TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

Turism


Weekend de august, în tara

Rugby: sportul boierilor şi al Capitalei
În 1924, la Jocurile Olimpice de la Paris, România, înscrisă ca a treia participantă în turneu la rugămintea Franţei, obţinea medalia de bronz la rugby. În 1991, România pierdea cu 30-3 în faţa Franţei într-un meci de Cupă Mondială. Întrebat de ce nu au fost menajaţi titularii, din moment ce nimeni nu se aştepta ca România să şi câştige partida respectivă, un oficial român a răspuns, sigur pe el şi sportiv, că un asemenea gest nu ar fi fost decât o ofensă gratuită adusă Franţei.

De ce, la aproape 70 de ani distanţă, se cuvenea încă să fim recunoscători Franţei? Întrebarea nu este lipsită de sens. Răspunsul este complex şi implică o analiză a întregii istorii a sportului românesc, o istorie la care jucătorii de rugby au contribuit mult mai mult decât prin simpla „împământenire” a unei discipline despre care multă lume crede că „e un joc de rândaşi practicat de gentlemen”. Iar în cazul românesc, această zicală populară surprinde, de fapt, atât esenţa unei discipline sportive, cât şi interesanta ei istorie.
Când spunem „rugby“, ne gândim automat la William Web Ellis şi la actul său de revoltă. Numele lui Thomas Arnold, directorul colegiului de la Rugby, este la fel de important. Dar, ca şi în cazul fotbalului, istoria acestei discipline este mult mai lungă şi mai complexă.
„A”-ul din F.I.F.A. vine de la termenul „asociaţie” şi nu de la „amator”. „Fotbalul-asociaţie” este o formă a jocurilor cu mingea cunoscute în Evul Mediu. Ca regulă generală, mingea putea fi manevrată atât cu piciorul, cât şi cu mâna. Rugby-ul şi fotbalul american, dar şi jocul de calcio din Italia sau soule din Franţa fac parte din aceeaşi categorie.
De la jocul cu mingea la rugby şi fotbal

Absenţa nu atât a unor reguli privind desemnarea câştigătorului, cât a celor privind grija pentru siguranţa adversarului (sau a coechipierului) a dus la interzicerea acestor jocuri prin edicte regale. Într-o carte de sfaturi („Basilicon Doron” din 1599) pentru prinţul Henric (mort înainte de a accede la tron), regele Iacob I al Angliei şi Scoţiei considera jocul cu mingea ca „dezordonat”, nepotrivit în comparaţie cu exerciţiile atletice fundamentate pe mişcări ordonate.
În cursul secolului al XIX-lea societatea britanică dezvolta tot mai mult un cod de conduită bazat pe condamnarea violenţei şi pe un comportament public în care „mărunţişuri” precum mâncatul cu mâna, scuipatul sau râgâitul erau blamabile. Jocurile medievale, pentru care violenţa nu era neobişnuită, chiar dacă existau reguli de desfăşurare a lor, au fost incluse în acest proces de codificare.
Unul dintre motive a fost importanţa tot mai mare acordată educaţiei fizice în colegiile britanice. Iniţial, regulile nu erau unitare, ci adaptate de fiecare colegiu în parte. Devenite parte a unui stil de viaţă, aceste jocuri, transformate din distracţii în sporturile de astăzi, au fost purtate de absolvenţi – deveniţi militari, funcţionari sau oameni de afaceri – în toate colţurile Imperiului britanic, sau, mai bine spus, oriunde a ajuns o comunitate britanică.
Rugby-ul este unul dintre aceste sporturi. În 1872, englezii din Le Havre şi Paris au înfiinţat primele cluburi din Franţa. Terenul era propice, asemănarea cu jocu­rile medievale importantă şi în mai puţin de câteva decenii Franţa număra mai multe zeci de cluburi. De ­altfel, în anii 1920, presa românească vorbea încă despre disciplina „fotbal-rugby”.
Boierii coboară pe teren
Şi totuşi, dacă rugby-ul s-a născut în Anglia, de ce trebuie să fim recunoscători Franţei?
Răspunsul simplu este acela că majoritatea sporturilor, deşi inventate (sau, mai bine spus, codificate) în arhipelagul britanic, au sosit în România prin intermediul tinerilor fii de boieri plecaţi la studii în Franţa. La începutul secolului al XX-lea, educaţia fizică şi sportul erau tot mai des considerate, şi în societatea românească, drept modalităţi dezirabile de a petrece timpul liber, de asemenea, de a educa tineretul şi de a pregăti tinerii pentru apărarea patriei iar tinerele pentru a deveni mame sănătoase.
Pe acest fundal a apărut în 1908 la Bucureşti Tennis-Club-Român (T.C.R.). În Capitală exista deja un club de tenis, Doherty, frecventat mai ales de diplomaţi şi de străinii care lucrau în România. Încă de la apariţie, T.C.R. avea aşadar un sens naţional: fondatorii săi îşi propuneau să răspândească sportul în rândul maselor, să contribuie la occidentalizarea societăţii româneşti prin răspândirea culturii fizice.
Fondatorii T.C.R. erau fraţii Mircea, George, Barbu şi Ion Iconomu şi Grigore Caracostea. Acesta din urmă, cunoscut şi ca unul dintre primii ziarişti sportivi de la noi, jucase pentru Racing Club de France, club fondat în 1882. Pe cei cinci îi unea faptul că fuseseră colegi de liceu la Paris, la „Janson de Sally”. Li se alăturase Ion Cămărăşescu, considerat „un camarad mai în vârstă”. În 1919, Mircea şi Ion Iconomu, dar şi Grigore Caracostea jucau pentru echipa naţională în primul ei meci, desfăşurat la Paris în cadrul „Jocurilor Pershing”, prima competiţie sportivă internaţională de după marele război.
Să notăm că printre jucătorii români se numărau şi Rudolf Schmettau (cunoscut şi ca atlet şi preşedinte al federaţiei de specialitate), Radu Polizu sau actorul George Vraca. George Iconomu căzuse pe front.
Dar T.C.R. era o echipă elitistă, în ciuda intenţiilor bune anunţate. Tenisul, rugby-ul, atletismul promovate de fondatorii clubului nu au găsit ecoul scontat în rândul maselor. Fotbalul nu era doar mai atractiv, ci şi mai democratic. După 1918, rugby-ul şi-a continuat existenţa ca un sport aristocratic, întocmai ca şi tenisul sau hocheiul. Iată şi un exemplu elocvent: în 1934, Consiliul Federaţiei de Rugby a decis ca jucătorii să contribuie cu suma de 3.000 de lei pentru organizarea unei partide la Bucureşti, banii urmând să fie returnaţi apoi din încasări.
Fondatorii T.C.R., sprijiniţi de principele Carol, aveau să fondeze, tot după model francez, Federaţia Societăţilor de Sport din România, prima organizaţie de nivel naţional, ce reunea însă cluburi şi asociaţii şi nu federaţii de ramură.
După modelul T.C.R., în Bucureşti s-au înfiinţat şi alte echipe. În 1914, inginerul Nicolae (Nae) Mărăscu punea bazele Stadiului Român, după ce contribuise la înfiinţarea unei echipe a Liceului Mihai Viteazul. În 1937, gruparea a primit înaltul patronaj al regelui Carol al II-lea. În februarie 1916, matematicianul Traian Lalescu şi Octav Luchide, viitorul secretar al Federaţiei Române de Fotbal, puneau bazele Sportului Studenţesc, o altă grupare polisportivă ce a inclus rugby-ul printre disciplinele practicate. Majoritatea jucătorilor era formată de tineri provenind din zona cartierului denumit pe atunci Parcul Domeniilor, aşadar de o condiţie socială ceva mai modestă faţă de cei de la T.C.R. O echipă de rugby a luat fiinţă şi pe lângă Poşta Română.
Deşi recunoscut ca un sport al fairplay-ului, rugby-ul stârnea şi pasiuni ce degenerau în violenţă: în 1931, o partidă dintre Stadiul Român şi P.T.T. se termina cu o bătaie între jucători, fapt deplâns de presa vremii.
Surprinzător poate, prima echipă din provincie a fost cea din Petroşani, meritul revenind inginerilor mineri sosiţi de la Bucureşti. Pentru puţină vreme a existat şi o echipă la Lupeni. În 1939 fusese înfiinţată şi o echipă a I.A.R. Braşov, din nou datorită inginerilor sosiţi de la Bucureşti.
Un sport al Capitalei?
Majoritatea jucătorilor era formată din tineri polisportivi de bună condiţie socială, absolvenţi cu studii superioare. Dar nu doar elitele sociale româneşti erau atrase de rugby. În 1938, doi ingineri de la Astra Română, George Ross Gunther şi Jack Facer făceau parte din rândurile Stadiului Român. Într-un interviu acordat ziarului „Timpul” ei se arătau dezamăgiţi de faptul că publicul nu acorda rugby-ului acelaşi interes ca şi fotbalului.
Federaţia Română de Rugby s-a format în 1931, ca urmare a Legii Educaţiei Fizice din 1928. În 1940 avea afiliate 13 cluburi şi aproximativ 750 de sportivi, dar nu reuşise să rezolve cea mai gravă problemă: absenţa terenurilor de joc şi de antrenament.
Chestiunea era veche: chiar dacă „Terenul de la Şosea” – pe locul actualului Stadion Naţional de Rugby îi revenise de foarte timpuriu, în zilele ploioase afluenţa publicului era redusă iar jucătorii obligaţi să se descurce în lipsa… vestiarelor. Nu o dată presa a relatat despre cazuri de furt din bunurile jucătorilor, publicând şi fotografia butoiului din lemn folosit pe post de vestiar. Mai mult, în 1938, terenul de la Şosea pe care se antrena de obicei Stadiu Român a fost dat peste noapte organizaţiei Straja Ţării, pentru a se amenaja o tabără model.
Totuşi, ca urmare a bunelor rezultate internaţionale obţinute către sfârşitul anilor 1930, Federaţia Română de Rugby a iniţiat un program de popularizare a rugby-ului, în colaborare cu Asociaţia Creştină a Tinerilor, secţia română a Y.M.C.A. Un comitet format din Constantin Zahirnic, B. Anastasiade şi prinţul Şerban (Bani) Ghica a fost alcătuit special pentru acest proiect, pus în umbră de izbucnirea războiului mondial.
Democratizarea jocului de rugby s-a produs abia după cel de-al Doilea Război Mondial. De asemenea, au apărut centre noi. Perioada interbelică rămâne una ataşată istoriei elitelor româneşti

Cum s-a făcut Bucureştiul mare
În numai două generaţii, undeva între 1860 şi 1900, confruntarea s-a schimbat treptat în coabitare între cele două moduri de viaţă: unul specific psihologiei poporului român, o psihologie levantină, orientalizată, şi un grup restrâns social, dar decizional, care trăia prin disciplina şi rigurozitatea europeană. Rezultatul a fost un hibrid cultural, cu posibilităţi de uniformizare pozitivă în toate straturile sociale.
A existat şi un oraş magic. Nu este vorba de mult vehiculatul „Mic Paris“, ci de cu totul altceva. Este vorba de un „high life“, restrâns numeric, format în mare măsură din elemente ridicate ale clasei de mijloc. Un high life, care avea o ancorare temeinică în civilizaţia europeană. Această substructură socială a dispărut, începând cu anul 1945, iar procesul de osmoză culturală cu Europa a fost stopat.
Oraşul începutului de secol
Bucureştiul anului 1906, atunci când îl avea primar pe uitatul astăzi Mihai G. Cantacuzino, avea toate simptomele unei metropole în devenire. Centrul avea deja aspectul oraşelor moderne ale Occidentului. Construcţiile impunătoare, bulevardele largi, marile magazine, electricitatea, asfaltul, automobilele, luxul excesiv al toaletelor, nimic din toate acestea nu lipseau, iar progresul se accentua pe zi ce trece.
Alături, zona ocupată de populaţia muncitorească şi de mica industrie se modifica treptat. Valoarea terenurilor era în creştere, construcţiile se înmulţeau, străzile se aliniau, fiind canalizate, se extindea iluminatul. Comercianţii sau funcţionarii ajunşi la un anume grad de bogăţie îşi construiau aici case noi şi, încet-încet, muncitorii şi micii funcţionari se retrăgeau din faţa creşterii chiriilor şi a preţurilor mâncării.
Periferiile oraşului erau formate din terenuri imense, unde apăruseră ici-colo mahalale de oameni săraci, români, uneori ţigani, care practicau o meserie, cum ar fi rotari, tâmplari, potcovari, salahori, zilieri sau muncitori într-o fabrică din împrejurimi. În apropiere de aceste mahalale se aflau mai multe fabrici, iar numărul lor creştea de la an la an.
Existau apoi şi vii, livezi, terenuri necultivate, cariere de nisip etc. Aceasta este zona care fusese vorba să fie transformată în parc şi care ar fi trebuit să înconjoare oraşul cu o centură de verdeaţă, plăcută şi utilă. Proiectul n-a fost adoptat şi oraşul a continuat să se extindă fără nicio limită, după bunul plac al fiecăruia. Această linie era alcătuită, începând din Piaţa Victoriei – la începutul Şoselei Kisselef – de şoselele: Basarab, Grozăveşti, Panduri, Doamnei, Viilor, Şerban-Vodă, Lănăriei, Laboratorului, şoselele Mihai Bravu, Ştefan cel Mare şi Bonaparte.
Anul 1907 opreşte sistematizarea
Începând cu zorii secolului XX, asistăm la o transformare reală şi progresivă a Capitalei. Oraşul de boieri din timpul lui Cuza s-a modificat în acelaşi timp cu societatea, într-o singură generaţie. Începând cu anii 1900, terenurile din interiorul oraşului, inclusiv periferia, au capătat o valoare neatinsă până atunci. De pretutindeni, Statul, comuna, particularii au început să construiască, însă fără vreun plan stabilit în prealabil, astfel că oraşul vechi a supravieţuit alături de unul nou, incomodându-l în dezvoltarea lui pe cel din urmă.
Primarul anilor 1905-1906, Mihail G. Cantacuzino, a propus la vremea aceea un plan de sistematizare a oraşului. Numai că planul nu a mai prins viaţă. Nu a mai avut vreme să-l facă cunoscut din cauza revoltei ţărăneşti din primăvara anului 1907. Iar spiritul metodic este ceea ce lipseşte cel mai tare în România. De acum şi de atunci

Mântulesele istoriei
Prima atestare a uliţei Mântuleasa datează din anul 1707. „Mahalaua Mântuleasa este una dintre zonele-nucleu în jurul cărora s-a format oraşul Bucureşti. Aflată într-o zonă limitrofă centrului istoric al Bucureştilor, Mântuleasa urma să fie eradicată, conform Planului de sistematizare, la începutul anului 1990. În urma evenimentelor din decembrie 1989, strada Mântuleasa a supravieţuit demolării ceauşiste“, scrie Andreea Răsuceanu în volumul său.
În prezent, pe strada Mântuleasa sunt 12 clădiri considerate monumente istorice, printre care şi Biserica Mântuleasa. Documentele arată că la 1734, „pe pământul unde este astăzi strada Mântuleasa, împreună cu mănunchiul radiant de străduţe care se desprind din ea, se afla proprietatea acestui Mantu Cupeţul.
Pământurile fuseseră parte din dota Stancăi, soţia sa“. În capitolul intitulat „La ceas de nămiază...“, Andreea Răsuceanu oferă un tablou rupt dintr-o poveste de odinioară: „Jupâneasa Stanca se odihneşte pe o laviţă acoperită cu scoarţe de Ţarigrad şi priveşte agale la gătelile scoase din ladă ca să-i bucure privirea: rochia de canavăţ (pânză mai groasă) roşu cu flori de mătase ori cea de belacoasă, cu flori de fir, de culoarea bobocului de trandafir, paftalele de argint aduse de cupeţul Manta de la Ţarigrad ori anteriul de mătase de culoarea gutuii abia pârguite“.

Turism


Descopera Bucurestiul intr-o zi

Fum şi oţet pentru ciumaţii Bucureştilor
Deoarece ciuma a fost unul dintre cele mai importante pericole cu care s‑au confruntat bucureştenii, măsurile luate pentru combaterea flagelului erau diverse. Pentru veacurile XVII‑XVIII, era folosită des medicina băbească. Treptat, cu veacul al XVIII‑lea se impune medicina călugărească, care, până la 1792, ajunge la o mare înflorire.
Sub fanarioţi, ea devine „un comerţ dezgustător al acestora, întrucât specula legea şi sentimentul cel mai scump al omului: credinţa“, aşa cum notează Ionescu‑Gion în „Istoria Bucurescilor“ (1899).
În sfârşit, medicina „doftoricească“ îşi face treptat apariţia cu finalul veacului al XVIII‑lea, ca urmare a violentelor manifestări ale ciumei şi a altor epidemii tuberculoase etc. La 1792, de pildă, nu era niciun medic specialist, doar numărul cioclilor era ridicat la 60, aşa după cum scrie Paul Cernovodeanu în „O ştire nouă privitoare la epidemia de ciumă din Bucureşti la 1792“.
La 28 iulie 1792 era creată „Comisiunea Sanitară Publică“, iar în august 1792 veneau în sprijinul bolnavilor ober‑chirurgul Sadmüller şi chirurgul de circumscripţie Gutter. Măsurile luate la 1792 au fost diverse: de la închiderea cafenelelor şi cârciumilor sau ţinerea peste noapte în prăvălii a ucenicilor până la aducerea capului Sfântului Visarion grec de la biserica Dusca din Macedonia, în speranţa alungării ciumei de către sfânt. În timpul epidemiei de ciumă din 1795 se orânduise pentru fiecare mahala câte un epistat al ciumei care să dea veste pentru fiecare caz în parte.
Cele mai drastice măsuri au fost luate în timpul „ciumei lui Caragea“, din 1813‑1814, când „boala se transmitea de la un om la altul şi de la o casă la alta“. Şi când avea şi o formă de răspândire cât se poate de originală! Potrivit lui Ion Ghica, „cioclii, când treceau pe lângă o casă bogată, nu lipseau de‑a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi ca să răspândească contagiunea!“.
Oraş închis, târguri suspendate
În încercarea de a opri extinderea flagelului, prin hotărâre domnească, în 30 iunie 1813, s‑a plătit un zapciu spătăresc cu 15 neferi pentru a păzi „toate drumurile de la Văcăreşti până în deal la Spirea“, de a nu lăsa pe nimeni, „ori pe jos sau călare, sau cu carul“, să intre în oraş (M. M. Alexandrescu‑Dersca, „Contribuţii privind Ciuma lui Caragea în Bucureşti“).
După închiderea barierelor oraşului, ţiganii şi cerşetorii au fost îndepărtaţi din oraş. În plus, casele contaminate erau spălate de tulumbagii, iar străinii erau primiţi doar cu „teşcherele de la epistaşii lazareturilor“. Comerţul a fost oprit, iar târgurile suspendate. Au fost instituite carantine de 12‑14 zile pentru mărfurile şi oamenii ce le transportau, iar drumurile de acces în Capitală erau supravegheate.
Medicii erau obligaţi să stea în „casa epistăşiei“ şi să facă vizite la domiciliul bolnavilor cu un delegat al Casei Lazareturilor. Pentru combaterea îmbolnăvirilor se foloseau însă mijloace rudimentare: fumigaţiile sau oţetul. Acesta este şi momentul când în Bucureşti şi‑au făcut apariţia şi doctorii străini: Gustav Orraeus, Cristian Vitsi Cednobaev din Rusia, germanul Friedrich Reinhold Grohmann.
Ion Ghica: „Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament“



Ciuma ia chipul unui înger mânuind o sabie, gravură din „Merian’s Illustrated Bible”, 1627

Deşi nu se născuse la vremea respectivă, Ion Ghica abordează ciuma bubonică din anii 1813‑1814, intrată în istorie drept Ciuma lui Caragea, ca pe un eveniment pe care l‑ar fi trăit. Veritabil gazetar al istoriei, Ion Ghica surprinde criza morală, tipică omului în timpul dezastrelor.
„A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele României nu pomenesc de o boală mai grozavă decât ciuma lui Caragea! Niciodată acest flagel n‑a făcut atâtea victime! Au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într‑o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort.

Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copii îşi bărbatul soţia pe mâinile cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu. Toţi beţivii, toţi destrămaţii îşi atârnau un şervet roşu în gât, se urcau într‑un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din ­curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea prin locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri etc. fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu‑se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor.

Rareori bolnavul ajungea cu viaţă la câmpul ciumaţilor. De multe ori o măciucă peste cap făcea într‑o clipă ceea ce era să facă boala în două‑trei zile! Şi poate că acei ucişi astfel erau mai puţin de plâns, căci mai mult erau de jale acei aruncaţi vii în câmp, fără aşternut şi fără acoperământ pe pământ ud şi îngheţat. Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor! (...) Deasupra oraşului se ridica un fum galben şi acru, fumul băligarului care ardea în curţile boiereşti, şi oraşul răsuna de urletul jalnic al câinilor rămaşi fără stăpân.

La fiecare poartă era câte o şandrama, un fel de gheretă, în care se adăpostea câte un servitor pus acolo pazarghidan (comisionar pentru târguielile de pâne, de carne şi de zarzavaturi). Nimic nu intra în curte decât după ce se purifica la fum şi trecea prin hărdăul cu apă sau prin strachina cu oţet.” Ion Ghica, „Scrisori către Vasile Alecsandri”, Editura Albatros, 1973

Oraşul Bucureşti e afurisit încă de la Vlad Ţepeş
Studii psihologice arată că "buricul tîrgului" e un loc depresiv



Capitala României este blestemată din cauza comerţului cu afurisenii pătruns în Ţara Românească în Evul Mediu * "Cărţile cu blesteme" din Bucureşti au fost best-sellers în Secolele 15-18 * Unele au fost chiar "piratate" * Şi astăzi se mai păstrează "moda" de a blestema, mai ales la periferii * Orice turist care vizitează metropola simte că a pătruns într-un loc sumbru.
Un studiu psihologic recent arată că oraşul Bucureşti este un oraş depresiv. Adică bucureştenii au o predispoziţie spre gîndirea sumbră. Istoricii merg şi mai departe: capitala României pare chiar un oraş blestemat, dacă se iau în considerare toate incendiile, cutremurele, epidemiile şi inundaţiile prin care a trecut. "Dacă ne uităm doar în Secolul al XIX-lea, istoria oraşului a înregistrat cîte o luptă, sau măcar o ocupaţie de trupe militare, din 15 în 15 ani. Ceea ce este foarte mult", spune istoricul Dan Falcan, muzeograf la Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti (MIAMB).
"(...) Pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici cu trupul, iar în veacul viitor sufletul lui să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie şi cu ceilalţi care au spus: sîngele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin (...)".
Acest blestem este finalul unui document emis de Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459 şi reprezintă prima atestare a oraşului Bucureşti. Cu alte cuvinte, această localitate intră în istorie oarecum ciudat...
S-ar părea că este vorba de ghinion. Studiile recente pun în evidenţă o altă posibilitate, oarecum ciudată - ghinionul ar putea fi alimentat de un obicei nenorocit al înaintaşilor, practicat timp de 600 de ani: comerţul cu blesteme. "A existat un adevărat du-te-vino al blestemelor cumpărate şi vîndute pe teritoriul actualei Românii, în special în actuala capitală - acest lucru este dovedit ştiinţific. Este prea mare coincidenţa între istoria grea a oraşului, starea depresivă dovedită a bucureştenilor şi «cărţile de afurisanie» care au intrat pe acest teritoriu", explică Dan Falcan.
Despre ce e vorba? În general, o rugăciune, un descîntec sau un blestem sînt acte de magie verbală. Originea lor se află în incantaţiile şamanilor, primii "preoţi" ai omenirii. Tradiţia ocultă a acestora spune că un cuvînt repetat de multe ori se poate transforma într-un obiect cu ajutorul căruia se poate opera/modifica lumea concretă - altfel spus, cuvintele au energii secrete care pot fi mobilizate prin anumite tehnici magice. Nu se ştie cînd a apărut blestemul ca formă de magie negativă a vorbirii. Dar... Primele blesteme scrise apar în epoca antică, cu peste 3.000 de ani în urmă. Ele întăreau legile şi poruncile regilor şi împăraţilor prin implicarea zeilor în supravegherea respectării întocmai a acelor legi şi porunci. Omul religios al acelor vremuri - cu frică faţă de pedepsele spirituale la care ar fi putut fi supus - nu putea încălca ceva protejat chiar de forţele supranaturale. Metoda este preluată şi de romani, apoi de byzantini şi dăinuie în Occidentul european pînă prin Secolul al XII-lea.
În actele oficiale româneşti formula blestemului este de origine byzantină şi ajunge prima oară în Ţara Românească în Secolul al XIV-lea. Paragraful cu cele mai înfricoşătoare cuvinte nu lipsea niciodată din normele după care fiecare cancelarie întocmea aceste acte ale vremii. Chiar dacă era diferită de la o curte la alta - conţinînd de la cuvinte blînde pînă la afurisenii care îi îngrozeau şi pe cei mai necredincioşi din popor - aşa-numita formulă diplomatică a blestemului era nelipsită din hrisoavele acelor timpuri. Indiferent de formă, rostul blestemului era să-i înfricoşeze pe cei cărora le era destinat documentul. Dar aceasta nu era decît una dintre pedepsele prevăzute în vechile acte.
În plus, pentru a-i determina şi pe cei mai răi dintre slujitori să-i respecte ordinele, marele logofăt "suplimenta" afuriseniile cu sancţiuni, care de care mai convingătoare. Astfel că, dacă nu îi speria blestemul, sigur le era frică de o pedeapsă fizică, mai ales că aceasta putea porni de la o simplă mamă de bătaie pînă la tăierea capului. O altă pedeapsă de speriat era amenda, care avea tot felul de denumiri, în funcţie de obiectul plăţilor care trebuiau făcute - "treapăd", "ciubote", "herîie", "ferîie" sau "zăvească" - şi constau fie în sume de bani, fie într-un anumit număr de vite.
Dar, cum astfel de pedepse nu puteau fi dictate decît de marele logofăt al ţării, documentele se redactau doar în cancelaria domnească, iar cel învrednicit cu această treabă era ispravnicul hrisoavelor, un fel de şef de cabinet din zilele noastre, care ştia la perfecţie normele de redactare. Documentele cu literă de lege puteau fi dictate de însuşi Domnitorul, chiar dacă acest lucru nu era specificat clar în document, fapt care putea fi dedus uşor din modul de exprimare. Un exemplu perfect în acest sens îl reprezintă o scrisoare dictată de Matei Basarab, "la mare supărare", şi adresată unui dregător mărunt. "Ţie Vacho, fecior de curvă ce eşti, oare cărţile domniei mele nu le ţii în samă, că acolo voi trimite de te va spînzura", au fost vorbele la nervi ale lui Matei Basarab.
Un document de-a dreptul impresionant este, însă, Hrisovul prin care Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti, înzestrează Mînăstirea Horezu, ctitoria lui ridicată în patru ani, cu sate, moşii, ocine, cu munţi ce ţin de ele, mori, vii, "rumîni" şi "ţigani". Pe lîngă faptul că are o lungime de 3,30 metri, Hrisovul - scris pe un pergament făcut, se pare, din piele de iepure - este pictat cu soluţie de aur, e legat cu fir de aur şi argint şi, aşa cum îi stă bine unui document cu mare importanţă, e însoţit de însăşi pecetea domnitorului, "pusă la adăpost" într-o cutiuţă aurită pe al cărei capac se află Sfinţii Constantin şi Elena.
Fals intelectual în Secolul al XVII-lea
În general, călcătorii poruncii domneşti erau ameninţaţi cu fel de fel de imprecaţii. Voievodul Matei Basarab întăreşte un act de danie către Mînăstirea Cotmeana astfel: "Iar dacă nu se va cinsti şi nu va înnoi şi nu va întări această carte a domniei mele şi miluire, ci acei cnezi o vor strica şi o vor nimici şi o vor lăsa în uitare, acela să fie de trei ori blestemat şi anateme îi afurisit de 318 sfinţi părinţi care sînt la Nicheia şi să aibă parte cu Iuda şi cu Arie şi cu acei necredincioşi iudei şi să-i fie pîrîşă înaintea lui Christos Maica noastră de Dumnezeu Născătoare şi să-l afle bubele lui Ghiezie în veacul veacului, amin".
Mai tîrziu, prin Secolul al XVI-lea, apar "cărţile de blestem". Domnitorii, sau cei ce aveau dreptul să judece, cereau Bisericii (puterea spirituală) realizarea unor "cărţi de blesteme" pentru aflarea adevărului în diferite pricini. Aceste documente reprezentau ultima soluţie a actului juridic, ieşirea dintr-o situaţie altfel insolubilă. Documentele conţineau blesteme înfricoşătoare, care, uneori, erau citite de cleric în biserică, înainte de judecată. Apoi, împricinaţii erau puşi să jure pe acel document că spun adevărul. În majoritatea cazurilor, preotul care aducea cartea de blesteme o citea la o răscruce de drumuri şi tot acolo se săvîrşea jurămîntul împricinaţilor.
Cărţile de blesteme erau scrise, doar la cerere, de către înalţi ierarhi - episcopi, mitropoliţi - sau de către Sinodul reunit. În cazuri excepţionale se solicitau astfel de documente şi patriarhilor Răsăritului sau celor din Constantinopol. La un moment dat, piaţa s-a umplut de "cărţi de afurisenie şi blestem"... piratate. Este vorba despre cărţi scrise de preoţi care nu aveau prerogativele necesare - adică produceau un fals intelectual în Secolul al XVII-lea (în epoca domnitorului Vasile Lupu). Comerţul cu blesteme era în plină floare...
Pietroiul blestemat de la Universitate
"Prin Secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-a dezvoltat o adevărată industrie a blestemelor, atît în «cărţile de afurisenie» propriu-zise, cît şi pe diferite acte de danie şi testamente. Se menţionează o adevărată foială de preoţi care cumpărau şi apoi vindeau blesteme, la suprapreţ, desigur, care mai de care mai grele şi mai întărite de feţe bisericeşti importante, în special în Bucureşti. Să nu fi lăsat acest lucru semne? Dau doar un exemplu: între blestemul Saftei Brâncoveanu, ultimul descendent al familiei Brâncoveanu, şi moartea lui Ceauşescu există o stranie suprapunere. Safta Brâncoveanu a comandat o inscripţie pe marmură, pe care a aşezat-o pe biserica din curtea fostului Spital Brâncovenesc. Inscripţia, care se află acum chiar la Universitate, în curtea MIAMB, conţine la final un blestem care cere Divinităţii ca acela care se va atinge de ctitorie, adică de spital, să fie omorît de cei din neamul său într-o zi de sărbătoare. Ceauşescu a dărîmat spitalul şi biserica în 1984. A rămas doar inscripţia. În 1989, Ceauşescu a fost omorît de cei de un neam cu el chiar de Crăciun. O stranie coincidenţă!", ne spune Dan Falcan.
Cum se foloseau "cărţile de blestem"
La o judecată legată de hotarul moşiei, de pildă, cartea de afurisenie (citită în prealabil spre ştiinţa tuturor) era pusă pe piatra de hotar, iar martorul convocat indica limita pe care el o socotea adevărată, purtînd cartea în mînă. În general, se considera că acel cuprins sacru şi ameninţător al textului trecea asupra bucăţii de hîrtie a "cărţii" şi martorii şi-o aşezau pe piept sau pe cap, o sărutau sau îşi puneau pe spatele ei semnăturile. Presiunea morală pe care o exercitau aceste acte de constrîngere era considerabilă. Apropierea sfîrşitului vieţii sub o astfel de apăsare provoca angoase. Izvoarele istorice vorbesc despre gesturi de căinţă din cauza unor jurăminte strîmbe. Dictîndu-şi testamentul înaintea obştescului sfîrşit, soţia stolnicului Cantacuzino îi trece nurorii sale Stanca, la 29 iunie 1719, datoria de a obţine dezlegarea pentru o "carte de blestem" folosită într-o pricină în care cel învinuit era nevinovat: "Şi mă rog, fata mea, să sileşti pentru cartea ce a făcut de afurisenie jupîneasa Manului, să se dezlege, să nu rămînem cu acel păcat asupra noastră".
Citeste mai mult...

Grădina Otetelişanu: de la hohote de râs la târnăcoape
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/gradina-otetelisanu-hohote-ras-tarnacoape
Undeva, în secolul al XVIII-lea, boierul oltean Iancu (Ion) Otetelişanu îşi cumpără o bucată de pământ în centrul Bucureştilor, lângă Teatrul Naţional, şi-şi construieşte aici o casă după moda pariziană. Iar casa devine faimoasă în epocă, dat fiind că Elena, cea de-a doua soţie a lui Otetelişanu, organizează numeroase baluri şi serate, dând strălucire reşedinţei. Protipendada bucureşteană găsise locul ideal unde femeile puteau să-şi etaleze toaletele elegante, iar bărbaţii să facă politică. Ca un element de cancan, chiar şi după a doua căsătorie a lui Iancu Otetelişanu, în casa de pe Calea Victoriei continuă să locuiască şi prima soţie a acestuia, fapt care dă prilej de bârfă prin târgul Bucureştilor.
După moartea soţilor Otetelişanu, casa rămâne, prin testamentul făcut de Iancu, Academiei Române, care o închiriază unor antreprenori. Iar aceştia o transformă într-un restaurant cochet cu terasă în faţă, cu biliard în interior şi sală de concerte.
Unde mai pui că reşedinţa beneficiază de un atu semnificativ: în spatele casei se afla o grădină străjuită de platani, tei şi castani, la adăpostul cărora se va construi o scenă de unde vor zbura în văzduh acordurile muzicii lui Strauss, Offenbach, Kalman sau Lehár. Intrată în conştiinţa bucureştenilor cu numele de Terasa Otetelişanu, casa cu grădină din buricul Bucureştiului devine, pe la sfârşitul primului deceniu al secolului al XX-lea, un adevărat loc de pelerinaj pentru mulţi scriitori, artişti plastici şi actori.
Aceasta e, pe scurt, povestea Grădinii Otetelişanu. Să intrăm, însă, în atmosfera acelor ani...
Antreprenorii: Mitică şi Stere
În 1903, un anume Mitică Georgescu, care avusese închiriată o grădină restaurant pe strada Câmpineanu, foarte aproape de Teatrul Naţional, căuta un loc central unde să poată deschide un restaurant cu scenă de teatru pentru sezonul estival. Era o adevărată modă în Bucureştiul acelor timpuri să ai un local cu grădină şi grădina înzestrată cu scenă de teatru. Scena atrăgea după sine o clientelă cu mult mai numeroasă, iar câştigul era mulţumitor atât pentru patron, cât şi pentru actorii rămaşi fără angajamente în timpul verii.
Mitică Georgescu, negustor cu ochiul format pe localuri cu vad, găseşte locul mult căutat la Otetelişanu. Aşa că se asociază cu un alt negustor, Mihail Stere, şi închiriază casa şi grădina. Ca să facă loc unei scene mari, cu cabine pentru actori, decoruri şi cortină, câţiva arbori din grădină sunt culcaţi la pământ. Se construiesc loji, se aşază mese şi scaune în faţa scenei. Şi gata, teatrul de vară e pregătit să-şi deschidă stagiunea. Primul moment artistic e, însă, compromis din cauza unui fals cântăreţ: individul pretinsese că e celebrul şansonetist Paul Dalmed. Se trece peste eşecul iniţial şi se aduce o altă trupă care prezintă „Traviata“ de Verdi, dar şi acest spectacol produce dezamăgire patronilor şi spectatorilor: niciun interpret nu‑şi învăţase partitura. Vrând să nu piardă investiţia făcută, Mitică Georgescu îl cheamă pe actorul Nicolae Niculescu-Buzău să alcătuiască o trupă de operetă şi de comedie.
Iar Niculescu-Buzău se achită cu succes de sarcină şi încropeşte repede un ansamblu artistic de 50 de persoane: actori, cântăreţi, balerini. Ansamblul se produce până la finalul stagiunii, iar numele Grădinii Otetelişanu intră în conştiinţa colectivă. Răcoarea dată de copacii din grădină, spectacolele pline de farmec şi veselie, servirea ireproşabilă de la mese, toate atrag un public numeros.
Teatrul de operetă, impus la Otetelişanu
Opereta s-a impus greu în arta românească. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, teatrul de operetă era prezentat numai de trupe străine. Câţiva artişti români încercaseră să creeze trupe de operetă autohtone, dar strădaniile lor fuseseră zadarnice. Publicul era dezinteresat. La Bucureşti, opereta nu şi‑a putut face loc până când nu şi-a găsit un sediu şi un om care să o promoveze cu adevărat. Şi aceasta se petrece abia în 1904, când Constantin Grigoriu închiriază Grădina Otetelişanu de la antreprenorul Mihail Stere. Tenor de operă şi operetă, profesor de muzică, autorul comediei „Don Vagmistru“, Grigoriu pune bazele primei trupe profesioniste de operetă de la Bucureşti.
Cererea lui Grigoriu pentru aprobarea deschiderii stagiunii de vară în Parcul Otetelişanu datează din 20 aprilie 1904. Iată cum suna solicitarea trimisă Direcţiei Generale a Teatrelor: „Domnule Director, Subsemnatul Const. Grigoriu artist luând pe a mea seamă conducerea unei trupe de operă, operetă şi comedie, formată din elemente româneşti, spre a da reprezentaţiuni în Parcul zis Otetelişeanu precum şi în alte săli şi grădini de spectacol din capitală şi provincie, cu începere de la 10-15 iunie anul curent; cu un repertoriu format din piesele notate pe contra pagină şi în afară de aceste piese mă voi servi şi de vechiul repertoriu deja jucat în capitală de trupele de operă şi operetă. Pentru care vă rog respectuos a mi se da cuvenita autorizaţie spre a mă servi la trebuinţă. Constantin Grigoriu, Artist, Clopotarii noi 88“.
Primele spectacole
Cu toate greutăţile inerente începutului de drum, cu toate zvonurile potrivnice, la 26 iunie 1904, pe scena Grădinii de vară Otetelişanu răsună vocile lui Nae Ciucurette, Ion Băjenaru, N. Niculescu-Buzău, Gogu Carussy, Velimir Maximilian, Leontina Ioanid, Ana Grand, în opereta „Prinţesa de Canari“ de Lecocq. Frumos montat, cu decoruri şi costume de epocă, spectacolul suferă însă critici din pricina şarjelor la care interpreţii apelează prea des şi din pricina textului considerat a fi plin de vorbe seci: „Eu sunt generalul Bombardos!/Du-te la dracu de scârbos!/Eu sunt generalul Pataquès/Vedea-te-aş sus pe meterez!“. După două reprezentaţii, spectacolul e retras de pe afiş. Şi piatra de temelie a Companiei lirice Grigoriu se pune cu prilejul celei de-a doua premiere: „Vânt de primăvară“ de Joseph Strauss.
Constantin Grigoriu impusese artiştilor un program strict: repetiţiile începeau la ora 9.00 dimineaţa şi ţineau până la ora 13.00. Se lua apoi o pauză până la ora 15.00, după care din nou repetiţii până spre seară. Vrând să fie un exemplu pentru trupa sa, Grigoriu venea primul şi pleca ultimul. Urmărea întotdeauna repetiţiile din stânga scenei pentru a observa cât mai bine jocul şi interpretarea artiştilor. Pentru a putea fi obiectiv în procesul creării spectacolelor, renunţase să mai joace în ele, cu o singură excepţie: atunci când s-a montat „Voievodul ţiganilor“ de Johann Strauss.
Prima stagiune a companiei lirice pusă pe picioare de Constantin Grigoriu se încheie în septembrie 1904. Artiştii trupei se pregătesc să plece fiecare pe drumul lui: unii, în lungi turnee prin ţară, alţii, la Teatrul Naţional. Timp de un an, trupa pe care o alcătuise Grigoriu iese din peisajul cultural al Capitalei. În vara lui 1905, compania Grigoriu se reface, dar vin şi oameni noi, printre care şi tânărul tenor Nicolae Leonard. Trupa are un succes imens cu „Moştenitorii veseli“ de Winterberg.
Traducerea era făcută de regizorul Paul Gusty, care introdusese şi nişte cuplete atractive, în ton cu realităţile vremii. Unul dintre cele mai amuzante momente ale spectacolului era, de pildă, interpretarea cupletului „Eu sunt maiorul Mura“ de către comicul Niculescu-Buzău. Gusty se inspirase dintr-un caz real din Bucureşti. La acea vreme putea fi văzut, fie plimbându-se de-a lungul şi de-a latul Căii Victoriei, fie la Capşa, un ofiţer. Portocală se numea. Acesta devenise un personaj pitoresc al Capitalei din cauza ţinutei sale „deochiate“. Purta monoclu, tunică de ofiţer de roşiori, pantaloni albi, bufanţi, cravaşă în mână şi mănuşi albe. Aşa că atunci când Niculescu-Buzău apare în scenă într-un costum identic cu acela al ofiţerului Portocală, publicul e în delir. Minute în şir, Niculescu-Buzău nu poate rosti un cuvânt din pricina hohotelor de râs.
După cum povesteşte însuşi actorul în amintirile sale, versurile nu spuneau prea multe, dar muzica era atât de antrenantă, încât cupletul a devenit „şlagărul“ bucureştenilor. Iată cum suna cupletul: „Eu sunt maiorul Mura-Mura,/ Priviţi-mă cum natura mi-a înzestrat făptura./ Din cap până-n picioare, cioare, cioare,/ În veşnica-mi splendoare... eu cresc ca o floare“.
În vara următoare, când să se reunească trupa pentru o nouă stagiune plină de succese, cade însă bomba: trei dintre cei mai buni oameni ai companiei, Maximilian, Ciucurette şi Carussy, nu se mai întorc la Otetelişanu şi se duc să joace la Grădina Blanduziei. În 1907, însă, revin la casa şi grădina de pe Calea Victoriei.
Şi, pentru a crea stabilitate trupei, Grigoriu le propune în 1909 lui Leonard, Ciucurette şi Maximilian să facă parte din asociaţie, cu drepturi şi datorii egale în cadrul companiei. Astfel, ansamblul artistic de la Grădina Otetelişanu devine un adevărat teatru profesionist de operetă. În lipsa unei subvenţii din partea statului, în lipsa unui sediu permanent în lunile friguroase, artiştii trupei sunt nevoiţi să onoreze însă şi alte angajamente şi să joace la foc continuu, fără pauze, până la epuizare. Noua asociaţie joacă, astfel, din toamnă până în primăvară fie în turnee prin ţară, fie la Teatrul Liric din Piaţa Valter Mărăcineanu, pentru a reveni apoi în lunile de vară la Otetelişanu.
Istorie încurcată şi război
Pentru o bună bucată de vreme, Grădina Otetelişanu rămâne sediul de vară al Companiei Grigoriu. Şi, prin tenacitatea şi profesionalismul de care dă dovadă, ansamblul reuşeşte să impună opereta, timp de câţiva ani, ca pe cel mai iubit gen de spectacol din Bucureşti. După aproape un deceniu de la fondarea companiei, Grigoriu se îmbolnăveşte şi cedează conducerea lui Maximilian şi Leonard. La puţin timp, în 1913, moare. Trupa nu se destramă însă şi continuă să joace pe scena de la Otetelişanu în timpul verii, iarna făcând turnee sau jucând la Teatrul Liric.
În 1914, însă, o nouă lovitură: Florica Florescu, Nae Ciucurette şi Gogu Carussy părăsesc cu totul compania Grigoriu. Iar în vara lui 1915, grădina e închiriată Companiei de operetă Grigore Gabrielescu. Un an mai târziu, în vara lui 1916, artiştii trupei Grigoriu se întorc la Otetelişanu. Pentru puţin timp însă... Atunci când, în luna august, vocile lui Leonard şi Jeny Metaxa-Doro răsună în spectacolul „Paradisul“, Bucureştiul e invadat de zgomotul trompetelor care anunţă intrarea României în război. Iar grădinilor de vară li se interzice prezentarea de ­spectacole.
Teatrul de revistă şi de comedie câştigă teren
Din vara lui 1917 spectacolele din grădini sunt din nou prezente în peisajul bucureştean. La Grădina Otetelişanu revine Compania Grigoriu, care va juca aici până la destrămarea ei, în 1922. Numai că opereta începe să intre în declin, iar locul ei e luat de spectacolele de revistă. Astfel, în ton cu vremurile şi cu gusturile, din vara lui 1926, scena Grădinii Otetelişanu începe să găzduiască trupe de revistă şi de comedie. Compania de Revistă Spiriduş, condusă de Nicuşor Constantinescu, Aurel Ion Maican, Nicu Kanner şi Ion Anestin, prezintă toată vara lui 1926 două spectacole de revistă. Aceste ansambluri teatrale înjghebate pe timpul verii se luptă, însă, să supravieţuiască.
Într-un interviu acordat revistei „Teatrul“ în 1964, Nicuşor Constantinescu îşi aminteşte condiţiile în care îşi desfăşurau activitatea la Otetelişanu: „Dar iată-mă la 20 de ani, director: împreună cu Aurel Ion Maican, director al ansamblului ce juca la Parcul Oteteleşeanu. Cu actori mulţi şi buni: Vraca, Calboreanu, Timică, Silvia Dumitrescu... toţi asociaţi «la parte». Greu. Mergea greu... aveam şi reclame în reviste: se desfunda o sticlă de şampanie şi fabrica Rhein ne trimitea trei sticle pe seară. Şi, ce e mai important, o scenetă satiriza politica de «pertractări» a unui partid istoric de guvernământ. Toată conducerea partidului era înfăţişată la o şedinţă interminabilă, în faţa a două tăvi cu plăcintă: «din care luăm, cu brânză sau cu carne?»... Plăcinta era furnizată de cunoscutul Follas... Dar, la repezeală, guvernul i-a majorat impozitul lui Follas, şi acesta nu ne-a mai trimis plăcinta. «Scoateţi scena şi vă dau plăcinta...», ne-a trimis vorbă plăcintarul. Şi n-am cedat. Conştiinţele noastre tinere au rămas intransigente. Şi, în continuare, după spectacol, împreună cu Ion Aurel Maican, mâncam numai covrigi cu... şampanie“ (Al. Popovici, „Cu Nicuşor Constantinescu despre el şi despre alţii“).
Sfârşitul poveştii
În 1930, alte schimbări: Compania Bulandra-Manolescu-Maximilian-Storin deschide o întreagă stagiune de vară la Otetelişanu. Şi grădina migrează cu totul înspre teatrul dramatic. În vara lui 1930 se joacă, de pildă, comediile „Înapoi la şcoală“ de André Birabeau, „Familia Bliss“ de Noel Coward, „Niculescu Rasputin“ de Vlădoianu şi Kiriţescu, „Mugurul“ de Georges Feydeau.
Din păcate, însă, frumoasa grădină Otetelişanu avea să se mai bucure de râsetele spectatorilor şi de replicile actorilor doar o vară. În 1931, casa şi grădina purtând numele boierului oltean care cumpărase locul dispar sub lovitura târnăcoapelor, pentru ca să se înalţe în locul lor Palatul Telefoanelor. Hohotele de râs care umpleau parcul rămân doar o amintire, câteva rânduri în cărţile memoria­liştilor.
„Reumatismul cică este sigur“
Atunci când, în 1904, Constantin Grigoriu trimite o scrisoare Direcţiei Generale a Teatrelor cerând să i se aprobe deschiderea unei stagiuni de vară la Grădina Otetelişanu, gurile rele nu dau nicio şansă acestei iniţiative. Actorul Velimir Maximilian (foto) evocă momentul: „Dar tocmai această închiriere a făcut pe mulţi să considere întreprinderea plănuită de Grigoriu, ca născută moartă. Parcul Otetelişanu era necunoscut. Servise doar la rare chermese, date de către protipendada bucureşteană. Se mai spunea că plantaţia parcului era periculoasă sănătăţii. Răutăcioşii spuneau că odată cu biletul de intrare în parc e bine ca spectatorii să-şi ia şi un bilet de băi la Techirghiol. Reumatismul cică este sigur... Se mai spunea că este atâta igrasie şi frig în parc, încât antreprenorul restaurantului Tomek (pe locul unde se află astăzi Teatrul de Estradă) nu cumpăra vara gheaţă. Lega sticlele de vin cu sfoară, le lăsa jos în parc şi după un minut le ridica îngheţate“ („Evocări“, 1964).
„Eu sunt maiorul Mura“
În vara lui 1905, Niculescu-Buzău stârneşte valuri de râsete interpretându-l pe „maiorul Mura“, în spectacolul „Moştenitorii veseli“. În cupletul „Eu sunt maiorul Mura“ era parodiat un anume ofiţer Portocală, figură foarte cunoscută în Bucureştiul acelor ani. Ofiţerul Portocală obişnuia să se plimbe pe Calea Victoriei într-o ţinută „aparte“, monoclu, tunică de ofiţer de roşiori, pantaloni albi, bufanţi, aşa că atunci când actorul Niculescu-Buzău (foto) apare în scenă într-un costum identic cu acela al ofiţerului, publicul e în delir. Velimir Maximilian povesteşte cum a decurs reprezentaţia: „Nu văzusem niciodată pe acest coleg, cu o fire nespus de calmă, atât de emoţionat ca în seara premierei. Îşi aştepta replica plimbându-se printre nişte grămezi de lemne tăiate şi depuse într-un colţ al grădinii. Îl incomoda sabia şi îl indispunea grozav faptul că pantalonii, deşi ultra scrobiţi, nu stăteau bufanţi, cum ar fi dorit el. În sfârşit îşi face intrarea şi cântă cupletul memorabil «Eu sunt Maiorul Mura». Tunete de aplauze i-au acoperit ultimele note. Dar Buzău nici la actul al doilea nu-şi redobândise calmul. În acest act trebuia pe scenă o lumânare aprinsă. Cu multă greutate a fost convins să o lase acolo. «S-a dus dracului tot actul! Să vezi că publicul în loc să ne asculte are să se uite toată vremea la lumânare, să nu care cumva să se stingă din cauza vântului, sau să cadă jos şi să ia foc scena»“. („Evocări“, 1964).
„Domnule Leonard, cine dracu te-a pus să mori...“
Din cauza programului extrem de solicitant şi din cauza unei pneumonii, în 1910, tenorul Nicolae Leonard e la un pas de moarte. La un moment dat se răspândeşte chiar vestea că „prinţul operetei“ – adulat de toate categoriile de public, nu doar de femei – a murit. Ţara e cuprinsă de jale, dar, la puţină vreme, se află că informaţia fusese eronată. Iar bietul Leonard e asediat, la propriu, de scrisorile fanilor. Cele mai multe pline de recunoştinţă, de mulţumiri Domnului. Altele, însă, cu un conţinut absolut hilar. Iată-l pe unul nemulţumit cu-adevărat că Leonard n-a murit. Nu de alta, dar falsa moarte îi stricase toate planurile de căpătuială. A se vedea scrisorica: „D-lui Leonard care a înviat din morţi. «Domnule Leonard, Cine dracu te-a pus să mori sau mai bine zis pentru ce te-ai ţinut de haloimăsuri şi-ai înviat?...M-ai nenurucit şi pă mine şi pă toată familia mea!... Auzind că ai murit am vrut să-ţi fac puţină reclamă şi am investit tot capitalul meu în fotografii cu tine pe catafalc!... Escrocul de fotograf mi-a luat şi el o mulţime de bani, ca să suprapună pe un clişeu, cu un mort pe catafalc, capul tău, ca să creadă lumea că eşti tu!... De ce-ai înviat prezevenghiule?...Ca să mă nenuruceşti pe mine?... Eu, care am vrut să-ţi fac un bine şi te-am cocoţat pe catafalcul cel mai frumos şi mai plin de flori, pe care-l avea fotograful în atelierul lui?... Ce mă fac eu acuma cu 20.000 de fotografii?... Nevastă-mea vrea să divurţeze şi eu nu mai am para chioară!... Dacă vrei să mă scapi de mizerie, ori achită-mi costul fotografiilor, ori te rog să fii atât de jentil şi să mori. Crezi că eu nu ştiu că toată afacerea cu moartea e o escrocherie ca să-ţi faci reclamă, dar pe mine să mă despăgubeşti că te dau în judecată. Moriţ Goldenberg. Iaşi»“ (Pinguin, „Leonard. Viaţa, cariera şi aventurile sentimentale ale Prinţului operetei. Bucureşti“, 1929).

La dans în ritm de vals la Balul Bucureştiului interbelic
Fundaţia Calea Victoriei va organiza Balul Bucureştiului Interbelic unde dansurile foxtrot şi charleston, rochiile franjurate, pălării coborâte pe frunte sau muzica anilor ’30 vor fi din nou la modă. Balul va avea loc pe 27 mai, începând cu ora 20.00, la Cercul Militar Naţional, în Sălile Bizantină, Norvegiană şi Gotică.

Evenimentul nu propune doar o plăcută călătorie în timp sau un prilej de socializare, ci mai ales o prezentare a istoriei bogate, a frumuseţii arhitecturale şi a fermecătoarelor poveşti din Bucureştiul interbelic. Pentru a intra mai uşor în atmosfera perioadei interbelice, invitaţii sunt rugaţi să poarte costumaţie care să amintească de elegantele timpuri ale Bucureştilor de odinioară. De asemenea, Ansamblul Artistic al Armatei va întreţine atmosfera Balului cu muzica specifică perioadei interbelice.
Biletul pentru participare la bal este de 150 ron/persoană.Deoarece locurile sunt limitate, participanţii sunt rugaţi să îşi trimită înscrierile la adresa: bal@victoriei.ro
Evenimentul este organizat de Fundatia Calea Victoriei în colaborare cu Cercul Militar National, sub egida Bancii Naţionale a României şi a Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Originile cartierelor din Bucuresti



Balta Alba - Daca am inteles eu bine, aici se afla o groapa de var
unde in vremea lui Caragea se topeau cadavrele ciumatilor. Cand ploua,
locul devenea o balta. Alba.
Baneasa - Nevasta banului. In cazul de fata, ea era nevasta banului
Dimitrie Ghica.
Berceni - Francisc Rákóczi al II-lea pleaca la turci (nici el nici
turcii nu se intelegeau cu Habsburgii, iar asta ii facea prieteni). La
fel procedeaza si o parte din apropiatii lui Rákóczi. Mai exact o
ceata de husari condusi de groful Miklós Bercsényi. Nu stiu daca au
stat doar ca sa-si traga sufletul ori s-au oprit de tot, cert este ca,
undeva la sud de Bucuresti, husarii Berceni au luat o pauza.
Colentina - Probabil e doar o legenda (asemanatoare cu legenda numelui
Bucurestilor). Astfel, Colentina vine de la "colea-n-tină" - cu
referire la locul baltit unde Matei Basarab i-ar fi urlat pe turci
intr-o batalie. O vreme s-a numit si "Olintina"
Cotroceni - Numele ii vine de la "a cotroci", "cei care "cotrocesc".
Un vechi regionalism care inseamna "a cotrobai", "a scotoci", "a
scormoni".
Crangasi - Etimologia este evidenta. Candva aici era o prelungire din
Codrul Vlasiei - un crang. Aici traiau, normal, crangasii.
Dealul Spirii - Dupa numele doctorului Spiridon Kristofi (de i se mai
zicea si "Spirea"), care a ridicat in 1765 pe Dealul lupestilor o
biserica (Spirea Veche)
Dristor - Numele vine de la Silistra care-i mai zice si Dârstor sau
Dristor. Intre razboaie prin locul care inainte se chemase "Gura
Lupului" trecea drumul ce pleca de la sud de Bucuresti si tinea pana
la Silistra: Drumul Dristorului (Diristorul si Kaliacra - provincii
romanesti la sud de Dunare).
Drumul Taberei - Tudor Vladimirescu intrand in Bucuresti pe la vest in
anul 1821, isi aseaza aici tabara de panduri.
Ferentari - paradoxal, Ferentariul are cea mai rafinata origine a
numelui: vine din latina (!!!!) "Ferentarius" - Soldat din infanteria
usoara a legiunilor romane. N-am aflat insa care-i legatura.
Floreasca - dupa numele boierilor care au stapanit locurile
respective: Florestii
Ghencea - Din turca vine. Pe vremea fanariotilor, Ghenci-aga era seful
arnautilor din garda domneasca. Aici s-a ridicat o biserica. Biserica
era a Ghencei
Giulesti – O proprietate boiereasca: a Julestilor
Lipscani - din slava - Lipsk, Lipsko („locul cu tei"). Acest "loc cu
tei" este Leipzig (Lipsca). Negustorii veniti in Bucuresti cu lucruri
aduse de la targul din Leipzig se numeau, evident, Lipscani.
Militari - In secolul 19 aici era zona de instructie militara,
probabil si o garnizoana. O vreme a functionat aici "Pirotehnia
Armatei"
Pantelimon - isi ia numele dupa Manastirea Sf. Pantelimon. In greaca
"pan" inseamna "tot" si "éléïmon" inseamna mila. Panteleimon = cel
milostiv, intreg-milostivul.
Rahova - Aici e simplu. Numele e relativ nou si vine de la Calea
Rahovei una dintre cele cinci artere botezate in secolul 19 spre
aducere aminte a Razboiului de Independenta: Calea Grivitei, Calea
Plevnei, Calea Rahovei, Calea Victoriei si Calea Dorobantilor.
Salajan - Un nume si mai nou. Nu vine de la Salaj, ci vine de la Leon
Szilaghi cunoscut si sub numele de Leontin Salajan.
Titan - isi ia numele de la fabrica de ciment "Titan" construita la
inceputul secolului XX
Vitan - De la D. Papazoglu aflam ce-i ala un vitan: "În ocolul
oraşului, spre nord, este câmpia Vitanului, unde vitele orăşenilor îşi
aveau păşciunea"

Harta prostitutiei din Bucuresti!


Vezi care sunt cele mai populate zone de bordeluri si "saloane de masaj" . Potrivit unui studiu realizat de departamentul de sociologie al SNSPA, citat de Realitatea.net, Bulevardul Magheru, intrarea Stefan Furtuna, str. Buzesti sau strada Matasari sunt cele mai cunoscute zone percepute de bucuresteni ca fiind "paradisurile placerii din Capitala".

Bordeluri "cu renume", cum sunt definite de intervievati, se afla si pe Calea Mosilor, str. Mircea Vulcanescu, Calea Grivitei, Calea Plevnei, Zona IDM, Calea Calarasilor, Calea Dorobanti, str. Grigore Cobalcescu, Bulevardul Decebal, Bd. Magheru, Bd. Marasesti, Bd. Mircea Voda, Piata Muncii, Piata Alba Iulia, Piata Romana, str. Popa Tatu, Bd. Regina Elisabeta, Bd. Regina Maria, Calea Vacaresti, Zona Tineretului.

Reguli de circulatie in Bucuresti



Regula 1: in Bucuresti nu exista reguli.
Regula 2: niciodata nu trebuie sa vorbiti despre faptul ca in
Bucuresti nu exista reguli.
Regula 3: orice portiune libera de asfalt constituie un loc ideal de
parcare. In aceasta ordine de idei, faptul ca acea portiune de asfalt
este in fata unei curti cu garaj, in mijlocul unei intersectii sau pe
linia de tramvai, este total irelevant.
Regula 4: oricine isi poate gasi un loc de parcare "platit" in jurul
blocului, atata timp cat este primul care isi scrie pe asfalt numarul
cu vopsea si isi monteaza gardulet de fier.
Regula 5: In Bucuresti nimeni nu are propriul lui loc de parcare.
Primul venit e primul servit. De asemenea primul sosit are dreptul de
a-si marca teritoriul cu urina.
Regula 6: in Bucuresti nu se aplica regula prioritatii de dreapta. Sau
de stanga. Sau de mijloc. Prioritate are intotdeauna cel care are
masina mai mare si un levier in portbagaj.
Regula 7: in Bucuresti toate semnele de circulatie sunt adresate
exclusiv soferilor din provincie.
Regula 8: niciun sofer din provincie nu are ce cauta in Bucuresti. In
cazul identificarii unui sofer din provincie se depaseste pe dreapta,
se claxoneaza si se deschide geamul la jumatate pentru intimidare.
Regula 9: claxonatul este un semn de apreciere prin care doi soferi se
saluta si isi comunica unul celuilalt faptul ca si-au remarcat
masinile.
Regula 10: benzile sunt facute doar pentru biciclisti. Ce om decent ar
putea sa conduca o masina printre doua linii paralele?!
Regula 11: adevarata semnificatie a culorilor de la stop este:
Rosu: in principiu opresti, insa regula poate fi incalcata de Salvare,
Pompieri, coloane oficiale si tineri intre 18 si 20 de ani sau de cei
care nu poseda permis de conducere dar totusi se afla la volan.
Galben: in principiu ai voie sa treci mai departe, insa doar daca ai
peste 200 de km/h, iar masina este tunata si are jenti de aliaj cu
spite.
Verde: treci, insa nu in mod obligatoriu, putand si sa tragi un pui de
somn. Daca totusi nu ai plecat de la stop in 10 secunde de la
aprinderea becului verde inseamna ca esti de acord sa suporti
consecintele.
Regula 12: nicio masina cu girofar nu se grabeste de fapt sa ajunga
undeva, decat cel mult sa ia comanda de la pizza. Ce rost are ca altii
sa manance pizza in timp ce tu stai blocat in traffic?
Regula 13: femeile nu deosebesc stanga de dreapta, nu conteaza deci ce
mana folositi pentru a le semnala o eroare.
Regula 14: Abtibildurile cu bulgari de foc, siglele de Mercedes si
crucile agatzate de oglinda cresc personalitatea masinii si implicit
sansele de a avea prioritate candva.
Regula 14 si 1/2: niciodata nu poti avea destule cruci, icoane si
matanii agatate de oglinda retrovizoare..
Regula 15: absolut toti pietonii sunt cretini si nu stiu de fapt ce
vor sa faca cu viata lor.
Regula 16: in lunile calde este absolut obligatoriu mersul cu toate
geamurile deschise, aerul conditionat pornit si muzica (preferabil
manele sau Parazitii) la maxim.
Regula 17: semnalizarea schimbarii directiei de mers este rezervata
strict incepatorilor, femeilor si soferilor
din provincie.
Regula 18: orice conflict in trafic poate fi rezolvat amiabil cu
sabii, topoare si cativa prieteni chemati prin telefon.
Regula 19: linia de tramvai este o pista secreta de accelerare.
Regula 20: toti cei care spun ca nu blocheaza intersectia, blocheaza
intersectia.
Regula 21: statia de troleu este un loc ideal de parcare pe timp de
ploaie pentru ca are copertina.
Regula 22: orice daune produse masinii in trafic se raporteaza la
politie folosind parola secreta "Asa am gasit-o de dimineata in
parcare"
Regula 24: orice blocaj in trafic este vina exclusive a primariei care
nu este in stare sa administreze drumurile mai bine.
Regula 25: oricine nu este de acord cu aceste reguli este pieton,
femeie sau sofer din provincie

Bucurestiul, cel mai atractiv oras est-european pentru investitori

Forturile Bucurestiului



http://www.natgeo.ro/romania/romania/forturile-bucuretiului


Am hotarat sa sarim peste poarta ruginita. Ne-am facut apoi loc printre tufe, ne-am furisat prin iarba inalta, printre gunoaie, musuroaie, balti si noroaie, pana am ajuns la o cladire cu un fronton impunator. Era Bateria intermediara 4-5. Muste bazaiau nervoase in jurul unei mate moarte si duhnea ingrozitor.
Cand am masurat cu o creanga adancimea santului de aparare din fata intrarii, broastele din el au inceput sa sara panicate de colo-colo. Era mal, nu aveam cum sa trecem prin el, pentru ca ne-am fi putut afunda. Am sarit inauntru pe o fereastra si m-a izbit mirosul de umezeala si putred. Cunosteam, in principiu, constructia, pentru ca era la fel ca si celelalte doua baterii pe care le vazusem deja cu Stefan Cristescu, un tanar arhitect de 26 de ani ce vizitase, cu sarg si pasiune, multe astfel de fortificatii in ultimii ani.
Aici era insa mai intuneric, mai infricosator. Aceasta a fost una dintre opririle noastre din turul pe care l-am facut prin camuflata centura de fortificatii a capitalei, formata din 36 de constructii: forturi si baterii, ridicate in urma cu peste 110 ani pentru a proteja orasul.
Am inteles atunci emotiile pe care le-a avut Cristescu de fiecare data cand descoperea cate un loc nou, si l-am invidiat. Timp de 5 ani, el a cautat prin arhivele militare si prin carti vechi. "Am aflat de existenta lor de la niste prieteni romani stabiliti in Belgia, care vizitasera fortificatii din alte tari, construite in aceeasi perioada" - povesteste Cristescu.
"Centura are o importanta deosebita, pentru ca e unul dintre ultimele sisteme de fortificatii omogene in jurul unei capitale dupa planul celebrului general Brialmont si reprezinta stadiile finale ale fortificatiilor detasabile. Proiectul lui Stefan Cristescu reprezinta primul pas in cercetarea necesara pentru valorificarea acestora, dupa care e nevoie de un proiect pentru restaurarea si punerea lor in valoare" - spune Sergiu Isopescu, cercetator la Institutul pentru Studii Militare. Istoria centurii fortificate a Bucurestiului incepe odata cu venirea pe tronul Romaniei, in 1866, a lui Carol I.
Printul de 27 de ani, discipol al celebrului feldmaresal Moltke, punea pentru prima data problema construirii unor forturi care sa apere capitala in cazul unui pericol extern. Aceasta era una dintre actiunile sale prin care incerca sa ridice standardul unei Romanii ramase in urma in mai toate domeniile. Lucrarea urma sa fie una de mare amploare.
S-au infiintat mai multe comisii, care au facut studii pentru a gasi modalitatea cea mai eficienta de a construi fortificatiile. Artileria se dezvolta repede, in contextul revolutiei industriale, si centura de aparare trebuia sa fie adaptata la acest progres. In anul 1882, dupa obtinerea independentei tarii, o noua comisie reincepea studiile intrerupte din cauza razboiului, terminat in 1877.
In paralel cu comisia din Romania, ce i se parea, probabil, ineficienta, Carol I l-a invitat la Bucuresti pe generalul belgian Henri Alexis Brialmont, cel mai cunoscut si apreciat inginer militar al secolului al XIX-lea, care proiectase fortificatii pentru orasele Liege, Namur, Anvers.

Bucurestiul mai are nevoie de 140.000-170.000 locuinte pentru a ajunge Varsovia, Praga si Budapesta

Turism


Bucuresti: proiect hotelier exclusivist

Turism


Hotelurile noi din Romania

Bucureştiul, pe locul 28 în topul oraşelor verzi



Capitala se află pe locul 28 într-un clasament al celor mai verzi 30 de oraşe din Europa, relatează Mediafax. Pe primul loc este Copenhaga, capitala Danemarcei oraşul care găzduieşte zile acestea summitul ONU privind mediul. [Citeste]

Povestea Bucureştiului într-un album inedit









În
vremea lui Ţepeş se numea Cetatea Dâmboviţei, acum este capitală
europeană. Bucureştiul, căci despre el este vorba, a împlinit 550 de
ani de la prima atestare documentară şi a primit drept cadou un volum
inedit de imagini, documente şi poveşti. Cel care le-a cules de prin
arhive, colecţii private, de la istorici a fost Radu Oltean, un
bucureştean pasionat de istoria Capitalei. Povestea a început mai întâi
pe un blog, apoi a ajuns într-o carte de patrimoniu.

Turism



Petreceti un weekend in Capitala

Hotelul Radisson Blu din Bucuresti

Capital Plaza, in Bucuresti

Istoria Bucurestilor, prin ochii pompierilor