TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

“BUCURESTII DE ALTADATA”
Boema interbelica revine la Caru’ cu bere
Foxtrot, charleston, tango, french cancan, Zaraza, Gica Petrescu, mimi, cvartet de

Bucurestiul interbelic


Bucurestiul secolului 21, un amalgam de vechi si nou in care cladirile istorice incearca sa reziste invaziei constructiilor din otel si sticla, pastreaza inca ceva din izul „Micului Paris” al anilor '3O. Nu mai conteaza ca Athenee Palace a devenit modernul Hilton, Calea Victoriei s-a transformat din loc de promenada in artera cunoscuta pentru ambuteiaje, Ateneul Roman este marginit de o imensa parcare, iar pe bulevardul Magheru nu se mai circula cu tramvaiul; cladirile emblematice ale capitalei si-au pastrat independenta, au supravietuit razboaielor mondiale si se evidentiaza in fotografii atemporale, indiferente la oamenii ce le populeaza. Va propunem o retrospectiva in tonuri de sepia a Bucurestiului de altadata, cu promisiunea unui pregnant sentiment de familiaritate...

Casele şi cafenelele preferate ale scriitorilor, pe o hartă literară a Bucureştiului
Sâmbătă 27 octombrie 2007, 02:26

De la Calea Victoriei la Carul cu Bere şi de la Mănăstirea Antim la Casa Lovinescu, Bucureştiul are de acum o hartă pe care sunt marcate clădirile în care au locuit scriitori, străzile care... continuare

Bucureştiul construit ar costa peste 400 de miliarde de euro[img]

Presiune enormă pe cele 1.700 de hectare cu vegetaţie rămase, care valorează imobiliar circa 7 miliarde de euro
Preţul mediu pe un metru pătrat este de 1800 euro
Bucureştiul are o suprafaţă de 228 de kilometri pătraţi, adică 228 de milioane de metri pătraţi – aproape o sutime din teritoriul României. Conform datelor Primăriei Capitalei, 70% din suprafaţa oraşului este construită. Metrul pătrat construit se vinde actualmente pentru o sumă medie de 1.800 de euro. Aceasta înseamnă că valoarea imobiliară a suprafeţei construite a Bucureştiului ar fi de „numai” 410,4 miliarde de euro, mai mare decât produsul anual intern brut al Belgiei, de pildă.
Asta, dacă suprafaţa construită a unui imobil ar fi egală cu suprafaţa de teren ocupată. Or, se ştie, emblema cartierelor rezidenţiale ale Capitalei, datând din anii comunismului, sunt blocurile de 10 etaje, în cazul cărora, la o suprafaţă de teren ocupată de circa 800 de mp, corespunde o suprafaţă utilă (în apartamente) de circa 5.000 mp. În lipsa unui recensământ al tuturor construcţiilor existente, cu posibilitatea comparării suprafaţei construite cu suprafaţa de teren, orice apreciere a mediei este hazardată. Putem însă afirma, fără a greşi, că valoarea imobiliară a Bucureştiului este cu mult mai mare de 410 miliarde de euro - foarte probabil, chiar cu mult peste 1.000 de miliarde.
Din cele 30 de procente suprafaţă neconstruită, mai puţin de o treime (circa 1.700 de hectare) e încă verde – ocupată de arbori, arbuşti şi alte plante. Mai sunt 350 de hectare de ape, iar restul, în mare parte, e infrastructură: drumuri şi poduri. Terenurile construibile sunt puţine şi mici.
Puse cap la cap, informaţiile de mai sus explică enorma presiune la care sunt supuşi cei nici 8 mp de spaţiu verde ce revin în prezent fiecărui locuitor al Capitalei. Explică de ce, din 1989 şi până în prezent, suprafaţa verde s-a înjumătăţit şi continuă să scadă în ritm alert, în pofida semnalelor din mass-media şi a protestelor societăţii civile. Miza financiară este enormă. Chiar şi la un preţ de 3.000 de euro/mp de teren, tot ar însemna profit pentru dezvoltatorii imobiliari, în zonele aflate la mare căutare, cum este regiunea de nord.
Acolo, metrul pătrat se vinde cu 3.500-6.000 de euro/mp. Cu alte cuvinte, ai nevoie de 1 milion de euro, ca să cumperi un petic de pământ mai mic de 300 mp – un loc de casă. E uşor de imaginat în ce termeni se poartă discuţiile între un potent financiar şi un decident al administraţiei locale. După cum se desfăşoară lucrurile şi în prezent, este limpede că mulţi îşi asumă riscul de a aduna oprobriul, subminându-şi un potenţial nou mandat, de dragul unor bani de teşcherea şi pentru partid.
Cu cei 33.000 de mp pe care îi deţine în Parcul Bordei, Costică Costanda are o avere de peste 115 milioane de euro, întrucât metrul pătrat de teren în zonă (Aviatorilor) se vinde cu peste 3.500 de euro. Mai trebuie încă 515 întreprinzători ca dl. Costanda şi problema spaţiilor verzi din Bucureşti se rezolvă - definitiv. Apoi, se poate trece la dărâmarea blocurilor existente şi construirea altora noi, mai semeţe.

Strazile spun povesti... false!Este laudabila initiativa editurii Humanitas de a pune in aplicare o conceptie editoriala noua, sustinuta de o investitie pe masura. Totusi starneste nedumeriri cuprinsul cartii, mai ales informatia istorica presarata printre filele volumului. Autorul al carui nume se afla pe coperta (si de care proiectul nu spune nimic) abordeaza intr-un stil neglijent proiectia istorica a reperelor bucurestene avansand cu usurinta si dupa ureche, detalieri fara acoperire documentara. Daca autorul ar fi parcurs macar in parte bibliografia selectiva pusa la finalul cartii, cu siguranta nu ar fi existat multitudinea de greseli, care pun sub semnul intrebarii intregul proiect, desi, tema acestuia a preluat din ideile altor carti aparute in ultimii ani.
Pornind de la general la particular am fost surprins sa descopar faptul ca fotografiile de epoca, documente istorice prin excelenta, nu sunt actualizate. Cititorul trebuie avizat daca respectiva strada din fotografie mai exista sau si-a schimbat numele. Deoarece volumul are si pretentia sa se numeasca "Strazi vechi din Bucurestiul de azi"!
Dintre zecile de greseli
de bun simt am ales doar cateva spre atentionarea publicului, volumul avand totusi un pret destul de piperat pentru simplul cititor. Mai intai am redat citatul cu greseli iar apoi este oferita publicului corectarea istorica: Iata-le:
1. La p.39 aflam: "strada unde s-a aflat biserica Ienii, (este) numita asa pentru ca a fost ctitorita de o femeie, Iana, sotia unui oarecare negustor Mihai. In secolul al XVIII-lea este atestata aici mahalaua Bisericii Ianii". Numele corect este de Biserica Enei, ctitorita de fapt in a doua parte a secolului al XVII-lea, de Ene Barcaneasca. Asadar nu era nevasta "unui oarecare negustor" ci era nevasta de boier, Barcanestii avand intinse mosii in judetul Prahova, fiind atestati din vremea lui Mihai Viteazul. Mahalaua Biserica Enei s-a aflat intre Podul lui Ceamur, unde se invecina cu mahalaua Coltei si se extindea "peste locurile lui Simion Romanov (azi Palatul Universitatii), peste terenul scolii de Arhitectura, apoi triunghiul locurilor lui Mazar Pasa si ale Cornestilor (locul blocului Carlton); adica intre strada Regala, Bulevardul Ion I.C.Bratianu si Biserica Enei."1
2. La p.83 aflam despre cartierul Damaroaia ca "mosia parcelata a apartinut boieroaicei Maria Damaris – de unde numele Damaroaia". Aici nu este numai un fals istoric ci si o interpretare etimologica dupa ureche. De fapt, toponimicul Damaroaia nu are absolut nici o legatura cu Maria Damaris. Damaroaia a fost numele unei vornicese, care intre anii 1830 si 1833 a avut o intinsa "gradina", "in targul Bucurestilor, pe Podul de Pamant (azi Calea Plevnei), pana la streaja (bariera), ulita pe langa vornicul Samurcas catre Mitropolie". Zona cartierului Damaroaia, la inceputul secolului XX si pana catre 1926, a fost o intinsa mosie aflata in posesia altei familii, numita Stoicescu. 2
3. (p. 89) "Dristorenii erau o breasla de negustori veniti in vremea fanariotilor de la Cetatea Dristor (vechiul castru roman Durustorum, azi Silistra in Bulgaria)". Aici domnul Ofrim este chiar penibil. De fapt este vorba de o asezare a mesterilor piuari, care se numeau «darstari», «darsta» fiind piua din piatra folosita la fabricarea postavului si dimiei. Piuarii fabricau «darste» si pentru sutele de mori de pe cursul Dambovitei, care timp de sute de ani au fost prezente cotidiene, de mare relevanta economica pentru targul Bucurestilor. In Bucuresti a existat si o mahala a postavarilor inca din secolul al XVI-lea. Toponimicul Dristor vine de la breasla piuarilor care si-au avut satul in aceasta parte a Bucurestilor.3
4. (p.112) "Intre strada Gabroveni si Lipscaniul invecinat s-a aflat hanul Gabroveni". De fapt domnul Ofrim plaseaza eronat hanul Gabroveni pe locul hanului Hagi Teodorachi devenit incepand cu 1852 «Pasagiul Comercial». Hanul Gabroveni s-a aflat pe locul actualului hotel Universal, dintre strazile Gabroveni si Covaci. Daca autorul ar fi privit cu mai multa atentie harta reputatului Pappasoglu, publicata fragmentar chiar intre filele cartii, nu ar fi ajuns la aceasta greseala elementara.
5. (p.121) Despre zona pietei Kogalniceanu, Al.Ofrim afirma: "pe aceste locuri s-a aflat, pe la 1817, Gradina lui Giafer" care "ulterior s-a numit Gradina cu Cai". Gradina lui Giafer a fost insa alta si s-a aflat in spatele bisericii Slobozia de pe calea serban Voda; biserica exista si azi pe bl.Dimitrie Cantemir, iar vestita gradina ar corespunde astazi cu intersectiei dintre bulevardele Cantemir si Marasesti.4
6. (p.146) O alta perla a dl.Ofrim: "strada Lipscani exista din secolul al XVII-lea, ea pornind din centrul comercial aflat in jurul bisericii Sf.Gheorghe Nou(...)". Fals! Strada Lipscani este atestata prima oara la 5 iunie 1589.5 Deci in secolul al XVI-lea, cand se numea Ulita cea Mare, numita la 1770 Ulita serban Voda intre selari si Podul Mogosoaiei. Cum ii spunea si numele de la 1770, actuala strada Lipscani, nu se intindea in vechime pana la biserica Sf. Gheorghe Nou.
7. (p. 156) Iata acum ceva cu adevarat inspaimantator: "la 20 septembrie 1458, Vlad Tepes emite un hrisov in care este amintita "cetatea Bucuresti"(...) si "intre anii 1458 si 1662, celebrul voievod si-a stabilit curtea aici, langa apa Dambovitei". Atestarea corecta este 20 septembrie 1459 si se invata in clasa a VIII-a iar domnia celebrului voievod s-a consumat de fapt intre 1456 si 1462 si nu pana in anul 1662! Dl.Ofrim a dorit probabil sa spuna altceva dar chestiunea cu istoria elementara l-a depasit: Bucurestiul a fost resedinta domneasca din vremea lui Vlad Tepes, potrivit hrisovului din 1459(si nu 1458!) iar in anul 1659 a devenit resedinta permanenta a Valahiei in defavoarea Targovistei, decizie luata de Gheorghe Ghica.
8. (p.194) Iata o alta snoava ofrimiana despre strada Olari: "in secolul al XVII-lea aici se afla mahalaua olarilor(...)". Aceasta mahala este cunoscuta potrivit documentelor din 1793 sau oricum din secolul al XVIII-lea. In secolul al XVII-lea Bucurestiul nu ajungea nici pe strada Armeneasca.6 Mahalaua Olarilor "se intindea de la pravalia lui Calin Cofetarul de langa biserica Olari(Mosilor) pana in scaunele macelarilor de la Biserica cu Sfinti".7
9. (p.208) Dl Ofrim are probleme si cu orientarea geografica: "pe malul drept al Dambovitei se afla gradina lui Scufa". De fapt pe malul stang al riului deoarece treaba cu malurile se judeca dupa directia de varsare a acestuia, asadar gradina se afla la nord de cursul Dambovitei.
si tot asa, "pe locul unde se afla astazi cladirea Operei se gasea (...) Gradina lui Zdrafcu". De fapt aceasta se afla la sud de cursul Dambovitei, pe malul drept al acesteia, incepand cu ostrovul Sf.Elefterie Vechi. Acesta a facut parte dintr-o zona impadurita, care pornea de aici si imbraca dealul Cotrocenilor. Pe locul Operei s-a aflat tot gradina Procopoaiei.
Alexandru Ofrim se angajeaza si in detalieri etimologice cu pretentii de-a dreptul chirurgicale, fara sa consulte circumspectia literaturii de specialitate privind astfel de etalari. Cand se refera la vechiul arsenal de artilerie, numit in evul mediu «puscarie», locul de pastrare a tunurilor numite "pusti", spatiu care a avut si un rol similar arestului preventiv de azi, dl.Ofrim sustine: "de aici avem in limba romana cuvantul «puscarie», cu sensul de inchisoare". Reputatul lingvist Alexandru Cioranescu tempereaza mult aceasta abordare: "nu e sigur daca puscarie «temnita» trebuie explicat prin faptul ca vreun depozit sau cazarma de artilerie ar fi servit la inchisoare (Tiktin); mai probabil in acest cuvant se pastreaza, ca in puscuta si pusculita, semantismul primitiv din slava ." 8
O alta abordare etimologica ofrimiana se refera la strada Ferentari(p. 105). Aflam ca numele strazii si al cartierului "vine de la «ferentari» – soldati pedestri de infanterie usoara (din latinescul ferentarius). Dupa unele opinii, aici s-ar fi aflat campul de exercitii al ferentarilor din oastea lui Mihai Viteazul". Sa le luam pe rand. Latinescul «ferentarius» nu are legatura cu zona Ferentari, deoarece acest termen apare in secolul al XIX-lea, fiind "un imprumut literar invechit".9 De fapt toponimul «ferentari» a venit pe filiera maghiara si pentru a lamuri acest aspect am contactat doi ilustri cercetatori maghiari: reputatul medievist Spielmann Sebestyén de la Biblioteca Teleki-Bolyai, din Tg.Mures si istoricul Lajos Demeny, acesta din urma traind chiar la Bucuresti! Amandoi mi-au spus ca nu a existat un corp de armata in evul mediu, cu numele de «ferentari» iar majoritatea istoricilor ardeleni considera artera Ferentari, ca fiind drumul de acces catre Dunare prin Bucuresti, al exilatilor «curuti», trupe rasculate sub comanda principelui ardelean Francisc Rákóczi II, care s-au opus stapanirii austriece la inceputul secolului al XVIII-lea. Dupa incheierea pacii de la Satu Mare (1711), conducatorul lor din exil a fost un anume Ferencs, de aici si Ferentari. Insa este doar o ipoteza. In sustinerea ei vine toponimul «Berceni», zona aflata la sud de calea Ferentarilor, si a carei origine se trage de la numele contelui Bercseny, care si-a stabilit la sud de Bucuresti o tabara pentru adunarea exilatilor curuti, la inceputul secolului al XVIII-lea.
Asemanarea dintre latinescul «ferentarius» si Ferentari reprezinta ceea ce literatura de specialitate numeste drept coincidenta lingvistica. Asa cum (pe) «mine» exista si in romana dar si in tatara cu acelasi sens, fara sa existe vreo legatura culturala sau lingvistica intre cele doua limbi. Asa cum tot coincidenta lingvistica exista intre romanescul "fac" si englezescul "fuck".
Parcurgand acest volum plin de greseli m-am gandit la cititorul inselat de aparenta frumusete a cartii, fiind apoi dezinformat. Apoi m-am gandit la bietul student, care va prelua cu buna stiinta greselile cartii in bibliografie si va ramane in cazul unei posibile evaluari negative, cu ideea ca este singurul vinovat. Aici este lucrul cel mai grav.

Cum ar putea arata centrul Bucurestiului peste 10 ani

Pasaje subterane pentru trafic, scuaruri pietonale, jardiniere gigantice si piete deschise socializarii.[Citeste]

Amintiri dintr-un Bucuresti iubit, Mariana Popa, 9/2/2007
Acum cateva zile am primit un pachetel de bomboane fondante aduse chiar din Bucuresti si pentruca odata cu ele au navalit si amintirile, mi-am zis ca este timpul sa astern pe hartie cateva randuri ...

Ultima Baie publica In Bucuresti, oamenii se mai spala „la comun” in doua locuri: la celebra Baie comunala Grivita si pe Colentina, la privat.

Drama teatrelor de vară din parcurile bucureştene- Scena distrusă din Parcul Bazilescu .
- Acolo unde câinii se tolănesc sub stema Republicii .
- Paradoxul din Bucureştii Noi .
- Muncitorii din vagoane .
- Grădina Cercului Militar lipseşte cu desăvârşire .
- Cu osul la muncă pentru noul teatru din Herăstrău .
- Dor de Grădina Boema.
- Cea mai mare rană de pe sufletul Teatrului Tănase .
- Arenele Romane îşi văd de treaba lor .
- Alţi câini „joacă” pe scena în aer liber din Parcul Naţional.

Printre mirosuri pestilenţiale
După 1989, bucureştenii nu prea au avut parte de a vedea prea des spectacole în aer liber. Doar Arenele Romane, după ce au fost preluate de „Sfinx Expereance”, au mai catadicsit să răsfeţe spectatorii cu cerul înstelat deasupra lor. Din când în când, Casa de Cultură Mihai Eminescu a mai scos câte un spectacol la rampa dintre copacii Parcului Naţional. După 16 ani în care teatrele de vară se părea că vor fi date uitării, în Herăstrău au început lucrările de refacere a grădinii unde se dădeau reprezentaţii pe cinste pe tot parcursul verii. Grădina de vară a Cercului Militar, de lângă Cişmigiu, a fost uitată de mult. Grădina Boema, „cea mai mare rană de pe sufletul Teatrului Tănase”- cum o denumeşte Alexandru Arşinel, a fost demolată abuziv. Teatrul de vară din Herăstrău, după ce a luat foc, a fost lăsat de izbelişte şi abia din acest an au început lucrările de reamenajare. Scena din Parcul Bazilescu, denumită până nu demult Nicolae Bălcescu, e plină de mirosuri pestilenţiale, de la haznaua din apropierea ei. Teatrul Bazilescu e plin azi de buruieni şi copaci crescuţi printre băncile lipsă, pe care altădată stăteau spectatorii. Arenele Romane şi Grădina de vară din Parcul Naţional, fost 23 August, sunt singurele care ar mai putea fi pline de spectatori, dar vara trecută a fost zgârcită în show-uri, artiştii fugind de caniculă sub umbrela soarelui lui Neptun, la malul Mării Negre. Astfel, setea bucureştenilor de a se „culturaliza” în aer liber se poate spune că e pe cale de a dispare, mai ales în situaţia în care banul de pâine pentru ziua de mâine nu mai este subvenţionat ca deunăzi. Cât despre grădinile cinematografelor nici că se mai pomeneşte prin ziarele anotimpului ăsta ploios. Au fost şi ele trecute pe linie moartă, de la Grădina Capitol, din spatele Bulevardului Regina Maria, până la micuţa sală în aer liber de lângă Parcul Carol.

Unde e Cărăbuşul de altădată?
Bucureştenii de acum 100 de ani au avut parte de teatre sub cerul liber. Constantin C. Giurescu aminteşte în „Istoria Bucureş tilor” de existenţa unui nou cartier cu teatrul lui de vară cu tot. Înfiinţat în 1898, pe moşia Măicăneşti-grecoaicele, aparţinând lui Nicolae Bazilescu, cartierul se va numi Bucureştii Noi, iar parcul cu grădină de vară va purta numele proprietarului. Tot Giurescu aminteşte de grădina de vară Cărăbuş, aflată chiar pe locul actualului Senat, „imediat după război”. Semnat de Grigore Ionescu- 1938, „Ghidul artistic şi istoric” descria: „Arenele Romane, vastă construcţie în formă de potcoavă, în stil doric roman, concepută de arhitectul Negrescu drept loc de reprezentaţii teatrale în aer liber, cuprinde 5.000 de locuri”. Arenele fac parte din complexa lucrare începută în 1905 şi terminată doar într-un an de zile, pentru a aduce omagiu a patruzeci de ani de la victori „către Independenţă a regelui Carol, în fruntea Armiei Române”. Atunci, fiecare parte a Parcului a fost încredinţată unui arhitect. Tot de atunci, parcul sa numit Carol, până după a doua conflagraţie mondială a secolului trecut. Mai trebuie amintit că denumirea zonei unde se află Parcul Carol a fost, iniţial, Câmpia Filaret. Locul a devenit Câmpia Libertăţii, la 1848, după citirea Proclamaţiei revoluţionarilor bucureşteni în spaţiul cu pricina. George Potra scrie în „Bucureştii de ieri”: „În septembrie 1905 au început primele lucrări ale câmpiei mlăştinoase, sub conducerea peisagistului francez Redont. Arenele Romane au intrat în antrepriza lui Elie Radu. Comisarul general al lucră- rilor întru expoziţia jubiliară a fost dr. C. I. Istrati, membru al Academiei Române”. Statuia acestuia se află chiar la intrarea în ediiciul de cultură. Şi uite aşa, am aflat câtă grijă aveau înaintaş ii pentru cultură şi spa- ţiile verzi ale urbei de pe malurile Dâmboviţei. Giurescu mai notează că existau şase teatre în aer liber după 1950, în Capitală. Nu le enumeră, dar ştim că nu mai există azi Grădina cu cai, aflată în apropierea Pieţei Kogălniceanu, undeva pe terenul de sport, din spatele Universităţii de pe Bulevardul Elisabeta. În acei ani au fost construite teatrele în aer liber din parcurile 23 August (Naţional) şi Herăstrău. Cel din Na- ţional a fost „construit prin taluzarea unei coline naturale, are 4200 de locuri, formă semicirculară, scena şi gradenele sunt descoperite”.

Sălbăticia din Teatrul Bazilescu
Dacă Parcul construit deodată cu noua aşezare Bucureştii Noi intră în jurisdicţ ia Primăriei sectorului 1 şi este îngrijit şi plin de frumuseţ i florale, nu acelaşi lucru se poate spune de jardinul de reprezentaţii cinematografice şi actoriceş ti, rămas în paragină, realizând paradoxul lui Bazilescu: „La cap păpuşă, la fund mătuşă!”. Aflat mai sus de fosta Casă de Cultură „Înfrăţirea între popoare”, teatrul în aer liber de pe moşia Bazilescu este şi revendicat de nu se ştie cine, dar e şi lăsat de izbelişte. Plin de bălării şi gunoaie. Cu inscripţii de jur împrejur „Atenţie! Pericol de prăbuşire”. Coloanele pe două rânduri ce stră- juiesc aşa-zisul foaier sunt apropiate ca stil celor de la Arenele Romane, dar azi sunt scorojite şi mâncate de ploaie până dincolo de cărămidă. În sală cresc buruieni şi copaci rebeli. Scaunele şi fostele bănci au fost scoase şi folosite, după spusele bătrânilor, ca lemne de foc. Scena e acoperită de o cortină de tablă ruginită. Pe tabla, altădată glisantă, pentru a da voie actorilor să se manifeste sau operatorului să tragă cearşaful de tablă şi să umble cu un film de epocă, scrie, ca în jurul grădinii: „Pericol de pră- buşire!”. Un câine priveşte neliniştit pe oricine se apropie de locul unde îşi face el nevoile, de obicei netulburat, acolo unde mai ieri erau spectatori. Alţi câini stau la răcoare, sub colonadele ce înconjură fostul lăcaş de cultură. Două carcase de reflector privesc „fără ochelari” grădina. Parcă sunt şi ele triste ca locul în care se găsesc, triste şi goale, uitându-se mai ales către scena altădată luminată de interioarele lor electrice. Bucăţile de tablă, câte au mai rămas, dau impresia că plâng sub picăturile repezi ale ploii calde din mijlocul zilei de sfârşit de mai. Pe scenă nu mai sunt spectacole.

Toţi românii ar putea trăi din ecoturism

Iata cele 7 minuni ale Romaniei!
La capatul unei ample campanii, pregatita timp de noua luni si mediatizata - in interactivitate cu cititorii - aproape doua luni, "Evenimentul zilei" a desemnat, in premiera pentru tara noastra, cele 7 minuni ale Romaniei.

O zi pe strada Mantuleasa Unii locatari regreta linistea de odinioara, dar au pastrat tabietul plimbarilor in cautarea lui Mircea Eliade si a personajelor sale.

Viaţă de varieteu

Nu numai Bucureştiul interbelic are o viaţă de noapte atât de agitată. Toată lumea ştie că în Brăila celebrei Elvira, ale cărei fete nu lucrează legal, cu condicuţă, ci la urgenţă, uneori direct pe vapor, după spectacolele de „varieteu” de la „Regal”, „Metropol”, „Chira Chiralina”, „Carpaţi”, marinarii, militarii şi „conaşii” îşi aleg fetele cele mai ochioase.

Cabaretele de noapte din Bucureştiul vechi nu se deosebesc foarte tare de tavernele suburbiilor. Par a fi doar locuri de pervertire a gustului. „Alhambra”, „Maxim”, „Femina”, „Modern”, „Chat Noir” şi, bineînţeles, „Pigalls” şi „Moulin Rouge”.
Dacă imită atmosfera new-yorkeză, orchestrele lor de jazz (de fapt, ţigani emancipaţi şi spilcuiţi) fac un scandal atât de înspăimântător, încât ai impresia că surzenia poate fi o binecuvântare. Muzica nu e deci foarte selectă. Vorbim doar, în cel mai fericit caz, de un repertoriu de cântece ruseşti traduse în franţuzeşte.
Exotismul este asigurat de o rătăcită chanteuză care se trezeşte „melopând” în idiş.
Perechile triste îşi beau whiskyurile locale privind numerele americane ale artistelor. Atmosfera pariziană nu este nici ea pastişată cu mai mult talent. Garçonului i se cer cocktailuri care se vând ca pâinea caldă sub etichetele străine aplicate. În fapt, nu sunt decât mixturi indigene cu gust îndoielnic.
Artistele sunt simple cântăreţe de varieteu ironizate că „servesc” doar după ora douăsprezece noaptea. Unele, e adevărat, ajung celebre. Aşa se întâmplă cu Nitta-Jo, o diseuză franţuzoaică măritată în România. Numărul ei (cu nelipsitul cântec „Rosalie”), pentru a câştiga greutate, este separat de celelalte printr-o pauză de 10 minute.
Dansatoarele înfăşurate în mătăsuri, care mai mult descoperă nu au ritm, nici noimă. Execută anemic şi lasciv câţiva paşi de foxtrot şi se aşază la mese în aşteptarea clientului. În caz că vă întrebaţi, da, există şi dansatori. Pomădaţi până la refuz, invită câte o damă din sală la un dans ce pare mai degrabă nefericit decât inspirat.
Clientela cabaretului este cât se poate de cosmopolită. Cabaretul este locul unde se retrag expaţii, de aceea rareori auzi româneşte. Poate doar atunci când localul se umple de ofiţeri ai armatei române care fac şampania să curgă şi aduc profit florăreselor ce se vântură printre mese.
Timpul şi banii curg foarte repede la varieteu. Mijloace de excitare sunt destule, iar falsele Marlene se pricep de minune să-i facă pe naivi să cheltuiască mii de lei în braţele pătate ale vânzătoarelor de plăceri.
Nu numai Bucureştiul are o viaţă de noapte atât de agitată. Toată lumea ştie că în Brăila celebrei Elvira, ale cărei fete nu lucrează legal, cu condicuţă, ci la urgenţă, uneori direct pe vapor, după spectacolele de „varieteu” de la „Regal”, „Metropol”, „Chira Chiralina”, „Carpaţi”, marinarii, militarii şi „conaşii” îşi aleg fetele cele mai ochioase. Le cinstesc şi apoi, contra unui pol, doi, merg în camerele lor pentru a-şi satisface şi alte tipuri de gusturi estetice.
Citeste

Asa arata Bucurestiul
Lacul Grozavesti
Regia, locul “schimbarilor” continue, obosit de vesnicele daramaturi, cu care se

Stadionul "23 August" va fi desfiintat dupa 54 de ani Complexul Sportiv National „Lia Manoliu” va fi desfiintat pentru a face loc lucrarilor de modernizare, in urma semnarii autorizatiei de catre primarul sectorului 2, Neculai Ontanu.

Podul Carol I, minunea Europei Podul feroviar de la Cernavoda, dat in folosinta in 1895, este cel mai lung pod construit din metal din Europa.

Noua fata a Lipscanilor

Strazile centrului vechi al Bucurestiului vor fi refacute cu dale de piatra naturala, lampi "de epoca", iar vestigiile arheologice descoperite aici vor fi puse in evidenta.

Misterele cladirii din Kiseleff In Muzeul "Grigore Antipa", istoria unor vietati demult disparute se impleteste cu povestea angajatilor de a caror existenta putini vizitatori sunt constienti.

"Bucuresti, dragostea mea"
Nenumarate carti sunt marturie a frumusetii "Micului Paris" de odinioara.