau stabilirea unor reguli generale pe termen lung.
Domnul guverna la nivel central prin intermediul dregătorilor şi a Curţii sale, iar în teritorii, prin intermediul pârcălabilor de ţinuturi, precum şi prin intermediul curtenilor şi al slugilor domneşti. Una dintre caracteristicile domniei lui Ştefan a fost tocmai întărirea structurii administrative a Moldovei, prin sporirea rolului pârcălabilor şi prin dezvoltarea capacităţii de control a domniei în teritoriu.
Totuşi, impactul domniei sale asupra vieţii cotidiene a majorităţii populaţiei a fost limitat. Documentele păstrate nu atestă intervenţii semnificative ale domnului în raporturile dintre boieri şi ţăranii dependenţi, ceea ce arată că autoritatea stăpânilor de domenii rămânea considerabilă. De asemenea, domnia nu a interferat nici în relaţiile din interiorul obştilor ţărăneşti libere, puterea domnească rămânând mai degrabă o instanţă de ultim apel, chemată să intervină în viaţa cotidiană doar în situaţii excepţionale.

Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, duşmani de moarte
Personalitati marcante ale Evului Mediu românesc, Vlad Tepes, domnul Tarii Românesti (1448, 1456-1462, 1476), si Stefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), au fost, totodata, principalii exponenti ai luptei antiotomane din a doua jumatate a secolului al XV-lea.

Timp de circa sase ani, între 1457 si 1462, domniile lor în cele doua tari românesti au fost simultane, ceea ce a determinat stabilirea unor relatii bilaterale care au cunoscut însa o evolutie deosebit de sinuoasa si de controversata. Relatiile moldo-muntene din perioada 1457-1462 sunt, în general, putin cunoscute. Precaritatea informatiilor de care dispunem, referitoare la ele, pe de-o parte, precum si faptul ca istoriografia româneasca moderna si contemporana, fie din diverse motive - nationale sau politice -, fie pentru a menaja anumite sensibilitati s-a aplecat putin asupra lor, punctând doar aspectele pozitive si trecând cu vederea sau încercând sa justifice partile mai întunecate ale acestora, pe de alta parte, au concurat decisiv asupra nivelului de cunoastere a lor.
Un debut promitător
Debutul relatiilor moldo-muntene, în primăvara anului 1457, se producea sub auspicii deosebit de promitătoare, care părea a anunta o viitoare colaborare fructuoasă între Vlad Tepes si Stefan cel Mare. Temeiul lor îl constituia conform mai multor cronici contemporane, scrise la curtea lui Stefan cel Mare la sfârsitul secolului al XV-lea sau în primii ani ai celui următor - Cronica moldo-germană, Letopisetul de la Putna Nr. I si Letopisetul de la Putna Nr. II - sprijinul militar oferit de Vlad Tepes lui Stefan cel Mare în actiunea sa de îndepărtare a lui Petru Aron si de ocupare a tronului Moldovei. Stirile referitoare la sprijinul militar acordat de Vlad Tepes lui Stefan cel Mare, în primăvara anului 1457, au fost preluate apoi si de cronicarii moldoveni tardivi, din secolele XVII-XVIII, Grigore Ureche, Nicolae Costin sau Axinte Uricariul, precum si de cronicarul muntean Radu Popescu.
Concursul dat de Vlad Tepes lui Stefan cel Mare pentru îndepărtarea lui Petru Aron si ocuparea tronului Moldovei părea a aseza raporturile dintre cele două state românesti pe baze solide. Foarte probabil însă, sprijinul militar acordat lui Stefan i-a creat lui Vlad Tepes un ascendent politic asupra omologului său de la Suceava, conturându-se astfel posibilitatea constituirii unui veritabil protectorat muntean asupra Moldovei si a domnului său pe care Stefan nu a fost dispus să îl accepte.
În scurt timp, optiunile diferite de politică externă ale celor doi domni, nu numai că îi vor îndepărta unul de celălalt, ci îi vor aseza în tabere diferite, aflate în opozitie, fapt ce deschidea, totodată, si ostilitatea dintre ei. Din acest punct de vedere, orientările lor politice externe diferite avute de cei doi domni între anii 1459-1461 s-au dovedit a fi decisive pentru evolutia raporturilor bilaterale.
La 4 aprilie 1459, la Overchelăuti, Stefan cel Mare presta omagiu regelui polon Cazimir IV (1447-1492), punând astfel Moldova sub suzeranitatea Poloniei, într-un moment în care regatul jagellon se afla în tratative avansate cu Poarta Otomană în vederea încheierii unui tratat. Actul său de politică externă a însemnat un prim pas spre încadrarea Moldovei în sistemul de aliante polono-otoman. Optiunea de politică externă a lui Stefan a însemnat, totodată, abandonarea bunelor relatii cu fostul său sustinător si protector, care în aceeasi perioadă făcea primii pasi în directia încheierii unei aliante cu regele Ungariei, Mathias Corvin (1458-1490). Noua orientare politică a lui Stefan avea să aibă consecinte dintre cele mai grave pentru raporturile sale cu fostii săi aliati. "Restabilirea legăturii cu Polonia - conchide S. Papacostea - însemna implicit îndepărtarea de Ungaria si Tara Românească, proces care avea să se desfăsoare în anii următori până la ultima consecintă. Primul indiciu al antagonismului datează încă din anul următor întelegerii cu Polonia".
De la colaborare la conflict
Azilul politic acordat de Mathias Corvin lui Petru Aron a tensionat si mai mult relatiile dintre Moldova, pe de-o parte, Ungaria si aliata sa Tara Românească, pe de altă parte. Acest lucru apare ca evident din întelegerea încheiată la 1 octombrie 1460 de sasii si secuii din Transilvania cu Vlad Tepes. În baza întelegerii, cele "sapte plus două scaune ale sasilor, de asemenea si orasul Brasov cu Tara Bârsei si orasul Sibiu" împreună cu secuii se angajau să-i acorde domnului Tării Românesti "un ajutor de patru mii de oameni înarmati" în cazul unui atac survenit "din partea turcilor sau al tării Moldovei". Documentul, un act diplomatic oficial, confirmă fără dubii, după părerea nostră, instaurarea, încă din această perioadă, a stării de război între Moldova, pe de-o parte, Tara Românească si Ungaria, pe de alta.
Analizând relatiile moldo-muntene de la sfârsitul deceniului sase al secolului al XV-lea, istoricii români au exprimat opinii diferite privind raporturile moldo-muntene în această epocă. Astfel, unii dintre acestia, precum I. Ursu, au admis instituirea stării de război între Stefan cel Mare si Vlad Tepes, fără a admite însă si posibilitatea consumării unor ciocniri între acestia, altii, ca N. Iorga, au refuzat să accepte existenta unor raporturi conflictuale între domnii celor două Tări Române, anterioare primăverii-verii anului 14624.
Pe baza informatiilor furnizate de sursele de care dispunem, îndeosebi de documentul din 1 octombrie 1460, a cărui veridicitate este în afara oricăror dubii, conform căruia în toamna anului 1460 domnul Tării Românesti se astepta la un atac din partea lui Stefan, pe care căuta să-l preîntâmpine prin colaborarea militară cu sasii si secuii din Transilvania, suntem în măsură să afirmăm că asemenea opinii, care neagă existenta unor relatii conflictuale între Vlad Tepes si Stefan cel Mare, nu se confirmă. De altfel, alături de informatiile prezentate, există si unele surse otomane din secolele XV-XVI care sustin si ele existenta unei stări conflictuale între Tara Românească si Moldova, anterioară anului 1462.
Asemenea informatii ne oferă cronicarii Kemal-pasa-zade (sec. XV-XVI) care, relatând succint raporturile dintre Vlad Tepes si vecinii săi, anterioare anului 1462, consemnează că domnul muntean "devenise de nenumărate ori biruitor asupra moldoveanului (Kara-Bogdan) si, înfrângând de multe ori ostile nenorocitului de ungur (Mathias Corvin, n.n.), împrăstiase ostile acestuia", precum si Sa'adeddin Mehmed (secolul XVI) care, relatând la rândul său evenimentele din anul 1462 afirmă că "Vlad Tepes se afla în dusmănie veche cu domnul Moldovei". Suntem absolut de acord că asa-zisele biruinte ale lui Tepes asupra lui Stefan, anterioare anului 1462, relatate de Kemal-pasa-zade nu sunt decât simple inventii ale cronicarului, nici o altă sursă nementionând vreo confruntare militară între cei doi, ceea ce nu exclude însă existenta unor relatii bilaterale conflictuale.
Temerile semnatarilor acordului din 1 octombrie 1460 cu privire la un potential si iminent atac al lui Stefan s-au confirmat de altfel foarte repede, cu singura deosebire că el nu l-a vizat pe Vlad Tepes ci sud-estul Transilvaniei, respectiv tinuturile secuiesti. Cronicile scrise la curtea lui Stefan, cu exceptia Letopisetului de la Putna Nr. 1, prezintă toate, fără detalii semnificative, doar succesul domnului Moldovei. Cronicarii moldoveni din secolele XVII-XVIII - Grigore Ureche si compilatorii săi Nicolae Costin si Axinte Uricariul, care l-au preluat ad litteram - înregistrează si ei actiunea militară a lui Stefan în secuime în care nu văd însă o manifestare a stării conflictuale dintre Moldova si alianta munteano-maghiară, ci o consecintă a caracterului războinic si sângeros al domnului moldovean.
Stefan cel Mare, aliat al turcilor în 1462
Pe acest fond tensionat al relatiilor dintre cele două state românesti se consuma declansarea luptei antiotomane de către Vlad Tepes. Deschiderea conflictului cu turcii de către Vlad Tepes în 1461 si actiunile militare ale domnului muntean, premergătoare marii campanii sultanale întreprinse împotriva sa în primăvara-vara anului 1462 de sultanul Mehmed II (1451-1481), au deteriorat si mai mult, prin implicatiile lor politico-teritoriale, raporturile cu Stefan. Spre a preîntâmpina un atac imediat al turcilor, întreprins de fortele pe care acestia le aveau în garnizoanele de la hotarul statului muntean, în iarna anilor 1461-1462, domnul Tării Românesti a lovit si nimicit bazele de atac ale turcilor de pe linia Dunării de Jos, precum si infiltratiile acestora de la nord de fluviu. Într-o scrisoare-raport adresată suzeranului si aliatului său Mathias Corvin, în 11 februarie 1461, prezentându-si succesele de pe Dunăre, împotriva turcilor, Vlad Tepes relatează că "toate trecerile lor peste Dunăre, afară de Vidin, am pus să le treacă prin foc, să le nimicească si să le pustiiască".
Foarte probabil, în timpul acestor actiuni, asa cum subliniază unii specialisti, opinie pe care o împărtăsim si noi, "procedând la desfiintarea infiltratiilor turcesti la nord de marele fluviu, în iarna anului 1461-1462, Vlad Tepes a luat, desigur, sub oblăduirea sa si teritoriile eliberate reînviind astfel stăpânirea Tării Românesti până la Marea Neagră". Cu acest prilej au trecut sub controlul domnului muntean teritoriile din nordul Dobrogei cu gurile Dunării, în primul rând, eliberate de prezenta otomană. De asemenea, foarte probabil, pe fondul raporturilor tensionate dintre el si Stefan, Vlad Tepes va fi profitat cu certitudine de acest moment favorabil spre a-si extinde controlul si asupra unei fâsii de teritoriu de la nord de bratul Chilia. Statutul de vasal al Imperiului Otoman si al Poloniei al lui Stefan, precum si acela de adversar declarat al domnului muntean si al suzeranului acestuia, Mathias Corvin, au fost probabil factorii care au cântărit decisiv în luarea deciziei lui Vlad Tepes de a ocupa sudul teritoriilor dintre Prut si Nistru.
O opinie apropiată emite si N. Iorga, care afirmă, la rândul său, posibilitatea intrării teritoriilor de la nord de bratul Chilia sub controlul lui Vlad Tepes în urma campaniei acestuia din iarna anilor 1461-1462, fapt ce a dat o grea lovitură comertului Moldovei. "Prădăciunile munteanului - scrie Iorga - erau pentru dânsul o mare pagubă, căci legăturile de negot ale Moldovei până la poarta despre mare a Cetătii Albe erau acum întrerupte pentru mult timp". Or, în conditiile politico-militare specifice anilor 1461-1462, întreruperea comertului Moldovei spre Cetatea Albă nu era posibilă decât prin intrarea teritoriilor de la nord de bratul Chilia sub controlul unui adversar al domnului de la Suceava care, în situatia concretă, nu a putut fi altul decât Vlad Tepes.
O serie de acte de politică externă întreprinse de Stefan cel Mare în perioada imediat următoare confirmă faptul că relatiile moldo-muntene au înregistrat acum o deteriorare gravă. Domnul Moldovei se orientează acum decis spre alianta polono-otomană. La 2 martie 1462, el presta un nou omagiu vasalic regelui Poloniei Cazimir al IV-lea, care tocmai încheiase o conventie cu sultanul. În jurământul prestat cu acest prilej regelui Poloniei, Stefan se angaja fată de suzeranul său că "nu vom înstrăina nici o tară, nici un tinut, nici un oras si nici un feud fără vointa si fără învoirea anume a pomenitului domn si crai al nostru si a Coroanei, prin nici un mijloc; dimpotrivă, dacă ceva din acestea s-ar fi înstrăinat, pe acelea vrem să le câstigăm înapoi si le vom câstiga".
Care sunt teritoriile vizate de Stefan, documentul nu precizează explicit, dar având însă în vedere cesiunile teritoriale făcute de Moldova în perioada anterioară domniei sale, admitem ca absolut justificată opinia acelor istorici care consideră că textul jurământului este o aluzie directă la Chilia si la teritoriul său. În ceea ce ne priveste, considerăm că domnul Moldovei avea în acelasi timp în vedere si teritoriile de la nord de bratul Chilia, intrate sub controlul lui Vlad Tepes în iarna anilor 1461-1462. O analiză succintă a relatiilor internationale centrale si sud-est europene ne relevă faptul că la începutul anului 1462 în aceste regiuni se conturaseră două blocuri concurente, chiar ostile: alianta formată din Polonia si Moldova, favorabilă păcii si colaborării cu turcii, si alianta constituită din Ungaria si Tara Românească, aflată în conflict cu Imperiul Otoman si implicit cu aliatii acestuia.
În noua conjunctură politică, conflictul dintre Stefan cel Mare si Vlad Tepes se acutizează. Chiar dacă izvoarele interne cu privire la această problemă nu ne oferă nici o informatie, mai multe surse externe, provenite din zone diferite, - bizantine, otomane, genoveze - confirmă starea de război dintre Moldova si Tara Românească din primăvara anului 1462, precum si faptul că aceasta data dintr-o epocă anterioară. Spre exemplu, cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas (sec. XV) relatează că în primăvara anului 1462, Vlad Tepes, "împărtindu-si armata în două, o parte o avea cu sine, iar cealaltă a trimis-o în contra domnului Bogdaniei Negre (Moldovei, n.n.), ca să-l respingă, dacă acela ar încerca să năvălească, si să nu-l lase în pace, dacă ar fi năvălit în tară. Căci domnul acestei Bogdanii Negre având o neîntelegere, era, dintr-o astfel de cauză, în război cu Vlad".
Asemenea informatii, cu privire la existenta unui conflict între Vlad Tepes si Stefan cel Mare, aflat în derulare în primăvara-vara anului 1462, ne provin si din sursele otomane mentionate. Spre exemplu, Kemal-pasa-zade, desi nu o spune explicit, lasă însă să se înteleagă faptul că conflictul dintre Vlad Tepes si Stefan cel Mare, izbucnit înainte de 1462, era încă în desfăsurare în primăvara acestui an, în momentul declansării campaniei otomane împotriva domnului muntean, iar Sa'adeddin Mehmed sustine categoric că în primăvara-vara anului 1462 Vlad Tepes si Stefan cel Mare erau în conflict deschis si că domnul Moldovei a profitat de campania sultanală împotriva Tării Românesti, spre a-i aplica omologului si adversarului său muntean o lovitură decisivă. "Pe când oastea islamică nu-si potolise încă setea - scrie cronicarul turc -, s-a văzut o ceată numeroasă de osteni ghiauri. Deoarece Vlad Tepes se afla în dusmănie veche cu domnul Moldovei, acesta socotind sosirea victorioasă a sultanului un bun prilej, se pregătise să devasteze Tara Românească. De aceea, aflând aceasta, el (Vlad Tepes, n.n.) a trimis ceata aceea de nelegiuiti ca să oprească trecerea moldoveanului".
Cei mai multi dintre istoricii, care au abordat relatiile moldo-muntene din această epocă contestă existenta unui conflict între Vlad Tepes si Stefan cel Mare si, implicit, veridicitatea informatiilor transmise de diversii cronicari cu privire la această problemă. Altii, dimpotrivă, le consideră veridice, acceptând astfel si existenta unui conflict moldo-muntean. În ceea ce ne priveste, admitem că stirile cronicarilor din secolele XV-XVI, cu privire la existenta conflictului moldo-muntean, aflat în derulare în primăvara-vara anului 1462, pot fi suspectate de anumite exagerări ale informatiilor pe care ni le oferă si, evident, abordate critic.
De altfel, referitor la aceeasi problemă dispunem de o altă sursă, autorizată de această dată, dar si ea contestată de unii specialisti, care ne prezintă informatii similare cu privire la conflictul dintre Moldova si Tara Românească. Este vorba de o scrisoare a consulului genovez din Caffa către regele Cazimir al IV-lea al Poloniei, din 2 aprilie 1462, în care se arată între altele: "Am înteles apoi că Stefan voievod, domnul Moldovei sau al Valahiei Mici, se luptă cu Vlad voievod, care poartă război fericit cu turcii. Cartea acestora nu numai că ajută pe sultan, dar, ce e mai primejdios, printr-însa turcii capătă oarecum intrarea în aceste două Valahii, ceea ce ar fi un foarte mare pericol, atât pentru noi, cât si pentru alte tări vecine". Ca urmare, autoritătile coloniale genoveze din Crimeea îi cereau suveranului Poloniei să intervină si să medieze împăcarea celor doi domni români.
Informatiile continute de scrisoarea consului genovez din Caffa sunt în afara oricăror dubii: ele confirmă faptul că conflictul dintre Stefan si Vlad Tepes izbucnise cu mult înainte de începutul lunii aprilie 1462. Autoritătile genoveze din Caffa detineau această informatie dintr-o sursă directă, întrucât avuseseră posibilitatea să se informeze asupra situatiei politice de la Dunărea de Jos chiar de la solii lui Vlad Tepes, a căror prezentă în Crimeea este semnalată de actele Massariei din Caffa încă din 19 martie 1462 .
Dacă unii specialisti au văzut în prezenta solilor munteni la Caffa în Crimeea rezultatul unor determinări de natură comercială, noi considerăm că în contextul politico-militar al momentului o asemenea opinie nu se sustine. Prezenta solilor munteni la Caffa, ca si la Matrega (Matracha-Tmotorokan), la Marea Azov, unde îi arată actele aceleiasi Massarii caffeze în mai 1462 , când Tara Românească se pregătea să suporte singură lovitura otomană, a fost, fără îndoială, rezultatul demersurilor diplomatice făcute de Vlad Tepes pe lângă coloniile genoveze din Crimeea si de la Marea Azov, la fel de amenintate de turci, în vederea încheierii unei aliante politico-militare antiotomane.
După părerea noastră, contestarea categorică a unor eventuale actiuni militare ostile ale domnului Moldovei împotriva lui Vlad Tepes în primăvara-vara anului 1462 nu se justifică, ele neputând fi sustinute de nici o informatie. Dimpotrivă, între 22 aprilie si mijlocul lunii septembrie 1462, lungi etape din activitatea lui Stefan ne rămân complet necunoscute. Astfel, cu privire la actiunile domnului Moldovei dintre 22 aprilie si 15 mai, dintre 15 mai si 14 iunie sau dintre 22 iunie si mijlocul lunii septembrie 1462 nu avem nici cea mai sumară stire. Fapt deloc întâmplător, această perioadă coincide tocmai cu campania otomană împotriva Tării Românesti.
Întrucât actiunile domnului Moldovei în această perioadă sunt putin cunoscute, unii specialisti au afirmat că "în primăvara anului 1462, el a adoptat măsuri intense de apărare, astfel încât Moldova să nu fie surprinsă de evolutia evenimentelor; prezenta sa la Bacău, unde la 15 mai întărea un act de danie, trebuie pusă în legătură cu concentrarea si instructia oastei în zona respectivă" . Fără a contesta asemenea opinii, pe care, de altfel, le considerăm plauzibile, ne punem totusi problema dacă, profitând de situatia favorabilă pe care i-o crea campania otomană împotriva Tării Românesti, Stefan nu va fi întreprins unele atacuri împotriva lui Vlad Tepes, cu care era în conflict. Noi credem că da, iar sursele pe care le-am prezentat mai sus sunt ecourile unor asemenea actiuni ale domnului Moldovei.
Pe acest fond al relatiilor conflictuale dintre Moldova si Tara Românească, în primăvara-vara anului 1462 se producea campania otomană, condusă de sultanul Mehmed al II-lea împotriva statului muntean.
Asediul Chiliei (iunie 1462)
Momentul culminant si probabil cel mai dramatic al conflictului moldo-muntean l-a constituit însă asediul Chiliei de către Stefan cel Mare din iunie 1462, punct strategic de o importantă deosebită, care permitea controlul asupra gurilor Dunării, si un însemnat debuseu comercial.
Importanta strategică si economică (comercială) a Chiliei era binecunoscută tuturor protagonistilor. Spre exemplu, Konstantin Mihailovic de Ostrovica, fost ienicer în armata turcă în timpul evenimentelor din 1462, relatează că, la un moment dat, în urma esecului înregistrat în Tara Românească, sultanul Mehmed al II-lea le-ar fi spus apropiatilor săi: "Atâta vreme cât Chilia si Cetatea Albă le tin în stăpânire românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu putem avea nicio biruintă" . Însusi Stefan va sublinia peste ani importanta cetătii. Astfel, în scrisoarea sa către autoritătile venetiene, din 8 mai 1477 el arată că "aceste două tinuturi (Chilia si Cetatea Albă, n.n.) sunt Moldova toată" si că "Moldova cu aceste tinuturi este un zid pentru Ungaria si pentru Polonia".
Alianta cu Polonia din 1459 i-a permis lui Stefan cel Mare să redeschidă problema Chiliei, manifestându-si intentia de a reintra în posesia cetătii probabil chiar din anul următor. În iunie 1462, în contextul marii campanii sultanale în Tara Românească împotriva lui Vlad Tepes, se consuma primul asediul al Chiliei de către Stefan cel Mare. Consumată, însă, într-un asemenea moment dificil pentru statul muntean, atacarea Chiliei de către Stefan în timpul invaziei otomane din Tara Românească rămâne, dincolo de factorii obiectivi sau subiectivi care au determinat-o, o actiune controversată.
Operatiunile militare pentru cucerirea Chiliei au fost declansate de Stefan cel Mare în aprilie-mai 1462. La 22 aprilie, domnul era încă la Suceava de unde emitea un act, păstrat doar partial, al cărui continut este greu de precizat. Trei săptămâni mai târziu, la 15 mai, îl regăsim pe Stefan la Bacău, unde, în plin mars spre sud, spre gurile Dunării, emite un act de confirmare a unei danii si a unei vânzări de mosie. După această dată, pe toată durata verii anului 1462, până la mijlocul lunii septembrie, când domnul era din nou la Suceava, cancelaria Moldovei îsi întrerupe emisiunea de documente.
La mijlocul lunii iunie, domnul Moldovei era la Chilia pe care o asediază fără succes, concomitent cu un corp expeditionar otoman, până în data de 22 a aceleiasi luni, când, imposibilitatea luării cu asalt a cetătii insulare de la gurile Dunării si rănirea la gleznă a domnului au dus la esecul actiunii, acesta fiind silit să ridice asediul si să se retragă. Cum au evoluat concret evenimentele în această perioadă este greu de precizat, întrucât, atât cronicile contemporane, cât si cele tardive sunt foarte retinute în informatii, ele limitându-se exclusiv la consemnarea atacului asupra cetătii si la rănirea lui Stefan.
Asediul Chiliei din iunie 1462 ridică o serie de probleme privitoare la factorii care l-au determinat pe Stefan să întreprindă actiunea sa militară. Absenta oricăror informatii în sursele contemporane cu privire la acest aspect a determinat si formularea unor răspunsuri diferite din partea istoricilor, fapt ce a adâncit si mai mult controversa.
Spre exemplu, cronicarii moldoveni din secolele XVII-XVIII au pus actiunea lui Stefan cel Mare pe seama firii războinice si caracterul sângeros al domnului. Promotorul acestei teorii a fost, în a doua jumătate a secolului al XVII, Grigore Ureche care, în al său Letopiset al Tării Moldovei, sustine: "Scrie letopisetul cel moldovenescu că fiindu Stefan vodă om războinic si de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge, nu peste vreme multă [...] să sculă den domnia sa" si merse asupra Chiliei "în al saselea an a domnii lui Stefan vodă", teza sa fiind preluată si perpetuată de unii cronicari moldoveni care i-au succedat în veacul următor.
Cât de reale sunt aceste informatii este greu de spus, dar credem că gradul lor de veridicitate este destul de redus. Foarte probabil, acest lucru i-a determinat pe istoricii moderni si contemporani să nu le acorde prea mare credit. De altfel, nici acestia nu au ajuns la un punct de vedere unitar cu privire la factorii care au determinat atacarea Chiliei de către Stefan cel Mare, în iunie 1462. Majoritatea opiniilor exprimate de ei converg, în general, spre o singură directie: că tentativa lui Stefan de a ocupa Chilia a fost consecinta directă a unor necesităti de stat, în primul rând, aceea de a preîntâmpina riscul ca acest important punct strategic si debuseu comercial să cadă în mâinile turcilor.
Analizate cu atentie toate aceste opinii îsi relevă o anumită doză de subiectivitate: o încercare de a justifica, într-o măsură mai mare sau mai mică, actul controversat al lui Stefan cel Mare din iunie 1462. În ceea ce ne priveste, considerăm totusi că este greu de explicat cum necesitatea realizării acestui obiectiv de politică externă a Moldovei a devenit atât de presantă tocmai în momentul atacului otoman împotriva Tării Românesti, încât domnul său nu l-a putut amâna.
Un alt aspect controversat al problemelor generate de atacul asupra Chiliei, întreprins de Stefan în 1462, este statutul juridic al cetătii de la gurile Dunării. Determinată direct de acesta este identificarea statului - Tara Românească sau Ungaria - împotriva căruia a fost îndreptată actiunea militară a domnului Moldovei.
Informatiile cuprinse în unele surse din secolul al XV-lea - Cronica moldo-polonă, o Historia Turcorum sau Expunerile istorice ale lui Laonikos Chalkokondylas - referitoare la aparteneta Chiliei stau la baza aparitiei acestei controverse. Astfel, în timp ce prima dintre cele două lucrări sustine că în iunie 1462 "l-au lovit cu pusca pe Stefan voievod ungurii din Chilia", cea de-a doua afirmă că domnul Moldovei "a mers si s-a războit să ia cetatea Chilia, care era a lui Vlad", iar Laonikos Chalkokondylas relatează că turcii si moldovenii au decis "să împresoare orasul asa numit Chilia, al lui Vlad de la gura fluviului".
Plecând de la aceste informatii, specialistii care s-au ocupat de problema Chiliei au emis păreri diferite: după unii, cetatea a apartinut Ungariei, după altii, Tării Românesti. Majoritatea au conchis însă că, în 1462, Chilia era inclusă în sistemul unui condominium maghiaro-muntean în cadrul căruia pozitia proeminentă revenea Ungariei. Ca urmare, desi cei mai multi dintre ei consideră că actiunea lui Stefan a fost îndreptată împotriva Ungariei, totusi, fortati de evidentă, ei admit că ea l-a afectat indirect si pe Vlad Tepes. În opozitie cu acestia, există si unii istorici, este adevărat mult mai putini, care consideră categoric că actiunea militară a lui Stefan cel Mare, ce viza cucerirea Chiliei, a fost îndreptată împotriva lui Vlad Tepes .
În ceea ce ne priveste, admitem si noi că actiunea lui Stefan, care a vizat ocuparea Chiliei, a fost îndreptată împotriva lui Vlad Tepes. Actiunea sa a urmat un asemenea curs, deoarece după succesul campaniei din iarna anilor 1461-1462 si eliminarea prezentei otomane de la Dunărea de Jos, Vlad Tepes si-a asumat sarcina apărării întregii linii a Dunării inferioare până la vărsarea în Marea Neagră, prilej cu care si-a instaurat controlul si asupra unei fâsii de teritoriu de la nord de bratul Chilia care, teritorial si politic, se afla sub jurisdictia domnului moldovean. Riposta oarecum tardivă a lui Stefan s-a datorat, după părerea noastră, faptului că acesta a asteptat însă momentul favorabil declansării actiunii sale, care a venit o dată cu angajarea fortelor lui Vlad Tepes în luptele cu turcii din vara anului 1462, împiedicându-l pe domnul Tării Românesti să poată răspunde eficient atacului său.
Fără îndoială, în contextul politico-teritorial de la Dunărea de Jos din iarna anilor 1461-1462, în perspectiva confruntării decisive cu turcii, cu acordul suveranului său, Vlad Tepes si-a asumat si sarcina apărării Chiliei, care era astfel inclusă în sistemul defensiv al Tării Românesti. În aceste conditii, garnizoana maghiară a cetătii a fost, cu certitudine, întărită cu importante contingente muntene. Cum nu dispunem de nici o informatie cu privire la vreo măsură întreprinsă de Mathias Corvin cu scopul întăririi apărării cetătii în fata pericolului otoman, actiune care fără nici o îndoială nu a putut fi neglijată, conchidem că această sarcină i-a revenit lui Vlad Tepes.
În urma acestor măsuri, raportul de forte în sistemul condominiumului maghiaro-muntean exercitat asupra Chiliei înregistra o semnificativă modificare în favoarea Tării Românesti, ceea ce a atras după sine si o modificare, în acelasi sens a jurisdictiei exercitate asupra cetătii. După părerea noastră, la acest nou statut juridic al Chiliei, survenit după campania lui Vlad Tepes din iarna anilor 1461-1462, fac referire sursele care mentionează cetatea de la gurile Dunării sub jurisdictia domnului muntean. În concluzie, conchidem noi, atacul lui Stefan împotriva Chiliei, consumat exact în momentul invaziei otomane în Tara Românească, a fost clar îndreptat împotriva lui Vlad Tepes. Dacă atacul lui Stefan împotriva Chiliei ar fi vizat Ungaria, credem că el s-ar fi putut produce oricând, înainte sau după încetarea invaziei otomane împotriva domnului muntean, ci nu o dată cu acesta.
Acestă simultaneitate a campaniei sultanale împotriva Tării Românesti cu atacul lui Stefan asupra Chiliei a dat nastere unei alte controverse legate de actiunea militară a domnului Moldovei din iunie 1462. Ea ridică problema dacă în iunie 1462, Stefan cel Mare a actionat independent împotriva Chiliei sau în colaborare cu turcii.
Majoritatea covârsitoare a surselor de care dispunem în prezent nu fac nici o referire la vreo colaborare moldo-otomană în iunie 1462 în scopul cuceririi Chiliei; dar nici nu o neagă în vreun fel. Spre deosebire de aceste izvoare, două surse contemporane sunt însă categorice în a afirma si sustine o colaborare politico-militară între Stefan cel Mare si Mehmed al II-lea în vederea cuceririi cetătii de la gurile Dunării.
Un prim set de informatii în acest sens ne este oferit de cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas.
După ce subliniază faptul că în primăvara-vara anului 1462 Stefan cel Mare era în război cu Vlad Tepes, cronicarul bizantin relatează că domnul Moldovei, "trimitând soli la împăratul Mehmet, îl chema să vină si spunea mereu că e gata să se ridice cu război si el. Împăratului îi părea bine de vorbele acestui domn si l-a îndemnat să facă asa, încât generalul său comandant să se unească pe fluviu cu comandantul flotei si să împresoare orasul numit Chilia, al lui Vlad de la gura fluviului. Asadar, acest domn, adunându-si oastea tării, a plecat în grabă spre flota împăratului de-a dreptul la orasul Chilia, cu gândul să facă legătura cu comandantul flotei. Si după ce s-a unit cu oastea împăratului, au împresurat amândoi orasul si bătându-l mai multe zile, au fost respinsi si au pierdut câtiva oameni.
Dar cum nu le mergea bine cu cucerirea orasului, s-au retras acum amândoi" . Un al doilea set de informatii referitoare la atacul moldo-otoman asupra Chiliei provine dintr-un raport adresat la 28 iulie 1462 de bailul venetian la Constantinopol, Paolo Barbarigo, autoritătilor Serenissimei. În raportul său, bailul venetian consemnează că "flota sultanului, împreună cu domnul Valahiei Inferioare (Moldovei, n.n.), merse să lovească cetatea Lycostomo, în jurul căreia stătu opt zile, si n-au putut face nimic, si au murit multi azapi si s-au întors cu rusine si învinsi" .
Majoritatea istoricilor români care au abordat problema asediului Chiliei din iunie 1462 au respins orice colaborare moldo-otomană în scopul cuceririi cetătii de la gurile Dunării. Argumentele lor, în general derivate din politica antiotomană a lui Stefan cel Mare, nu sunt, după părerea noastră, suficient de convingătoare. Mai mult chiar, unii dintre contestatarii colaborării moldo-otomane la asediul Chiliei în iunie 1462 au mers până acolo încât au emis ipoteza că trupele otomane care asediau cetatea au fost respinse de trupele lui Stefan, care a încercat apoi să o cucerească.
Principalul artizan al acestei teze este istoricul N. Grigoras, care sustine: "În prima jumătate a lunii iunie, detasamente din oastea Moldovei, aflate în apropierea Chiliei au respins infanteria marină turcească debarcată în apropierea portului. Atacul turcesc a durat opt zile, dar cu ajutorul ostasilor moldoveni, garnizoana cetătii i-a respins .... După respingerea infanteriei marine turcesti de sub zidurile Chiliei, Stefan cel Mare a încercat să cucerească cetatea, dar a trebuit să se retragă neavând armament de asediu si pentru că la un atac personal, dat în fruntea ostasilor, a fost rănit de o armă la glezna piciorului stâng (22 iunie 1462)".
În opozitie cu specialistii care contestă o colaborare politico-militară moldo-otomană în iunie 1462 există însă si unii istorici care sustin existenta unei colaborări moldo-otomane, dinainte stabilite, îndreptate împotriva lui Vlad Tepes. Unii dintre acestia, cum este cazul lui A. Decei, o afirmă direct, altii - S. Papacostea sau I. Toderascu -, indirect.
După părerea noastră, pentru a oferi un răspuns pertinent la această problemă, considerăm că se impune, cel putin, o succintă analiză, atât a informatiilor de care dispunem, cât si a evenimentelor politice si militare consumate în primăvara-vara anului 1462 la Dunărea de Jos. În ceea ce priveste sursele, considerăm că, dacă informatiile oferite de Laonikos Chalkokondylas pot fi suspectate de lipsă de veridicitate, nu acelasi lucru se poate afirma însă si despre raportul bailului venetian Paolo Barbarigo, care este un act oficial, redactat de diplomatul venetian pe baza unor informatii obtinute de la o sursă sigură si directă: cancelaria sultanului. În favoarea veridicitătii raportului bailului venetian pledează însăsi seriozitatea si scrupulozitatea diplomatilor republicii în redactarea actelor oficiale, care nu-si permiteau să-si dezinformaze superiorii oferindu-le informatii false sau neverificate.
Pe baza acestor informatii pe care le considerăm ca fiind absolut veridice, luând în calcul faptul că Stefan era parte a întelegerilor turco-polone si că domnul Moldovei si-a sincronizat perfect actiunile împotriva Chiliei cu cele ale corpului expeditionar otoman care a atacat cetatea, considerăm că teza colaborării acestuia cu turcii în vara anului 1462 apare ca absolut plauzibilă. De altfel, angajarea lui în cadrul aliantei polono-otomane nu face decât să-i sporească veridicitatea.
În sfârsit, un simplu paralelism între actiunea lui Stefan din iunie 1462 si cucerirea Chiliei, în aceeasi calitate de vasal al polonilor si turcilor, în ianuarie 1465, conferă si mai multă consistentă tezei privind o colaborare moldo-otomană în iunie 1462. Analiza celor două evenimente ne premite constatarea că nici actiunea din iunie 1462, nici cea din ianuarie 1465 nu au fost dezaprobate de Imperiul Otoman, iar domnul Moldovei nu a avut de suferit nici o repercusiune din pricina lor din partea turcilor. Dacă cele două actiuni ale sale ar fi fost ostile otomanilor, considerăm că o ripostă otomană ar fi fost de neevitat. Mai mult chiar, Mehmed al II-lea nu a revendicat Chilia atât timp cât Stefan a continuat să-i rămână, cel putin formal, vasal fidel, respectiv până în jurul anului 1470.
A colaborat Stefan cel Mare cu Vlad Tepes în vara anului 1462?

Un ultim aspect al relatiilor moldo-muntene pe care îl abordăm în continuare îl reprezintă evolutia lor în a doua jumătate a anului 1462. Cu privire la aceste două raporturi dispunem de două surse care ne oferă informatii aflate în totală opozitie. Prima sursă este lucrarea lui Laonikos Chalkokondylas, care sustine că, concomitent cu faza finală a retragerii otomane din Tara Românească, s-a produs si un atac al lui Stefan cel Mare împotriva lui Vlad Tepes. "Si atunci Negrul Bogdan (Stefan, n.n.) - scrie cronicarul bizantin - s-a pornit cu năvală să intre în tara dacilor (Tara Românească, n.n.), era însă oprit de una din părtile ostirii care fusese rânduită acolo să păzească tara [...]. După ce Vlad, tinându-se aproape de urma ostilor împăratului (sultanului, n.n.), a ucis într-una orice se desprindea, fie călăret de pradă, fie ostean pedestru, el însusi s-a îndreptat asupra domnului Bogdaniei Negre [...]; dar lăsând pe loc oaste ca la sase mii, i-a ordonat să se tină prin păduri de urma împăratului [...]. Si el s-a dus asupra domnului Bogdaniei Negre". Specialistii care s-au exprimat cu privire la veridicitatea au analizat informatiile transmise de Laonikos Chalkokondylas au formulat opinii diferite. Majoritatea dintre ei le-au respins ca fiind nereale, altii, putini la număr, le-au acceptat.
În opozitie cu informatiile transmise de Laonikos Chalkokondylas, relatia din Rhodos a pelerinului Wiliam Wey ne prezintă o cu totul altă evolutie a evenimentelor din vara anului 1462. Conform relatării acestuia, "Vlad s-a împăcat cu acel duce (Stefan, n.n.), în care avea mare încredere", care l-a ajutat apoi să obtină o victorie în fata unui nou atac otoman si a partizanilor lui Radu cel Frumos.
Si în acest caz, istoricii care au analizat aceste informatii au avut păreri împărtite. Unii le-au acceptat ca veridice, acestia speculând îndeosebi pe tema împăcării dintre Vlad Tepes si Stefan cel Mare si pe ajutorul militar pe care domnul Moldovei i l-ar fi dat omologului său din Tara Românească împotriva turcilor si a interpusului acestora, Radu cel Frumos. Altii, dimpotrivă, contestă veridicitatea informatiilor din relatarea lui Wiliam Wey si posibilitatea colaborării dintre Stefan cel Mare si Vlad Tepes. În ceea ce ne priveste, considerăm ca discutabilă informatia lui Wiliam Wey. În consecintă, credem că, dacă o împăcare între cei doi domni este putin probabilă, acordarea unui eventual ajutor militar de către domnul Moldovei lui Vlad Tepes împotriva turcilor si a interpusului acestora, Radu cel Frumos, este un fapt categoric exclus.
Un asemenea act ar fi fost echivalent cu o declaratie de război împotriva Imperiului Otoman, ceea ce ar fi reprezentat o actiune nu numai prea temerară, ci chiar nechibzuită din partea lui Stefan într-un moment în care Moldova se afla în conflict si cu Ungaria. În aceste conditii, Stefan nu putea risca aruncând tara într-o aventură care-i depăsea capacitatea sa militară, cu putini sorti de izbândă.
Revenind la concluzia noastră, potrivit căreia Stefan nu i-a acordat ajutor militar lui Vlad Tepes, ne bazăm afirmatia pe faptul că un asemenea act din partea domnului Moldovei nu ar fi rămas fără ripostă din partea turcilor. Cum asemenea ripostă a Imperiului Otoman nu s-a produs, nici în 1462, nici în anii imediat următori, avem toate motivele să credem că informatia privind colaborarea lui Stefan cel Mare cu Vlad Tepes împotriva turcilor, în vara anului 1462, nu are nici un temei real.
De altfel, considerăm ca absolut imposibil faptul ca cronicile scrise la curtea lui Stefan cel Mare spre sfârsitul domniei acestuia, după marile lui confruntări cu Imperiul Otoman, care înregistrează si unele evenimente minore, să fi omis să consemneze tocmai o victorie împotriva turcilor obtinută de noul athleta Christi în primii săi ani de domnie. Conchidem deci că absenta oricăror informatii din cronicile moldovene cu privire la vreo luptă cu turcii în 1462 este dovada incontestabilă că o asemenea confruntare nu a avut loc. De altfel, asa cum se stie, domnul Moldovei a rămas fidel taberei polono-otomane până prin anul 1470, când s-a angajat decis în lupta antiotomană.

Ştefan cel Mare, domnitor foarte viteaz, dar invidios, vărsător de sânge şi…iubitor de femei
Am pornit în alcătuirea acestui articol, de la acuzaţiile unui comentator foarte revoltat de faptul că m-am legat de “marele Ştefan cel Mare” (http://forum.lovendal.net/index.php?topic=244.0) Cum de am îndrăznit să-l denigrez pe Ştefan cel Mare, căci el a fost însufleţit doar...

Citeam în cartea lui Silviu Dragomir “Istorii neelucidate” o ipoteză senzaţională: şi anume aceea că Ştefan cel Mare s-ar fi călugărit înainte de moarte. Să-i vedem împreună argumentele sale.
Deschiderea mormintelor voievodale de la Mănăstirea Putna (unde se află îngropat şi Ştefan cel Mare) a ridicat de-a lungul timpului o serie de întrebări-capcană asupra cărora istoricii nu s-au pronunţat sau, mai curând, au evitat să se pronunţe. Asta fiindcă sub privirile înmărmurite ale asistenţei copleşite de emoţia momentului, cripta marelui voievod – părintele Moldovei – a revelat osemintele acestuia depuse… fără sicriu, pe treisprezece bare transversale, din fier, iar craniul aşezat pe un căpătâi din cărămizi, special întocmit pentru o astfel de sprijinire. Înfăşurarea cadavrului într-o mantie, fie ea „confecţionată dintr-o stofă grea şi bogată “, ne conduce -fără să vrem – la gândul că s-au păstrat întocmai unele ritualuri din înmormântarea călugărilor isihaşti.
Mihai Eminescu ştia că Şteafn cel Mare a fost călugăr?
Mihai Eminescu are în câteva din poeziile sale unele inserţii cu versuri populare preluate practic fără nicio prelucrare. Printre ele, în prima parte din Doina, piesă publicată la 1 iunie 1883 în Convorbiri Literare, marele poet practică o invocatio având o rezonanţă cel puţin curioasă, ridicând unele neliniştitoare întrebări:
“Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, Noaptea ‘ntreagă…”
Pe deasupra versurilor, plutesc parcă – totuşi – unele nelămuriri, unele întrebări din care încolţesc mereu altele şi altele… De ce oare Vodă Ştefan trebuia să lase arhimandritului toată grija schitului? De ce tocmai el, marele voievod, trebuia să lase grija sfinţilor în sama părinţilor? Avea cumva el un rol monahal în respectiva mănăstire? Făcea parte cumva el, domnitorul, din cinul monahal deservent al Mănăstirii Putna?
Cine se va grăbi să zâmbească subţire şi atoateştiutor, liniştindu-ne că aici avem de-a face doar cu simple metafore, ar trebui să ştie că în folclorul nostru metaforele servesc întotdeauna numai unor idei majore -, şi că poporul român nu se joacă în poezia sa, oricum şi oriunde cu aprecieri, constatări şi, mai ales, cu figurile de stil precum metafora. Iar tot ca o mare curiozitate apare şi acea omitere a trecerii datelor de deces ale voievodului. Fapt pe care nu l-am mai întâlnit pe alte cruci sau morminte.
Cum se înmormântează un domnitor român?
Este îndeobşte cunoscut faptul că la noi, românii, datinele de la naştere, nuntă, dar mai cu deosebire datinele de la moarte sunt cele mai bine şi riguros păstrate. Să vedem cum era înmormântat domnitorul Matei Basarab:
“Vodă zăcea pe o masă, cu faţa descoperită, cum era obiceiul. Era îmbrăcat cu haine regale, de scump brocard, blăniţe cu samur de mare preţ, şi cu nasturi de aur şi de argint poleit. Avea pe cap un preţios calpac de samur. Îl acoperea peste tot, de la cap până la picioare, un fel de giulgiu de satin alb, pe care era zugrăvită o cruce de aur… Patriarhul îl tămâie şi recită şi celelalte; apoi însoţit de noi, cadavrul fiind depus în sicriu, fu transportat în curte, sub pavilion… Mortul fusese aşezat într-un sicriu împodobit ca al unui rege…”
De ce Ştefan cel Mare n-avea sicriu?
Cunoscut este faptul că ritualurile de înmormântare se păstrează minuţios aceleaşi pentru lungi perioade de timp, iar dacă Matei Basarab a fost depus „într-un sicriu împodobit ca al unui rege” şi „înveşmântat cu haine regale”, înmormântarea lui Ştefan cel Mare trebuia să se desfăşoare nu neapărat cu pompă mai mare, dar îmbrăcămintea şi sicriul era imperios destul de normal să fi fost măcar pe măsura rangului şi a preţuirii avute în viaţă.
Ei bine, din mormintele domneşti de la Putna, voievodul Ştefan cel Mare nu avea sicriu şi fusese înmormântat doar într-o mantie! Până şi Ştefăniţă-Vodă, fiu al lui Bogdan şi nepotul lui Ştefan, era înmormântat în sicriu, deşi – la fel de curios – şi acesta era înmormântat în „odăjdiile celui mai înalt cin călugăresc”.
Dezgroparea lui Ştefan cel Mare din 1856
În 1856 are loc dezgroparea mormântului lui Ştefan cel Mare. Să cităm din raportul original:
“În mormântul lui Ştefan cel Mare, rămăşiţele pământeşti ale slăvitului erou au fost găsite fără sicriu, aşezate tot pe 13 bare de fier, dispuse transversal şi tot cu căpătâi din cărămizi zidite în zona craniului. Tigva se rostogolise de pe acest căpătâi, aflându-se orientată cu orbitele către apus. Comisia a constatat că osul frontal se afla păstrat cel mai bine şi că statura voievodului era într-adevăr scundă, aşa cum o descrie Grigore Ureche. Mantia sa este confecţionată dintr-o “stofă grea şi bogată”, având o cruce de aur brodată în dreptul pieptului “care nu se prăbuşise în sine”. Alte obiecte preţioase nu s-au găsit în mormântul lui Ştefan cel Mare, deoarece, cum bine ştim acum, ele fuseseră ridicate cu prilejul deschiderii anterioare, din februarie 1758, fapt constatat la vremea sa şi de comisia austriacă prin mijlocirea aceleiaşi scrisori a lui Iacov Putneanul, citată deja”.
În curtea bisericii din Densuş – cu siguranţă anterioară secolului al X-lea – a fost descoperit un mormânt ce conţinea un schelet înhumat numai în rasă şi fără sicriu, iar mortul având capul sprijinit doar pe o simplă lespede! Este probabil ca lăcaşul să fi aparţinut la un moment dat unei mănăstiri. În orice caz, situaţia acesta i-a stârnit marelui istoric Nicolae Iorga remarca făcută la obiect, anume că îngroparea a avut loc „asemeni vechilor călugări”. La fel era şi Ştefan cel Mare…S-a călugărit oare marele nostru voievod?
http://www.lovendal.net/wp52/stefan-cel-mare-a-fost-calugar-de-ce-a-fost-atunci-inmormantat-asemenea-unui-monah/

Stefan cel Mare, intaia ilustra personalitate romaneasca de constiinta si anvergura europeana
http://www.presamil.ro/OM/2004/34/pag%2015.htm

Ştefan cel Mare a fost şi un excelent inginer hidrotehnic! Ştiaţi că măritul domn Ştefan cel Mare, a fost şi un excelent „inginer hidrotehnic”? În diferite hotărnicii şi hrisoave sunt des pomenite cuvintele „punte, podişcă, podeţ, poduleţ, podişor,” şi uneori „pod umblătorul, pod statornicu”. Se vorbeşte chiar şi de...

Femeile lui Stefan cel Mare

Prin traditii, ne-am obisnuit sa-l consideram pe Stefan cel Mare un sot vesnic infidel, cu amante si copii din flori in toate targurile si colturile Moldovei. Trebuie sa spunem din capul locului ca documentele istorice nu confirma aceasta imagine. Spre deosebire chiar de bunicul sau Alexandru cel Bun, care a avut 16 copii, dintre care doar doi fii legitimi, lui Stefan nu i se cunoaste cu certitudine decat un copil din flori — si acela a fost cel mai vrednic dintre succesorii sai : Petru Rares. Ceilalti sunt scoboratori din cele trei casatorii legitime ale voievodului. Sa vedem insa, mai intai, care era viata doamnelor la curtea Moldovei in secolele al XV-lea sau al XVI-lea.
La curtea de la Suceava, doamna tarii, trecuta in documente sub numele de "gospodja", avea o viata retrasa, neamestecandu-se in treburile de stat decat in cazuri exceptionale. O facea doar atunci cand trebuia sa asigure succesiunea fiului sau la tron, dupa moartea tatalui. De obicei, doamna tarii era inconjurata de o mica curte a ei, alcatuita din dregatori speciali. Veniturile si le tragea din mosiile si din targurile care ii apartineau. In Moldova, apanajul doamnei era targul Botosanilor. Viata personala a sotiilor domnitorilor nu era neaparat foarte fericita. Ele erau obligate sa suporte existenta la curte a "tiitoarelor", care ii dadeau voievodului copii, potentiali mostenitori ai coroanei.

Stefan cel Mare a avut trei casatorii : cu Evdochia de Kiev, cu Maria de Mangop si cu Maria Voichita, fiica lui Radu cel Frumos, domnul Tarii Romanesti, fratele lui Vlad Tepes. Toate erau de rand princiar, descendente din mari familii domnitoare, intre care cea de-a doua, Maria de Mangop, chiar urmasa familiei imperiale bizantine a Asan-Paleologilor. Stefan a contactat casatorii, conform uzantelor epocii, in intreaga Europa, care-i aduceau si aliante politice profitabile.
Casatoria cu Evdochia de Kiev a avut loc la Suceava, la 5 iulie 1463, in fata inaltelor fete bisericesti ale Moldovei si ale curtii domnesti. Stefan avea atunci cam 25 de ani, iar mireasa era o tanara blonda, se pare foarte frumoasa, aproape o copila. Evdochia era rusoaica sau lituanianca rusificata. Dupa nume era ortodoxa. Bunicul sau Vladimir, mare cneaz de Kiev, era descendentul marilor duci ai Lituaniei, din care s-a tras de altfel si familia regala a Poloniei. El a fost primul care s-a crestinat (in secolul al 14-lea lituanienii erau inca pagani) sub numele bizantin Vasile. Vladimir a avut patru urmasi din care doar tatal Evdochiei, Alexandru, sau Olelko, s-a afirmat in luptele politice dintre unchii sai. Acesta l-a sprijinit pe varul sau, regele Poloniei, Cazimir al IV-lea Jagello, care i-a confirmat calitatea de mare cneaz de Kiev. Despre Evdochia se stiu insa putine lucruri. Stefan a avut cu ea, in mod sigur, un baiat numit Petru, nascut probabil in 1465 — 1466 si mort in 1480, deci la 14-15 ani. Mormantul lui se afla la manastirea Putna. Fiul cel mare a lui Stefan, Alexandru, nascut in jurul anului 1464 si mort in 1496, nu se stie nici pana azi cu certitudine daca era al Evdochiei sau al unei anume Marusca, cu care iarasi nu se stie inca daca Stefan cel Mare a fost casatorit sau a fost doar una din tiitoarele domnului.
Cu Evdochia, Stefan a avut si o fata, Elena, victima unui destin nefericit pe care-l vom deslusi in continuare. Pana atunci insa, trebuie sa amintim ca frumoasa Evdochia s-a stins din viata la doar patru ani dupa casatoria cu Stefan cel Mare, in 1467, nu se stie daca de boala sau in urma unei nasteri. Mormantul ei s-a descoperit, in urma sapaturilor arheologice, la biserica Mirautilor, fosta mitropolie a Moldovei in timpul lui Stefan cel Mare.
Cand Evdochia se afla pe patul de moarte, Stefan era plecat in campania impotriva lui Matrei Corvin. Prima sa sotie n-a apucat sa vada nimic din gloria sotului ei. Stefan a fost, se pare, foarte afectat la aflarea vestii, si a ramas mult timp neconsolat. Chiar si dupa a treia casatorie, cu Maria Voichita, mai facea danii pentru sufletul Evdochiei.
Asa cum spuneam, destinul Elenei, fiica Evdochiei de Kiev si a lui Stefan cel Mare, a fost unul nefericit. In 1479 Stefan a inceput tratativele pentru o casatorie dinastica intre fiica lui si cneazul Moscovei, Ivan Ivanovici. El s-a adresat cumnatei sale Teodosia, sora raposatei doamne Evdochia, care era ruda cu familia princiara moscovita. Logodna celor doi s-a facut la Suceava in 1482, prin procura, reprezentantul cneazului fiind boierul Andrei Plesceev. Dupa aceasta Elena a plecat spre Moscova cu un alai somptuos, trecand prin Polonia. Nu avea sa-si mai vada niciodata tatal si locurile natale. La Moscova printesa a fost primitade mama marelui cneaz si gazduita la manastirea Voznezenskaia, unde a ramas pana la celebrarea cununiei, savarsita la 6 ianuarie 1483.In toamna anului urmator, Elena a nascut un fiu, botezat Dimitrie. Se intrevedeau zile fericite pentru fiica lui Stefan cel Mare, numai ca la 7 ani de la casatorie, sotul ei moare, fie de podagra, fie otravit de un medic evreu venetian, care-l ingrijea. Din acel moment, viata Elenei a devenit un cosmar.
A doua sotie a socrului sau Ivan al III-lea, Sofia Paleologa, descendenta a ultimilor imparati bizantini, nu vedea cu ochi buni atentia pe care marele cneaz o acorda nurorii si nepotului sau. Mai mult, dorea ca Elena si Dimitrie sa cada in dizgratie, iar fiul ei Vasile sa devina mostenitor al tronului. A organizat un complot, pe care insa Ivan al III- lea l-a inabusit. Dimitrie a fost proclamat mare cneaz al Vladimirului, al Moscovei si al Novgorodului. Dupa trei ani, insa, marele cneaz, influentat totusi de sotia sa, Sofia, si-a indepartat nora si nepotul si i-a inchis intr-o temnita, desemnandu-l mostenitor al tronului pe fiul Sofiei, Vasile. Stefan cel Mare a fost instiintat de ce se petrecea in cetatea moscovita.
In septembrie 1502, la putin timp dupa intemnitarea Elenei si a lui Dimitrie, domnul cerea de la hanul tatar Mengli Ghirei stiri despre acestia, intrebandu-l "vor fi in viata, fiica si nepotul meu ?". Hanul ii raspunde "Au fost oamenii mei la Moscova si spun ca toate acestea sunt minciuni". Din pacate, nu erau minciuni. Cei doi se aflau inchisi intr-un turn si legati in fiare. Stefan s-a stins din viata, dupa cum se stie, in iulie 1504, fara a mai sti ceva de soarta fiicei sale. Greu incercata domnita Elena si-a urmat tatal in viata de dincolo, la 18 ianuarie 1505, la mai putin de un an. A fost inmormantata la manastirea Voznezenskaia, care o primise ca logodnica a celui ce trebuia sa ajunga mare cneaz al Moscovei. Despre fiul sau nu se stie ce s-a mai intamplat. Daca destinul domnitei Elena nu ar fi fost atat de nefericit, ar fi existat sansa ca tarii rusi sa fie descendenti directi ai lui Stefan cel Mare, ceea ce ar fi schimbat poate cursul istoriei Moldovei.
A doua sotie a voievodului, Maria de Mangop, era de neam imperial. Ultimele doua dinastii ale imperiului bizantin au fost Comnenii si Paleologii. Comnenii au mai domnit o perioada in ultima posesiune bizantina ramasa in Europa dupa caderea Constantinopolului, Trapezuntul. Cand in 1461 a cazut si Trapezuntul sub stapanirea turcilor, comnenii sau refugiat in Crimeea, unde hanul tatarilor le-a dat in stapanire Mangopul, un mic stat cocotat pe o stanca si un castel la malul Marii Negre. Pe Maria, sora suveranilor Mangopului, Isac si Alexandru Comnen, a petit-o Stefan cel Mare. Casatoria a avut loc la Suceava, la 24 septembrie 1472.Ca si prima casatorie, cu Evdochia de Kiev, era o alianta matrimoniala prestigioasa pentru Moldova. Desi se prabusise sub loviturile repetate ale turcilor, prestigiul "celei de-a doua Rome", cum era numit Imperiul Bizantin, ramasese intact in lumea ortodoxa.
La trei ani de la sosirea Mariei de Mangop la Suceava, turcii au atacat Crimeea, au ocupat posesiunile ultimilor Comneni si i-au ucis pe fratii ei, Isac si Alexandru. Stefan cel Mare mai pierdea un aliat. Pe de alta parte a survenit in familie o drama conjugala.
Dupa expeditia din 1471 in Tara Romaneasca, Stefan le luase prizoniere la curtea de la Suceava pe sotia lui Radu cel Frumos, numita Despina (era dupa cate se pare fiica de despot sarb) si pe fiica acestuia Maria Voichita. Se pare ca tanara domnita mostenise frumusetea tatalui ei, lucrul de altfel vizibil si in portretele din frescele bisericilor, cat pot fi ele de fidele, pictate mai tarziu, cand era deja doamna tarii si mama mostenitorului tronului. Crescand la curtea de la Suceava, Stefan s-a indragostit de ea, desi era un copil de 12-13 ani si el un barbat in puterea varstei, de peste 30 de ani, chiar apropiat de 35, daca socotim ca se nascuse dupa toate probasbilitatile in 1440.Dupa batalia de la Razboieni, Stefan si Maria de Mangop, desi mai erau casatoriti, se instrainasera.
Doamna, descendenta a ultimilor imparati bizantini, moare in 1477, in postul Craciunului, in conditii necunoscute, dupa cinci ani de casnicie. Ea a avut cu Stefan doi baieti gemeni. Ilias moare in acelasi an in care s-a nascut, 1473, iar Bogdan i-a supravietuit mamei sale doi ani. S-a stins si el din viata in 1479, la sase ani. Amandoi baietii se afla inmormantati in biserica manastirii Putna.
Tot la Putna se afla, sub un frumos baldachin de piatra, si mormantul Mariei de Mangop. In muzeul manastirii se afla invelitoarea acestui mormant, o adevarata bijuterie de broderie medievala, cu portretul. In singura ei reprezentare cunoscuta, Maria de Mangop apare in marime naturala, intr-un superb costum de curte cu coroana pe cap si cu un chip hieratic, brazdat de lacrimi de sange. In colturi, acoperitoare de mormant a doamnei Moldovei e impodobita cu vulturii Bizantului. Invelitoarea e un portret de o frumusete unica in arta broderiei moldovenesti din veacul al XV-lea, pe care nu o vom gasi decat in portretele domnesti ale lui Ieremia si Simion Movila, de la inceputul veacului al XVII-lea, aflate astazi la manastirea Sucevita.
Fie ca Stefan a tinut un doliu cuviincios dupa Maria de Mangop, fie ca Maria Voichita era prea tanara, casatoria cu fiica lui Radu cel Frumos nu a avut loc decat in 1480.Oricum, intre miri era o diferenta de peste 20 de ani, iar Stefan, fiind var primar cu Vlad Tepes, unchiul Mariei Voichita, sotia sa ii era si un fel de nepoata.
Aceasta din urma casatorie a durat 24 de ani, pana la moartea lui Stefan, in 1504.Cu Maria Voichita, Stefan cel Mare a avut un fiu, pe Bogdan Vlad, devenit mostenitorul tronului dupa moartea lui Alexandru, in 1496, si doua fete, Ana si Maria-Chejna. Bogdan a devenit domn la moartea tatalui sau, in 1504.Sora sa Ana moare in 1499 si este ingropata la manastirea Bistrita. Cealalta sora, Maria, zisa Chiajna, s-a casatorit cu ducele polonez Teodor Wiesnowiecki si a murit in 1518, fiind ingropata la manastirea Putna.
Maria Voichita s-a stins din viata in 1511, in timpul domniei fiului ei, Bogdan al III-lea. Mormantul ei se afla la Putna, alaturi de cel al lui Stefan cel Mare, impodobit ca si acesta de o frumoasa piatra sculptata. In ntoate tablourile votive Maria Voichita apare alaturi de sotul sau, urmata de copii si cateodata de rebelul sau nepot, Stefanita Voda.
Dupa cum am aratat la inceput, singura relatie extraconjugala certa a lui Stefan cel Mare, cel putin singura din care s-a nascut un urmas recunoscut de marele domn, a fost cea cu mama lui Petru Rares. Aceasta Maria Raresoaia era o boieroaica din partile Harlaului sau din zona lacului Brates, casatorita cu un bogat negustor de peste, pore***** Rares, adica cel cu parul rar. Acest nume nu apartine viitorului voievod, ci sotului mamei sale si este, de fapt, o porecla. Nu se stie exact cand s-a nascut Petru Rares, dar avand in vedere ca in momentul in care a luat pentru prima oara domnia, in 1527, era deja un barbat in jur de 40 de ani, se poate presupune ca a venit pe lume in intervalul 1487 — 1490.
Georges Boisnard
http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=451

550 de ani de la inscaunarea lui Stefan cel Mare
Constantin COROIU | 12 aprilie 2007
Potrivit cronicilor, la 12 aprilie 1457, Stefan cel Mare, devenit apoi in constiinta neamului si Sfant, a preluat tronul Moldovei, dupa inlaturarea lui Petru Aron, pe care l-a invins in batalia de la Doljesti, pe Valea Siretului. Pe locul numit Direptate, Adunarea tarii l-a proclamat si mitropolitul Teoctist l-a uns domnitor, in acea memorabila zi de indepartata primavara romaneasca.

Implinirea a cinci veacuri si jumatate de la acel moment este marcata, in aceasta a doua parte a saptamanii, in judetele Moldovei, prin manifestari omagiale consacrate figurii si operei celui mai mare conducator pe care l-au avut romanii de-a lungul intregii lor istorii si care, de-a lungul a 47 de ani de domnie, a intemeiat o tara, o civilizatie si o cultura originala.
La Muzeul de Istorie din cadrul Complexului Muzeal Bucovina se deschide, astazi, o expozitie de documente, arme, ceramica, obiecte de podoaba, toate ilustrand epoca stefaniana. Tot la Suceava, Fundatia Sfintii Martiri organizeaza un simpozion, la care vor participa istorici si arheologi reputati. Va fi prezentat in premiera proiectul unui monument inchinat lui Stefan cel Mare si Sfant. In comuna Doljesti, va avea loc o ceremonie religioasa, oficiata de inalti prelati ai Bisericii Ortodoxe Romane. [email]constantin.coroiu@gandul.info[/email]

Petrasco da. Mircea nu
In afara de Petru Rares, a mai existat un fiu al lui Stefan Voda purtator al acestui prenume, Petrasco - zis de la Putna. Nu s-a putut stabili cu certitudine identitatea mamei sale. Este mentionat in documente pentru prima data in 1471, la patru ani dupa moartea Evdochiei de Kiev si inaintea casatoriei cu Maria de Mangop (1473). S-a presupus deci, ca acest Petrasco era rodul unei tiitoare, din perioada de vaduvie a lui Stefan Voda, dar nu este exclus sa fi fost fiul Evdochiei. A murit la o varsta frageda, numele sau figurand pe o piatra de mormant de la Putna, din 1480 (Magazin istoric, nr. 1/1969).
A ramas vestita corespondenta lui Stefan cel Mare cu boierii braileni, din 1481, in care este amintita o anume Caltuna, pe al carei fiu, Mircea, pretendent la tronul muntean, Stefan il numea "feciorul Domniei Mele". Scurta scrisoare a boierilor braileni poate fi redata integral, pentru pata de culoare pe care o aduce: "De la toti boierii braileni si de la toti cnezii si de la toti Romanii iti scriem tie, Stefan Voievod, Domn moldovenesc. Este in tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ti strici cerneala si hartia pentru un copil de femeie stricata, fiul Caltunei, si zici ca-ti este fiu? De-ti este fiu si vrei sa-i faci bine, ci tu oranduieste sa fie dupa moartea ta Domn in locul tau, si pe ma-sa iea-o si o tine, sa-ti fie Doamna, curn au tinut-o in tara noastra toti pescarii braileni; ci tu tineti-o sa-ti fie Doamna. Si invata-ti tu tara ta cum sa te slujeasca, iar pe noi sa ne lasi in pace, ca, de-ti cauti dusman, il si gasesti! Si asa sa stii: avem Domn mare si bun si avem pace din toate laturile; sa stii ca toti pe capete vom veni asupra ta si vom sta "pe langa Domnul nostru Basarab Voievod, pana ce va vom pierde capetele".
Unii autori, printre care si Aurelian Sacerdoteanu (Magazin istoric, nr. 1/1969), au luat de buna ideea ca acest pretendent era efectiv fiul lui Stefan Voda, fiind rodul "unei legaturi intamplatoare in vremea pribegiei din Ţara Romaneasca, unde ea [Caltuna] isi va fi avut barbatul ei legiuit". Apelativul de "fiu" nu indica insa filiatia, in sens genealogic, asa cum s-ar putea crede, ci, in limbajul diplomatic al vremii, cum arata acum cativa ani Leon Simanschi, marca subordonarea politica, trasaturi ce defineau relatia dintre cei doi. Se stie ca pretendentul Mircea, sprijinit de Stefan cel Mare, era fiul domnului muntean Vlad Dracul, deci frate al lui Vlad Ţepes si Radu cel Frumos.
In sfarsit, amintim alte doua cazuri. Este vorba despre doi nepoti ai lui Stefan Voda, care au pretins ei insisi a fi feciorii acestuia. Primul a fost semnalat de N. Iorga in 1915: un pretendent la tronul Moldovei, refugiat in Polonia, pe nume Ioan (sau "Iani"), care se intitula "rege al Moldovei". Ulterior, istoricii care s-au ocupat de problema au cazut de acord ca acesta putea fi nu un fiu, ci un nepot al lui Stefan cel Mare, nascut din Alexandru, fiul Maruscai, amintit mai sus.
Cel de al doilea caz este acela al lui Stefan Lacusta. L-am elucidat intr-un numar recent al revistei (9/2005).
In cunoscutul sau studiu privitor la Roirea familiilor romanesti peste Nistru, G. Bezviconi semnala, inca din 1941, faptul ca in familia nobililor rusi Rahmaninov s-a pastrat o veche legenda genealogica potrivit careia ei s-ar trage dintr-un stramos care era fratele domnitei Olena, fiica lui Stefan cel Mare, casatorita la Moscova (Magazin istoric, nr. 6/1997). Acest personaj, numit Ioan, era poreclit "Sused", adica "vecin". Neexistand nici un fiu legitim al lui Stefan voda purtator al acestui nume, se poate admite, ca ipoteza, posibilitatea ca el sa fi fost un fiu natural necunoscut. Astfel, celebrul compozitor rus Serghei Rahmaninov (1873-1943) ar aparea ca descendent din domnul moldovean. Temeiurile documentare ale acestei traditii nu au fost insa infatisate vreodata.

Fiice din flori?
Daca fiii naturali ai domnilor pot lasa urme mai vizibile in cronici si documente, prin revendicarea dreptului lor la tron, eventualele fiice nascute din diverse tiitoare sunt mai greu de identificat. Cand vorbim despre o asemenea fiica, gandul ne duce spre Oana cea balaie, "Babatia" din drama Apus de Soare a lui Delavrancea. Personajul era insa o simpla fictiune a autorului, nefiind atestata de sursele istorice. Dumitru Almas a construit un roman in jurul acestui personaj, intitulat chiar Oana (Editura Militara, 1986). C. Gane mentioneaza in treacat o posibila fiica a lui Stefan, maritata cu nobilul polonez Sambuszko, fara a arata insa pe ce se intemeiaza. Probabil ca este vorba despre acea Marie, fiica necunoscuta semnalata in 1870 de B.P. Hasdeu. Aceasta Marie era insa o fiica legitima, din casatoria lui Stefan cel Mare cu Maria Voichita. Se admite astazi ca foarte posibila casatoria Mariei cu Teodor (Bogdan) Visnevietchi, reprezentant al dinastiei domnitoare din Lituania, a Gedimynilor. Inca din veacul XVI circula traditia potrivit careia Petru Rares a avut o sora din care se trage Dimitrie Visnevietchi, organizatorul cazacimii zaporojene. Acesta nu era insa fiul lui Teodor Visnevietchi, asa cum credea Iorga. La 1563, Dimitrie Visnevietchi s-a manifestat ca pretendent la tronul Moldovei si tocmai de aceea se infatisa ca descendent din Stefan cel Mare.
Istoricul C. Rezachevici a aratat recent cat de fragil era suportul unei asemenea pretentii, prin care Dimitrie putea fi socotit, in epoca, un fel de var prin alianta al lui Ilias Rares: Magdalena Bereslav, o sora a ultimei sotii a lui Petru Rares (Ecaterina Brancovici), ii era mama vitrega lui Dimitrie Visnevietchi, fiind a doua sotie a tatalui sau. La propriu, nici o picatura din sangele lui Stefan Voda nu curgea prin venele acestui aventurier.
Din sursele documentare pe care le putem verifica astazi, nu putem extrage insa nici o marturie certa despre vreo fiica nelegitima a lui Stefan Voda. Concluzia investigatiei de fata este limpede, dar surprinzatoare probabil pentru multa lume: in ciuda faimei sale de mare semanator de bastarzi, lui Stefan nu i se pot dovedi, cu probe documentare, decat unul sau cel mult doi fii nelegitimi: Petru Rares si, posibil, Alexandru. Ceilalti presupusi bastarzi ai domnului s-au nascut nu din pacatele lui, ci din... fantezia istoricilor.
"Magazin istoric" , ianuarie 2006

COPIII DIN FLORI AI LUI STEFAN CEL MARE

SORIN IFTIMI

Exista o persistenta "traditie" privitoare la viata sentimentala a lui Stefan Voda, care il zugraveste ca pe un sot vesnic infidel, ce a semanat copii din flori in toate colturile tarii. Este o istorie paralela, ce a capatat usor credit intr-o tara in care domneste convingerea ca niciodata "nu iese fum fara foc!". Din aceasta pricina s-a ajuns, spre exemplu, ca in anul aniversar care a trecut, numele marelui voievod sa constituie pretextul unei expozitii de grafica de gust indoielnic, ce friza pornografia.
Chestiunea copiilor din flori ai lui Stefan cel Mare a fost totusi elucidata in mare parte, de multa vreme, prin contributiile a numerosi istorici. Din diverse motive insa, concluziile lor sunt cu greu asimilate de constiinta publica.

Din cele trei casatorii, domnul a avut cel putin opt copii, dintre care trei fete. Astazi pot parea numerosi, dar pentru acea vreme era un numar cat se poate de obisnuit. Razboaiele si epidemiile
Reprezentau riscuri ce puteau fi invinse doar prin asigurarea unui numar mare de urmasi.

Mic dictionar explicativ
In cazul unui domn, adesea casatoria nu avea nimic de-a face cu sentimentele, orice alianta matrimoniala reprezentand, in primul rand, o chestiune politica. Casatoriile lui Stefan Voda, realizate cu multa intelepciune, schiteaza graitor aspiratiile sale politice. Daca vorbim despre sentimentul iubirii, asa cum era inteles el in veacul XV, nu cadrul matrimonial este cel mai potrivit camp de cercetare, in principiu, relatiile nelegitime ofera materialul de care avem nevoie. Nu intamplator, pentru a desemna rodul unei asemenea iubiri, in limba romana s-a gasit romantica sintagma: "copil din flori". De obicei, asemenea fii erau frumosi, inzestrati si iubiti. Trebuie sa aratam ca in epoca, termenul de "copil" avea intelesul de baiat nascut in afara casatoriei, cei legitimi fiind numiti "fii" sau "feciori". Pentru bastarzi se folosea uneori si cuvantul "baistruc". Cunoscuta formula de "os domnesc" arata o descendenta autentica, pe linie masculina, insa nu neaparat si pe cea feminina, dupa cum "sange domnesc" exprima o descendenta domneasca doar pe linie materna. In cazul stingerii fiilor legitimi, asemenea "fii naturali" puteau revendica tronul tarii si duce mai departe coroana parintelui lor. "Ţiitoarele" domnilor Moldovei, desi s-au bucurat probabil de un statut aparte, nu au ajuns sa ocupe o pozitie cvasi-oficiala la Curtea domneasca, ca in cazul favoritelor regale de la Curtea Frantei. Adesea, o asemenea legatura a unui domn nu putea fi oficializata printr-o casatorie din cauza treptelor sociale diferite din care proveneau cei doi parteneri. "Egalitatea de nastere" era un principiu respectat. Domnii nu aveau dreptul la o casatorie obisnuita, precum oamenii de rand. In cazul lui Stefan Voda, pentru asemenea legaturi sentimentale nici macar nu era nevoie sa fie infidel fata de sotia legitima. Sa nu uitam ca in tinerete a avut doua perioade in care postul de "doamna" a fost vacant: 1457-1463; 1467-1472. In aceste intervale este foarte posibil sa se fi consumat unele relatii amoroase din care sa fi rezultat chiar copii. Categoriile de izvoare pastrate, prin natura lor, nu ofera si nici nu pot oferi prea multe informatii privitoare la asemenea subiecte. Este firesc, din moment ce nici despre fiii legitimi ai lui Stefan Voda nu avem prea multe date. Considerat fiu din flori, al unui tata care ar fi fost, la randul sau, copil din flori, era de presupus ca Stefan sa fi dus pe culmi aceasta traditie de familie, exceland si aici, ca in tot ce facea. Comparat insa cu alti domni, precum bunicul sau, Alexandru cel Bun, cu fiul sau, Bogdan III, sau cu Alexandru Lapusneanu, de exemplu, Stefan cel Mare a avut performante modeste in acest domeniu, dand dovada de o neasteptata cumpatare. In cele ce urmeaza, vom analiza, pe rand, legaturile sentimentale atribuite de diversi istorici lui Stefan cel Mare, din care ar fi rezultat copii din flori, pentru a vedea in ce masura faima sa de "mare iubaret" este sustinuta de argumente concrete. Nu este sigur ca Alexandru, cel dintai fiu al lui Stefan cel Mare, a fost fiul unei tiitoare, identitatea mamei sale ramanand discutabila. Toata dezbaterea se baza pe faptul ca in pomelnicul manastirii Bistrita figureaza o "Marusca, mama Iui Alexandru", necunoscuta ca sotie a voievodului. Este singura sursa care vorbeste despre ea. Au urmat speculatiile istoricilor. Daca Marusca a fost doar o legatura nerecunoscuta de Biserica, e greu de crezut ca numele sau ar fi fost admis in pomelnic; la fel, daca nu facea parte oficial din familia ctitorului, numele ei nu ar avea ce cauta in acest gen de document. Unii istorici au presupus ca a existat o casatorie oficiala a lui Stefan inainte de venirea sa la tron, din care s-ar fi nascut doi fii: Alexandru si Ilie, desi viitorul domn avea o varsta prea frageda la acea vreme. Pe de alta parte, Marusca nu este numita nicaieri "doamna". Se stie ca, in primii sase ani de domnie, Stefan nu a fost casatorit. Sunt insa indicii ca acest Alexandru era, mai curand, fiul Evdochiei de Kiev, cea dintai doamna a lui Stefan, cu care se insurase in 1463. Prima mentiune documentara a "iubitului nostru fiu Alexandru" dateaza din 28 aprilie 1464, fiind deci foarte plauzibila o nastere legitima. La 1466, in urma unei danii catre Muntele Athos, Stefan ceruse ca pomelnicul manastirii Zografu sa aminteasca "si pe doamna mea langa domnia mea si pe copiii nostri daruiti de Dumnezeu, Alexandru si Elena" (Magazin istoric, nr. 2/1974).


Enigmatica Marusca si Bogdan, fratele lui Bogdan
Poate o sotie legitima a unui domn sa dea nastere unui fiu nelegitim? Provocarea a fost lansata de N. Iorga, care semnala o anumita nepotrivire cronologica, ajungand la concluzia ca Maria-Voichita l-ar fi nascut pe Bogdan cu cativa ani inainte de a deveni doamna, pe vremea cand Maria de Mangop mai era inca in viata. Cu alte cuvinte, inainte de a-i fi doamna, tanara domnita munteanca, Voichita, i-ar fi fost tiitoare lui Stefan cel Mare, iar Bogdan, "rodul soldurilor lui Stefan Voda", i s-ar fi nascut ca bastard, casatoria survenita ulterior transformandu-l in urmas legitim.
In realitate, se stie ca doamna Maria de Mangop a avut doi fii, Ilie si Bogdan; primul s-a stins foarte curand, iar Bogdan a murit in 1479, dupa cum arata inscriptia pietrei sale de mormant de la Putna. In acelasi an, 1479, la 16 iunie, doamna Maria Voichita 1-a nascut pe Bogdan-Vlad. Incurcatura pricinuita de existenta a doi fii cu acelasi prenume 1-a facut pe N. Iorga sa creada, cel putin pe moment ca viitorul domn Bogdan III a venit pe lume inainte de oficializarea celei de-a treia casatorii a lui Stefan cel Mare. Ipoteza sa a fost infirmata de cercetarile ulterioare.
Documentele si cronicile arata ca doar despre unul singur dintre fiii lui Stefan Voda se poate afirma, in mod cert, ca s-a nascut in afara casatoriei: Petru Rares. Mama sa era o Maria, devenita apoi sotia unui Rares, targovet din Harlau. Dupa o veche traditie, ea ar fi fost din neamul boierilor Cernat, stapani de pe la 1448 ai lacului Brates, de langa Galati (Magazin istoric, nr. 3/1977). Aceasta ar explica preocuparea pentru negotul cu peste, in care fusese implicat Petru Rares, inainte de a urca pe tron. Iata cum suna panegiricul lui Macarie, referitor la comanditarul cronicii sale: "Dupa revelatia lui Dumnezeu, a fost ales in domnie Petru cel Minunat si in acelasi timp a fost impobobit cu cununa domniei [...] Si acesta era una din odraslele vesnic pomenitului Stefan, ascuns ca odinioara lumina sub obroc, care a fost inaltat la scaunul domniei cu cinste, dupa sfatul obstesc, si sfintit cu untdelemnul binecuvantarii, cu mana celui pe care l-am pomenit mai inainte [mitropolitul Teoctist], ca l-a uns si pe nepotul sau". Cronica munteneasca a lui Radu Popescu relateaza si ea ca "la moartea lui Stefanita voda, vrand boierii sa puna domn care sa fie din samanta domneasca, au iesit unul de au auzit din gura mitropolitului ce sa pristavise mai inainte, ca Patru Majarul de la Harlau iaste fecior lui Stefan voda, care iaste facut din muerea unui targovet den Harlaurce l-au chemat Rares. Pe acesta adeverindu-l fecior de domn, l-au ridicat cu totii domn".
Dimitrie Cantemir comenta la randu-i ca Petru Rares, sau Maja, era fiul lui Stefan cel Mare, "dar dintr-o casatorie nelegitima, din a carui alegere se vede limpede cu cata sfintenie respectau boierii de altadata succesiunea la tron a mostenitorilor domnilor lor. Intr-adevar, nimeni nu stia ce era cu nasterea acestui Petru, fie ca parintele sau se rusina ca avea un copil dintr-o insotire vinovata, fie ca nu vroia sa dea prilej la dezbinari care s-ar fi iscat dintr-asta dupa moartea lui, iar Petru insusi, nestiutor de originea sa nobila, ajunsese intr-atata saracie, incat era nevoit sa-si tina zilele dintr-o indeletnicire cu totul de rand, negotul de peste (care la moldoveni se numeste majerie si i-au si dat mai tarziu acestuia numele de Maja). Dar in vreme ce toata lumea era incredintata ca prin moartea lui Stefan VI vestitul neam al Dragosestilor se stinsese, si dupa ce boierii se adunasera spre a alege un nou domn, aparu mama acestui Petru si le arata un hrisov (sau uric) al lui Stefan cel Mare, prin care pe ea o declarase scutita de dari si pe fiul ei il recunoscuse drept copil al lui; prin aceasta i-a minunat asa de tare, incat, fara vreo alta consfatuire, au ales domn pe acest Petru, ca fiind fiul domnului lor si l-au chemat de la negotul cu peste la tron [...]".
Interesanta coincidenta intre prenumele si ocupatia acestui bastard si patronul sau spiritual, Apostolul Petru, supranumit "Pescarul".
Prin descendenta din familia Cernat, legata de lacul Brates, Petru Rares ar fi un inaintas al generalului Cernat, din timpul razboiului de independenta de la 1877-1878. Mai nou, Maria Magdalena Szekely a oferit o alta atragatoare ipoteza, aratand ca mama lui Petru Rares pare a nu fi fost o simpla oraseanca din Harlau, ci avea ascendenta in inalta boierime moldoveneasca. Astfel, ea pare a se trage din neamul lui Isaia logofat din vremea lui Alexandru cel Bun, iar sotul acesteia, asa-zisul "Rares", nu era nici el un targovet oarecare, ci ar fi fost un descendent al boierului Barla de la Harlau.

Se implinesc 500 de ani de la moartea lui Stefan cel Mare

Pustiitorul morosenilor
La 500 de ani de la moartea marelui voievod Stefan cel Mare, se cuvine a rememora adevarul istoric * Domnitorul moldav a pustiit in cateva randuri tinutul strabunicului sau, Bogdan Voda * Motivul urii: prezenta vitejilor maramureseni din oastea lui Sigismund
La 2 iulie 1504, in cetatea Sucevei, s-a stins marele voievod al Moldovei, Stefan cel Mare si Sfant, strastranepot al maramureseanului Bogdan Voda Descalecatorul. Morosenii rasuflau in sfarsit usurati: lunga sa domnie nu le-a adus nimic bun, ci numai sabie si parjol.
Ostile lui Stefan au ars in cel putin doua randuri orasele regale si satele romanesti, ca represalii pentru ajutorul dat de vitezele sale neamuri regelui maghiar in campaniile sale militare. Nici o scriere medievala nu aminteste ceva despre danii de carti, ridicari de manastiri si biserici, ori alte fapte bune pentru moroseni, ce ar fi putut fi savarsite de Stefan, ca in alte parti transilvane, precum Ciceul, Vadul sau Feleacul.
Luptele dintre moldoveni si maramureseni au inceput hat devreme. A nu se uita, incepand din secolul XIV si pana in 1733, Maramuresul a facut parte integranta din regatul Ungariei, dusmanul traditional al statului situat la est de Carpati.

Motivul urii
Inainte de 1406, probabil prin 1396, invadatorii din ”Muldova” au produs distrugeri in Maramures, arzand orasele regale si multe alte asezari. Este prima calcare cu osti ”soldovene” a tinutului originar al acestora.
In vremea lui Stefan cel Mare, moldovenii erau singurii “dusmani externi” ai maramuresenilor. Astazi se crede ca motivul primei ”calcari” ar fi fost un raspuns la gestul vitejilor maramureseni din oastea regelui Sigismund, care l-au insotit pe acesta in campania din Moldova.
Cheia urii lui Stefan pentru tinutul sau de bastina credem ca isi are izvorul in lupta de la Baia, in care a invins regatul maghiar. Atunci, in decembrie 1467, maramuresenii in frunte cu Coroi din Oncesti, prezenti langa Matias Corvin, l-au ocrotit pe riga cu trupurile lor, reusind sa-l scoata viu la liman, in Tara Brasovului.

Mai rau ca tatarii
Raspunsul nu a intarziat sa vina: in anul urmator, ostile moldovene au pustiit Maramuresul, arzand din nou orasele regale. Nobilii si autoritatile s-au refugiat in cetatea Hust, care a rezistat, restul cazand prada focului.
Si in anii ce au urmat, campaniile de pedepsire au continuat la nord si la sud de Gutai, motiv pentru care Baia Mare si Camara sa de aur s-au inconjurat cu ziduri de piatra. Sighetul, mai modest, si-a incropit palisade de lemn si o fortificatie de piatra in jurul bisericii reformate. Un an mai tarziu, in 1469, a avut loc o campanie moldoveneasca de pedepsire in secuime, poate si in Maramures, condusa de spatarul al doilea, Filip Pop.
In 1472, riga de la Buda a purces la reinnoirea privilegiilor oraselor regale greu incercate ale Comitatului, ca rasplata pentru suferintele indurate, si pentru credinta lor fata de rege.
Matei Corvin si Stefan cel Mare au fost impacati de Nicolae si Bartolomeu Draggfy, care au primit drept rasplata zeci de sate in Maramures, provocand aici razmerite ale fostilor proprietari, cnezii romani ai locului.
Ultima (?) invazie moldoveneasca in Tara descalecatorilor a avut loc prin 1490 (relatata de o diploma din anul 1499). Nobilii ale caror acte au ars atunci in incendiile provocate de ostenii lui Stefan, l-au asemuit pe acesta cu pradatorii turci. Probabil evenimentul a avut loc in 1492, cand in Maramures a avut loc o rascoala a nobilimii locale si a taietorilor de sare, cu sprijin din Moldova, spun putinele diplome pastrate. Comitele a fost alungat temporar, vrednicul nobil Ladislau de Dolha a fost omorat, si din nou jalea a cuprins Comitatul.
Asa ca nu e de mirare ca in 25 iulie 1504, la doar trei saptamani de la decesul longevivului voievod moldovean, regele le-a cerut comitilor si obstii nobililor din comitatul Maramures sa fie gata pentru o interventie in Moldova, lipsita de influenta lui Stefan.
Istoria necosmetizata a Maramuresului releva un lucru dovedit: in intreg veacul al XV-lea, singurul inamic dinafara al tinutului a fost vecinul de la rasarit: Moldova lui Stefan cel Mare. Iertatori cum suntem, nu vom recunoaste ca stramosii nostri au zis la 2 iulie 1504: ”Bine ca s-a dus, am scapat de o belea!”, ci vom refuza doar in a casca ochii admirativ la momentele festivisto-pesediste ale comemorarii mortii sale, ce vor fi atat de pline de prost gust luxos.
http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=895

Stefan cel Mare, romanul perfect.La capatul unui spectacol grandios, care s-a desfasurat aseara pe parcursul a trei ore si a fost transmis de TVR, telespectatorii l-au desemnat pe Stefan cel Mare drept cel mai important roman al tuturor timpurilor. [Citeste]

Al. ZUB – Stefan cel Mare – Ecouri postume