TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Bucureştiul sărbătoreşte 547 de ani de existenţă




Între cele două războaie mondiale oraşul a fost numită "Micul Paris" Cu această ocazie, Prefectura Municipiului Bucureşti va organiza o serie de evenimente în Parcul Carol, printre care o expoziţie de maşini de epocă şi concertul fanfarei Jandarmeriei Române.


Legenda spune că Bucureştiul a fost fondat de un oier pe nume Bucur.

Conform unei alte variante, oraşul a fost întemeiat de Mircea cel Bătrân la sfârşitul secolului al XIV-lea.

Însă, aşezarea este atestată documentar pentru prima oară, la 20 septembrie 1459 într-un act emis de Vlad Ţepeş, prin care se recunoştea dreptul unor boieri asupra unei moşii.





1944 - soldaţi germani arestaţi trecând prin centru Bucureştiului

În 1862, devine capitala ţării.

De atunci a suferit schimbări continue, devenind centrul scenei artistice, culturale şi mass-media.

Între cele două războaie mondiale a fost numită "Micul Paris".

Un renume de care bucureştenii mai vârstnici îşi aduc aminte cu nostalgie.

Începe apoi, cel de-al doilea război mondial, iar la 4 aprilie 1944, oraşul este bombardat de trupele aliate.




Bucureştiul parcă şi-a mai pierdut din farmecul de altădată

Chiar şi aşa, Bucureştiul rămânea impunător.

Pentru bucureştenii de odinioară, mersul la teatru era la mare cinste, dar pentru cei cărora nu le dădea mâna pentru astfel de distracţii, fanfara din parcul Cişmigiu era o alternativă.

Astăzi, Bucureştiul parcă şi-a mai pierdut din farmecul de altădată.

http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/09/060920_bucuresti_547.shtml

"A fost odata în Bucuresti"

Demolarea Manastirii Vacaresti din Bucuresti a fost surprinsa într-o
expozitie de fotografii semnata de artistul Eugen Ciocan sub
titlul "A fost odata în Bucuresti". Expozitia poate fi vizitata la
Galeria Foto si Studio de Portrete din Bucuresti. Fotografiile,
facute în una din zilele când lacasul sfânt a fost darâmat de
buldozere în decembrie 1985 - ianuarie 1986, sunt, în opinia
autorului, "povestea unei ucideri". "Sa luam aminte la ceea ce s-a
întâmplat. Uitarea este grava. As fi preferat sa nu fi facut aceste
fotografii, sa nu se fi întâmplat acel cataclism istoric", a spus
Eugen Ciocan, care se afla întâmplator în zona atunci când se demola
biserica manastirii si timp de doua ore a imortalizat
clipele "dureroase". Bolovanul cu care "a fost ucisa" biserica este
în prim-planul unei imagini sinistre. Artistul fotograf a surprins
resturi de fresce, bucati de ziduri, chipuri de sfinti cu fisuri pe
fete. Fotografiile din simeza sunt "însotite" de un fragment din
Proscomidia Bisericii Manastirii Vacaresti - "Mironositele" din
compozitia "Omul Durerii".
La vernisaj, un alt martor al distrugerii, Doina Mândru, pe atunci
angajata a Oficiului pentru Patrimoniu, a "evocat" sfârsitul
Manastirii Vacaresti, marturisind despre neputinta de a interveni,
despre îndrazneala unor studenti si profesori restauratori de a salva
circa o suta de metri de fresce. "Paradoxul este acela de a constata
perplecsi în fata marturiilor fotografice, datorate curajului si
sensibilitatii lui Eugen Ciocan, ca moartea unei foste manastiri
ascunde, în chiar filmul crimei, însusi sublimul", a subliniat Doina
Mândru, astazi director al Centrului de Cultura "Palatele
Brâncovenesti". Singurul fel de a plati oroarea Vacaresti este
recladirea manastirii dupa cum sustine Doina Mândru. Manastirea
Vacaresti a fost construita în perioada 1716-1722 si sfintita în
1724. În 1839 a fost transformata în închisoare, iar în 1864
penitenciarul Vacaresti a fost dezafectat. În 1971 au început lucrari
de restaurare, dar din acelasi an si pâna în 1977 s-au demolat
turlele mari. În perioada decembrie 1984-ianuarie 1985 s-au facut
interventii de salvare, însa exact peste un an manastirea a fost
demolata.
http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php?
_init=art.view&art_key=436&cat_load=CULTURE&archive=yes

Inedit: Povestile unui cimitir

Catalin BADULESCU/CURIERUL ROMANESC

Marginit de Valea Plângerii si Calea Serban Voda, cimitirul Belu nu
este doar un loc de îngropaciune, cel mai mare din urbea lui Bucur
ciobanul. Este, fara doar si poate, Muzeul National de Arta a
Sufletelor, Pantheonul românesc. Aici îsi atipesc neodihna de veci
cele mai de seama nume ale acestei tari, de la Eminescu si Nichita,
la Toma Caragiu, Maria Tanase sau boierii Cantacuzini, Ghicesti
s.a.m.d. Monumentele sale funerare sunt adevarate exponate de arta,
compendii de arhitectura miniaturala. Unele ascund povesti stranii de
viata si, mai ales, de moarte, devenite legende, fabulos, mit în
crâmpeie de piatra. Am încercat sa le deslusim originile si am
constatat ca farmecul lor aparte vine tocmai din negarea izvoarelor
documentare. Nici Ionescu Gion, nici Gheorghe Bezviconi, nu au reusit
în monografiile lor, sa explice legenda „Doamnei cu umbrela" sau
a „Celor doi frati". Babele candelarese, groparii, cersetorii batrâni
si ceilalti oameni ai cimitirului o stiu face din plin…



Spiritul fantoma al Iuliei Hasdeu

Pe mâna stânga, aproape de capela, se afla cavoul Iuliei Hasdeu,
ciudat geniala fiica a parintelui etimologiei românesti, Bogdan
Petriceicu. Flancata de doi sfincsi egipteni, constructia se remarca
prin simplitate si rafinament. Se poate remarca lesne un amestec bine
dozat de stiluri arhitectonice, de la templu antichitatii greco-
latine, la hinduism. La baza, o polita cu cartile esentiale ale
umanitatii aminteste trecatorului ca aici poate citeste înca cea care
la 11 ani îl stia pe Shakespeare în original. Un orologiu cu limbi
cazute masoara nimicnicia.


Se spune ca pe la începutul anilor '90, un intoxicat cu compendii
ieftine de spiritism ar fi profanat mormântul genialei preotese în
cautarea mediumului potrivit îndeletnicirilor sale oculte. Racla a
fost gasita fortata prilej cu care s-a constatat perfecta mumificare
a unei bucati din craniul Iuliei Hasdeu. Pe acoperisul cavoului –
templu, o bila mare de piatra închipuia, pâna la cutremurului din
1977, globul pamântesc. Furia pamântului a facut sfera sa se
prabuseasca de pe umerii celor doi sfincsi aflati pe post de Atlas.
Abia de curând a fost repusa în locul ei initial, dupa un soi de
sfestanie oficiata de un sobor de preoti. Motivul? Toti cei care au
încercat înainte sa o urneasca din loc, au murit la scurt timp. Cel
putin asa sustine Frusina Tanase, una din cele mai vechi candelarese
din Belu: „Asa a fost cum va zic. Au atins bila domnisoarei doi
gropari si dusi au fost. În noptile cu luna plina bântuie pe aleea
centrala o fata desculta si despletita care mai mult pluteste decât
paseste sau umbla. Spre ziua dispare în cavoul domnisoarei. Sa-mi
sara ochii, daca va mint, ca-s femeie batrâna."


Legenda, fabulatie, adevar? Ne marginim a aminti, doar,
extraordinarele calitati de mediu ale Iuliei Hasdeu. Prima carte de
spiritism a literaturii române, Sic Cogito, scrisa de Bogdan
Petriceicu-Hasdeu în castelul de la Câmpina s-a nascut, povestea
autorul, la îndemnul de dincolo de mormânt al fiicei sale. Tocul i-a
sarit de la sine în mâna si cuvintele au prins sa se însiruie…


Astazi, mormântul templu are parte mereu de flori proaspete. Câte o
fata mirata si visatoare le descânta, facându-se ca le aseaza în
glastra.



Doamna cu umbrela


În spatele rotondei scriitorilor, aproape de Valea Plângerii, se afla
o statuie aparte, intrate în folclorul locului sub o denumire
metaforica: „Doamna cu umbrela". Înfatiseaza o femeie tânara, în
marime naturala surprinsa pasind spre o coloana si o banca. Este
învesmântata într-o rochie de epoca, „chic", fara doar si poate, în
secolul XIX. La încheietura mâinii poarta adesea un buchet de flori
albastre. Fara sa vreau ma duce cu gândul la simbolul «florii
albastre» a lui Novalis. Sumedenia de ravase de dragoste si
lumânarile vesnic aprinse ma fac sa cred ca nu am gresit.


În cartea lui Gheorghe Bezviconi – Necropola orasului Bucuresti putem
citi nu multe lucruri: „Statuia s-a numit initial «Doamna în alb»
reprezentând-o pe Katalina Baschott si a fost comandata de un
oarecare Andrei Popovici, probabil logodnicul acesteia. A existat o
inscriptie ale carei litere aurite au fost furate care spunea: Acest
animal de doctor m-a ucis. („Cet animal de médecin m'a tuée.") Date
extrem de lapidare, care palesc în fata legendei acestei statui
daltuite la Forenza de vestitul Rafaelo Romanelli.


Gura… Belului a gasit o poveste în acelasi timp romantica si
credibila. Doamna cu umbrela a fost guvernanta copiilor lui George
Assan. Marele industrias bucurestean al secolului trecut,
proprietarul primei mori cu aburi din România, a adus-o de la Paris
pentru a-i veghea si dascali odraslele. Cucerit de aleasa cultura a
tinerei frantuzoaice, o nevinovata idila s-a înfiripat între cei doi.
Doamna Assan i-a pus brutal capat, otravindu-si rivala. De atunci,
nefericita donna a devenit un soi de protectoare a dragostei de 16
ani, adolescenti si nu numai venind în pelerinaj cu lumina, ravase si
flori. În sprijinul acestei povesti exista si date concrete.


Trasând o linie imaginara între pozitia capului statuii, implicit a
privirii, se poate vedea clar un singur monument funerar: cavoul lui
George Assan… Într-un document din arhiva cimitirului se mentioneaza
ca onorariul substantial al sculptorului italian a fost platit de „un
domn anonim, dar înstarit".

„Doamna cu umbrela" – un simbol, o poveste romantica si trista, un
balsam, ce-i drept funebre, pentru cei care mai cred în vorbirea
soptita a doua inimi pereche, dureros de albastre.



Calul generalului Crainiceanu

Nu departe de troita lui Nichita, se afla un cavou usor razboinic, în
forma de templu grec, sustinut de coloane ionice. Aici este
înmormântat generalul Grigore Crainiceanu, comandantul vestitului
regiment de cavalerie „Patru rosiori – Regina Maria". Legenda spune
ca Pegas, armasarul pur-sânge al generalului dupa ce a fost deshamat
de la carul mortuar a refuzat sa plece de la mormânt. A rezistat trei
saptamâni în cimitir, fara apa, fara hrana, repetând dureros povestea
cu câinele soldatului. A murit pe Valea Plângerii, hranind o vreme
cotarlele de pripas.


Cei doi frati

Poate cea mai tulburatoare poveste a Belului este cea a celor doi
frati. Grupul statuar din marmura neagra reprezinta o femeie tânara
culcata pe un catafalc. În genunchi, cu capul sprijinit pe faldurile
rochiei, un barbat între doua vârste pare ca doarme. Aceeasi
candelareasa, Frusina Tanase, povesteste: „Noi le spunem fratii
necunoscuti. Au fost odata doi frati, baiat si fata care nu s-au
cunoscut niciodata. Fratii s-au întâlnit la Paris, dupa multi ani si
au prins drag unul de altul. S-au casatorit si vorbind despre
copilaria lor, au descoperit ca sunt frati buni si de mama si de
tata. Atunci dânsul care e aici în genunchi a scos pistolul si a
împuscat-o pe dânsa dupa care s-a puscat si el."


Acestea au fost povestile cimitirului Belu, crâmpeie de moarte si de
adevar atât de putin stiute. Nu le-am aflat de la onorabili istorici
sau critici de arta. Nici n-am fi avut cum.