TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

Tara lui Fildes-Voda

Precum Dorothy in Tara lui Oz sau Alice in tara
Minunilor, intram in pravaliile de antichitati ca intr-o magnifica lume
a artei imbratisate de panza de paianjen. Candva, intr-un Bucuresti in
care masini de genul Pobeda, Volga sau Ceaika „vajaiau” pe bulevardele
cu militieni la „borcan” (un fel de chiosk de supraveghere a
intersectiilor, prilej de bancuri pentru Mircea Crisan sau N. Stroe)
exista o vorba draga tuturor: chinezariile. Pe atunci dominau
portelanurile si nu oricine isi permitea un bibelou. Mi-amintesc cat de
drag imi era „Betivul stand pe banca”, maricel si viu colorat,
exceptional de sugestiv. Poate credeti ca vorbesc despre un kitsch, dar
acel portelan costa mai mult decat salariul tatei...


Au aparut treptat figurinele din jad – predominant
in verde-maslina – si apoi, rare si cu o stralucire diafana,
minisculpturile in fildes. Formele laptoase, care parca te indeamna sa
le mangai cu duiosie, au cucerit lumea si, fara o logica prea clara,
sunt denumite peste tot „antichitati”. Singura explicatie posibila este
ca sculptura in fildes era practicata si pe vremea faraonului Keops
(„Khufu” pentru anglosaxoni), si pe vremea temutilor imparati chinezi
cu o suta de concubine (si alte o suta in asteptare). Asadar,
„fildesariile” (pardon de expresie!) pe care le admiram astazi sunt,
cele mai multe, antichitati din secolul XX si uneori chiar XIX. Cine
achizitioneaza un fildes mai vechi, sigur nu merge cu tramvaiul.
Romanii,
in perioada de declin a imperiului, aveau un obicei interesant, care a
influentat arta primilor crestini ai Romei si apoi a intregii
crestinatati: consulii isi imortalizau portretul pe un diptic din
fildes (doua placi gravate cu o adancime variabila). Ulterior, la
Constantinopol, au aparut marii maestri au tripticelor, iconoclasti de
mare clasa. intre secolele VI si XII, acestia au fost cei mai renumiti
artisti ai crestinatatii, dar ulterior arta lor s-a stins treptat. Nici
nu era de mirare, caci excesul de zel a condus la extinctia elefantilor
din nordul Africii, al caror fildes era materia prima exclusiva. Pe
atunci, ca si acum, fildesul ramasitelor de mamuti sau al morselor era
folosit doar in tarile exotice, precum China si Japonia. Daca un
european vrea sa atinga fildesul fara mare greutate, sa pipaie clapele
pianului, bilele de biliard sau piesele de sah de la „Antiques”.
De
fiecare data cand admir o sculptura in fildes (de elefant sau mamut)
facuta de un artizan chinez, imi doresc sa vad si mainile care pot dau
la iveala asemenea minunatii. Detaliile milimetrice iti iau ochii si
incantarea merge pana spre extaz atunci cand ai in fata o alegorie
complicata, cu multiple personaje (cu chipuri bine definite), surprinse
in mediul lor profesional: tamplari, preoti, agricultori etc.
Frunzulitele delicate de bambus sau alti arbori specifici sunt atat de
bine definite, incat numai albul laptos iti da de stire ca nu sunt
reale. Fireste, Buddha are un loc privilegiat, la fel si nelipsitul
dragon (varul balaurului nostru) care ti-aminteste ca el patroneaza
zodiacul chinezesc si teribilul concept de „karma” in sirul
reincarnarilor.
Scenele din viata imperiala au
inspirat compozitii mai complicate, la fel si asa-zisul arbore al
vietii chinezesc – o spirala cu o evolutie semnificativa de la material
la spiritual, de la concret la abstract... Elefantii trebuie protejati
si vom vedea din ce in ce mai multe substituiri ale fildesului cu
polimeri. Noroc ca exista antichitatile, unde un comersant abil va
scrie pe etichete cate o dinastie chineza ca sa mai adauge un zero.

Bucureşti 550

Capitala României se află în pragul unui frumos jubileu - 550 de ani de
la prima atestare documentară, datorată domnitorului Vlad Ţepeş. Plin
de poveşti şi încărcat de semnificaţii, oraşul vădeşte şi cele 5 secole
şi jumătate de evoluţie, dar şi tumultul cotidian, fiind astăzi un loc
vibrant, în continuă transformare. În mare parte datorită planului
ambiţios de transformare a oraşului pe care şi l-a propus actualul
primar general, prof. dr. Sorin Oprescu, cel care doreşte să facă din
vechea cetate a lui Bucur un oraş în care să şi trăim, nu doar să
locuim.
Ziarul „Ultima oră” va reflecta acest eveniment în numerele sale
următoare, prin reportaje, informaţii, interviuri, pentru a oferi
bucureştenilor prilejul de a simţi efervescenţa manifestărilor.
Publicăm în continuare documentarul realizat de prof. Ionel Zănescu,
care reflectă felul în care Bucureşti se întoarce spre el însuşi, spre
izvoarele de la care a pornit spre a fi ce este în zilele noastre - un
spaţiu citadin cu certă amprentă europeană, păstrător de istorie şi
purtător de progres.

Problema înfiinţării oraşului de pe Dâmboviţa este reluată de Dionisie
Fotino, Cezar Boliac şi Mihail Kogălniceanu, care se îndoiesc de faptul
că Mircea cel Bătrân ar fi locuit vara la Târgovişte şi iarna la
Bucureşti, unde ar fi făcut curţi domneşti, biserică şi altele.
Al. Lapedatu în lucrarea sa „Două vechi cetăţi româneşti”, spune că,
Vlad Ţepeş (1456-1462; 1476) pentru a opri întrucâtva năvălirile
turcilor face o întărire în ostrovul de la Comana, localitate la
jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti. Tot el spune: „în a
doua jumătate a veacului al XV-lea apare o altă cetate pe Dâmboviţa în
jos de locul de mai apoi al Bucureştilor, - acel «Castrum fluvii
Dombovicha» arătat pentru întâia oară în scrierile lui Ţepeş către
braşoveni (1460)”. Părerea lui Al. Lapedatu este că „această nouă
cetate a Dâmboviţei a fost, foarte probabil ridicată de însuşi Vlad
Ţepeş”.
Ionescu-Gion în „Istoria Bucureştilor” spune, de data aceasta că „Radu
Vodă cel Frumos a descălecat Bucureştii ca scaun de domnie (s.n.)”.
Spusele sale le întemeiază pe o veche condică românească care a făcut
parte din biblioteca lui Gr. N. Manu. Eroarea poate fi trecută cu
vederea, având drept scuză că documentul emis de Vlad Ţepeş la 20
septembrie 1459 nu fusese încă descoperit şi nu intrase în circuitul
publicistic.
Ţinând seama că Vlad Ţepeş, încă din 1458, scria braşovenilor şi le
cerea meşteri în zidirea cetăţilor, că în 10 august 1460 el scria „ex
castro fluvii Domboviche”, prof. Ion Ionaşcu şi Dan Berindei au sugerat
că cetatea Bucureşti s-a construit în anii 1458-1459.
Numeroasele descoperiri arheologice, arată că din secolul al XV-lea
Bucureştii reprezentau punctul de întretăiere a principalelor căi
străbătute de mărfurile negustorilor locali sau străini, atât spre
Transilvania şi peninsula Balcanică, cât şi spre ţinuturile din vestul
Olteniei şi Moldova. Condiţiile geografice ale zonei centrale a Câmpiei
Române, dominată de codrii întinsei porţiuni mlăştinoase obliga acest
drum să urmeze un culoar de trecere spre Dunăre prin direcţia
Târgşor-Giurgiu prin vatra Bucureştilor. Cert este faptul că de la un
simplu sat, apoi un târg periodic, aşezarea Bucureşti reuşeşte să
polarizeze în decursul mai multor decenii ale secolului al XV-lea
principalele manifestări ale activităţii economice din zonele
învecinate.
Factorul economic s-a împletit, în prima jumătate a secolului al
XV-lea, cu o serie de evenimente politice, fapt pentru care a grăbit
construirea şi consolidarea noii aşezări urbane de pe malurile
Dâmboviţei. Încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea, în urma
înfrângerii statului sârb şi a ţaratelor bulgare, îşi făceau apariţia
la Dunăre armatele statului militar feudal otoman. Voievodul Mircea cel
Bătrân a fost primul domnitor care s-a confruntat cu invaziile otomane.
Cu toate victoriile repurtate, la Rovine şi pe Ialomiţa, factorul
otoman nu a putut fi oprit. În anul 1417 armatele turceşti trecând
Dunărea, ocupă Giurgiu şi Turnu şi pustiiesc aşezările întâlnite în
câmpie. Când la mijlocul secolului al XV-lea Vlad ţepeş, pregătea
puternica ridicare antiotomană, problema consolidării şi îmbogăţirii
sistemului de fortificaţii militare, în sudul ţării, nu putea scăpa din
vedere remarcabilului strateg. În aceste condiţii el ridică sau reface
unele mânăstiri ca Snagov şi Comana, fie prin construirea unor centre
fortificate în aceeaşi zonă.

http://www.ultima-ora.ro/articles.php?category_id=59&article_id=18806

Turism



Cel mai ieftin oras european

Turism



Puncte de informare turistica in Romania

Cişmigiu, tărâm al tinereţii noastre
A fost odată, în centrul Micului Paris, o lume în care se întâlneau
deopotrivă şoaptele îndrăgostiţilor cu vocile stridente ale
vânzătorilor de ziare ambulanţi şi muzica de la tarafurile lăutăreşti
cu foşnetul apei sub vâslele liceenilor sau cu hohotele lor de râs,
fericiţi că au evadat dintre zidurile Liceului "Lazăr". A fost odată o
grădină minunată a cărei poveste a început demult, acum mai bine de 200
de ani: Grădina Cişmigiu.
Istoria europeană a Cişmigiului a început de la o dorinţă practică:
Alexandru Ipsilanti, domn al Ţării Româneşti, voia să construiască
cişmele, care să dea apă proaspătă. Prima s-a ridicat lângă intrarea de
astăzi dinspre Strada Ştirbei Vodă, iar în spatele ei şi-a construit o
casă Dumitru Suiulgi-basa, şeful lucrărilor, având titlul de Marele
Cişmigiu (şeful cişmelelor).

Până la începutul secolului al
XIX-lea, Cişmigiul era numit balta lui Dura neguţătorul, mult mai
întinsă decât suprafaţa de astăzi a parcului. Aşadar, balta plină de
mâl, cu izvoare subterane nesecate, şi îmblânzirea locului i-au revenit
unui străin. Vienezul Carl Friederich Wilhelm Meyer, arhitect
peisagist, a fost adus mai târziu, sub domnia lui Gheorghe Bibescu. Iar
balta cea mâloasă s-a transformat în lac cu arteziană în mijloc.
Grădina a început să se construiască încet, încet, s-au adăugat
straturi peste straturi şi ani peste ani...

Au urmat plantarea
a mii de arbori indigeni sau din specii ra­re, proiectarea de grote
artificiale şi poduri. Aici a existat într-o vreme chiar şi o
minigrădină zoologică, unde se găseau lupi, urşi, vulpi şi castori, iar
suprafaţa grădinii a fost definitiv deli­mi­tată în 1850, după ce
parcului i s-a adăugat o bucată din grădina familiei Creţulescu.

Inaugurarea
oficială a avut loc în 1854, iar grădina a început să găzduiască
tarafuri lăutăreşti şi ritmuri mi­li­tare. În noua şi minunata
bijuterie a oraşului, trăsurile şi că­lăreţii nu aveau voie să intre şi
nici câinii sau vânzătorii am­bu­lan­ţi. De atunci şi până în anii
dintre cele două războaie mondiale, când Cişmigiul a devenit parcul
servitorilor,

Grădina a cu­noscut admiraţia unor personalităţi
pitoreşti, a nobililor şi a va­ga­bonzilor, căpătându-şi aura simbolică
încă devreme, da­to­ri­tă întâlnirilor de întrajutorare a săracilor.
Grădina a acceptat imediat semnele modernităţii timpurii, găzduind
primul chioşc de ziare din Bucureşti şi un restaurant, Monte Carlo,
proiectat de arhitectul Ion Mincu pe malul lacului, care însă a fost
bombardat în timpul războiului şi n-a avut deloc o soartă prea
lu­mi­­noasă după aceea. Iar în zona unde e biserica se spune că ar
exista un tunel care ar duce până la centrul civic...

Cişmigiul
e locul unde odată, demult răsuna taraful lui Anton Pann şi se amesteca
frumos cu valsurile vieneze ale lui Strauss, Cişmigiu e locul unde se
organizau deopotrivă meciuri de box în aer liber, care stârneau uimiri
şi zâmbete, pentru că oameni serioşi - nu-i aşa? - se băteau fără
pricină, aici aveau loc baluri şi serbări. Doar în timpul ocupaţiei
germane din vremea primului război mondial, destinaţia de grădină
publică a Cişmigiului a fost schimbată şi în locul florilor, pe lângă
alei, au fost plantate zar­zavaturi. Tot atunci se pare că şi Liceul
Lazăr a fost transformat pentru o vreme în Comandatura germană, iar
biblioteca, extrem de bogată, a avut mult de suferit, fiind arse
exemplare rare.

Pitorescul Romanesc - Valenii de Munte

Fara a ma erija in ghid turistic, simt nevoia de fiecare data cind ma intorc din weekend, sa ma consider fericita pentru cele doua zile petrecute in zona Valenii de Munte, la casuta de vacanta a familiei, situata in mijlocul unui peisaj de-a dreptul mirific. Orasul Valenii de Munte, care dupa spusele marelui poet Nicolae Labis ar fi trebuit sa se numeasca ,,Valenii de Deal,, (,,Valenii sint de fapt de deal si nu de munte,,), este inima depresiunii cu acelasi nume. Orasul, atestat documentar in secolul al XV-lea, ca Tirg al Sacuienilor si Vama (tot in acea perioada inregistrindu-se si prima atestare a ,,Drumului Teleajenului,,), este situat pe valea Riului Teleajen (Valeni, Drajna, Cerasu, Slon, Virful lui Craiu, Tabla Butii, Vama Buzaului, Brasov). Aici, la Valenii de Munte s-a instalat, in 1907, marele nostru istoric Nicolae Iorga, preferind zona respectiva pentru climatul subalpin de crutare (propice, de altfel, vindecarii bolilor cardiace, nervoase, reumatice). inconjurat de dealuri de un verde inconfundabil, al padurilor de foioase, dar si al livezilor, preponderent de pruni, meri si gutui, oraselul acesta vechi de peste 500 de ani isi pastreaza plaminii curati si inima romaneasca, desi hoardele tatarilor au calcat tinutul respectiv in picioare, incercind sa-l ocupe, in urma cu sute de ani. Serban Voda (Domnitorul Radu Serban) i-a invins insa cu oastea sa de munteni, gonindu-i de pe acele meleaguri mult rivnite� Ca marturie a bataliilor purtate, sta Crucea de la Drajna de Sus, a doua din tara, ca inaltime, dupa cea de pe Caraiman. Crucea este luminata in fiecare noapte, transmitind niste emotii unice atunci cind o privesti, de parca ar fi pogorita din ceruri, pentru a sfinti si ocroti oamenii si plaiurile lor minunate. in perioada aceasta de sfirsit de primavara - inceput de vara, zona este imbatator de inmiresmata, gratie florilor de liliac, soc, salcim, tei, care se succed cu discreta eleganta, facindu-te sa simti ca, intr-adevar, respiri, ca traiesti, reincarcindu-ti bateriile ostenite� Si daca, intr-un weekend pe aceste meleaguri, iti mai faci timp sa vizitezi si citeva obiective notabile, precum Muzeul Memorial ,,Nicolae Iorga,,, Muzeul Prunului - ambele din Valenii de Munte, Minastirea Crasna, Castrul Roman din Drajna, dupa care sa te relaxezi la un gratar stropit cu tuica renumita ,,de Valeni,,, poti spune ca ai avut un sfirsit de saptamina implinit si sa-ti doresti sa revii cit mai repede pe aceste meleaguri binecuvintate�
in incheiere, as vrea sa va citez citeva versuri deosebite despre Valenii de Munte, scrise de o buna prietena a familiei mele, Carmen Doina Aldea Vlad, versuri care reprezinta si textul Imnului orasului Valenii de Munte, oras care se sarbatoreste odata cu Ziua Europei, 9 mai:
,,Privirea lui Iorga vegheaza din timp
Aici la Valenii de Munte
Si cheia istoriei cere rastimp
Celor multi care stiu sa asculte.
Loc de legenda ca o lume de vis
Cu oamenii dintr-o bucata
Valenii de Munte au cerul deschis
Strabunii vegheaza in vatra.
Privirea lui Iorga e vie oricind
Aici la Valenii de Munte
Si pietre, si riuri transmit intr-un gind
Valenilor locul de frunte.
Cinstind festivalul cu tuica dintii
http://www.romare.ro/
Se-aduna romanii pe seara
Miroase a prune din fiert si gutui
Valenii-s bucata din tara,,

Twin Tower Barba Center Bucuresti

Palatul de pe Sărindar, mărire şi decădere

În anii interbelici, palatul „Adevĕrul” de pe Sărindar stârnea admiraţia vizitatorilor. Azi, fostul palat al presei şi al artei e o ruină. A găzduit în perioada comunistă tipografia „Luceafărul”, tipografia s-a privatizat, iar actualii proprietari nu s-au hotărât ce întrebuinţare să dea clădirii. articol complet

NH Hotel Bucuresti, acum de patru stele

Hotelul Hello din Bucuresti

Bucureştii în caftane de mătase



ILUSTRAŢIUNEA ROMĂNĂ 26 OCTOMBRIE 1938 Ce parfum arhaic din Bucureştiul de altădată, cu boieri în caftane de mătase, trecând în goana telegarilor cu caleştile peste poduri de lemn, ne aminteşte frumosul nume al Hanului cu tei!

Bucureştii sărbătoresc 549 de ani

http://www.azi.ro/index.php?data=18.09.2008&rubrica=Va_dorim_o_zi_buna&citeste=1

Carol Parc Hotel – Bucuresti

Bucurestiul de altadata
Estul are obiceiul sa inghita oamenii si visele lor. In ultima suta de ani Bucurestiul a cunoscut schimbari pe care istoria le inregistreaza doar printr-o bizara comprimare a timpului, unde respiri simultan pe mai multe paliere istorice. La fiecare 20 de ani s-au petrecut inversari de roluri sociale; daca intr-o prima varsta au fost traite alaturi de Europa, pentru a doua varsta istorica, Bucurestiul a intrat in malaxorul unui experiment istoric traumatizant. Ranile sale inca persista in variata geografie umana aflata in cautarea tihnei.

Europenii – in masura in care imprejurarile i-au apropiat de Romania si Bucuresti – au descoperit un pamant in parte exotic, in parte necartografiat. Este de fapt vorba de o ruptura istorica iar harta europeana a Bucurestiului creionata cu greu timp de un secol intre 1848-1948, - desi intre timp a suferit modificari in simbolurile sale urbane -, trebuie readusa la lumina. Bastion cultural rasaritean al Europei, Bucurestiul a cunoscut intreaga suita de distrugeri, devastari sufletesti, neajunsuri si neputinte, specifice oricarui bastion inaintat, care la un moment dat in istorie a fost abandonat, pentru a ne exprima elegant.

Geografia urbana europeana cuprinsese si spatiul romanesc la fin de siecle si cand spunem acest lucru ne referim cu precadere la geografia vestimentara, a comportamentelor si preocuparilor, a fizionomiilor si a modului de viata. Fata de 1850, in mai putin de cincizeci de ani, Bucurestiul si-a modificat geografia umana, stapanind fiecare detaliu si controland fiecare schimbare atat in structura urbanistica cat si in privinta modelarii sociale in osmoza cu Occidentul. Pe strazile sale se vorbea fluent franceza iar pe alocuri se facea auzita italiana, germana, maghiara, greaca, sarbo-croata, etc., orasul avand comunitati etnice variate si foarte dinamice cultural si economic. Zeci de mii de germani, evrei, italieni, albanezi, bulgari, armeni, sarbi, greci, maghiari, francezi, austrieci, turci traiau in Bucurestiul anului 1900, si nu exista strada, secundara chiar, pe care sa nu locuiasca cativa neromani.

Viata cosmopolita a fost decapitata incepand cu anii 1947-1948; imbracamintea eleganta a devenit "tradare impotriva ordinii sociale", la fel cartile lui Balzac, Immanuel Kant, Cervantes, Shakespeare sau muzica lui Johann Sebastian Bach, Mozart sau Beethoven etc; femeilor li s-a interzis sa mai poarte palarii de orice fel in afara basmalelor orientale; multi barbati iubitori ai elegantei citadine au fost fortati sa se camufleze vestimentar in salopete staliniste si sandale proletare pentru a nu fi arestati; locuinte si bunuri rechizitionate sau nationlizate fara motiv; furturi, jafuri, violuri... frica a devenit politica de stat si a impregnat Bucurestiului o masca mortuara, care a durat in timp peste 50 de ani. Dezghetul este dureros iar pentru aceia care doresc sa respire altfel este necesar sa se arate ca vremurile au fost altele candva iar saltul in istorie a fost posibil si alta data, insa doar prin osmoza cu Occidentul.

Un ghid al vechiului Bucuresti, asa cum l-au creat generatiile trecute, poate fi un punct de plecare pentru recuperarea cartografica, de catre o Europa in cautare de raspunsuri dar si o incercare de a reactiva acest spatiu cultural stravechi al geografiei umane europene. Calatoria in timp modifica resorturi sufletesti importante pentru o umanitate destramata candva, de imprejurari nefericite. Cu totii suntem singuri atunci cand ne aflam in mituri si pentru a elimina un posibil blocaj istoric, Bucurestiul incearca sa recupereze simboluri si peisaje, chipuri si gesturi, prezente in trecut si existente inca, intr-o latenta istorica pe care tinerele generatii au inceput sa le caute, sa le cunoasca, sa le cultive. Deoarece tinerele generatii europene si romanesti deopotriva respira in interiorul aceleiasi geografii culturale.

Berăria Gambrinus, o ruină cu ştaif

ISTORIE ● Un imobil luxos pe vremuri, Hotelul Cişmigiu a ajuns În mizerie
Tencuială căzută, ferestre sparte, grilaje ruginite, şobolani care mişună nestingheriţi ziua şi noaptea. Şi peste toate, mizeria. O mizerie cumplită, stăpînă absolută peste un petic din buricul tîrgului. Dar şi peste o bucată din trecut. Singura cu adevărat vie este firma, scrisă...

Povestea “Gîrlei‘‘ din mijlocul Bucureştilor

• BUCUREŞTIUL MEU IUBIT În 1800-1820, Dîmboviţa era o apă limpede, care potolea setea celor care apreciau calităţile apei “fe­ruginoase”. Totodată, era şi sursa principală de alimentare cu apă a bucureştenilor care n-aveau fîntînă în curte.