TURISM:Bucuresti/ROMANIA

PRIN BUCURESTII DE-ALTA DATA

Istorie şi legendă – sec. XVIII – XX

Mihai Lucian Căciuleanu

Legenda spune că, în vremuri de demult, a trecut prin aceste locuri
un cioban pe nume Bucur, cu turma sa de mioare. A poposit pe malul
apei, prin poienile umbroase ale Codrului Vlăsiei, şi găsind aici
iarbă grasă pentru oi, loc de ţarină şi apa aproape, n-a mai plecat
mai departe.
A durat ciobanul un bordei, apoi o casă, în jurul căreia s-a ridicat
treptat un cătun, apoi un sat „al lui Bucur", aşa i-au zis oamenii,
după numele celui care, cu mâinile sale, a pus prima piatră la
temelia aşezării.


Biserica Colţei, situată în curtea spitalului Colţea, este unul din
cele mai frumoase monumente de la începutul secolului XVIII.
A fost înălţată prin grija spătarului Mihai Cantacuzino, în anii
1701 – 1702, pe locul unei ctitorii mai vechi, din lemn, a slugerului
Udrea. După moartea spătarului, biserica şi terenurile din jurul ei
au trecut în seama fratelui său Colţea Doicescu, de unde şi denumirea.
În imediata vecinătate, spre nord, se află una din vechile străzi ale
oraşului, strada Batiştei, care îşi trage numele de la Biserica
Batiştei, ridicată aici în 1764. La rândul ei, biserica şi-a luat
numele de la vadul unei gârle, pe malul căreia femeile „băteau" pânza
pentru albire.
Gârla, numită Bucureştioara, pornea din locul unde se află acum
Parcul Ioanid şi Grădina Icoanei şi se varsă „pe lângă jitniţele
domneşti, mai jos de Podul Beilicului" în Dâmboviţa (în spatele
actualului magazin Unirea). Cu trei sute de ani în urmă, cam pe unde
se aflau chiliile Mănăstirii Sfântul Sava, se întindea aşa-zisa baltă
a Colţei – baltă cu pâlcuri de papură, cu lăstăriş mărunt şi des, în
care mişunau tot felul de jivine.

Spitalul Colţea a fost ridicat în 1704, prin grija spătarului Mihai
Cantacuzino. Era primul spital din Bucureşti şi din Ţara Românească
şi era organizat după modelul spitalului veneţian „Ospedale di S.
Lezzaso e Mediconţi".
Spitalul nu avea decât 24 de paturi şi era o parte componentă dintr-
un întreg complex medical şi cultural care cuprindea: spitalul,
spiţeria, şcoala slavo-română, tipografia şi legătoria domnească.
Gârla avea întinse de-a lungul ei mahalale, la marginea cărora sălcii
pletoase ţineau umbră femeilor, când îşi spălau rufele sau copiii în
albii, ori albeau pânza.
Tot pe malurile ei îşi aveau „scaunele" tăietorii de vite, iar în
împrejurimile actualei biserici se întindea un obor şi un iarmaroc de
veche reputaţie, „cu oameni bogaţi, cu măcelari cheflii, plini de
bani şi de voie bună".
Spre sud de Colţea se află Turnul Bărăţiei – vechiul turn al
Bisericii Catolice, datând din 1812.
În preajma acestui turn era odinioară Uliţa Bărbierilor, breaslă care
s-a ocupat secole de-a rândul şi cu chirurgia.
Mergând mai departe, tot pe partea stângă, întâlnim Biserica Sfântu
Gheorghe Nou.
Începută în jurul anului 1670 de domnitorul Antonie Vodă, biserica a
fost terminată de Constantin Brâncoveanu între anii 1705-1707.
În pronaosul bisericii – care impresionează prin monumentalitatea sa –
există două pietre funerare.
Una din ele acoperă mormântul domnitorului Ioan Mavrocordat (1716-
1719), aşa cum arată chiar inscripţia de pe ea.
Cealaltă lespede se află pe mormântul ctitorului, Constantin
Brâncoveanu care – din ordinul sultanului a fost ucis la Istanbul,
împreună cu cei patru fii ai săi. Trupurile lor au fost aruncate în
mare, dar oameni credincioşi marelui voievod au cules rămăşiţele
acestuia, iar soţia sa le-a adus în mare taină la Bucureşti şi le-a
înmormântat aici.
Prin străduţe vechi şi întortocheate, care poartă şi azi numele
breslelor de meşteşugari şi negustori care prosperau odinioară pe
aceste locuri, ajungem la vechiul palat voievodal.
În această zonă a Bucureştiului se găsea în trecut nucleul oraşului
medieval, care ocupa, la începuturile sale (sec. XIV – XV), o
suprafaţă de aproximativ 16 ha.
În prima jumătate a secolului al XV-lea a fost construită prima Curte
Domnească.
Aici, la 20 septembrie 1459, a emis Vlad Ţepeş documentul în care era
menţionată pentru prima dată „Cetatea Bucureştilor", document care
devine astfel „certificatul de naştere" al oraşului.
După secole de folosinţă, în a doua jumătate a secolului XVIII
(1776), vechiul palat domnesc a fost părăsit, terenul – cu grădina şi
toate acareturile – fiind parcelat şi vândut negustorilor.
Pe „Podul Mogoşoaiei" – urmele căruia au fost conservate la ieşirea
din „Hanul lui Manuc", ajungem uşor la „Grand Hotel de Boulevard".
Clădirea a fost ridicată între anii 1870 – 1873 de arhitectul
Alexandru Orăscu, pe un amplasament „… în sus de bălţile din
Brezoianu, acolo unde se termină Bulevardul Academiei şi de unde
începe aplanarea celuilalt bulevard, ce se va numi Elisaveta Doamna…"
după cum ne informează presa vremii.
Mai jos, pe bulevardul Elisaveta Doamna, după strada Brezoianu,
întâlnim Grădina Cişmigiu.
În secolul al XVIII-lea aici se găsea un lac numit „Lacul lui Dura
neguţătorul", care – două veacuri mai târziu – în 1803, îl reîntâlnim
sub denumirea „Băltoaca din Gorgani".
La 1847, Bibescu Vodă ia hotărârea „să stârpească balta Cişmigiului
cu orice preţ". Arhitectul peisagist Wilhelm Mayer, angajat în acest
scop, prezintă domnitorului planul aleilor, în culori, după moda
parcurilor occidentale şi începe amenajarea.
Continuându-se drumul, întâlnim clădirea Operei Naţionale din
Bucureşti, situată în parcul cu acelaşi nume, iar pe malul opus al
Dâmboviţei se află strada Elefterie, în mijlocul căreia se înalţă
Biserica Sfântul Elefterie Vechi, monument religios reprezentativ
pentru activitatea meşterilor din a doua jumătate a secolului XVIII.
Până în 1780, biserica era situată pe marginea unui lac. Era renumită
pentru icoanele sale făcătoare de minuni, la care veneau să se roage
în special îndrăgostiţii.
Lacurile de la Cotroceni mai erau vestite, în vremea domnitorului
Moruzzi, şi pentru un izvor cu apă foarte bună, numit „Cişmeaua
beizadelelor", deoarece fusese descoperit de cei trei feciori ai
domnitorului, în anul 1790, cu prilejul unei plimbări prin pădurea
Cotrocenilor.
Pe când încă nu se tăiaseră pădurile, pentru a face loc bulevardului
cel mare, pentru a ieşi din pădurea Cotrocenilor ca să ajungi la cine
ştie ce rubedenie aflată în cartierul Dobrotesei „trebuia să te
înarmezi cu ciomag zdravăn pentru câini, cu ciubote din piele de
bivol şi cu înscris de la isprăvnicelul dinlăuntru că nu eşti
iscoadă, nu eşti nici zăticnit şi nici nu ai vreo boală care să
molipsească pe cei la care te călătoreşti".
Pe vremea aceea, când oraşul arăta ca o îngrămădeală de isnafuri,
adică de bresle, nu se putea vorbi de străzi, de bulevarde şi nici
măcar de şosele. Oraşul era împărţit între ce stăpânea domnitorul,
oamenii lui de la curte, boierii, micii boiernaşi şi prostimea, care
era înghesuită pe la mărginime.

Biserica Sf. Vineri - de la daramare la reconstructie
Despre daramarea Bisericii Sf. Vineri din Capitala s-a scris de multe
ori si s-au facut reportaje televizate. Din pacate, prea putini sunt
cei care au de gand sa faca si pasii necesari pentru a reconstrui
acest unic monument de arhitectura al Bucurestiului istoric. Iata
motivele pentru care ne-am adresat pr. Gheorghe Bogdan - parohul
Bisericii Sf. Vineri din acele zile, aflat actualmente la Biserica
Sf. Gherghe Nou, de la "km 0". Acesta ne-a facut intai un scurt
istoric al daramarii - fapt care nu strica sa fie rememorat pentru
cititorii nostri mai tineri. "Biserica a fost daramata din ordinul
cuplului Ceausescu in zilele de 15-19 iunie 1987. Elena Ceausescu a
fost cea care, in ziua de 13 iunie, intr-o inspectie in zona, a
asistat la explicatiile date de arhitecti, iar in clipa in care i s-a
sugerat ca ar putea sa se puna un bloc in fata, asa cum s-a intamplat
cu Biserica "Domnita Balasa", a spus: "Jos porcaria!". Astea au fost
cuvinte auzite de mine - eram la circa 7 metri distanta", ne-a spus
parintele. Se stie ca biserica a fost ctitoria lui Matei Basarab si a
stramosilor acestuia in frunte cu generalul Constantin Herescu-
Nasturel. In jurul bisericii fusese si o cladire de mari dimensiuni
care avusese rolul de azil de batrani candva si casa "pentru orfani
si fete scapatate" - dupa spusa documentelor de epoca. Asadar, rolul
de institutie de cult a fost completat de acela de institutie de
caritate - spre stiinta celor care uita implicarea sociala de
altadata a bisericii ortodoxe. Parintele Bogdan spune mai departe cu
mahnire cum a trimis memorii spre toate institutiile abilitate ale
vremii, doar-doar va salva monumentul. Inevitabilul avea sa se
produca incepand de pe data de 14 iunie, cand a avut loc ultima
liturghie. Iar "luni seara - isi aminteste parohul Bisericii Sf.
Vineri - dupa slujba si paraclis ne-am trezit cu cativa oameni de la
Securitate, care ne-au somat sa inchidem biserica urgent intrucat va
fi translata. Erau circa 40 de persoane inauntru care au vociferat.
Cineva din organele represive aflat la intrare ne-a amenintat: sa nu
va jucati cu noi ca va scoatem ca pe niste sobolani de aici. Apoi m-a
jignit si injurat direct pe mine si a inchis usa, spunand ca baga
gaze lacrimogene". Iuresul a continuat imediat a doua zi, cand,
baricadati de masinile care aveau sa opereze la daramare, locatarilor
din casa in care fusese azilul si familiei parintelui Bogdan li s-a
adus la cunostinta ca trebuie sa evacueze de urgenta cladirea.
Parintele a apelat la studentii de la Teologie pentru a fi ajutat sa
mute toate bogatiile depozitate - unele regasindu-se astazi la Muzeul
National de Istorie. Daramarea casei parohiale (fostul azil) a durat
de marti pana joi. Daca la inceput varianta cea mai rea era cea
legata de translarea bisericii (circa 30 de m) si de daramarea
fostului azil, miercuri seara deja se stransesera aproximativ 2.000
de oameni care vociferau periculos. Atunci au venit foarte multi
militieni si securisti pentru a stapani multimea. Lucratorii de la
intreprinderea care se ocupa cu daramarea propriu-zisa au fugit
efectiv de la fata locului, actul facandu-se pana la urma
cu "ajutorul" puscariasilor... Oamenii care au protestat au fost
filmati joi seara, iar consilierul parohial Aurel Neagu, impreuna cu
cativa credinciosi, a fost ridicat de Securitate si batut la Rahova.
Se pare ca versiunea translarii nu fusese decat o dezinformare, iar
in consiliul intrunit de urgenta la Primaria Capitalei, daca au fost
voci care au vrut sa salveze macar biserica, Dumitru Necsoiu a spus
foarte clar: "demolare, ca asa vrea tovarasa". Vineri seara, in locul
bisericii nu mai era decat un covor de lumanari... Marea durere a
parintelui Gheorghe Bogdan nu a fost insa numai aceasta. Cu demnitate
incearca sa treaca peste propriile chinuri si amenintari la care a
fost supus, amintindu-ne despre o maxima a lui Napoleon: "Nu
intelegem ruinele decat atunci cand noi insine devenim ruine". Ajuns
preot tocmai pentru a renova Biserica Sf. Vineri - dupa indemnul
Patriarhului Iustin Moisescu - , parintele Gh. Bogdan are inca o mare
dorinta: aceea de a reconstrui biserica daramata acolo unde este
locul ei, adica alaturi, la distanta de doar cateva zeci de metri
fata de locul pe care a fost de veacuri... Exista un proiect aprobat
deja, nu are nevoie decat de inca o unica aprobare din partea
Primariei sectorului 3. Promite sa nu ceara bani nici de la stat,
nici de la credinciosi - exista o institutie de binefacere care i-a
promis intregul sprijin atat in ceea ce priveste reconstructia
bisericii, cat si a azilului. Desigur ca exista mai multe biserici
care poarta acest nume in Bucuresti, inclusiv cea care se afla in
constructie in Drumul Taberei... Biserica Sf. Vineri-Herescu din
centrul Capitalei trebuie insa reconstruita dupa vechiul plan, pentru
a respecta memoria ilustrilor ei ctitori.