TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

Imagini de demult din Bucuresti
http://www.miculparis.ro/foto/bucuresti_imagini_foto_vechi.html

Imagini din Bucurestiul de azi


Obiective turistice Bucuresti


Evenimente in Bucuresti


Locuri din Bucuresti


Animale urbane


De la vizitatori


Faze si faze in Bucuresti


http://www.miculparis.ro/foto/foto_prezent.html

Cladiri si monumente disparute
Biserica Sfanta Vineri


Biserica Manastirii Vacaresti


Biserica Manastirii Vacaresti (interior)


Cladirea Functionarilor Publici


Hala Unirii(st) si Spitalul Brancovenesc(dr)


Hanul Slatari


Hotel Frascatti


Hotel Lafayette


Muzeul Simu


Palatul Sturdza


Monumentul dedicat lui IC Bratianu


Spitalul Brancovenesc


Spitalul Brancovenesc


Statuia Regelui Carol I


Teatrul National


Restaurant si teresa Otetelesanu



http://www.miculparis.ro/foto/cladiri_disparute.html

Cu cartea prin Bucuresti

Unde sa te duci in vacanta, ca sa fii sigur ca te mai si intorci? Si ca nu vei fi nevoit sa-ti iei concediu dupa vreo spaima turistica? La noi, inundatii, cu poduri provizorii care par de unica folosinta. In strainatate se poarta intoarcerile acasa. Bucurestiul incepe sa devina atragator.
Capitala noastra are toate defectele unei metropole care se respecta. E aglomerata ca Parisul, murdara ca New York-ul, are preturi mari ca Londra si servicii publice la fel de proaste ca Atena. Cu putina rabdare, insa, sau cu un ghid inteligent, ceea ce nu le strica nici bucurestenilor get-beget, Bucurestiul iti ofera si altceva. Dar ca sa-i intelegi oferta si specificul, chiar ai nevoie de carti, de azi si mai ales de ieri, alaltaieri. Pentru Bucurestiul din vechime, pe care il cunosc tot mai putini, merita sa incerci un pachet istoric.
Petrecerile elitei in secolul 19
Sint citeva istorii si carti de memorialistica despre Bucuresti, care azi se pot citi aproape ca romanele foileton. Se gasesc greu, dar face sa le cauti. Mult citata "Istorie a Bucurestilor" de Ionescu Gion, memoriile colonelului Papazoglu care merita citite ca exemplu clasic de istorie scrisa din auzite, cu fictiuni debitate convingator. Colonelul i-a pacalit pe multi cu legenda ciobanului Bucur, ca fondator cu numele al orasului. Cine vrea mai multa atmosfera si mai multa exactitate e musai sa includa in acest pachet "Ciocoii vechi si noi" de Nicolae Filimon, roman in care afli cum traia si petrecea in Bucuresti elita, pe la inceputul secolului 19. Prin "Scrisorile" lui Ghica adresate lui Alecsandri vei afla multe despre Bucurestiul premodern intr-o si azi admirabila limba romana.
Ghinionistul Bolintineanu si orfanii sai
De mare succes la vremea lui, "Misterele Bucurestiului", romanul foileton in trei volume de G. Baronzi, e de citit azi doar daca esti in pana de carti, dar si atunci mai pe rasfoite. Nici cu romanele despre orfani ale lui Bolintineanu nu m-as mai incurca, decit pe ici, pe colo. Dar daca gasesti la anticariat o editie princeps din "Manoil" sau din "Elena", ia-o, pentru valoarea ei bibliofila, chiar daca Bolintineanu n-a prea nimerit-o cu romanele sale. Fost ministru al Culturii sub Cuza, invatat pe de rost de generatii si generatii de elevi, Bolintineanu a murit sarac si a fost ingropat din mila publica. Cu drepturile de autor de dupa moarte, Bolintineanu ar fi fost unul dintre cei mai bogati scriitori din Romania.
La Mosi cu Bacalbasa
Bucurestiul din memoriile lui Constantin Bacalbasa e un oras palpitant. O carte care ar fi avut toate datele unui best-seller a avut o soarta nefericita la reeditarea de acum citiva ani. Or, cine nu-l citeste pe Bacalbasa nu va afla ce hram poarta Bucurestiul in drumul sau de la o capitala obscura la supranumele deloc magulitor de Micul Paris. Daca exista un scriitor care a priceput ce se intimpla cu Bucurestiul la sfirsitul secolului 19 si la inceputul secolului 20, acela e Bacalbasa. Pentru aceeasi perioada, cei mai avizati scriitori de fictiune mi se par I.L. Caragiale cu "Momentele" sale si fiul sau, Mateiu, cu "Craii de Curtea-Veche" si cu romanul sau politist "Sub pecetea tainei".
Prin mahalale si cartiere cu pretentii
O excursie prin Capitala inceputului secolului trecut ar trebui sa-i aiba printre ghizi pe George Mihail Zamfirescu, cel din "Maidanul cu dragoste", si pe Eugen Barbu, cu romanul "Groapa", chiar daca nici azi nu se stie daca romanul a fost scris de Barbu sau de tatal sau natural, Nicu Crevedia. Pentru Bucurestiul burghez al perioadei e de consultat "Enigma Otiliei" de G. Calinescu. De altfel, Calinescu poate fi luat drept ghid si pentru Capitala interbelica in "Bietul Ioanide", dar si pentru Bucurestiul primilor ani de dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, in "Scrinul negru". Autorul "Istoriei literaturii..." a avut si ambitia secreta de a scrie o istorie romanesca a Bucurestiului.
Amoruri de culise stiute de Camil Petrescu
Intre razboaie, Bucurestiul se misca repede, se occidentalizeaza. Chiar daca ii detesta verile caniculare, Camil Petrescu simte pulsul orasului, in "Patul lui Procust". Camil, care stie mult mai multe decit scrie despre intrigile si amorurile din lumea teatrului bucurestean. In aceeasi perioada apar reportajele literare ale lui Brunea Fox despre nefericitii Bucurestiului. Mai optimist, G. Calinescu scrie despre block-house-uri si despre miscarea modernista in "Cartea nuntii". Cronicara fidela a Bucurestiului interbelic e Hortensia-Papadat Bengescu, care percepe, fara prejudecati, schimbarea moravurilor in Capitala. Si Cezar Petrescu simte asta, in romanul lui, odinioara faimos, "Calea Victoriei", dar nu prea intelege despre ce e vorba. Daca n-ar fi scris celebra lui carte pentru copii "Fram, ursul polar", probabil ca azi Cezar Petrescu ar intra in categoria celebritatilor uitate. Una dintre cele mai patrunzatoare carti despre Bucurestiul acelei perioade, avind si avantajul perspectivei, mi se pare eseul Ioanei Parvulescu - "Intoarcere in Bucurestiul interbelic".

Pe Labirint cu Radu Cosasu
Despre Bucurestiul aflat sub comunism se pot citi si azi destule carti, dintre cele care au fost in mare voga in perioada ?60-?89. Doua dintre ele au fost scrise de Petru Popescu: romanele "Prins" si "Sfirsitul bahic". Amindoua au avut un succes atit de mare, incit autorul lor a plecat sa-si incerce norocul ca scriitor si in America. A reusit si acolo. In mare parte bucurestean este si "Cel mai iubit dintre paminteni" de Marin Preda. Dintre romanele lui Constantin Toiu "Galeria cu vita salbatica" si "Caderea in lume" il prefer pe cel din urma, pentru infriguratul Bucuresti al anilor ?80. Profund bucurestene sint povestirile lui Mircea Cartarescu din "Nostalgia" si "De ce iubim femeile", ca sa nu mai zic de romanul sau "Orbitor". As citi intr-o asemenea calatorie in timp si micul roman de Titus Popovici - "Cutia de ghete", scris probabil dupa 1990, dar o carte excelenta. Poate insa ca cel mai aplicat ghid al Bucurestiului acelei perioade ramine Radu Cosasu, cu "Supravietuirile" sale: strazi, amici, cinematografe, stadioane, matusi, cofetarii, amoruri.

Orasul legendelor fara acoperire
E cel mai injurat oras al Romaniei. Localnicii nu-l suporta pentru ca e murdar, n-are stil si nici fason de mare capitala. Provincialii il considera un soi de balamuc urban, cind vin aici, adusi de treburi. Pentru un turist, acest oras alcatuit de fapt din mai multe orase care s-au adaugat in timp nucleului pestrit de odinioara are o identitate care il poate lasa cu gura cascata. Bucurestiul istoric, cel al cartierelor-dormitor si cel al megalomaniei lui Ceausescu, fac laolalta un oras aproape neverosimil. Cei mai multi bucuresteni cred fara clipire in legenda lansata de colonelul Papazoglu, ca numele Bucurestiului provine de la ciobanul Bucur. Numele orasului a aparut prima data intr-un act oficial, pe vremea lui Vlad Tepes.

http://www.miculparis.ro/turistice/cu_cartea_prin_bucuresti.html

Lipscanii, mahalaua de lux a BucurestilorIn buricul Targului, pe o suprafata de aproximativ 60 de hectare, se intinde cea mai de pret mahala a Bucurestilor. Aici se gasesc cele mai vechi cladiri, dar si cele mai batrane retele edilitare din orasul lui Bucur. Aici, intre peretii unor case celebre, unde istoria a scris evenimente cruciale, dar si legende fascinante, se lafaie ca intr-un Fanar al mileniului trei, toata pleava orasului de la cersetori, aurolaci, smenari, springari, curve, combinatori, cutitari, urmariti general, pana la oameni care n-au unde pune capul si nici dupa ce bea apa. O lume mizera, nevolnica si ticalosita in rele, zbatandu-se pentru a supravietui, aici, in cea mai luxoasa mahala a Bucurestilor, unde pretul caselor chiar si stand pe o rana este, la o adica, ametitor. Fara apa, fara strop de caldura, cu gunoiul pana-n gat, cu frica de incendii, cu spaima de sabie, de pumnal, de razbunari sangeroase sau reglari de conturi, oamenii de aici au se pare o gena in plus care le ofera nimbul supravietuirii. O lume in care putini oameni cu scaun la cap s-ar incumata sa intre pe la orele inserarii, preferand mai degraba sa patrunda pana in inima Bronx-ului bucurestean, in mahalaua Ferentarilor, decat sa strabata acest Triunghi al Bermudelor de Dambovita, strajuit de strazile Selari, Blanari, Lipscani, Gabroveni etc.


Cu gunoiul in gat
si bata-n mana
Specialistii spun ca pe cele 54 de strazi, pe care este asezat Centrul Istoric al Bucurestiului, se afla cele mai multe monumente inregistrate. Din multitudinea de cladiri, toate bijuterii arhitecturale, 97 sunt incluse pe lista patromoniului national. Un cutremur mai serios le-ar face insa una cu pamantul. Inscrise sunt mai toate si pe lista imobilelor cu risc seismic ridicat, gradul I si II, ceea ce inseamna ca la un cutremur de 6 grade, toate se pot transforma intr-un morman de moloz. Primarul sectorului 3, Liviu Negoita, spune ca nu exista bani pentru consolidarea cladirilor. Refacerea Centrului Istoric se mai loveste si de statutul juridic, inca neclar, al proprietatii. “80% dintre cladirile din centrul istoric sunt revendicabile. Pana acum au fost retrocedate jumatate dintre ele”, mai spune domnia sa. Cei care si-au redobandit imobilele, se lupta sa scape de asa-numitii chiriasi. Adica de acea cohorda de navalitori care n-au platit in viata lor un ban ICRAL-ului, dar care se pretind, si nu oricum, ci cu bata in mana, chiriasi, revendicandu-si dreptul la protectia sociala oferita, in aceste cazuri, de lege. Doar interventia mascatilor ar putea sa mai rareasca randurile acestor oameni. “Stim ca 80% dintre cei care locuiesc acum in cladirile din centrul istoric stau acolo fara forme legale. Trebuie sa facem un recensamant, ca sa putem spune cu exactitate cum stau lucrurile acolo. Cei care n-au acte, si ca atare, stau ilegal, vor fi evacuati. Pe ceilalti, care apartin primariei noastre, ii vom lua in evidenta pentru atribuirea unor locuinte… Cand le vom avea. Daca nu, legea ne da posibilitatea sa le achitam, pe baza unei anchete sociale, doua treimi din chiria pe care ar trebui sa o plateasca pe piata libera”, mai spune primarul Negoita
“Atentie, cad balcoane!”
Pe la sfarsitul lunii martie, un incendiu de proportii a izbucnit in ruinele Hanului Gabroveni. Pompierii s-au luptat cu focul vreo doua ore pana l-au stins, nu inainte de a mistui trei tone de gunoi adunat, acolo de ani intregi, de aurolaci. “Suntem obisnuiti. Hanul Gabroveni este o cladire greu incercata. Am mai stins-o anul trecut o data, de focul provocat tot de aurolaci. Pagube? Cateva barne din lemn vechi de 200 de ani”, a comentat laconic purtatorul de cuvant al pompierilor bucuresteni. Un astfel de sinistru este posibil sa se repete oricand, si, de ce nu?, cu efecte poate si mai grave. Tonele de gunoi care zac intre ruinele Centrului vechi sunt puse de primarul Negoita pe seama aglomeratiei de masini de pe strazi, care nu lasa loc utilajelor de gunoi sa-si faca treaba. De aceea (dar si de frica sa nu se prabuseasca cladirile subrede din zona) primaria a interzis circulatia auto in zona Centrului Istoric. Strazile care intra in acest perimetru sunt Calea Victoriei - Str. Doamnei - Str. E. Carada - Str. Lipscani - Str. Smardan - Str. Doamnei - Bd. I.C. Bratianu - Str. Halelor - Splaiul Independentei si Bd. I.C. Bratianu - Str. Coltei - Str. General Florescu - Calea Mosilor - Str. Sf. Vineri - Bd. C. Coposu. In zonele stabilite, aprovizionarea si salubrizarea sunt permise numai intre orele 06.00 - 08.00 si numai pentru autovehicule cu masa totala de maximum 3,5 tone. Potrivit primarului Negoita, exceptie fac de la masura adoptata doar masinile de interventie ale salvarii, pompierilor si politiei. Cu toate acestea, evenimentele, demne de pagina intai a ziarelor, sunt la ordinea zilei. Intr-o vreme, pravaliile isi avertizau clientii, cu afise scrise cu litere de-o schioapa, lipite de intrare: “Atentie, cad balcoanele!” De altfel, toata zona este vesnic invaluita intr-un nor prafos, dintr-o darapanatura de astfel de cladire, poate chiar din cele de patrimoniu. Si cei cu asta?... Mai ales aici, unde lucrurile cate sunt stau sa-si dea sufletul, iar Lipscaniul cu delicatele si pitorestile lui stradute, care pornesc in cautarea Dambovitei, (mai toate evocand semantic meserii de mult ingropate), este el insusi o fantoma care, din motive ce tin mai degraba de prohnia cereasca decat de vrerea oamenilor, mai are inca puterea sa bantuie prin centrul Bucurestilor.
Rochii de mireasa, straie de nasa si pantofi de mort
Pe vechile artere bucurestene, dar cu deosebire pe Lipscani, candva principalul centru comercial al Capitalei, legile, dar si negotul atat cat a mai ramas din el le fac conationalii nostri mai oachesi, mai tuciurii. Asa cum pot, cum ii taie capul, cum ii misca interesul. Grosul afacerilor derulate aici se invart in jurul rochiilor de mireasa, al perdelelor, draperiilor si al pantofilor de mort. In rest, cateva pravalioare vand giuvaergicale din tinichea, valuri de panza proasta, portionata bucata cu bucata, marfa sosita de pe malurile Bosforului, mirosind cale de o posta a contrabanda, contrafacere, contraventie. Incaltaminte din musama, toata “La doar 200.000 lei”, maruntisuri confiscate in vama si reintroduse, in comert, doar cel de sus stie cum, “Toate la 39.000 lei”, lenjerie de dama, si una si alta la mana a doua, desuuri cu sfoara si sclipici, perdele din nailon inzorzonate cu ciucuri grei, galben-auriu, asa ca pe la vechile curti domnesti, bere statuta, mititei batand in verde brotac, inghetata imbalosata, betivi ce incearca sa-si stinga odata cu amarul si focul rachiului de peste noapte, misunand abulic pe langa mesele roase de rugina candva ale celebrei terase, situata vizazi de fostul “Mac Rosu”, astazi o pravalie in care se vand de-a valma, ce altceva?, decat rochii de mireasa, straie de nasa si vesminte de mort. Marfa reciclata prin dubioasele retele ale etern firavei noastre economii de piata umple mai toate maghernitele, iar mirosul de vechitura statuta iti intoarce stomacul pe dos. Au disparut, in schimb, rand pe rand, anticariatele, merceriile, farmaciile, magazinele universale in care gaseai de toate, de la ace de cusut pana la rasnite de cafea, plapumariile, ceasornicariile, dughenele in care trudeau mestesugarii priceputi in tot felul de mici reparatii. “Ultima remaieuza si-a dat sufletul, aici, la locul de munca, incercand sa innoade firul de matase al unui ciorap adus pe graba de o femeie intr-o zi in care ploua cu galeata”, ne spune vanzatoarea de la croitoria din coltul Blanarilor, azi transformata si ea in pravalie cu articole de nunta. Pe Lipscani toti negustorii au amintiri si, in consecinta, emana cu totii un fatidic aer nostalgic atunci cand iti vorbesc de faima si decadere. “Nu a mai ramas nimic din Lipscanii de altadata. Totul e in descompunere, a murit de mult sau trage sa moara. La intrarea in fiecare dugheana ar trebui infipt steagul de doliu si aprinse lumanari”, ne plange pe umeri un vechi palarier din cea mai vestita spita. Si o spune, oftand din toti rarunchii, pregatindu-se parca sa traga, din clipa in clipa, cortina peste un spectacol ce tine, cel putin pentru el, deja de trecutul orasului. Rarii trecatori care traverseaza astazi Lipscaniul nu se obosesc nici macar sa priveasca vitrinele, daramite sa treaca pragul pravaliilor, in care niste fetiscane nostime foc isi pilesc unghiile, plictisite de moarte.
Parole, parole, parole
sau la cuvinte inainte…
Toate autoritatile urbei au incercat rand pe rand de 15 ani incoace sa faca ceva din acest Lipscani al naruirii noastre. Intentiile bune nu au lipsit, si nici de banuti nu s-a dus chiar lipsa. Ca de proiecte, de mai mare sau mai mica anvergura, punctuale, sau de ansamblu, chiar ca am dat pe afara. A fost, de pilda “Un Bucuresti frumos”, un proiect grandios al anilor 2000, din care doar Casa de Casatorii a Sectorului III, un imobil de patrimoniu, s-a ales cu un varuit pe cinste. La urma urmei, bun si ala. Refacerea Centrului Istoric a starnit si interesul comunitatii cand Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) a derulat vreme de trei ani, 1997 pana in 2000, un proiect de refacere a fatadelor cladirilor din zona zero a Capitalei. In lipsa sprijinului local, au fost varuite doar citeva fatade, care fac acum fac nota discordanta cu restul zonei, aflat in continuare in ruine. Primarul Basescu a promis, in 2000, ca se va alatura initiativei PNUD promovand o hotarare de consiliu prin care va putea sa-i evacueze pe cei care ocupa fara forme legale casele din centrul vechi al Bucurestiului. El nu a mers insa pana la capat cu promisiunea, poate si pentru ca nu avea ce sa le ofere la schimb locatarilor din centrul istoric. Insa, inainte a pleca la Cotroceni , a reusit sa obtina o finantare pentru revitalizarea zonei. Alaturi de autoritatile locale, o sumedenie de centre , organizatii si fundatii cu staif si, zice-se, ticsite de lume buna, au clamat si ele cu surle si trambite intentia de a revigora centrul vechi, prilej de a organiza, asa ca “de incalzire”, conferinte, expozitii si expozeuri. Tot ceea ce s-a ales, dupa consumarea acestor evenimente “high life”, a fost fireste si, “of course”, praful. Nici alesii de azi ai Bucurestiului nu se dau in laturi in a-si anunta intentia de a reda Lipscaniului stralucirea de altadata. Iata, printre altele, ce spunea primarul general al Capitalei, Adriean Videanu, la inceputul lunii trecute: “Centrul istoric al Bucurestiului trebuie sa radieze civilizatie si cultura, iar reabilitarea acestei zone este o prioritate pentru Primaria Capitalei”, a spus domnia sa, prezent la simpozionul “Centrul financiar-bancar al Capitalei” organizat de BNR pe 6 aprilie.Cu acelasi prilej, Videanu a mai precizat ca refacerea centrului istoric al Bucurestiului este un proiect prioritar si ca exista si finantarea necesara pentru refacerea retelelor edilitare si stradale. Acest proiect, a mai afirmat primarul general, este complementar celui initiat de Banca Nationala a Romaniei privind refacerea centrului financiar bancar ce a functionat in zona Lipscani in perioada interbelica. “Trebuie sa punem in valoare aceasta oportunitate, astfel incat zona sa devina una emblematica a Capitalei”, a spus Adriean Videanu, adaugand ca refacerea cladirilor si consolidarea acestora sunt absolut necesare, deoarece doar in aceste conditii potentialul urias al zonei poate fi valorificat in mod eficient.
Printii, boierii si milioanele de euro
Ca si in alte dati, bani sunt, si nu putini. E vorba de 4 milioane de euro, bani destinati refacerii strazilor si cladirilor din centrul istoric bucurestean, astfel incat acestea sa capete, chiar inainte de 2007 un nou “look” turistic si comercial. De altfel, insisi consilierii municipali si-au dat OK-ul pe marginea planului urbanistic si al studiului de fezabilitate necesare punerii in opera a proiectului de refacere a acestei zone, intinse pe 57 de hectare. Potrivit precizarilor facute de primarie, pe vremea cand conducerea era asigurata de interimarul Razvan Murgeanu, cele 4,1 milioane de euro vor fi asigurati in proportie de 10% din fondurile Municipalitatii, 25% din surse guvernamentale si restul de 65% din Programul PHARE pentru coeziune sociala si economica. Limitele perimetrului supus revitalizarii sunt: la sud - bulevardul Corneliu Coposu si Splaiul Dambovitei; la vest - Calea Victoriei; la nord - bulevardele Elisabeta si Carol; la est - bulevardul Hristo Botev. Potrivit acelorasi surse, lucrarile de reconstructie si reabilitare a infrastructurii vor fi demarate in a doua jumatate a acestui an si se vor incheia la finele lui 2006. Refacerea centrului istoric nu lasa se pare pe nimeni indiferent. Alaturi de staff-ul primariei, boieri de vita nobila, dar si reprezentanti ai unor case regale vor sa puna umarul la reconstructia din temelii a zonei. Saptamana trecuta o fundatie infiintata si sustinuta de urmasi ai unor familii boieresti au lansat o campanie de informare privind reabilitarea Centrului Istoric al Capitalei. Fundatia Pro Patrimonio este fondata de printul Serban Cantacuzino, iar proiectul lansat este sprijinit si de Printul Charles al Marii Britanii. Proiectul “De cine depinde? -DECIDE”, isi propune sa atraga atentia asupra valorii patrimoniului din Centrul Istoric - Lipscani. El se va desfasura pana in februarie 2006; este sustinut si de Printul Charles, mostenitorul coroanei britanice. “DECIDE” este important pentru ca nu este posibil sa protejezi si sa salvezi patrimoniul fara participarea societatii”, a spus Serban Cantacuzino, presedintele Pro Patrimonio. Arhitectul Serban Sturdza - membru al fundatiei si presedinte al Ordinului Arhitectilor din Romania, a avertizat ca procesul de restaurare a zonei Lipscani va fi unul lent. “Proiectantii prevad 20 de ani de santier”, a spus Serban Sturdza, “spre deosebire de estimarile autoritatilor locale care erau de doar doi ani si jumatate”. “Nu putem sa sapam santiere si sa facem canalizari fara cercetare atenta”, a precizat el. Sturdza a estimat ca va fi deschis chiar un “muzeu Lipscani”, unde sa fie adunate eventualele vestigii descoperite in urma sapaturilor arheologice din zona. Cu acelasi prilej a fost lansata si prima harta panoramica tridimensionala a zonei, intocmirea ei fiind finantata de catre Ambasada SUA la Bucuresti.


Trecute vieti…
• HANUL LUI MANUC, faima, zgomot si culoare
Hanul, aflat astazi in Piata Unirii din Bucuresti, a fost construit intre anii 1804-1806 de catre EMANUEL MIRSAIAN MANUC BEY, bogat negustor si om politic al vremii, iar stilul arhitectural este specific familiei Brancoveanu. Hanul s-a ridicat pe o parte a terenului ce facuse altadata parte din Curtea Domneasca si care incepuse a fi scos la mezat de la inceputul secolului al XIX-lea. La terminarea sa, hanul se compunea din subsol, parter si etaj. La subsol avea 15 pivnite boltite, la parter erau 23 de pravalii, doua saloane mari, 10 magazii, 16 camere pentru servitori si bucatari, 4 odai laterale si un tunel in care incapeau 500 de persoane. La etaj se aflau 107 odai pentru locuinte si contoare (oficii, birouri). Constructia se gasea chiar in inima comerciala a orasului - pe strada Lipscani - si era faimoasa pentru zgomotul, agitatia si amestecul colorat de oameni pe care ii atragea. Dupa moartea lui Manuc, hanul si cele peste 10 mosii pe care Manuc le cumparase in jurul Bucurestiului au fost arendate.
• Prostituatele si comis-voiajorii de pe GABROVENI
Pe aceasta strada, in pravaliile cu obloane trase, se gaseau angrosistii de stofe. In spatele pravaliilor, erau magazinele si depozitele. De aici se aproviziona cu manufactura intreaga tara. Toata ziua misunau negustorii din provincie si comis-voiajorii. Fiecare negustor provincial, ca sa nu fie tras pe sfoara, avea “omul sau” la Bucuresti, un misit, care il informa despre pulsul pietii si ii recomanda combinatiile avantajoase. Mai erau si cafenele unde se distrau provincialii jucand biliard si carti. Mai erau si foarte multe hoteluri langa care isi faceau aparitia prostituatele rau fardate.
• “BUCURESTI”-ul celor 16.000 de clienti
Cladirea cu 5 etaje, unanim deosebita de celelalte 5.000 magazine existente, isi ornamenta sezonal vitrinele, ajungand astfel la un numar de 15-16.000 de vizitatori in fiecare zi, care atingeau afluenta maxima intre orele 17.30 si 19.30. Acestia formau adevarate “strazi” de oras, printre tonetele de Parfumerie, Nasturi si Ciorapi (aflate la parter), cele de Stofe Femei si Stofe mobila (de la etajul 1), cele de Imprimeuri si Stofe barbatesti (de la etajul 2), cele de la Confectii femei si copii (aflate la etajul 3) si de Incaltaminte (la etajul 4).
• UNIREA de la “botul calului”
In timp ce Oborul era o piata pentru aprovizionare in cantitati mari, Piata Unirii era un loc de desfacere “iute”. Aici erau aduse produse in cantitate mai mica, dar pe alese. Era locul in care isi faceau debutul trufandalele de sezon, cu mai putina larma. In plus, se gaseau mai multe flori si fructe: pere “pergamute”, pere “jamboane”, mere “ionatane”, lustruite, struguri de toate soiurile, cu ciorchini mari, prune, pepeni, toate aflate sub umbrelele viu colorate, care se inaltau deasupra tejghelelor.



http://www.cronicaromana.ro/lipscanii-mahalaua-de-lux-a-bucurestilor.html

Comoara de langa noi

Beneficiind de facilitatile acordate ziaristilor la vizitare, in decursul anilor am trecut pragul multor muzee din strainatate sau al unor cladiri declarate monumente cu mare valoare arhitecturala. Dintre acestea din urma amintim Hradul din Praga, Palatul Parlamentului din Budapesta, Palatul reginei Maria Tereza din Viena (Schönbrunn), Basilica San Pietro si Capela Sixtina din Roma, Domul din Milano, Palatul Dogilor din Venetia, Domul din Florenta, Luvrul si Versailles, castelele de pe Valea Loirei, Palatul sultanilor din Istanbul, Partenonul din Atena si multe altele. Admirandu-le pentru maretie, de fiecare data incercam un sentiment de frustrare si de regret pentru faptul ca asemenea capodopere arhitecturale nu puteau fi admirate si la noi acasa.

Am trait in aceasta eroare ca nu avem ce arata strainilor in afara peisajului natural si a manastirilor din Bucovina pana mai recent, in momentul vizitarii fostei Case a Poporului, actualul Palat al Parlamentului din Bucuresti, impreuna cu tot ansamblul de constructii de o mare frumusete, ce strajuieste Bulevardul si Piata Unirii (4,5 km lungime), Piata Alba Iulia, bulevardele Burebista si Decebal. Un ansamblu arhitectonic de proportii uriase care nu numai ca arata bine, dar numele componentelor lui au o puternica rezonanta istorica.

Am intarziat in cunoasterea acestui obiectiv existent, totusi, de atatia ani in peisajul romanesc (dar invaluit in legenda si mister si, deopotriva, hulit si aruncat chiar la lada de gunoi a istoriei, o data cu ctitorii lui, unii cerand demolarea acestuia), dand crezare tocmai acelor voci pizmase care n-au vazut in el altceva decat ceva similar urii de clasa, expresia concentrata a raului national, adunat dintr-o epoca pe care o repudiem inainte de a reusi sa-i depasim gloria. Iar unii dintre acesti guresi au tot interesul sa stearga cu buretele si ceea ce a ramas bun din acea perioada, pentru a nu li se compromite definitiv imaginea lor lipsita de fapta.

Ajuns la poarta principala de intrare, dinspre Calea 13 Septembrie, dupa ce am strabatut, cu pasul, intreg perimetrul, frumos imprejmuit, al celor 66 de hectare cat insumeaza suprafata construita (statul Vatican are in totalitatea sa doar 44 ha), ne convingem ca fosta Casa a Poporului nu este in realitate o constructie de prost gust, ci una foarte costisitoare si imposibil de realizat intr-o democratie. Daca ar fi asa cum vorbesc gurile rele romanesti, cu siguranta n-ar fi atat de cautata de straini care, odata descinsi in Bucuresti, nu pleaca de aici fara a o vizita. Aceasta, in contrast cu tacerea ce s-a asternut in tara, pentru ca romanii, chiar si cei mai informati, afla, cu dificultate, despre ceea ce inseamna pentru natiunea romana aceasta magnifica opera arhitecturala, realizata, desigur, cu mari sacrificii. Dar ne intrebam, totodata, oare care dintre marile minuni ale lumii n-au fost edificate astfel.

Dovada acestei politici de a ascunde o realitate atat de stralucitoare este ilustrata si de modul in care Casa Poporului este vizitata. In timp ce turistii straini curg in valuri, indeosebi in perioada sezonului, uneori chiar peste o mie pe zi, romanii abia se regasesc. Chiar si noua ne-a trebuit timp sa zabovim pentru a se crea un grup minim pentru a beneficia de un ghid. Fascinatia ti-o confera nu exteriorul, ci interiorul, incarcat cu valori arhitecturale de o maiestrie aproape nemaiintalnita in alte parti. Iata si cateva informatii despre aceasta inegalabila constructie, la urma-urmei rod al geniului romanesc, retinute din relatarile ghidului.

Piatra de temelie a Casei Poporului a fost pusa la 25 iunie 1984. Executia acestui colos, ce a starnit la vremea lui, dar si dupa, atatea ostilitati, a durat cinci ani. Proiectarea a fost facuta dupa o indelungata si minutioasa documentare de catre 700 de arhitecti romani, in frunte cu arhitecta Anca Petrescu, care, la acea data, avea doar 30 de ani. La realizarea marelui obiectiv au luat parte peste 20.000 de specialisti in constructii (inclusiv mureseni), in trei schimburi, muncind 24 de ore din 24.

Ca suprafata desfasurata, Casa Poporului atinge 365.000 mp, situand-o, de departe, pe locul intai in Europa, ea fiind inscrisa in cartea recordurilor pe locul II in lume, dupa Pentagon. Ea este unanim recunoscuta ca cea mai valoroasa constructie din lume. Iata si alte comparatii. Ca volum se afla pe locul III, dupa Cape Canaveral din Florida, pe locul II dupa Piramida Galbena din Mexic si cu 2 la suta mai voluminoasa decat Piramida Keops din Egipt. Casa Poporului are o lungime de 270 m, o latime de 245 m si o inaltime de 86 m. Este desfasurata pe 14 niveluri, dintre care 11 deasupra solului si 3 niveluri in subteran. Ea este amplasata pe Dealul Spirii si dispune de 1.000 de incaperi, dintre care 440 de birouri, 18 sali de conferinte si 4 restaurante. Ceausescu nu si-a propus sa locuiasca aici.

In momentul decembrie 1989, constructia era terminata in proportie de 70 la suta, iar acum s-a ajuns la 90-95 la suta. Pentru realizarea ei s-au folosit peste un milion de mc de masa lemnoasa si peste un milion de mc marmura de Ruschita si Moneasa. Conceptia si executia, materialele utilizate sunt eminamente romanesti.

Lasand la o parte sacrificiile facute la acea vreme de catre poporul roman, dupa parerea noastra mult mai mici decat in perioada de dupa revolutie, Casa Poporului, azi Palatul Parlamentului, este o opera monumentala unica in lume, in fapt o capodopera a geniului romanesc. Toate interioarele au o realizare de neinchipuit, atat ca sculptura, cat si ca ornamentatie. Amintim doar ca una din draperiile realizate de catre muncitorii Tesatoriei de matase Sighisoara, formata din doua bucati, are o inaltime de 16 m si o greutate de 500 kg fiecare. Strainii raman de-a dreptul uimiti de ceea ce vad in aceasta cladire, admirandu-ne si invidiindu-ne, totodata. In primul rand, pentru ca o asemenea realizare nu poate fi la indemana oricui. Doar o dictatura puternica poate asigura mobilizarea unor astfel de forte si resurse. In al doilea rand, pentru ca vocatia creatoare dovedita a romanilor este la un nivel ce nu poate fi la indemana oricarei natiuni.

Pentru a nu fi acuzati de apologie si de prea mult subiectivism, iata si aprecierea unui mare arhitect britanic, de origine romana, Serban Cantacuzino, inserata in cartea ilustrativa "Bucurestiul, Micul Paris", aparuta cu cativa ani in urma. Referindu-se la noul centru civic, acesta remarca: "Una dintre ironiile istoriei este faptul ca arhitectura noului Centru Civic al lui Ceausescu a fost realizata intr-un stil pe care multi occidentali l-au perceput ca fiind unul post-modernist, de ultima ora si foarte la moda".

Daca asa stau lucrurile, poate va intrebati si dv., stimati cititori, de ce atata tacere in jurul acestei capodopere a geniului romanesc si acum, dupa atatia ani, cand uitarea a sters multe din ranile unei epoci prea dure, pentru un popor neobisnuit sa indure astfel de sacrificii, dar in urma careia a mai ramas totusi ceva, ca si aceasta magnifica ctitorie, care acum ne poate aduce multa faima. Raspunsul il veti da singuri: pentru ca ai nostri contemporani sa nu se faca de rusine pentru nemunca si raul facut, in toti acesti 15 ani, Romaniei si poporului roman.

Asadar, stimati mureseni, diriginti sau profesori, nu ezitati sa va intoarceti fata spre acest monument al geniului romanesc, aflat in insasi inima Capitalei, acolo de unde rasare soarele pentru intreaga Romanie. Iar dupa ce veti vizita totul, inclusiv Bulevardul Unirii, cu Piata Unirii, cu Piata Alba Iulia si bulevardele Decebal si Burebista, va veti simti, cu siguranta, mandri de toate aceste ctitorii, dar si ca sunteti romani. Iar pe cei care viziteaza strainatatea pentru a o admira, ii sfatuim sa treaca mai intai prin Bucuresti.


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=12487

Romania - a patra tara din lume ca potential turistic
http://www.gandaculdecolorado.com/eveniment.htm#9

Cel mai mare restaurant din tara si-a sarbatorit jubileul
Restaurantul Parc Herastrau a implinit considerabila varsta de 50 de ani de la intrarea in circuitul turistic, iar la sfarsitul saptamanii trecute a avut loc lansarea oficiala a programului, care ii va bucura sufleteste si culinar pe toti cei care ii vor calca pragul, bucuresteni si nu numai. Am putea spune ca Restaurantul Parc Herastrau (cum spuneam mai devreme, cel mai mare din tara) si-a ales, - in urma cu 50 de ani - cel mai frumos parc al Capitalei. Situat pe Soseaua Nordului nr. 7-9, sector 1, recent renovat si modernizat integral, Complexul Herastrau cuprinde restaurantul, terasele, Insula Copiilor, hotelul, baza sportiva (tenis, sauna, masaj, fitness). Cu ocazia acestui jubileu, si-a prezentat cartea de vizita, si, credeti-ne, una foarte impresionanta. Sa amintim doar renovarea saloanelor restaurantului, realizata cu bun gust, si ridicarea nivelului serviciilor. Restaurantul Parc Herastrau, cum spuneam, cel mai mare restaurant din Romania, are peste 2.000 de locuri, 6 saloane, 3 terase si multe altele.
Daca parintii vin cu copiii, sa nu va inchipuiti ca acestia “se plictisesc”. Pentru ei s-a creat “Insula Copiilor”, cu tobogane uriase, jocuri gonflabile si surprizele lui Johnny Ballony! Cei mai mici dintre clienti au parte de un spatiu de joaca, si daca va temeti sa-i lasati singuri, ei vor fi supravegheati de angajatii Complexului Herastrau SA - imbracati in personaje din desene animate. De asemenea, copiii vor avea, pe langa alte jucarii, si un vaporas al lor. Laudabila este initiativa conducerii Complexului Herastrau, reprezentata de domnul director Dumitru Aniculaesei, ca, o data pe luna, copiii care fac parte din centrele de plasament din Bucuresti sa petreaca o zi plina de surprize si sa calatoreasca pe aceasta Insula a Copiilor. Sa revenim la “complexitatea” pe care acest Complex Herastrau ne-o ofera. Cum spuneam, exista un mare restaurant, un hotel de trei stele, o mare baza sportiva, terenul este luminat in nocturna, sala de fitness, masaj, sauna si din nou ne intoarcem la copii, care au un parc de distractii nu numai pe timpul verii, ci si iarna, prin “Balonul Copiilor”. Sa ne amintim ca sarbatorirea jubileului celor 50 de ani ai Restaurantului Parc Herastrau a “lansat la apa” un program diversificat, care a fost prezentat in premiera, printr-o foarte interesanta evolutie a artistilor prezenti: formatia instrumentala “Classic Band 2000”, condusa de Adrian Ienea, taraful Herastrau si formatia de muzica usoara (sub indrumarea aceluiasi A. Ienea), Maria Dragomiroiu, impreuna cu alte surprize. Intampinati de cei 6 membri ai trupei “Mariachi El Cinco”, imbracati in port popular mexican, invitatii au parcurs turul de onoare al Complexului, descoperind, astfel, fiecare punct de atractie. Plimbarea cu vaporasele a adus - vara se apropie incet, incet - vacanta cea mare sau concediul mult mai aproape.
De asemenea, invitatii au putut participa la o tombola cu premii de invidiat, un redactor al cotidianului nostru castigand chiar un crap “cat o balena”, gatit ca la carte. Incununat de un superb spectacol de artificii, acest jubileu si-a implinit ceea ce si-a propus, si anume ca invitatii sa se simta bine, sa petreaca - de bunavoie si cu voie buna.
Iar daca aveti drum prin Herastrau, n-ar strica sa serviti o mancare delicioasa si sa beti un vin bun la marginea lacului...



http://www.cronicaromana.ro/cel-mai-mare-restaurant-din-tara-si-a-sarbatorit-jubileul-.html

Cum visează arhitecţii Bucureştiul in 2025
Bucurestiul anului 2025 va fi o veritabila metropola europeana, un principal centru cultural, cu parcuri stiintifice si multe zone de agrement. Proiectul Bucurestiului anului 2025 a fost prezentat joi, la seminarul Bucuresti-Capitala Europeana, desfasurat la Universitatea de Arhitectura si Urbanism Ion Mincu.
Arhitectii vor ca pina in 2025 sa construiasca in Bucuresti sapte parcuri de activitati, inclusiv un parc pentru activitati legate de soft. In zona Vacaresti va fi construit un parc stiintific, iar in Baneasa si in Berceni sud se vor construi doua astfel de parcuri. Comunele limitrofe Bucurestiului, Chiajna, Otopeni si Popesti Leordeni vor beneficia de trei parcuri de activitati, iar zona platformei Magurele va fi recuperata ca parc stiintific. Spatiile atractive pentru turism si recreere trebuie extinse, lacurile, cornisele Colentinei si cornisa de sud a Dimbovitei vor trebui reabilitate, a spus profesoara Doina Cristea de la Universitatea de Arhitectura si Urbanistica Ion Mincu.
Peste zece ani, Bucurestiul va avea un adevarat centru, in opinia lui Viorel Hurduc, presedintele Filialei Teritoriale Bucuresti a Ordinului Arhitectilor din Romania. Proiectul Esplanada va rezolva zona centrala, pe Bulevardul Unirii: primele doua niveluri in subteran parcaje, primele doua (parter si etajul I) supraterane - galeriile comerciale ale orasului, a spus Viorel Hurduc. Centrul unui oras trebuie sa fie dinamic, sa palpite, sa aiba spatii comerciale, agrement, in viziunea presedintelui filialei teritoriale Bucuresti a Ordinului Arhitectilor din Romania.



http://www.afacereamea.ro/i-ci-cns.php?P=art-view&code=i-CI-CNS&artID=i-CI-CNS-ARHITECTI-2025

Radiografia turismului
http://www.ziua.ro/display.php?id=196116&data=2006-03-21

Program / Relaxare si odihna in statiuni
http://www.jurnalul.ro/articol_48664/program___relaxare_si_odihna_in_statiuni.html

“CEREBRALIZATII” DE LA CULTURA BUCURESTEANA

“La tara se traieste ca in secolul 19. Intrebarea este cum facem sa ii transformam in fiinte cerebralizate” (Adrian Iorgulescu, de pe postul de ministru al culturii de la Bucuresti)


“TRANSFORMAREA IN fiinte cerebralizate” a fost expresia folosita de Adrian Iorgulescu (AI) in interviul acordat lui Silviu Mihai (SM) de la “departamentul de cultura” al Cotidianului, socat fiind de rezultatele Primului Barometru al Consumului cultural din Romania (Interviul se poate citi in Cotidianul din 18 Ianuarie 2006).


In Dictionarul Explicativ al Limbii Romane nu se gaseste inca “a cerebraliza – cerebralizare”, poate de acum inainte va fi introdus printr-o ordonanta ministeriala. Se gaseste decerebralizarea, termen folosit in experimentele de fiziologie cerebrala si inseamna a scoate, a extirpa o portiune de creier pentru studii fiziopatologice. Luata ca antonim, cerebralizarea dupa Adrian Iorgulescu ar fi o metoda de a introduce, de a grefa creier fiintelor de la tara, care traiesc ca in secolul 19!

La romani, fiintele care traiesc la tara se numesc tarani. Ei formeaza jumatate din intreaga populatia Tarii Noastre, Romania! In trecutul nu prea indepartat se numeau si talpa tarii, fiind producatoarea hranei, creatoarea culturii taranesti si aparatoarea tarii, motive esentiale pentru adevaratii carturari, ce aveau radacini taranesti, sa o respecte si sa o rasplateasca incercind sa o lumineze la rindul lor. Astazi vine, cu impertinenta, un mini-mini-stru al unui partid de la putere sa “grefeze creier” taranimii.




Aceasta “grefare” zisa cerebralizare este de fapt o indoctrinare ordinara impotriva valorilor perene, taranesti, romanesti. Pentru aceasta noua indoctrinare s-au modificat institutiile culturale din trecut, s-au creiat altele noi, s-a intarit “presa libera” cu slugarnici lefegii la “departamentele de cultura”. Au fost clociti noi monstri “culturali” sa se impotriveasca culturii romanesti, ca H.R. Patapievici, Andrei Plesu, Mona Musca si acum apare si mini-mini-strul AI sa propuna cerebralizarea fiintelor de la tara, care au dat nastere culturii romanesti, prin ei insisi sau fiii lor. Generatii de generatii.


In Romania, in Bucuresti sunt destui intelectuali romani din parinti sau bunici tarani, deasemenea o parte din scriitorime are aceiasi ascendenti, care ar trebui sa vada realitatea denigrarii poporului roman si culturii sale prin noile directii venite de sus. Vad si percep adevarul dar tac umil. Nu toti, majoritatea. Au tacut pe vremea lui Andrei Plesu, pe vremea “Mustii la arat” si a coiechiperului ei, H.R.Patapievici, care, in paranteza, sustine in scris ca romanii sunt o turma, patibulara, ce trebuie insemnata cu fierul!! Tac si acum cind mini-mini-strul AI vrea sa “grefeze creier” la jumatate din turma lui Patapievici. Chiar si metaforic, tot sunt blasfemii de neiertat!


Bineinteles, se va replica, “este o interpretare tendentioasa bazata pe neclaritatea si alegerea de cuvinte nepotrivite de catre ministru.” Din nefericire, realitatea din cultura romaneasca de astazi este cu totul alta, pe care nu avem dreptul sa o mascam.


1. Daca AI ridica in public problema “cerebralizarii” nu da dovada ca este capabil de a realiza obiective culturale romanesti, ci de grosolanie si incultura de nivelul Groapei lui Ouatu, iar partidul care l-a proiectat ca “ministru, gata, cerebralizat” e probabil tot de pe-acolo. Ca nu are coloana vertebrala de adevarat carturar roman, se deduce si din faptul ca in Anul 2006, romanii trebuie sa sarbatoreasca Anul Imparatului Traian. Ce aberatie, ce smerenie fata de un cotropitor strain si mai european decit dacii nostri. Acesta nu e un act de cultura, ci un circ de parveniti. Acum sa nu credeti cumva ca, daca pe Basescu il chema Decebal ar fi avut curajul sa-l sarbatoreasca cu cinste pe regele dac, dar pentru un strain ce nu face tizu lui si monstrii cerebralizati ai culturii bucurestene!


2. Nu eu, cititor din strinatate, ci scriitorimea de profesie din Romania, din Bucuresti, trebuie sa-i prezinte un studiu cerebralizatului AI si lefegiilor sai, in care sa arate citi fii de tarani romani au dus cultura si stiintele romanesti la nivel mondial, lunind in consideratie ca suntem o natiune mica, vitregita istoric. Si citi dintre acesti fii, odata ajunsi in virful piramidei culturii si stiintelor romanesti, au fost/sunt recunoscatori si respectosi fata de ascendentii lor, pentru ca asa este normal in toata lumea, mare sau mica, culta sau profana. Numai la Bucuresti , prin guverne si partide, prin societati civice si institute culturale de tot felul, se ridica, din nou, altare si idoli pentru tot ce este strain, in timp ce tot ce este identitate si valoare romanesca este marginalizat, discreditat. Concret, nici una dintre institutiile culturale bugetate nu au facut o nominalizare pentru Premiul Nobel pentru literatura. Sa mai continuam comentariile dragii cerebralizati? Sau mai bine sa semnam lista neoficiala pentru nominalizarea lui Paul Goma…


3. A trebuit un barometru al consumului cultural in Romania ca AI sa faca pe ingrijoratul, pe socatul. Romanii “necerebralizati” – dar genetic inzestrati cu luciditate – nu au nevoie de acest barometru, pentru ei lucrurile-s clare. Sub noile guverne bucurestene satul nostru, romanesc este dispretuit, neglijat si pus la vinzare primului strain venit. Si in trecut satul romanesc cu fiintele sale a fost oropsit, dar niciodata ca acum. Nu s-a prea pus suflet, forta si bani sa-l canalizeze si asfalteze, sa-i aduca uneltele moderne de care are nevoie, dar cel putin in trecut s-au facut eforturi pentru luminare, culturalizare prin scoli mai multe, prin carti mai bune. Romanului i s-a spus sa fie mindru ca este roman, sa se poarte romaneste. Acum scolile s-au darapanat, dascalii sunt confuzati de tot felul de manuale absurde, prost platiti si nerespectati de elevi, ce trebuie lasati de capul lor fiindca asa e democratic. Romanilor li se spune ca toti strainii sunt grozavi de destepti, culti si avansati, asa ca, lor ar trebui sa le fie rusine ca sunt romani. Acesta este adevarul, dar AI fiind poltron , nu il spune, e mai usor sa faca pe socatul.


4. Andrei Plesu, “Musca la arat” si coechiperul ei H. R. Patapievici, iar acum si cerebralizatorul AI sunt foarte buni pe sticla televizorului si in gazete, dar in practica afirmarii culturii romanesti sunt niste nulitati. Pentru H. R. Patapievici cultura romaneasca este second hand, iar daca vrem sa intram in UE trebuie sa ne debarasam de Mihai Eminescu. Andrei Plesu nu vede decit ingeri occidentali si Musca s-a asezat in strainatate. Asta le este “cultura si randamentul” sa “celebralizeze” contribuabili si sa se aranjeze ei bine pe banii publici, pentru asta e nevoie de un minister al culturii in Romania! Altfel privit, observam ca sunt tari producatoare de cultura adevarata, specifica lor, fara sa aiba un minister al culturii. Asa stind treburile, in Romania in locul ministerului “culturii” ar fi mult mai necesar un minister al Turismului si Ecologiei Nationale, dar bineinteles fara specimene agatone si nastasiene. In Romania sunt prea multe “institute de cultura”: ministerul culturii, institutul cultural roman, uniunea scriitorilor, societati si asociatii literare! Divizii intregi, a caror conducatori difileaza pe sticla televizorului non-stop. Atita tot, din asta traiesc! In trecutul nostru, am avut adevarati scriitori romani, care traiau modest, retrasi scriind cartile poporului nostru, carti citite, carti stiute de toti. Erau scriitori demofili, iubitori ai poporului! Erau democratii, pentru ca numai demofilii pot fi cu adevarat democrati! Azi avem doar “boieri ai mintii”, demofobi! Institutul Cultural Roman este sub stapinirea lui Patapievici, care in repetate rinduri a scris ca ii este rusine sa fie roman (dar nu ii este rusine sa umfle salarii grase romanesti) iar la ministerul “culturii”, AI bate aceiasi cimpi ai demophobiei.

5. S-a facut atita caz cu literatura de sertar, din care, cu exceptia memorialisticei din inchisorile comuniste scrisa de detinuti, nu a iesit nici o mare carte romanesca in cincisprezece ani! Cine a interzis scriitorilor profesionisti sa scrie despre tragedia poporului roman, cum scriu evreii, spre lauda lor?!? Isi interzic ei intre ei din invidie, de teama ordonantelor de sus! Azi, in Romania plina de false institutii de cultura s-a ajuns la un paradox: Nu a prea exista literatura prin sertare, in schimb se baga si se incuie in sertare, scrieri si scriitori pentru ca nu sunt “politically correct”! Pentru asta, a fost si este nevoie de un minister al “culturii” la Bucuresti.


6. Intimplator am citit despre socul cerebralizatului ministru. M-a dezgustat si revoltat, nu pentru ca bate si el apa in piua precum predecesorii sai post decembristi, ci pentru ca a jignit grobian taranimea noastra martirizata de la ivirea ei istorica. Am scris un protest pripit, nu a fost publicat, dar am primit un raspuns de la cel care i-a luat interviul, Silviu Mihai de la “departamentul cultural” al cotidianului-cotidian. O tipica gargara bucuresteana, pe care insa o incheie cu: “Cred insa ca legaturile cetatenilor romani cu ruralitatea, cu cultura si mentalitatile de acolo, trebuie intrerupte, iar modelul rural trebuie abandonat …”

Dumnezeule, alt cerebralizat…

Corneliu Florea ianuarie 2006 Winnipeg – Canada



-bucuresteana_3531.html

Bucurestii anului 2006 inseamna mizerie si nesiguranta!
E o diferenta ca de la cer la pamant intre ceea ce mi se promite in campania electorala si ceea ce se intampla... dupa! In Capitala tarii care a dat “Miorita” se manifesta constant o asemenea nesimtire si sfidare a bunului simt, incat am ajuns sa nu ne mai mire nimic. Iata, de-o pilda, cum sunt tratati citadinii in drumurile lor catre si de la locurile de munca. Daca nu pe fiece strada, atunci la doua sau trei, este musai sa gasesti, sant, o gaura de canal fara capac, infine toate acestea insemnand de fapt, curse care-si asteapta, hulpave, victimele!
Specificul general al lucrarilor in carosabil si trotuarele strazilor bucurestene consta in modul animalic de depozitare al pamantului dislocat, de regula pe partea de trotuar care, daca ar fi protejata cu un gard de metal ori lemn, ar permite deplasarea civilizata si in siguranta a pietonilor. In lipsa unor masuri elementare de ingradire a lucrarii, materialul excavat este imprastiat pe toata suprafata trotuarului astfel ca, pietonii sunt obligati sa circule pe carosabil ori sa dea probe de maiestrie in mentinerea echilibrului pe derdelusurile de pamant.
Este ceva obisnuit sa constati ca, dupa ce s-a practicat santul, dupa ce s-a ocupat tot trotuarul, dupa ce s-a intinat cu pamant aproape toata suprafata invecinata a carosabilului din zona lucrarii, intervin pauze de saptamani, adica nu se mai face absolut nimic, astfel ca lucrarea pare a fi lasata de izbeliste. O asemenea lucrare dupa tipicul de mai sus, se afla de mai bine de sase saptamani pe trotuarul bulevardului Aerogarii, in zona de intersectare cu Sos. Bucuresti - Ploiesti, in apropierea aeroportului Baneasa.
Desi exista posibilitatea depozitarii pamantului catre spatiul verde si asigurarii unei portiuni din trotuar pentru folosire de catre pietoni, s-a apreciat ca... merge si asa... astfel ca oamenii sunt nevoiti sa circule pe creasta valului de pamant in conditii de totala nesiguranta. Zilele trecute am vazut doua femei, in etate, dezechilibrandu-se si ajungand in fata unui autobuz. Sansa a facut ca atentia celui de la volan si viteza redusa sa evite un grav accident. Edilii anunta cu surle si trambite ca in 2006 se vor face lucrari de amploare care vor imbogati infrastructura bucuresteana. Daca organizarea de santier va fi lasata in seama, gandirea si logica retardatilor (nu conteaza ca-i sapator sau diplomat in stiinte politehnice) daca nu se vor aplica, cu seriozitate, strictete si constanta regulile de protectie si semnalizare a acestor lucrari, atunci este de asteptat sa depasim orice inregistrare statistica a mortii pietonului bucurestean, disparut in santul, fosa sau canalul practicate pe trotuarul sau carosabilul strazii Capitalei. Daca as fi edil pentru cateva zeci de ore, as dispune ca toti cei ce detin functii de demnitate publica sa foloseasca mijloacele de transport in comun, cu plecarea din centru si punct final, strazile marginase ale Bucurestilor, sa parcurga, cel putin, unu sau doi kilometri de-a lungul acestora si, dupa aceea, sa constate daca mai au ori nu pantofi in picioare, daca le sunt ori nu maculate costumele, daca au cazut, unde si din ce pricini, in santurile si gropile intalnite; daca din cate vorbe de bine au slobozit, cate le sunt... opozabile si, in fine, ce ganduri nutresc fata de cei care au demarat lucrari fara cap si fara pic de respect fata de cei care, de fapt, platesc aceste lucrari! Concluzia e una singura: coborati militaria legii din pod! Oricum, sa fiti convinsi ca in perioada preelectorala vom reaminti acest subiect! Primarul general si primarii de sectoare au de facut vreo observatie la cele de mai sus? Le asteptam cu interes!



http://www.cronicaromana.ro/bucurestii-anului-2006-inseamna-mizerie-si-nesiguranta.html

Bucurestiul de ieri si cel de astazi, in varianta fostului edil Vasile Gherasim
“Bucuresti, provocarile istoriei si expansiunea metropolitana”, semnat de Vasile Gherasim, fostul primar al Sectorului 1 este o trecere in revista a “intamplarilor nefaste, generate fie de calamitati naturale, fie de conflicte sangeroase” ce au caracterizat inceputurile existentei Bucurestiului si o analiza a dezvoltarii planificate in prezent pentru constituirea zonei metropolitane.
Nasterea orasului, cu contributiile arhitectilor, constructorilor, artistilor, liderilor de opinie si ale domnitorilor, este reflectata atat in volumele scoase de renumiti istorici - Nicolae Iorga, Ionescu Gion, Constantin Giurescu, Panait I. Panait - cat si in frescele si tablourile care au zugravit de-a lungul timpului framantarile Capitalei, atestat documentar pentru prima oara la 20 septembrie 1459. La acea vreme, capitala Tarii Romanesti era Targoviste.
Vasile Gherasim face referire la contextul istoric la care a fost martor Bucurestiul si la domnitorii care s-au peridat pe tronul Tarii Romanesti de la infiintarea Bucurestiului: o parte din domnia lui Vlad Tepes - considerat patronul Capitalei si cel care a intarit cetatea de pe malul Dambovitei; domnia lui Mihai Viteazu - importante vestigii de pe vremea sa au fost distruse in epoca ceausista; Serban Cantacuzino, Constantin Brancoveanu si altii.
Evenimentele de la 1848, razboaiele ruso-turce, cutremurul de la 1940, cele doua Razboaie Mondiale au reprezentat tot atatea rani in “trupul” orasului.
Partea doua a volumului semnat de Gherasim este rezervata “expansiunii metropolitane”. Preocuparile pentru crearea Zonei Metropolitane au inceput in 2000. Studiul fundamentat prevede doua parti si se bazeaza pe cercetarea efectuata de CURS-SA in 2003, la solicitarea Primariei Sectorului 1. Prima parte reprezinta argumente pro si contra extinderii Bucurestiului, in timp ce a doua parte se refera la limitele zonei care s-ar putea extinde pana la 40 de kilometri de oras.“Ideea de baza a fost aceea ca Zona Metropolitana Bucuresti (ZMB) include orasul polarizator si asezarile cu care acesta are interrelatii directe, permanente si variate, formand impreuna un sistem zonal functional”, spune Gherasim in volumul sau. Majoritatea primariilor din ZMB sunt de acord cu constituirea oficiala a unei astfel de zone.Volumul include si o prezentare a unor studii de caz privind dezvoltarea zonelor metropolitane. Sunt date ca exemple: Roma, Paris, Berlin.



http://www.cronicaromana.ro/bucurestiul-de-ieri-si-cel-de-astazi-in-varianta-fostului-edil-vasile-gherasim.html

Numărul străinilor care vizitează România este în scădere
http://www.gandul.info/2006-03-17/social/numarul_strainilor

Romania nu este o destinatie turistica prioritara
http://www.curentul.ro/curentul.php?numar=20060313&cat=7&subcat=100&subart=32721

Bucuresti - linie de orizont

A
m locuit toata adolescenta la etajul 9, de la care Bucurestiul anilor 60 se vedea foarte bine (blocurile inalte, cum era si "turnul" nou construit in care locuiam, erau inca rare). Acolo, prezenta verticalei celeste, lumina cerului, pasarile si corpurile lui zburatoare nu puteau fi ignorate ca permanenta vizibila a habitatului personal. Am locuit mai tarziu iarasi la un etaj 9, de unde, in noaptea de 22 decembrie 1989, am vazut ore intregi la orizont valvataile unor cladiri in flacari - punctul cel mai intens care incendia inaltul cerului venea, stiam, de la Biblioteca Centrala Universitara, aparata pas cu pas, zadarnic, de bibliotecarii ei.

Am avut zilele acestea prilejul de a face unor buni prieteni o vizita de casa noua, la aceeasi inaltime si cam in aceeasi zona a orasului unde locuisem si eu cu ani in urma. O priveliste vasta, mai ampla inca decat in amintirile mele, se asterne in fata ochilor, din apartamentul prietenilor - incitand la un exercitiu de recunoastere, o comparatie cu imaginea anterioara, nedefinita si totusi absorbita ca peisaj de la sine inteles al orasului nostru. Un oras al carui eclectism nici nu se mai discuta, combinatoria sa acoperind toate nuantele, de la fermecator la strident. Si totusi, privind acum iar conturul de orizont al Bucurestiului, acel skyline (care ar trebui sa fie si aici, cum e in atatea orase, definitoriu, o amprenta inconfundabila) - l-am gasit destul de greu de recunoscut, spart brutal de cele cateva cladiri, putine, disproportionat de inalte, stinghere, plantate aleator in plin centru al orasului. Aceste verticale, care brutalizeaza linia orizontului, dau o impresie de incongruenta, cu care nu te poti lesne acomoda: in viitor, ele isi vor gasi probabil punctul de sprijin intr-o noua coerenta creata de un mai mare numar de astfel de constructii. Deoarece, se cuvine observat, in locul macaralelor infirme si ruginite care au punctat peisajul orasului ani de zile dupa 1989, acum, printre obiectele care se contureaza in aerul citadin sunt macaralele noi, in permanenta activitate: se construieste. Si putem noi sti ce ne pregatesc ele?
Dar de ce trebuia sa se produca aceasta innoire neaparat peste ceea ce exista, reducand mai departe la dimensiuni, prin comparatie, derizorii, pitice (ca intr-un joc al proportiilor din capriciosul ochean al fetitei Alice) si mai multe zone ale orasului decat atacase frenezia demolatoare dinainte de 89? Si melancolizezi gandind la oraselele medievale din Germania, unde guvernul plateste pe chiriasi doar ca sa locuiasca aici si sa aiba grija de cladirile de demult. In Stockholmul vechi nu ai voie sa schimbi o incuietoare de geam fara aprobare (e incomod, dar atmosfera locului merita acest efort. Si daca nu-ti face placere sa participi la acest demers, iti poti alege locuinta in alt cartier, intr-o zona noua). La Paris, blocurile de sticla si otel sunt in cartierul Defense, armonios in stilul sau - si nu in orasul la care viseaza si pe care il stie atata omenire. La Washington nu e permisa construirea unei cladiri mai inalte decât Obeliscul lui Washington... Pai, se spune, avem si noi legi, avem institutii de protectia patrimoniului, dar cine le respecta... Au avut aceste legi puterea sa demoleze vilele care s-au ridicat pana in coasta Mogosoaiei brincovenesti si bareaza penibil peisajul deschis pana de curand infinitului campestru, gandit in prelungirea acestui pretios palat: o agresiune de nouveaux riches care face si lacul cuprins in arhitectura gradinii domnesti sa para o mica balta mizera?
Orasul, cum au observat istoricii sai, a avut tendita sa se intinda si ca o fuga de taxe - daca taxele in oras erau mai mari, hangiii si negustorii se instalau la limita orasului, in afara. Cand zona astfel construita era mai apoi inclusa in oras (cu toate hangaralele aferente), intreprinzatorii se mutau iar, ca sa scape de danii. Asa a fost si Hanul Galben, probabil - locul atat de central acum, de la confluenta dintre Banu Manta si Dr. Felix. Am aflat la interesanta emisiune a lui Florin Iaru duminica aceasta, la TVR Cultural, dedicata mahalalei bucurestene - ca inca exista in acest moment vreo 2.000 de strazi fara apa curenta, fara canalizare, cu lumina eventual instalata prin braconaj, in orasul nostru tentacular, care a inghitit (pe nemestecate) sate intregi si accepta placid acest fenomen de atemporala stare pe loc, ca limita extrema a diversitatii sale (daca tot se poarta "sporturile extreme").
Daca te urci pe o cladire inalta intr-o zi cu aerul curat, dupa ploaie, vei vedea Carpatii si luciul Dunarii. Daca treci prin Piata Romana si ridici ochii, din graba ta cotidiana, ai sa vezi privirea misterioasei Lupoaice etrusce, scrutand milenii trecute - si incercand sa spuna ceva despre soarta de maine a orasului. Oras pe care il credem familiar. Dar, este...? Developam cu insistenta instantanee ale orasului care de fapt ne scapa. Interesul nostru de a-l defini s-ar putea sa vina din faptul ca el, acest Bucuresti, cu ale sale bune si rele, e un "corelativ obiectiv" al identitatii noastre in alerta miscare.

Ioana Ieronim


Reformarea postului Radio Romania Cultural

In atentia domnului Dragos Seuleanu, Presedinte-Director General al Societatii Romane de Radiodifuziune

Miercuri, 9 martie 2005, am participat, in calitate de candidat, alaturi de inca o persoana, la concursul pentru ocuparea functiei de director al postului Radio Romania Cultural. Acest concurs a constat in realizarea unui studiu (scris) pe o tema data (viziunea despre acest post si strategia manageriala de redresare/reformare a lui) si intr-un interviu in fata unei comisii. La sfarsitul interviului, ambilor candidati li s-a comunicat, oral, ca nu intrunesc cerintele de "viziune" si "manageriale" cerute pentru exercitarea functiei de director al postului Radio Romania Cultural.
In ceea ce ma priveste, ma consider nedreptatit si insuficient (si inadecvat) judecat. Verdictul mi se pare nu numai sumar si incropit, expediat, neserios, ci si lipsit atat de competenta, cat si de buna-credinta. Iata cateva dintre motivele pe care ma bazez in aceste afirmatii.
In concluziile sale, formulate oral (desi normal mi s-ar parea ca unei prestatii in primul rand scrise sa i se raspunda printr-o analiza aplicata, serioasa si responsabila, tot in scris: solicit expres acest lucru!), d-l Dragos Seuleanu, PDG al SRR, a motivat respingerea, neacceptarea proiectului meu prin insuficiente de "viziune" si pe latura "manageriala". Altfel spus: "este un proiect bun, dar nu indeajuns de bun pentru ce vrem noi". Dar ce vrea conducerea SRR in privinta Radio Romania Cultural? Vrea cu adevarat ceva eficient si responsabil? Ma indoiesc.
Conducerea SRR pluteste in plina aporie. In baza caror criterii a fost judecat proiectul meu? Cu ce viziune ideala, perfecta, performanta a fost comparata propunerea mea? Daca aceasta viziune ideala, in baza careia am fost judecat, exista, de ce nu este ea deja aplicata, pentru a salva Radio Romania Cultural de la inexistenta cheltuitoare de bani publici in care, iresponsabil, se scalda, nereusind sa slujeasca cu minimum de eficienta cultura nationala? Iar daca o astfel de viziune nu exista (cum si este cazul), consider ca respingerea proiectului meu este neintemeiata si arbitrara, bazata cel mult pe eventuale idiosincrazii personale.
Avand in vedere inclusiv statutul juridic incert al unor texte precum aceste proiecte avansate pentru concurs (de ce n-as putea banui ca mi-ar putea fi furate ideile?), n-am expus in proiectul meu decat principiile generale, dar imediat aplicabile pentru reformarea RRC si trecerea sa in regim de performanta. Nu puteam impinge cercetarea pana la schitarea unei grile concrete de programe.
Pe fondul lipsei totale de viziune a SRR despre ce ar trebui sa fie un radio cultural modern, capabil sa comunice radiofonic cultura, consider ca viziunea mea - deloc "poetica", ci intemeiata, din contra, tocmai pe alegerea celei mai bune (pentru situatia in care se afla in momentul de fata Radio Romania Cultural) solutii manageriale - pur si simplu sperie, sau nu este inteleasa. Fapt care pune in cauza, cum spuneam, fie buna-credinta, fie competenta comisiei alcatuite de SRR. Sau pe ambele deopotriva. Si este, apoi, total ironic sa fiu judecat pe latura manageriala tocmai de o echipa manageriala (aceea a SRR) care este pusa, astazi, in mod public, la indoiala (citeste: sub ancheta), inclusiv la nivel parlamentar. Cel putin in domeniul radioului cultural, ea nu si-a dovedit, deocamdata, capacitatile si probabil ca tocmai ea ar trebui audiata public in materie de "viziune", "filosofie" si "strategie".
Tocmai intrebarile privind latura asa-zis manageriala mi s-au parut a fi tendentioase si neserioase in ceea ce ma priveste, d-l Dragos Seuleanu mergand pana la a ma intreba daca sunt constient ca la anumite date va trebui sa semnez niste acte pentru ca oamenii sa-si ia salariul. N-am inteles si nu inteleg nici acum rostul acestei intrebari. De aproximativ un an, Radio Romania Cultural nu dispune de o echipa manageriala proprie. Altfel spus, pluteste in deriva, cheltuind fara performante si fara dorinta de performanta bani publici. Ultimul concurs pentru ocuparea unui post managerial (acela de redactor-sef) in cadrul acestui post de radio a fost organizat de catre conducerea SRR in iunie 2004, dupa ce fusese amanat cateva luni de zile. Aceasta situatie, de fapt, pune grav la indoiala capacitatea manageriala a actualei echipe din fruntea SRR si mai ales responsabilitatea ei fata de banii publici si fata de cultura romana, pentru "formatarea" radiofonica careia cauta, brusc, dupa luni lungi de letargie, o solutie providentiala. Personal, consider ca propunerea mea pentru reformarea postului Radio Romania Cultural este cea mai adecvata si mai responsabila dintre cele existente sau, mai exact, dintre cele exprimate pana in momentul de fata.
Iata de ce contest rezultatul concursului din 9 martie pentru ocuparea postului de director al Radio Romania Cultural, acuz lipsa de seriozitate si de buna-credinta a deciziei adoptate si astept motivatii scrise la intrebarile de mai sus.
Inteleg sa ma bat pentru clarificarea acestei situatii atat din motive personale, dar mai presus de orice din atasament si interes fata de cultura in general si fata de cultura romana in special, fata de care mi-am demonstrat si imi demonstrez neincetat, prin intreaga mea activitate si implicare, devotamentul.
Si pentru ca situatia iresponsabila in care este tinut Radio Romania Cultural - radio de interes public - sa ia cat mai repede sfarsit, imi rezerv dreptul de a declansa o dezbatere cu adevarat publica de proiecte privind solutionarea ei.

Bogdan Ghiu
10 martie 2005


Fragmente de identitate recuperate

Dupa romanul autobiografic Intoarcerea huliganului - probabil cea mai buna carte a sa si una dintre aparitiile de varf ale literaturii romane din ultimii ani - Norman Manea "se reintoarce" in patria lingvistica, tot la Polirom, dar in colectia "Ego-grafii", cu un volum masiv si compozit, in care subiectivitatea memorialistica amesteca documentul existential/istoric si consideratiile livresti. Plicuri si portrete aduna, intr-un puzzle polifonic, amintiri, scrisori, eseuri evocatoare, postfete, conferinte, autentificate ici-colo cu facsimile de epoca si postfatate de un poem-litanie (Vorbind pietrei) citit in iunie 2003 la Targul de Carte de la Ierusalim. O identitate fragmentata se recompune, polifonic, din aceste farame despre episoade obscure, dar semnificative din culisele scriitoricesti antedecembriste, despre prieteni, fosti prieteni sau apropiati din lumea culturala romaneasca (Lucian Raicu, Miron Radu Paraschivescu, Paul Georgescu, Radu Petrescu, Liviu Petrescu, Sorin Titel, Ion Negoitescu, Mircea Zaciu, Leon Volovici, Zigu Ornea, Radu Enescu, Anatol Vieru, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, George Balaita, Stefan Banulescu, Gabriela Adamesteanu, Mariana Marin, Marta Petreu) sau despre repere din literatura si arta secolului XX (Kafka, Sabato, Robert Musil, Thomas Mann, Bruno Schulz, Max Blecher, Antonio Tabucchi, William Phillips, Imre Kertesz, Saul Bellow, Claudio Magris, Emil Cioran, Eugen Ionescu, graficianul suprarealist Saul Steinberg). O memorialistica eterogena, fragmentara, hibrida, un autoportret in cioburi de oglinzi. Majoritatea textelor au aparut in presa straina si au fost republicate intr-un lung serial din revista oradeana Familia; cateva au aparut si in Apostrof, Euphorion, Romania literara si Observator cultural: li se adauga un text "pre-aniversar" despre Lumea in doua zile a lui George Balaita si un text solidar cu talc trimis de la New York Gabrielei Adamesteanu cu ocazia celei de-a 750-a aniversari a revistei 22 (Cu mana stanga, cu mana dreapta) la peste 10 ani de la publicarea "detonatorului" Felix culpa.
Spirit incomod, privit de adversarii autohtoni drept un "inginer cu stil greoi", "megaloman", "frustrat" de rezervele criticii de autoritate, vanator de antisemiti imaginari, "denigrator cu program" al lui Mircea Eliade si al "valorilor romanesti autentice"; considerat de altii ca un mare prozator modern "mitteleuropean", un Imre Kertesz roman, virtual nobelizabil; elogiat peste hotare si controversat in tara-i de origine; scriitor roman-evreu si romano-american ostil oricarei forme de autoritarism politic, cu o copilarie marcata de trauma deportarii in lagarul de exterminare din Transnistria, debutat in anii dezghetului alaturi de "grupul oniric" cu sprjinul lui Miron Radu Paraschivescu si evoluand in raspar cu gloriile literare ale momentului, nedispus la compromisuri, cenzurat si hartuit de lacheii national-comunismului; emigrat in 1986 in Germania, apoi in Statele Unite, constiinta etica severa si problematizanta, Norman Manea a devenit un caz al intelectualitatii romane postdecembriste, o hartie de turnesol. Publicat mai intai peste Ocean, in 1991, reluat apoi in revistele 22 si Contrapunct, articolul Felix culpa a scos la suprafata prejudecati si resentimente surdinizate sub ceausism. Ecourile polemicilor sunt departe de a se fi stins, desi ideile "eretice" au sfarsit prin a fi acceptate ca evidente. Cine vrea sa refaca genealogia "certei intelectualilor" de azi nu poate ocoli acest prim punct critic. Pentru ca atitudinile lui Norman Manea ating si alte chestiuni nevralgice, generatoare de dispute. Bunaoara, relatia dintre eufemizarea/minimalizarea angajarii totalitare a unor modele interbelice (Eliade, Cioran, Noica) si justificarea coabitarii unei parti a elitelor intelectuale cu despotismul national-comunist mesianic si "bizantin". Sau atitudinea "fetisista" fata de traditia nationalismului culturalist interbelic, ca reactie compensatorie fata de ororile stalinismului postbelic. Fara a mai vorbi de complexul periferic, de tensiunea dintre legitimarea operei prin validare externa, "universala", si cea obtinuta exclusiv prin validarea de catre autoritatile literare nationale.
Reluate din diferite unghiuri, temele anterior mentionate se impletesc in carte cu altele, colaterale; sensibilitatea fata de cliseele antisemite observate chiar la unii prieteni (v. delicata istorie a dialogului epistolar cu Mircea Zaciu, pornind de la Jurnalul sau) se prelungeste in repulsia fata de orice forma de intoleranta dogmatica sau de fanatism, inclusiv fata de excesele corectitudinii politice din Statele Unite; mefienta fata de "socialismul multilateral bizantin" autohton se asociaza cu mefienta fata de institutia "colaborationista" a Uniunii Scriitorilor sub dictatura si fata de compromisuri in genere; afirmatii de genul "Aroganta celor care se credeau deasupra "vulgului" ma irita la fel ca ipocrizia celor care vorbeau in numele maselor"; ""Sfidarea" istoriei, promulgata de unii "elitisti" de dreapta, dupa ce le esuase proiectul totalitar, imi parea (...) o magarie, pur si simplu" (p. 219) sunt, am putea spune, cerneala etica a "sepiei ranite care se apara". Interesul literar si uman al acestor fragmente de memorie recuperata sta in reflectiile eseistice, profund personale, despre fragilitatea fiintei, in puseele afective - expresii ale nevoii frustrate de prietenie, in melancoliile austere ale relatarilor fracturate, de o poezie sobra, despre peregrinari berlineze si intamplari americane, in portretistica morala sedusa de amanuntul revelator si de semnificatia ironiilor destinului ("puneri in abis" ale existentei), in atentia dubitativa fata de omenescul-prea omenesc si in febrilitatea nevoii de a intelege resorturile cele mai intime, uneori dureros de contrariante, ale unor personalitati complicate de care autorul Plicului negru se simte apropiat.
Natura melancolica, lucida si nelinistita ("nevrotica", "post-traumatica"), Norman Manea este un extraordinar evocator al destinelor distruse, al prabusirilor agonice. O tristete apasatoare, un sentiment al desertaciunii, o atmosfera kafkiana invaluie multe din aceste pagini de o subtilitate austera, cu ruperi de ritm si raccourci-uri, pline de digresiuni proustiene; dincolo de mastile sociale, autoritare sau bufone, apar adesori vidul, deriva, vulnerabilitatea si suferinta individuale. Evocarile prietenilor scriitori disparuti, istoria amicitiei cu Radu Petrescu, paginile despre ultima intalnire cu Nichita Stanescu, despre relatia sinuoasa cu Paul Georgescu ori despre batranetea lui Emil Cioran sunt episoade memorabile; amanuntul grotesc sau sordid este impins aici catre un tragism autentic. Portretul afectiv (sfasietor) al unui Nichita Stanescu descompus de boala, exasperat de "zvonerii" securisti (care afirmau ca "sinagoga i-a bagat o jidoavca sub plapuma"), strigand prin tot orasul ca "Stefan cel Mare este prezervativul istoriei romane" si rugandu-l pe Norman Manea "sa nu moara"; Stefan Banulescu la Belin, marturisind, cinic, ca "submineaza sistemul" facand imprumuturi exorbitante de la Fondul Literar; schizoidia biografiei lui Paul Georgescu, "comunistul estet" imbolnavit de ura fata de extrema dreapta; sinuciderea lui Radu Petrescu (prin coborarea scarilor dupa un al doilea infarct), consecinta finala a dramei artistului pur distrus de mizeria si degradarea in care institutiile comunismului il impinsesera; dar mai ales paginile despre figura cabotina, mizantropa, nihilista, blasfemiatoare si esentialmente tragica a lui Emil Cioran, de care, dincolo de ratacirile din tinerete ale acestuia, autorul se simte aproape; degenerescenta mentala a celui care declarase candva ca "inconstienta e o patrie" e privita, nu fara un frison, ca o ironie a destinului, intr-o relatare amara prelungita intr-o explorare de profunzime a Caietelor. Republicarea unei ramificate conferinte subversive despre Max Blecher sustinute in aprilie 1985 la Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania are si valoarea unui document de epoca.
Pentru Norman Manea, eticul si esteticul sunt a filei doua fete, iar viata si opera se afla in relatie "dialectica" una cu cealalta. Paginile despre Ravelstein al lui Saul Bellow (pretext pentru repunerea pe tapet a cazului Mircea Eliade) sau dialogul cu rememorarea experientei despre Holocaust a lui Imre Kertesz sunt doar doua exemple in acest sens; de fapt, toate textele prezentului volum marturisesc, intr-o forma sau alta, despre imposibila separare. Autorul mixeaza, oarecum postmodern, portretele morale "rupte din viata" ale scriitorilor afini cu consideratii critice pe marginea operelor acestora, in cautarea cifrului interior. Rezultatele sunt, nu o data, remarcabile, mai ales acolo unde reflectia critica devine confesiune existentiala si eseu problematizant. Dincolo insa de finetea si profunzimea multor observatii, pasajele unde Norman Manea analizeaza "tehnic", recenzistic diverse opere literare (cele despre Robert Musil, George Balaita, Marta Petreu, Mariana Marin s.a.) sufera pe alocuri de o anume rigiditate pedanta, contorsionata, obositoare la lectura. Ele sunt, din fericire, putine si nu afecteaza fondul autentic al cartii. Exista si unele scapari imputabile mai degraba redactorului de carte (numele sotiei lui Mircea Eliade transcris Catrinel in loc de Christinel, versul lui Philippide transcris "m-agat de tine Poezie" in loc de "m-atarn" s.a.m.d.). Citarea repetata a unor scrisori si/sau opinii hiperelogioase ale unor confrati din tara va fi probabil ironizata de catre adversari; pe nedrept, totusi. Cele peste 500 de pagini se citesc cu reala participare. Interesul acestor "ego-grafii" ce imbina evocarea si epistolarul, recenzia si reflectia, publicistica si eseismul, grotescul tragic si sarcasmul amar, trece dincolo de estetic; atacand fatis marile teme nevralgice ale istoriei noastre intelectuale din secolul XX, Norman Manea ramane o constiinta liberala in alerta, dar si un introvertit retractil, timid, purtand dupa sine o "casa a melcului" si preferand confesiunile indirecte, "despre ceilalti", impudicei dezvaluiri de sine. Un intelectual critic reper si un scriitor complex, un moralist grav, redutabil mai ales in valorificarea confesiva a propriului destin si a dramelor identitatii instrainate.

Norman Manea, Plicuri si portrete, Colectia "Ego-grafii", Editura Polirom, Iasi, 2004, 518 p.

Paul Cernat


I-am supravietuit lui Ceausescu
Intalniri cu Herta Muller

Miercuri, 9 si joi, 10 martie 2005, la Institutul Cultural Roman si, respectiv, la Grupul pentru Dialog Social a avut loc lansarea volumului de eseuri Regele se-nclina si ucide, semnat de Herta Muller, in traducerea lui Alexandru Sahighian. Evenimentele au fost organizate de Editura Polirom, care sarbatoreste in aceasta perioada 10 ani de existenta. Printre cei care au fost prezenti la cele doua lansari se numara, in afara autoarei si a traducatorului, Excelenta Sa Wilfried Gruber - ambasadorul Germaniei in Romania, Horia-Roman Patapievici - presedintele ICR, Silviu Lupescu - directorul Editurii Polirom, Denisa Comanescu - director de colectie la Editura Polirom, Catrinel Plesu - director in ICR, Nora Iuga - traducatoare a literaturii Hertei Muller, Rodica Binder - jurnalist la Deutsche Welle, Nicolae Prelipceanu - seful sectiei Cultura la Romania libera, Ovidiu Simonca - redactor-sef adjunct la Observator cultural.
Prezentam in continuare, sub presiunea lipsei de spatiu, fragmente din lansarea de la GDS si interventia lui Catrinel Plesu din cadrul lansarii de la ICR.

O poetica a scrisului sub dictatura

Suntem bucurosi si onorati s-o avem asta-seara, impreuna cu alti invitati, pe Herta Muller intre noi, la Institutul Cultural Roman. Acest lucru se datoreaza, in parte, si faptului ca traducatorul de exceptie si colegul nostru, Alexandru Sahighian, a publicat, la prestigioasa editura Polirom, traducerea in limba romana a volumului Regele se-nclina si ucide. Michael Naumann, fostul ministru german al Culturii, numeste acest volum de eseuri "o poetica a scrisului sub dictatura" a unui om care nu poate, nu vrea sa uite. Iar Herta Muller spune ca, atunci cand scrie, nu o face ca cineva care depune marturie. "Tacerea si lucrurile asupra carora se pastra tacerea m-au invatat sa scriu."
Herta Muller scrie de mai bine de douazeci de ani, intr-o limba de o densitate poetica extraordinara, despre dictatura, despre ceea ce nu poate sa uite fiindca nu i-o ingaduie cuvintele si tacerea dintre cuvinte care se rotesc in jurul a ceva aproape de nespus. Scrie despre amenintarile organelor represive, despre anchetele Securitatii, despre prieteni care devin informatori, fara autocomplezenta si fara sa judece, despre viata asa cum arata ea cu adevarat in mijlocul unei populatii terorizate, dresata sa fie obedienta si invatata ca viata omului nu are nici o valoare, despre comunitatea svaba numita insultator "natiune conlocuitoare", care se inchisteaza intr-o izolare crescanda si moare treptat, despre cuvintele care se prabusesc si ele si isi pierd puterea magica benefica, despre exilul ei aducator de libertate, un exil care este "ortlos", neraportat la o tara anume sau exil interior, ci un fel de a fi strain in lume, cu "privirea straina" diferita si neplacuta pentru cei care nu au fost "vatamati", despre puterea de adaptare de dupa 89 a vanturatorilor de rele care inainte injurau mocirla capitalista.
Sa fii strain in lume nu este comod, nici pentru tine, nici pentru ceilalti. Iar Herta Muller nu cred ca este un personaj comod, care sa se inscrie intr-o categorie, nici pentru cei cu gandire lenesa ("faules Denken"), nici pentru sine. Nici in Germania, cand nu poate fi clasata, fiindca, desi vorbeste bine nemteste, pronunta "Bretzel", si nu "Breeetzel" si povesteste "lucruri neplacute despre care la noi nu se vorbeste", nici cand "die deutsch schreinbende Rumänien" ii nedumereste pe unii recenzenti germani, fiindca, desi se exprima intr-un limbaj inconfundabil, scrie despre o tara indepartata, a carei capitala incepe cu B, Budapesta sau Bucuresti, si al carei dictator a fost executat in fata unei camere de luat vederi, in loc sa lucreze la marele roman german contemporan inspirat din dramele si realitatile germane, nici cand declara, impreuna cu Semprun, contrazicand bine cunoscuta zicala ca patria nu este limba, ci ceea ce se spune in aceasta limba, ca e necesar un minim consens cu continutul exprimat ca sa te simti acasa intr-o limba. Herta Muller, ca si Camus, Canetti, Manes Sperber sau Leszek Kolakowski, toti straini, considerati la vremea lor diversionisti reactionari, este incomoda si pentru "der linke Literaturbetrieb", asa-zisa viata literara de stanga din Germania. Tot asa si convingerea ei ca scriitorul este cineva care vorbeste intr-un mod foarte personal despre experiente de viata ale unor oameni si care este responsabil de convingerile pe care le exprima public in textele sale si in viata de zi cu zi, indiferent daca asta contravine unei opinii publice politically correct, cumsecadeniei conformiste sau conceptiei postmoderne.
In timpul razboiului din Kosovo, referindu-se la pozitia adoptata de György Konrad, nu se sfieste sa declare ca acest pacifism abstract si lipsit de compasiune reala desfiinteaza, de fapt, orice raportare la viata si suferinta adevarata a unor oameni. La fel, la Berlin, in 2000, in cadrul Congresului pentru libertatea culturii si cultura libertatii, interventia Hertei Muller a dat brusc viata si consistenta unei dezbateri despre extinderea Uniunii Europene, care altfel era destul de flasca si conventionala. Intr-o pledoarie apriga, Herta Muller isi exprima nelinistea ca Occidentul nu realizeaza amenintarea pe care o reprezinta Rusia si Belarus pentru est-europeni si era indignata de faptul ca Schroder, cancelarul Germaniei, isi exprimase public admiratia pentru Putin, pe care il considera un tip grozav si fascinant. Herta Muller este poate incomoda si pentru noi, cei care am trait sub totalitarism, fiindca ne aduce aminte si ne confrunta cu partea noastra de umbra pe care uneori pare ca vrem s-o uitam.

Catrinel Plesu

Nu-i inteleg pe cei care cred ca un scriitor nu poate trai fara sa scrie

Herta Muller: Prima mea carte, tradusa de Nora Iuga si care s-a pierdut atunci, am scris-o doar pentru mine. Eram dupa un divort, murise tatal meu, eram in fabrica, incepusera vizitele regulate ale Securitatii si, ca sa nu am posibilitatea sa dau inapoi sau sa ma furisez intr-o lasitate care sa ma salveze, m-am hotarat sa scriu. Pana atunci, eu nu am scris decat cateva poezii in liceu. Dar de ani de zile eram prietena cu oameni care scriau. Multi scriitori, si din Germania de Est, spun ca fantezia lor a functionat mai bine in timpul dictaturii, sub presiune. Eu n-am putut sa inteleg acest lucru, pentru ca nu m-am raportat la dictatura, scriind. Sigur ca o aveam in fata ochilor, scriam despre ea, dar nu m-am raportat la dictatura in asa fel incat sa-mi canalizeze fantezia.
In ultimii 10 ani pe care mi i-am petrecut in Romania, aveam revistele Spiegel, vazusem filme, citisem carti si ziare de la Goethe Institut - bibliotecarele mi le-au dat acasa, cu toate ca n-aveau voie sa le scoata din sala de lectura. Cand am ajuns in Germania m-am simtit nesigura, un adult care ar trebui sa stie totul, dar care venea intr-o tara straina si nu stia lucrurile cele mai simple: cum sa-ti scoti un bilet de metrou dintr-un automat, unde trebuie sa apesi ca sa se deschida usa etc. Erau lucrurile in care te simteai total neajutorat. Stiam ca sunt lucruri care se invata prin obisnuinta, prin socializare. Vii de undeva din afara si trebuie sa inveti cat mai multe intr-un timp cat mai scurt, dar nu poti invata mai mult decat ceea ce ti se intampla. Traiesti lucruri la care te astepti, dar totusi nu faci fata. Si nu poti sa scurtezi timpul si sa nu mai faci gafe in aceste situatii.
Aveam si nostalgii socialiste. La Tehnometal, in fabrica de masini, am vazut de multe ori mainile muncitorilor cu unghiile pline de ulei, un ulei care nu mai iesea cu lunile. Dupa mainile acelea se vedea cine munceste intr-o fabrica si cine sta intr-un birou. Apoi, in Germania m-am tot uitat la maini si am vazut ca nici un om nu are maini cu ulei si nici mainile nu difera. Si m-am gandit: asta e socialismul - daca stai intr-un vagon de metrou si toate mainile sunt la fel. In Romania ni se spunea ca toti suntem egali, dar aveam tendinta sa vedem cum e celalalt, unde se afla in societate, cum are gulerul, pantofii, ce curea are, ce catarama. Si chiar daca toti eram saraci lipiti, diferente tot se mai gaseau. Ei bine, cu ochiul asta am incercat sa ma orientez si in metroul din Berlin si n-am putut sa gasesc aceste diferente.
o Am fost foarte bucuroasa cand am scapat din tara asta. Am considerat ca am o sansa. De multe ori am fost intrebata: nu ti-a fost teama ca nu o sa mai scrii? Pentru mine scrisul nu a fost asa de important. N-am publicat decat o carte aici, care a fost ciopartita, nu m-a mai interesat daca apare sau nu, pentru ca eram satula de toate problemele astea cu editura si cu listele alea pe care mi le-a trimis asa-zisul lector. Niciodata nu i-am inteles pe cei care cred ca un scriitor n-ar putea sa traiasca daca n-ar putea sa scrie. Ei n-au fost verificati. Eu am fost verificata si obligata sa-mi dau seama cat de mult imi place sa traiesc. Pentru mine asta a fost lucrul cel mai important. Scrisul? Vine undeva in urma. Nu as fi fost daramata in Germania daca ar fi trebuit sa fac altceva. Daca as fi fost capabila, as fi invatat sa fac altceva - eu stiu, femeie de serviciu - si sa am timp pentru ceea ce ma intereseaza pe mine. Cand am ajuns acolo, aveam doua carti si niste premii, deci nu trebuia s-o iau de la capat, am putut sa continui pe o linie care era deja formata. Am colegi care au studiat din nou 4, 5 ani ca sa primeasca o diploma pentru a preda la o scoala. Eu n-am mai avut puterea sa studiez. Am zis ca s-au intamplat prea multe si nu mai vreau sa tocesc 4 ani pentru o foaie de hartie cu o stampila pe care scrie ca sunt invatatoare.
Am facut oarecum parte din Aktions-gruppe Banat, care era un grup studentesc. Cand grupul acela s-a definit si functiona, eu nu scriam inca. Erau prietenii mei cei mai apropiati, dar, pentru ca eram prea tanara, Securitatea m-a luat mai tarziu in vizor. Ei deja aveau probleme de ani de zile, erau exmatriculati, anchetati, cu perchezitii. Cred ca i-am parut Securitatii prea prostuta si nu a rentat sa se ocupe de mine. Abia dupa ce am fost la fabrica, dar nu aveam inca o carte, am inceput sa am probleme cu Securitatea. Ei probabil ca au vrut sa ma racoleze ca sa aiba pe cineva inauntrul grupului. Atunci n-am inteles: cum de nu-si dadeau seama de ce parte sunt - am crezut ca n-au fost atenti. Dar cand am vazut dosarele STASI din Germania, unde sotul isi turna sotia, fratele pe sora, tatal pe fiu si mama pe cumnata, am inteles ca asta era practica. Au vrut sa ma bage informatoare in acest grup intim de prieteni, dar ar fi trebuit sa-mi torn colegii din fabrica. Tipul acela care a venit la mine nu a fost insa pentru fabrica. Am aflat de la scriitori romani ca el nu era din domeniul industriei, cu toate ca mie mi-a zis ca e. N-as fi acceptat sa torn nici un inginer sau un muncitor sau un scriitor, nu exista diferenta. Am mai stat 3 ani in Romania, dupa ce imi aparusera doua carti in Germania. Primele ecouri le-am avut atunci cand stateam in Romania si au fost si foarte importante pentru mine, pentru ca deodata devenisem un nume cunoscut, si acest lucru cred ca m-a ajutat foarte mult aici. Securitatea trebuia sa tina cont de ce se intampla in Occident.
o Pentru mine elita nu este o insulta, pentru ca de elite este nevoie in multe procese intr-o societate. Dar eu nu pot sa apreciez situatia din Romania, pentru ca nu locuiesc aici. De exemplu, in problema Securitatii, din ceea ce stiu eu, intelectualii romani au facut foarte putin sau aproape nimic pentru ca sa se schimbe aceasta institutie, CNSAS. In Germania, de exemplu, de 15 ani au loc mari congrese, pe toate planurile. Se intalnesc psihologii, analizeaza din punct de vedere medical efectele interogatoriilor, care sunt urmarile psihice. Dupa aceea se intalnesc sociologii, politologii, scriitorii. Tema aceasta este la ordinea zilei, peste tot, si in publicistica. Este un mod civil de a prelucra aceasta problematica. De multe ori mi s-a spus: ce-au facut cei din Est, Patapievici si Plesu? Dar i-ati lasat cam singuri, am spus. Ca sa dai greutate institutiei acesteia, trebuie sa i se acorde importanta in societate. Multi oameni inca nu au inteles ca totul depinde de ceea ce face fiecare din ei. Asta face parte din respectul pentru individ - individul trebuie sa se respecte pe sine, ca sa fie respectat. Este greu sa respecti un individ care nu are consideratie de sine. Aici, oamenii au fost dezvatati sa se respecte pe ei insisi. o Revolutia am vazut-o la televizor. Daca m-ar fi intrebat cineva, cat am stat in Romania, ce-o sa fac cand cade Ceausescu, as fi spus ca o sa sar de bucurie pana-n tavan. Dar in momentul acela n-am putut sa sar, ci am plans. Poti sa plangi si din usurare. Am simtit ca i-am supravietuit lui Ceausescu. M-am si mirat ca un glonte e de ajuns. Pentru mine Ceausescu, prin cultul personalitatii si prin omniprezenta lui diabolica, era un supraom. Stiam ca, daca organele lui nu mai functioneaza, or sa-l ingrijeasca medicii din toata lumea si o sa-i puna organe de la altii. Credeam ca, daca i se strica ceva, or sa-l compuna din alti oameni si in orice caz o sa-mi supravietuiasca. Dar cand am vazut ca, daca ai un pistol, tragi si el moare, nu mi-a venit sa cred. Apoi, m-a apucat un fel de mila. Pentru prima data, fata lui arata a fata de om, cu frica in ochi. Am vazut atunci un fel de taran tampit. Dumnezeule, am zis, uite cine a fost Ceausescu! Nu mi-a parut rau ca a fost impuscat, asta i-am dorit in fiecare zi, dar am zis ca, teoretic, daca n-ar fi fost atat de calau, poate ca avea o sansa, nu in sensul ca sa fie iertat, dar sa aiba posibilitatea sa se apere, sa-si spuna punctele de vedere intr-un proces, cu toate ca se vedea ca n-avea rost.
Cat valoreaza viata unui om la noi

Gabriela Adamesteanu: M-am intrebat, dupa lansarea de la Institutul Cultural Roman, de ce nimeni nu a indraznit sa-i puna nici o intrebare Hertei Muller, desi sunt sigura ca multi dintre cei de fata ar fi vrut s-o intrebe cate ceva si ar fi avut multe de auzit. Mai simplu ar fi sa raspund ca suntem inca dezobisnuiti sa vorbim in public, dupa ce am tacut atatia ani. Dar cred ca raspunsul e altul. O sa citesc un mic fragment de pe coperta a patra a cartii, care mi se pare esential pentru raspunsul meu: "Am trait peste 30 de ani intr-o dictatura in Romania, unde fiecare individ forma o insula in sine, iar tara intreaga, si ea, un spatiu etans in afara, supravegheat in interior. Exista, asadar, pe marea insula mobila care era tara, micuta insula ratacitoare care erai tu insuti". Cred ca mai era si insula literaturii romane, la fel de inchisa. Unii dintre noi (printre care si eu) am trait in literatura romana ca intr-o insula, nevazand literatura colegilor pe care acum ii vedem, pentru ca vin aureolati din Vest. Altminteri, probabil nu i-am fi vazut, asa cum nici acum nu-i vedem pe cei care scriu in limba maghiara sau germana alaturi de noi. Deci exista aceasta insularitate a culturii noastre. Am impresia ca nu am vazut nici un volum de poezie al lui Rolf Bossert, tradus in limba romana. Or, suntem intr-adevar constienti de tot ce-a facut Ernest Wichner pentru literatura romana? Continuam, intr-un fel, sa fim inca marcati de aceasta izolare a noastra, aroganta si complexata in acelasi timp. Sunt foarte multe lucruri la care m-am gandit citind aceasta carte. Ma refer in primul rand la modul in care autoarea a vazut dubla semnificatie a umorului nostru. Poate mi-a placut atat de mult fiindca era un raspuns la ceea ce am simtit si eu inainte de 89. Pe masura ce simteam crescand nefericirea generala si umorul care ne ajuta s-o suportam, aveam senzatia ca e gresit sa fim mandri de el. Iata partea buna a umorului nostru, vazuta de Herta Muller, care admira metaforele temerare ale limbii romane: "O injuratura romaneasca reusita, asa le spuneam pe atunci prietenilor mei romani, este pe jumatate o revolutie de palat. De aceea nu protesteaza oamenii in aceasta dictatura, caci mania si-o consuma in injuraturi". Dar: "Acolo unde umorul se naste din lipsa de perspectiva si-si extrage sclipirile de spirit din deznadejde, granitele dintre amuzament si injosire se sterg".
Am mai remarcat ceva, un laitmotiv al acestei carti pe care parca nu-l observam: ce putin valoreaza viata unui om, mai ales viata altora, aici, la noi. Cred ca, dupa 15 ani, nu am reusit sa dam un pret normal acestei vieti. M-am intrebat de ce, spre deosebire de alte tari europene, participarea la razboiul din Irak nu trezeste nici un comentariu public. Un scandal international, cum a fost recent cel cu ostatica italiana (Giuliana Sgrena), trece pe langa noi ca si cand nu ne priveste. Si suntem indiferenti fata de vietile romanilor, ale celor morti in containere incercand sa treaca frontierele, ale celor morti in decembrie 1989, nu se stie cum, ale celor batuti de mineri in iunie 1990, nu se stie de ce.
Nora Iuga: Noi am incercat sa facem cunoscuti scriitorii plecati de la noi din tara si stabiliti in Germania. Ma refer la Herta Muller, la Ernest Wichner, la Oskar Pastior, la Richard Wagner. Ei au fost tradusi putin, e drept, nu atat cat ar fi putut fi tradusi. Dar se intampla ceva obiectiv: avem foarte putini traducatori din limba germana, e foarte greu sa reusesti sa faci cunoscuta o asemenea literatura, cu multe carti. Pur si simplu nu prididim. Traducand colajele Hertei, imi amintesc cat am putut sa rad, mai ales cand am discutat pe marginea lor. Eu cred ca Herta cunoaste absolut in egala masura si traieste la fel de intens sentimentul tragic, fiindca e tot timpul, in scrisul ei, in vecinatatea mortii, si umorul, acest dat cu tifla, vizavi de tragic. Discutand cu o doamna, fina intelectuala, despre literatura Hertei, ea imi spunea ca e prea melancolica, prea grava. Or, Hertei nu poti sa-i pui o eticheta si s-o incadrezi numai in dimensiunea asta.
Herta Muller este un mare scriitor de limbaj. Am citit si am tradus prima carte a Hertei, Niederungen. Ei bine, in acea perioada, Herta simtea apasarea regimului. In acea carte exista permanent, ca un spectru, umbra militianului. Problema Securitatii a devenit pentru Herta tema majora, pentru ca nu va uita niciodata prin ceea ce a trecut. Ma deranjeaza eticheta care i se pune: ca ea este foarte mare pentru ca a reusit sa descrie acest fenomen pe care l-a trait si care, in cartea ei, se simte atat de atroce. Nu cred ca Herta Muller este o scriitoare foarte mare din acest motiv. Sunt absolut convinsa ca, daca Herta s-ar fi nascut in China sau pe Broadway, ar fi fost o scriitoare la fel de mare.
Nicolae Prelipceanu: Herta Muller face ceea ce ar fi trebuit sa faca macar un scriitor roman. Este drept ca un scriitor roman care ar fi scris din 1990 pana astazi numai despre experienta totalitara ar fi fost repede catalogat drept taliban si dat deoparte, cum se intampla cu cei care fac asta in presa sau in alte imprejurari. Din cauza aceasta s-a nascut un fel de graba a normalizarii, o falsa normalizare, care, de fapt, ar insemna stergerea cu buretele a memoriei. Tocmai acest lucru e important in cartea Hertei Muller: ca ea nu renunta la aceasta memorie, la aceasta obsesie, care apartine si altor persoane si chiar altor scriitori.
Apoi, ma simt razbunat pentru ca ma aflu in viata unui om care scrie despre ceva ce i s-a intamplat cu adevarat. Prin scrisul Hertei Muller poti sa-ti dai seama de diferenta dintre minciuna si sinceritate, desi acestea, dupa cate stiu, nu sunt categorii estetice. Simplitatea care ajunge la profunzime fara nici o ostentatie este semnul literaturii mari. Pentru mine este foarte limpede de ce este considerata o mare scriitoare si de ce are succesul pe care-l are: pentru ca nicaieri nu vezi prefacatoria, nu vezi incercarea de a se insinua pe sub usa succesului.
Alexandru Sahighian: Nu pot sa nu fiu de acord cu Nora Iuga atunci cand spune ca Herta Muller este un foarte mare scriitor. Dar am o mica rezerva atunci cand adaugam: "indiferent daca s-ar fi nascut in China sau pe Broadway...". Pe mine ma intereseaza Herta Muller pentru ca s-a nascut in Romania si ca scrie despre experienta romaneasca. Herta Muller este o scriitoare de limba germana extraordinar de marcata de experienta romaneasca si de limba romana. Mi-am notat cateva lucruri din ceea ce a spus Herta Muller la o emisiune televizata. Din unele din aceste sentinte lapidare rezulta si umorul de care se vorbea aici. La o intrebare a moderatorului, Herta Muller spune ca n-a vrut sa plece din Romania; dar pana la urma cum se face ca totusi a plecat? Ea spune ca aici era acasa, ca nu trebuia sa plecam noi toti. De plecat, trebuia sa plece clanul Ceausescu. Pana la urma insa a cedat nervos si a plecat. Ii era teama ca Ceausescu ii va supravietui. Moderatorul o intreaba daca s-a vindecat acum, dupa toata experienta totalitara. Herta raspunde: "Eu nu ma consider bolnava, deci n-am de ce sa ma vindec. Consider important sa scrii despre o dictatura. Am un creier in cap si vreau sa-l folosesc". Si, in sfarsit, si asta mi se pare poate lucrul cel mai important: "Cu ce impresie pleci inapoi acum in Germania?", intreaba moderatorul. Si Herta Muller raspunde: "Multe nimicuri care-mi amintesc totusi de dictatura. Se simte si mentalitatea aceasta inca. In medicina, de pilda, valoarea vietii umane inca nu e prea clara. åsta e samburul democratiei - respectul pentru om".
Silviu Lupescu: Pentru editori exista momente cand uita de TVA, distributie, profit, hartie, tipografii si isi gasesc justificarea pentru a exista, amintindu-si ca editura nu este numai business, ci si o misiune, de a face ca operele unor autori valorosi, cum este Herta Muller, sa fie cunoscute de cat mai multi oameni. Herta ne-a oferit si un volum scris in romaneste de versuri-colaje si sper ca vom avea ocazia sa ne intalnim din nou cu ea. A fost un moment extraordinar de fericit ca, in clipa cand noi, Polirom, aniversam cei 10 ani, sa o avem pe Herta Muller in mijlocul nostru.

Pagini realizate de Gabriela Adamesteanu si Razvan Braileanu


ANA MARGINEANU
Dramaturgia foarte tanara mi se pare valoroasa prin potentialul ei

89.89... este al saselea sau al saptelea spectacol al tau. Simti ca ai crescut de la unul la celalalt?
Nu prea am cautat sa cresc. Am cautat sa descopar in mine valente si lucruri diferite pe care le-as putea face. Nu m-am axat pe un gen in care am incercat sa excelez, ci pur si simplu am explorat diferite zone. Mi-e dificil sa compar spectacolele mele intre ele, pentru ca ele sunt de facturi destul de diferite.
Structura textului propus de tine, dupa piesele a cinci tineri autori, e modulara cu teme dezvoltate separat si scene care ar putea sa figureze fie la inceputul spectacolului, fie la sfarsit...
Din punct de vedere narativ, probabil ca da. Din punctul meu de vedere, nu cred ca ordinea ar putea fi inversata, nu cred ca spectacolul s-ar putea juca incepand cu ultima scena sau cu una din mijloc si terminand cu prima. Este adevarat ca ele nu sunt asezate dupa o logica narativa, nu este o poveste care sa inceapa cu personajul A si sa se termine tot cu el. E vorba de o constructie ludica, daca pot sa folosesc termenul acesta. Dar asta nu inseamna ca ea nu are logica ei. Nu e un pachet de carti aruncat, e un joc de carti construit.
Urmaresti, asadar, sa explorezi un spectru cat mai larg de teme, de stiluri?
Da. De teme, de stiluri, de asteptari.
Le-ai defini tot asa, ca niste "constructii ludice"?
Nu, mai degraba nu exista o constructie. Fiecare spectacol in parte are o constructie in sine, dar ele ca ansamblu nu sunt. Nu incerc sa construiesc un demers precis, in sensul "acum o sa fac un spectacol si trebuie sa ma gandesc ce ar merge dupa". Nu am o harta a spectacolelor pe care intentionez sa le fac. Nu incerc sa-mi construiesc o cariera pas cu pas, ci alegerea urmatorului spectacol pe care il fac tine, pur si simplu, de intamplare si de instinct.
La dramaturgii care stau la baza spectacolului 89.89... cum ai ajuns?
Am inceput sa caut de mai multi ani dramaturgia tanara romaneasca si cred ca primul declic pentru mine a fost aparitia DramAcum-ului.
Esti in grupul acesta de la inceput?
Nu. Fac parte din DramAcum 2. Dar cred ca DramAcum 1 mi-a trezit pentru prima oara interesul pentru dramaturgia romaneasca. DramAcum e un grup de regizori initiat de Andreea Valean, Radu Apostol, Alexandru Berceanu, Gianina Carbunariu si Nicolae Mandea, care-si propune sa promoveze si sa initieze o dramaturgie tanara, care nu exista la noi in momentul asta sau exista foarte firav. Cu ocazia unei intalniri de la DramAcum, l-am cunoscut pe Stefan Caraman si din intalnirea respectiva a rezultat spectacoluul Morti si vii de la Odeon. Montand spectacolul Morti si vii, am fost apoi invitata sa fac parte din juriul UNITEXT pentru cea mai buna piesa a anului, pentru ca deja montasem o piesa romaneasca. Atunci am fost obligata sa citesc vreo suta de piese si asta m-a facut, vrand-nevrand, sa ma apropii destul de mult de dramaturgia romaneasca. De atunci am evoluat firesc, interesul meu crescand pentru dramaturgia romaneasca foarte tanara. Mi se pare ofertanta si valoroasa prin potentialul ei. Nu atat prin ceea ce este, ci prin ceea ce ar putea deveni in spectacol si in timp. Cred ca potentialilor nostri dramaturgi foarte tineri le lipseste experienta in teatru. Asta duce la niste lipsuri in textele lor, din punct de vedere dramaturgic, destul de solide. Textul pentru scena are niste particularitati: un anumit tip de limbaj, un anumit tip de constructie. E imposibil sa stii aceste lucruri, fara sa ai o minima experienta in teatru. Altfel, scrii piese care pot fi publicate si citite, nu puse in scena.
Nu crezi ca ne lipseste o scoala de tip anglo-saxon, care sa formeze dramaturgi deprinsi sa lucreze cot la cot cu regizorul pe text?
Mai nou e un masterat de dramaturgie la UNATC si mi se pare excelent ca el exista.
La 89.89... i-ai avut pe dramaturgi langa tine?
Partial. A fost destul de greu sa lucrez cu ei. Pentru ca: o data, una e sa lucrezi cu un dramaturg si alta e cu cinci. Se complica treaba. Doi: erau destul de raspanditi. Stefan Peca era atunci in America, Stefan Caraman nu mai stiu pe unde. Calin Blaga in Franta, Paul Cilian era in Bucuresti, dar era extrem de ocupat. Cu Petre Barbu parca am tinut o legatura ceva mai stransa. Am tinut legatura cu ei prin telefon, dar nu participau la repetitii. Pentru mine textul e un material de lucru. Textul meu nu e nici un pretext, dar nici o piesa de muzeu care trebuie respectata in cele mai mici amanunte. E o caramida in spectacol, alte caramizi fiind actorul cutare, scenograful s.a.m.d. Lipsa vreuneia creeaza o casa cu gauri...
Unde te-ai situa fata de colegii din DramAcum?
Cred ca suntem destul de solidari unii cu ceilalti si suntem foarte diferiti. Nu mi se pare nici macar ca ne-ar placea cam acelasi tip de teatru. Avem fiecare tipul lui de a vedea lucrurile, dar asta nu ne impiedica sa fim prieteni si sa ne apreciem unii pe altii.
Fuga voastra de teatrele de stat...
Nu, nu e o fuga. Ar fi aberant sa zic ca fug de teatrele de stat sau ca le evit. Jumatate din spectacolele pe care le-am facut sunt la teatrele de stat. Pe de alta parte, nu vad de ce as ramane numai la teatrele de stat. Lucrez si altceva. Asta nu inseamna ca fug de teatrele de stat, ci pur si simplu merg si pe alte drumuri.
Te intereseaza o alta relatie cu publicul decat cea impusa de scena traditionala?
Ma intereseaza raportul dintre spectacol si spectator, care poate sa fie obtinut pe orice tip de scena si in orice tip de loc. Ce ma intereseaza mai putin este relatia conventionala in care eu am venit, nu ma implic, stau si ma uit si intre mine si actor este un invizibil perete - acel tip de public si acel tip de spectacol care cere ca publicul sa vina ca la film. Or, dupa mine, teatrul trebuie sa se diferentieze de film si principala diferenta consta in faptul ca teatrul e "live", publicul este viu si "acolo", actorul este viu si "acolo" - si atunci, sentimentul meu e ca publicul trebuie facut constient de chestia asta, ca n-a venit la film, ca suntem vii si depindem unii de altii, actorii de public si publicul de actori, pentru reusita unui spectacol. Nici un spectacol nu poate fi reusit fara participarea publicului. Asta inclusiv in cazul celor desfasurate in sali conventionale. Reactia publicului, rasul, cascatul de plictiseala, concentrarea, toate influenteaza demersul spectacolului. Ma intereseaza sa fortez, mai mult sau mai putin, constientizarea de catre public - si de catre actor, bineinteles - a acestui fapt.
Care sunt preferintele tale ca spectator de teatru?
Uite, cel mai mult din stagiunea trecuta cred ca mi-a placut Woyzeck, montat de Radu Apostol la Braila. Mi se pare ca este nu doar cel mai bun spectacol pe care l-am vazut in stagiunea trecuta, ci cel mai bun pe care l-am vazut in ultimii ani.
Cel mai bine te regasesti in spectacolele colegilor tai de la DramAcum?
Cred ca ma regasesc in ele ceva mai bine decat in cele montate de regizorii consacrati, ca sa zic asa, dar nu e obligatoriu. De exemplu, Baal, in regia lui Dragos Galgotiu, mi-a placut foarte mult.
Ai modele in teatru - ai "idoli"?
Cred ca nu. Sper ca nu. Sunt persoane pe care le apreciez foarte mult. Nu stiu daca sunt tocmai niste "idoli". O apreciez enorm pe Catalina Buzoianu, de pilda. Un spectacol montat de ea, Patul lui Procust dupa Camil Petrescu, m-a facut pe mine sa-mi doresc sa fac teatru. E o chestiune subiectiva. Il apreciez, de asemenea, foarte mult, pe Alexandru Dabija, dar e vorba, iarasi, de o relatie subiectiva, personala. In rest, apreciez unele spectacole si altele, mai putin.
Dorinta de a face teatru nu ti se trage din familie, de la parintii tai, cineastul Nicolae Margineanu si actrita Maria Ploae?
Nu in mod constient, in orice caz.
Cum a fost sa lucrezi cu actrita Maria Ploae, mama ta, la 89.89...?
A fost foarte frumos. Dar nu am luat-o in spectacol ca pe mama mea, ci ca pe actrita Maria Ploae. Pur si simplu am avut nevoie de ea in rolul respectiv.
Cu ceilalti actori cum ai lucrat la 89.89...?
A fost o relatie destul de tumultuoasa, cu bune si rele, dar, una peste alta, cred ca am lucrat exceptional cu ei. Asta neinsemnand ca a fost o lume roz, in care noi ne-am intalnit la prima lectura si ne-am iubit foarte tare si din clipa aceea totul a mers perfect, ca pe roate. Nu, au fost probleme, au fost certuri, unii au vrut sa iasa, pe urma s-au intors etc., etc. De altfel, mi s-ar fi parut suspect sa fim foarte de acord unii cu altii. In clipa in care suntem toti de acord unii cu altii, avem toate sansele sa facem o treaba mediocra. Dar cred ca acum echipa asta de la 89.89... este una dintre cele mai unite echipe in care am lucrat.
Cum e sa-ti privesti spectacolele mai vechi? Ti se pare ca rezista?In general le privesc cu mult mai multa blandete decat in momentul in care le-am facut. Mi se pare ca un spectacol are o viata a lui, scurta si bine determinata, si ca viata asta a lui nu trebuie fortata si prelungita artificial. Mi-e dor de spectacolele mele mai vechi, dar asta nu inseamna ca as vrea sa se reia sau ca n-as vrea sa le opresc pe cele vechi, care se joaca de prea multa vreme. Fiecare spectacol pe care l-am facut si-a trait traiul in felul lui si nu am regrete in ceea ce le priveste.
Pe actorii mai in varsta ii consideri la fel de competitivi ca pe cei tineri?
Sunt niste diferente de mentalitate. Pe de alta parte, diferente de mentalitate foarte mari si foarte puternice exista si intre actorii consacrati, chiar intre ei, ca si intre actorii tineri. Adica, este foarte posibil, la un moment dat, sa gasesc un actor consacrat care sa fie mult mai deschis decat un actor tanar. Depinde de personalitatea fiecaruia.
Ai un scenograf de care sa fii legata in mod special din punct de vedere profesional?
Pana acum n-am avut, dar la ultimul spectacol, Cheek to Cheek la Arad, am descoperit-o pe Ina Isbasescu si intentionez sa lucrez in continuare - cat pot de mult - cu ea.
Poti sa-ti modifici conceptia despre un spectacol in functie de reactiile echipei?
Da, e foarte posibil. Tin foarte mult ca actorii care joaca intr-un spectacol sa-si gaseasca lucruri pe care sa-si doreasca sa le exprime, lucruri personale, de care sa se ataseze, cu riscul de a-mi deforma mie conceptul. Abia atunci mi se pare ca spectacolul are viata si ca poate rezista cat are el de rezistat. Pentru ca atunci actorii nu apara doar o conceptie exterioara lor, ci isi apara propriile credinte.
Ai cronicari buni? Relatia mea cu ei e destul de buna, e una amiabila. Ma intereseaza si urmaresc ce scriu ei. Recunosc, pe de alta parte, ca, din pacate, mi se pare ca sunt destul de dezorientati si mi se pare ca le lipsesc niste repere, care sa faca dintr-o cronica mai mult decat "actorul ala mi-a placut, actorul ala nu mi-a placut, spectacolul e interesant, spectacolul nu e interesant". Nu spun ca eu as avea aceste repere, dar, daca mie nu mi-e necesar un program pe care sa-l urmez sau nu simt ca mi-ar fi necesar, sau nu in mod obligatoriu, pentru ei mi se pare ca este necesar si este esential, chiar, sa urmareasca niste lucruri si sa aiba un program.
Ai vrea sa existe, asadar, o critica de directie, care sa impuna anumite tendinte in arta teatrala?
Da. Nu stiu daca o critica ar putea ea sa impuna niste directii, dar cred ca e absolut esential, inclusiv pentru viabilitatea acelor directii, ca ele sa fie reperate de critici si teoretizate. Ce mi s-ar parea mie important e ca un critic sa urmareasca, dincolo de calitatea spectacolului, care tine de foarte multe ori de gust, ceea ce se incearca cu el. Sa urmareasca niste miscari teatrale si sa constientizeze momentul in care incepe sa se contureze o directie si chiar sa ajute la crearea ei.

Interviu realizat de Anca Hatiegan


"Primavara poetilor" la Paris si Bucuresti

Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, prin Horia Garbea, a lansat si in capitala Romaniei "Primavara poetilor". Modelul a venit de la Paris si despre el a vorbit, acum un an, poetul Alain Lance, care conduce La Maison des ecrivains de la Paris. El a vorbit si despre modul curent in care scriitorul francez reuseste sa se dedice scrisului - avand sau neavand alta meserie -, despre rezidente, burse si viata literara descentralizata din Franta.

o In anii 68, muncitorii ocupau uzinele, studentii ocupau facultatile. Scriitorii au incercat sa-si ocupe si ei locul lor. Conform revendicarilor lor, trebuie sa existe la Paris o Casa a Scriitorilor. Nu mai tarziu de 18 ani, pentru ca lucrurile merg repede in Franta, aceasta dorinta a fost realizata! In 86, Casa Scriitorilor s-a instalat in Rue de Verneuil, unde functioneaza si astazi. Nu este un salon literar si nici un sindicat, este un loc de intalniri al scriitorilor francezi si straini, unde se desfasoara lecturi, dezbateri; este si un centru de resurse, care faciliteaza interventia scriitorului in lume, in societate, in viata. Deci un fel de pasaj, de pasarela intre scriitori si acele locuri ale activitatii sociale care cer interventia scriitorului, un mod de a apara, intr-un fel, rolul si importanta scriitorului. Si, de asemenea, un impact asupra mediilor scolare, liceale si universitare. 400 de scriitori francezi, din toata Franta, merg in scoli, licee si universitati. In ceea ce priveste scriitorii, ei sunt autori de romane, de nuvele, eseisti, traducatori, poeti. Intalnirile cu scriitorii corespund, pe de o parte, unei cereri sociale a bibliotecilor, institutiilor de invatamant etc. de a intalni scriitori, de a discuta cu ei, de a face ateliere de scriitura. Dar, pe de alta parte, asta corespunde, de asemenea, interesului scriitorilor. Eu sunt poetul care toata viata, pana la pensionare, a fost functionarul Ministerului de Finante, Claude Esteban a fost profesor universitar. Dar sunt si poeti care nu vor sa aiba alta meserie decat cea de scriitor. Insa este o activitate epuizanta, dupa parerea mea, sa cauti fara incetare oportunitati de a avea o rezidenta, o bursa, un premiu. Asta se reduce la o cautare continua de astfel de ocazii.
Un alt organism, mai recent, condus de un poet, care coordoneaza si stimuleaza mii de initiative in favoarea tarii si a poeziei, a organizat "Primavara poetilor". Suntem o asociatie, iar precedentul presedinte al asociatiei era poetul filozof Michel Deguy. In prezent, presedintele este poetul Claude Esteban.
o Proiectul rezidentelor pentru scriitori s-a dezvoltat in unele regiuni. Nu sunt numeroase, dar sunt multi candidati pentru ele. Rezidenta pura inseamna ca ti se da o bursa pentru a trai in acest loc doua-trei luni. In acest timp nu ai nimic de facut, decat sa citesti si sa scrii. Pe langa aceste rezidente sunt si altele, care au anumite conditii de schimb, adica, in fiecare saptamana, scriitorul trebuie sa anime atelierul de redactare, sa mearga la biblioteca din oras, sa faca ceva cu o clasa. Presa face, toamna, socoteala noilor carti care ies si printre care sunt intotdeauna primele romane. Exista chiar si un festival al primului roman, care da mereu exemple de manuscrise sosite pur si simplu prin posta si publicate pentru ca au fost interesante. Aceste prime carti sunt sustinute de editori. Centrul National de Carte nu sustine, practic, romanele. Sub o forma directa, sprijinul la prozatori vine prin bursele pentru scriitori. De exemplu, un tanar scriitor, care si-a publicat primul roman, este impulsionat printr-o bursa. Apoi, sunt bursele de incurajare, putin mai mari, si apoi burse care permit scriitorului sa nu mai lucreze un an. Centrul National de Carte nu ajuta romanele, ci ceea ce e dificil - sa fie cumparate: poezia, traducerile, revistele, proiectele de traduceri noi ale unor opere clasice din literatura greaca, latina etc., tot ceea ce este considerat de calitate si util, dar care nu va aduce imediat bani editorului, daca nu are un mic ajutor. De exemplu, ne dam seama ca nu exista o traducere recenta si de buna calitate a lui Petrarca. Este un proiect important, serios, care este facut cu ajutorul unor traducatori autorizati. Astfel, Centrul National de Carte va ajuta acest proiect pentru ca, fara acest ajutor, editorii nu-i vor putea plati corect pe traducatori. Aceasta carte trebuie sa fie tiparita; cu timpul, bibliotecile o vor cumpara, la fel si universitatile.
o Se vorbeste mereu despre centralismul francez, care ramane adevarat sau fals, dar exista totusi o anumita descentralizare, iar in anumite regiuni exista un anumit centru regional de litere, care face o munca interesanta. Acest centru poate primi scriitorii din strainatate. Poate ajuta, de asemenea, in functie de subventii, revistele si casele de editura regionale, care nu sunt doar regionaliste. Cativa mici editori au impresionat administratia regionala. La inceput, autoritatile acestea nu aveau nici o idee despre scriitori, apoi si-au spus ca e flatant pentru regiunea lor sa participe la foruri internationale in strainatate. Sprijinul lor a atras mai multi editori. Si acum sunt editori importanti care publica, in provincie, autori foarte importanti. In poezie, e putin diferit, ei publica, de obicei, la aceeasi casa de editura.

Alain Lance

http://www.revista22.ro/html/index.php?art=1598&nr=2005-03-18

MICUL PARIS DE IERI, ZONA METROPOLITANĂ DE MÂINE

MICUL PARIS din perioada interbelică s-a transformat în câţiva ani într-un oraş socialist, plin de blocuri cărora le-au făcut loc, treptat, casele cândva aidoma celor pariziene. Griul clădirilor, al străzilor fade s-a aşternut pas cu pas în capitala României, inviorată uneori de roşul bolşevic, sau de tricolorul purtat la manifestaţiile socialiste, ori de florile pentru încununarea Preşedintelui. Aşa a fost decade întregi.
Apoi, într-o zi de decembrie, Bucureştiul s-a văzut brusc invadat de tot mai multe drapele, fără stemă, pe urmă de coroane cu flori aduse la troiţe, de portocale şi fructe ce nu se mai pomeniseră până atunci pe piaţa românească, o dată cu alte produse cu ambalaje colorate şi atrăgătoare. Şi aşa, treptat, împreună cu un nou regim politic, o tranziţie interminabilă, oraşul a căpătat o nouă culoare; nu s-a intors la nuanţa pariziană, ci mai degrabă a “dat” într-o tentă americană, metropolitană.
Astăzi capitala a lăsat departe Micul Paris şi este pe cale să se transoforme într-o zonă metropolitană. Aceasta va cuprinde, pe lână municipiul Bucureşti, oraşe ca Olteniţa şi Budeşti, comunele Popeşti, Leordeni, Berceni, Frumuşani, Radovanu, Vasilaţi. În mare, metropola se va întinde pe o zonă de până la 30 de km dincolo de Bucureştiul de azi.
Inţiativa a venit cu mult în urmă, din partea fostului primar de sector Vasile Gherasim. Argumentele erau că populaţia din zonele înconjurătoare a crescut tot mai mult, dezvoltarea urbană s-a amplificat şi, în aceste condiţii, problematica amenajării şi dezvoltării integrate, la nivel metropolitan, se considera a deveni o preocupare sistematică.

O zonă metropolitană mai implică însă şi identificarea unor tendinţe comune de dezvoltare şi cooperare a aşezărilor din cadrul zonei, apoi crearea de noi forme de organizare instituţională şi administrativă.
Este deci nevoie de anumite politici de dezvoltare, iar realizarea acestora se face de regulă printr-o bună cooperare între localităţi, în domeniile amenajării teritoriului, locuinţelor, infrastructurii, dezvoltării economice, protecţiei mediului, utilizării resurselor umane, etc.
Însă aici apare problema, şi anume la implementarea acestor politici necesare de dezvoltare. Iniţiativa legislativă a lui Gherasim prevedea aceste politici doar la modul teoretic, nu şi practic. Iar iniţiativa aceasta a picat oricum.
Ideea zonei metropolitane însă merge înainte. Dar numai atât! Informarea, începând cu nivelul administraţiilor publice, bate pasul pe loc. Aproximativ 2,6 milioane de oameni, viitori locuitori ai zonei metropolitane, nu au habar de toate aceste lucruri. Şi bineînţeles, nici administraţiile cărora le-ar reveni sarcina gestionării nu cunosc mai multe…
Înainte de toate deci, este nevoie de informare, instruire şi pregătire. Şi de toate acestea se va ocupa Asociaţia Alma-Ro (http://alma-ro.ngo.ro) în parteneriat cu Institutul pentru Politici Publice şi Centrul pentru Planificare Urbană şi Metropolitană Bucureşti, instituţie suport în acest proiect.
Sub titlul “Zona Metropolitană Bucureşti – O Provocare a Administraţiilor Publice”, proiectul vizează informarea factorilor de decizie din administraţiile locale, cu scopul întăririi capacităţii instituţionale a administraţiei publice din Bucureşti şi şapte localităţi de pe Axa de Dezvoltare Bucureşti-Olteniţa, si construirii unui consens referitor la Zona Metropolitană Bucureşti.
Dincolo de orice, zona presupune gestionarea corectă a instituţiilor, dezvoltarea unei infrastructuri specifice, coerenţa politicii locurilor de muncă, relaţii de cooperare pe multiple planuri, şi nu în ultimul rînd co-interesare, co-participare şi informare. În zece luni, cât va dura proiectul, acestea sunt lucrurile pe care şi le propune şi Alma-Ro, prin finanţarea primită din partea Institutului pentru o Societate Deschisă, Budapesta. Startul deja a fost dat, iar la finele anului cursa se va termina.
Revenind, iniţiativa primarului Gherasim de acum câţiva ani buni, ce implica la o primă vedere doar modernizare, occidentalizare şi înflorire, ascunde în dedesubturile ei carenţe de informare şi în special de gestionare.
Cu alte cuvinte, zona metropolitană nu înseamnă doar o metropolă în continuă dezvoltare şi modernizare, aşa cum şi-ar imagina poate majoritatea. La fel cum nici Micul Paris – cine îşi mai aminteşte, sau citeşte în cărţile de istorie – nu era doar Capşa, trăsuri pe Calea Victoriei şi cenacluri literare.



http://ro.altermedia.info/familiesocietate/micul-paris-de-ieri-zona-metropolitan-de-maine_2127.html

Superfinantare pentru Superschi
http://www.sfin.ro/articol_4225/superfinantare_pentru_superschi.html

Turismul a intrat în epoca digitală
http://www.evenimentul.ro/articol/turismul-a-intrat-in-epoca-digitala.html

Unde e azi "Micul Paris"?

Niciodata n-am luat in serios supranumele de "Mic Paris" al Bucurestiului. Asta poate si din cauza ca, initial, "Micul Paris" nu era ceva de lauda pentru Bucuresti, ci o porecla usturatoare pentru un oras care se straduia sa fie parizian pe ici, pe colo, fiind in rest o urbe mai curand suburbana. Si totusi, in memoria bucurestenilor, "Micul Paris" a sfarsit prin a deveni un supranume elogios.
Dupa bunul nostru obicei de a tine minte numai ceea ce ne convine si, mai ales, cum ne convine, chiar ne-am bagat in capul memoriei colective ca Bucurestiul e un Paris mai mic, desi nimic nu ne-ar fi indreptatit sa ne inchipuim una ca asta.
Primele semne de transformare a Bucurestiului intr-o Capitala au aparut sub domnia regelui Carol I, primar al urbei fiind legendarul Pache Protopopescu. Acesta a dat semnalul sistematizarii orasului, ceea ce a insemnat si demolari de cladiri, cu mari proteste. Caragiale nu-l iarta pe Pache nici mort, tragandu-i un protest din popor intr-unul din Momente. Acelasi Caragiale se leaga de imprumutul de la Disconto, desi din acest imprumut s-au ridicat cladiri publice care fac parte azi din patrimoniul Bucurestiului. Pentru personajele lui Caragiale, imprumutul de la Disconto n-are nici un fel de justificare, ceea ce, in timp, se dovedeste o prostie. Pentru Caragiale insa, ,regimul lui Carol I va fi, pana la moartea scriitorului, un prilej de permanent asalt mai mult sau mai putin revolutionar. Caragiale nu-l suporta literalmente pe regele Carol I, caruia i-l opunea pe, altfel, benignul Cuza.
Daca socotim tot ceea ce s-a ridicat in Romania sub domnia regelui Carol I, inclusiv edificiile publice din Bucuresti, atunci, in loc sa vorbim despre "Micul Paris", ar trebui sa vorbim despre "Micul Berlin". Carol I a adus in Romania un simt al rigorii care avea sa faca buna pereche cu inventivitatea autohtona.
Construind palatul de la Peles, acelasi Carol I a dat semnalul protipendadei autohtone sa nu-si mai petreaca vacanta peste granita. Din acest motiv, cred ca Pelesul are mai mult decat o valoare de monument in sine, care unora poate sa le placa, iar altora, nu. El e o cladire deschizatoare de drumuri, suficient de impozanta pentru a nu putea fi copiata cu usurinta, dar aglomerand destule stiluri pentru a deschide poarta celor care voiau sa aiba micul lor Peles.
Cam acelasi lucru s-a intamplat in Bucuresti unde, dupa aparitia marilor cladiri de utilitate publica de pe vremea lui Carol I, nenumarate case particulare au imprumutat cate ceva din stilul acestor edificii. De altfel, in aceeasi perioada, din cauza ca la Palat se vorbea nemteste, pentru familiile avute era obligatoriu sa aiba nemtoaica acasa pentru copii, daca nu chiar sa-si trimita progeniturile la Berlin sau macar la Viena, pentru a se deprinde cu rigorile Curtii de la Bucuresti.
Cel mai important primar pe care l-a avut Bucurestiul a fost interbelicul Dem. I. Dobrescu. Acesta a fost primul si, pana la aceasta ora, singurul primar care a avut o viziune a orasului si a reusit sa si faca rost de bani pentru a-si pune proiectul in opera, cum se spune.
Aproape in acelasi timp cu marea sistematizare intreprinsa de Dobrescu, Bucurestiul a avut sansa unica a impunerii modernismului in arhitectura, prin Horia Creanga, Herivan si altii. Daca pe cateva trasee ale sale Bucurestiul isi impune propria identitate, acesta e meritul arhitectilor din anii '30, dar si al economiei acelor ani, foarte putini, in care s-a construit in draci pe marile bulevarde, ca si cum s-ar fi anticipat marea criza a anilor '30.
Atunci s-a nascut, cred, micul Bucuresti, orasul care ar fi trebuit sa iradieze catre marginile sale, asa cum si incepuse. In febrilitatea acelei perioade, au fost construite la periferie cinematografe, un fel de avanposturi care ar fi trebuit sa dea tonul pentru cladirile particulare care aveau sa fie ridicate dupa aceea. Asa se face ca prin cartiere marginase ale Bucurestiului exista cate un edificiu modernist copiat de cateva cladiri invecinate.
Cine se plimba azi prin cartierele privilegiate, cum ar fi Primaverii, descopera ca Bucurestiul vechi ingaduie ca langa o cladire in stil brancovenesc sa stea un soi de cabana montana, cu etaj, iar putin mai departe o vila in stil "maur". Printre ele exista si cate o vila modernista, evident o plomba ridicata pe un teren minuscul, dar bine infipta in dantura caselor din jur.
Dincolo insa de case, Bucurestiul mai inseamna si altceva. Un anumit spirit comunitar si un fel de a fi. Bucuresteanul adevarat e tot mai greu de gasit in centrul orasului. Stai de vorba cu el prin case batranesti de la marginea Capitalei. Sau mai nimeresti cate un batran care iti explica din singuratatea unui apartament, la vila, cum e sa-ti traiesti drama de a nu avea cu ce sa-ti platesti intretinerea ca proprietar sau tragedia de a trebui sa te muti in alta parte ca chirias.
"Micul Paris" nu mai exista nici pentru cei care isi inchipuiau odinioara ca traiesc intr-un oras asemanator cu Parisul, nici pentru cei care cred si acum ca Bucurestiul ar putea fi buricul Europei. Si unora si altora nu le-a mai ramas decat Bucurestiul cel de toate zilele.

http://www.miculparis.ro/orasul/istorie/unde_e_micul_paris.html

Doua hidrocentrale vechi
http://www.cronicaromana.ro/turism-culturaldoua-hidrocentrale-vechi.html

Romanta pentru vechiul Bucuresti


O stilizata romanta literara este Intoarcere in Bucurestiul interbelic* de Ioana Parvulescu. Evanescenta, cu premeditare suava, stapanita vadit de vointa gratiosului si de aceea avand o delicatete de fragila horbotica, estompand voluntar contrastele si preferand intimitatea dulce, calda si retractila a clar-obscurului, cartea e scrisa, nu poate fi indoiala, dupa gustul si in spiritul unei orientari mai generale spre reinvierea melancolica a imaginilor din trecutul romanesc pre-comunist.
Ar fi totusi o eroare punerea cartii Ioanei Parvulescu exclusiv in seama tinerii pasului cu moda retro. Aceasta nu se limiteaza, de altfel, la spatiul romanesc, desi aici, ca si in alte tari din Est foste comuniste, are si alte ratiuni decat cea pur comerciala, oricum pretutindeni dominanta cand totul e (sau nu mai e decat) o afacere. Una din aceste ratiuni specifice e redescoperirea (sau restituirea, uneori chiar reconstruirea, ca la Moscova ori in partea rasariteana a Berlinului) a unor "capitole de istorie", de la evenimente si personalitati pana la vestigii arhitectonice, ocultate sau distruse la propriu de regimurile comuniste. Alta, aceasta insa foarte pronuntata in demersul intelectual romanesc, provine dintr-un impas, rareori totusi deschis marturisit, cel al lipsei de repere in prezent. Intoarcerea in timp capata astfel si sensul sugerarii unor posibile modele, de nu chiar al configurarii si propunerii lor in cel mai explicit chip. Evocarile, reconstituirile, restituirile de acest gen au de aceea in mod obisnuit si o dubla dimensiune polemica in raport cu trecutul apropiat, cel comunist, care este vazut in sine ca ilustrare a Raului absolut si deopotriva desemnat ca responsabil de intreruperea, de asasinarea chiar, si nu doar in plan simbolic, a Binelui din vremea de dinainte.
Aceasta e, in esenta, si perspectiva Ioanei Parvulescu, fireste ca intr-un chip mai irizat, fara taioase vehemente de editorialist politic. Politica e, de altfel, pentru autoare un pseudonim ori mai curand un izvor al Raului ("Dupa 1935 viata cotidiana a inceput sa fie, mai intai abia simtit, apoi tot mai clar, amenintata din toate partile de politica"), iar situarile politice sau in politica sunt de aceea rarisime, probabil dinadins evitate, dintr-un reflex avand poate si motivatii exorciste. Ca intr-un basm, dar un basm trist, Raul nici nu are in cartea ei o determinare istorica ori politica anume, este pur si simplu rau, "dupa cel de-al doilea razboi mondial, raul, ramas stapan pe scena, a asigurat numai continuitatea raului si a destramat incetul cu incetul, dupa un mecanism care functiona implacabil, tot ce fusese bun in lumea dinainte". "Lumea dinainte" vrea sa zica perioada dintre cele doua razboaie mondiale, tot mai frecvent numita cu un curios termen recent, creat prin substantivarea unui adjectiv, interbelicul. Un termen adoptat si folosit cu tot firescul si de Ioana Parvulescu, proba ca autoarea nu si-a impins amorul livresc pentru epoca interbelica pana la purism lingvistic si a ramas om al timpului sau. Chiar daca il cam detesta.
In cautarea Binelui pierdut
Fiindca Intoarcere in Bucurestiul interbelic este mai mult cartea unei evadari decat a unei reveniri. Pentru autoare, "Bucurestiul interbelic e o strainatate plina de culori, de arome, de zgomote si ritmuri, de oameni si firme". Ioana Parvulescu, o spune ea insasi, nu se intoarce in vechiul Bucuresti, se intoarce din el, asa cum revii dintr-o lunga calatorie - "am trait, in ultimii ani, destul de putin in realitate. Am fost, pe jumatate, in Bucurestiul de azi si pe jumatate in cel dintre razboaie. E ca si cum l-as fi vizitat, iar acum, cand scriu, m-am intors din «strainatate»". Iar intoarcerea, intoarcerea reala, in Bucurestiul de azi, e resimtita ca o (re)cadere intr-o realitate dezagreabila. "Cand ai sentimentul ca te afli zi de zi in Bucurestiul interbelic si faci eforturi sa te adaptezi acolo, la intoarcerea «acasa» nu se poate sa nu te simti putin stingher si instrainat", noteaza autoarea consemnand aparent neutru o dispozitie in definitiv comuna oricarui turist la revenirea in cotidian dintr-o mirifica vacanta. Nu e totusi doar o banala refamiliarizare, ci constatarea suferinda a unei diferente calitative. Facuta, asa cum este toata cartea, in registrul semitonului, al sugestiei elocvente, al subintelesului discret. Artista a miniaturalului ingenios, Ioana Parvulescu gaseste o solutie gingasa pentru figurarea opozitiei totusi nete dintre cele doua lumi.
Isi imagineaza cum ar privi "interbelicii" Bucurestiul de azi, "daca ar nimeri in orasul lor, dar in timpul nostru". Un timp "intunecat", "cel mai mult i-ar uimi marile bulevarde carora cine stie ce rau adanc, de ani de zile, le-a schimbat albul in negru. Totul e intunecat, ca si cum n-ar fi destula lumina pe strada, nici in miezul unei zile insorite". "Raul adanc", "schimbarea albului in negru", "totul e intunecat" - imaginara privire a "interbelicilor" reprezinta de fapt o masca pudica pentru comunicarea in travesti a impresiilor autoarei insesi. Masca nu e insa trasa pe de-a-ntregul peste chip si rostul ei pare a fi mai curand stabilirea unui anumit cod, a unei conventii, a unei complicitati din care nu lipseste o certa nuanta de cochetarie. Cand se exprima direct, in nume propriu, fara sa mai recurga la figuri ce tin de retorica intermedierii si aluziei, Ioana Parvulescu nu se deosebeste stilistic de acei inchipuiti "interbelici" parasutati narativ in Bucurestiul de azi spre a se uimi cu mahnire vazand cum s-a "schimbat albul in negru". Punerea in ecuatie a Binelui si Raului, a albului si a negrului provine dintr-o situare in perspectiva moral-istorica, de nu si moral-ideologica, iar aceasta perspectiva e a altui timp decat cel evocat.
Este a prezentului si apartine exclusiv autoarei. Arheolog, cum se defineste ea insasi, al epocii dintre cele doua razboaie mondiale, Ioana Parvulescu descopera in expeditiile ei ca "Interbelicul iesea la iveala in tot firescul lui, nici negru, cum il prezentau unii, si nici orbitor de alb, cum il vedeau altii". Termenii pusi in opozitie pentru a se anula reciproc fiind negru si orbitor de alb, rezultatul este, desigur, alb pur si simplu, autoarea continuand asa: "Un lucru mi-a devenit insa limpede: in anii dintre razboaie, infruntarea dintre bine si rau se petrecea in genere in limitele normalitatii si, de cele mai multe ori, binele castiga".
Sau, si mai raspicat: "In cei douazeci de ani dintre razboaie binele a corectat constant raul. Dupa aceea lucrurile s-au rasturnat: raul a corectat cu consecventa binele si s-a impus, a condus si a coordonat lumea". Ca un nou Dinicu Golescu, cel care calatorind in Occident descrie "cele bune ce am vazut" si le compara in permanenta cu "cele ce rau sa urma in patria noastra", Ioana Parvulescu voiajeaza in interbelic opunand Binele de atunci Raului care i-a urmat. Nu o face cu vlaga expresiva a aceluia si nici denuntand la tot pasul ticalosul prezent si ticalosirea "lacuitorilor" din Tara Romaneasca, procedeele retorice s-au mai rafinat de acum aproape o suta optzeci de ani, iar pe vremea aceea nu exista grija postmoderna de a evita ori disimula eventualul maniheism militant. Dar impulsul si axele de raportare sunt aceleasi. Ioana Parvulescu isi incheie cartea in termeni fara echivoc: "Indrazneala, increderea in sine, in celalalt si capacitatea de admiratie, simpatia, empatia, politetea innascuta si cea educata, rabdarea, bucuria de a trai par sa se fi degradat pana la disparitie in Romania, in anii de dupa al doilea razboi si va fi nevoie de un timp egal ca intindere si infinit mai bun decat anii din urma, ca sa le redobandim, intr-un posibil viitor" (s.a.). Organizarea nostalgiei
Pentru a face din interbelic un posibil model de viitor, Ioana Parvulescu prefera detaliul evenimentului si agreabilul confruntarii. Cititorii care vor cauta un tablou istoric al vietii din Bucurestiul interbelic nu-l vor gasi. Evenimente despre care in principiu e imposibil sa nu se spuna ca au ritmat intr-un mod caracteristic existenta bucurestenilor in perioada dintre cele doua razboaie nu sunt nici macar in treacat mentionate. Asa sunt, de exemplu, semilovitura de stat prin care Carol Caraiman a devenit in 1930 Regele Carol al II-lea, asasinarea a doi premieri (I.G. Duca in 1933, Armand Calinescu in 1939), asasinarea conducatorilor legionari din 1938 si represiunea politica de masa care i-a urmat, cu infiintarea primelor lagare de concentrare din istoria Romaniei, ceremonialul lugubru si enorm al inmormantarii legionarilor Mota si Marin, suspendarea regimului parlamentar, infiintarea partidului unic Frontul Renasterii Nationale, introducerea ingradirilor rasiale etc. etc. "Obiectele mari", cu expresia autoarei, sunt evacuate de pe traseul intoarcerii in Bucurestiul interbelic, fiindu-le preferate colectiile de "amanunte", toate simpatice, nostime, amuzante, dragalase, amabile, sarmante. Pana la un punct, cartea Ioanei Parvulescu pare a tine de reconstituirile gen "viata cotidiana in timpul...", cu specificarea, insa, ca este vorba de un cotidian al "placutului" si al "placerilor". Al modernitatii ca mondenitate.
Din colectii de gazete, din jurnale intime, din anuare, din reclame de epoca sunt extrase acele date, situatii, fapte care contureaza o viata agreabila. Ceea ce tulbura sau poate tulbura imaginea este ori estompat, ori pur si simplu lasat pe dinafara. Coerenta selectiei si a decupajului, in aceasta logica, functioneaza ireprosabil. Muchiile prea taioase sunt polisate, colturile sunt rotunjite. Autoarea evoca, de pilda, trioul amoros Anton Holban-Octav Sulutiu-Lidia Manolovici, cu suferintele si chinurile si lesinurile lui foarte artistice. In realitate fusese insa vorba de un... cvartet, caci frumoasa, jucausa, "l'allumeuse" Dania, dupa numele literar pe care i-l daduse Holban, ii atata erotic pe ce doi si, se pare, il prefera pentru lucrurile mai serioase pe un al treilea, mai teluricul Zaharia Stancu (in romanul cu cheie al acestuia, Oameni cu joben, ea se lasa sarutata de personajul care-l travesteste pe Holban doar pentru a vedea "cum saruta un nuvelist sentimental").
Multe din capitolele cartii fiind despre vietile literatilor si viata literara, polemicile violente ale epocii nu-si gasesc totusi loc, indiferent de amploarea, gravitatea si mizele lor, iar in cadru nu intra nici chiar campania oficiala din anii '30 impotriva "literaturii pornografice", cu puneri la index, procese si intemnitari, cu darea afara de la Universitate a lui Mircea Eliade s.a.m.d. Iata de altfel cum arata, in muzeul de obiecte frumoase si mici care e aceasta carte, o zi standard din viata unei bucurestence standard in perioada interbelica: "O zi din viata unei femei, fie ea sau nu independenta, are cateva minusuri si cateva plusuri, in comparatie cu ziua domnilor. Ea nu sta la cafenea, nu citeste si nu discuta gazeta, nu viziteaza reprezentantele de automobile, in schimb merge mai des la cumparaturi, de la La Fayette pana la magazinul de delicatese Dragomir Niculescu, unde gaseste tot ce e nevoie pentru un jour, de la bomboane, la ceaiuri sau sampanie St. Marceaux, incearca palarii la modista si petrece ore bune in compania croitoresei, confidenta si sfatuitoare de incredere. Coaforul cere timp, vizite bisaptamanale (coafat in cea dintai, pieptanat dupa cateva zile), la fel prietenele cu care se discuta tot ce tine de Bucurestiul monden". Citind aceasta descriere, o bucuresteanca tot standard, insa una din Bucurestiul intunecat de azi, va exclama, transportata, "Ah, ce viata fu in interbelic!". Pacat ca volumul nu a fost tiparit pe papier glacé.
http://www.revista22.ro/html/index.php?nr=2003-07-21&art=530

Scurt istoric al Bucurestiului
Muzee din Bucuresti
Teatre din Bucuresti
Galerii de arta din Bucuresti
Cinematografe din Bucuresti
Concerte din Bucuresti
Centre culturale din Bucuresti
Spitale din Bucuresti
Atractii turistice din Bucuresti (Monumente, Casa poporului, Biserici, Manastiri)
Metrou Bucuresti (Metrorex)
RATB Bucuresti
Muzeul satului Bucuresti
Poze Muzeul satului Bucuresti
Poze Bucuresti
Poze Bucuresti de demult, Poze Bucuresti vechi

Paradis - Monumentele naturii
http://www.jurnalul.ro/articol_46434/paradis___monumentele_naturii.html