TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

"La Filaret, la izvoare/Unde-i umbra si racoare… "
Era obiceiul din vechime ca "lumea sa se adune aici. Era camp deschis, verdeata, umbra, izvoare reci si mai era inca ceva ce nu se gasea nicaieri in Bucuresti: o cladire veche, dar nu prea, de o rara frumusete, parca anume facuta ca sa slujeasca drept tribuna luptatorilor pentru libertatea poporului. De atunci asa i-a ramas campului numele: Campul Libertatii. Aici au vorbit pe rand Balcescu, Heliade, fratii Golesti, Christian Tell si Magheru ai multi alttii(Nicolae Vataamanu)".
Gradina Filaretului din «Dealul Bucurestiului» era foarte animata de sarbatori dar si in serile calde de vara sau toamna tarzie. De pilda, toamna cand "se coceau coarne (struguri albi cu boaba lunguiata n.m.) si mischetul (struguri tamaiosi n.m.), tot Bucurestiul iesea sa se plimbe, sa petreaca si sa se odihneasca la Filaret."
Tinerii jucau aici «geridul». Acesta era "un joc turcesc, de voinicie si indemanare, un joc de intrecere la azvarlitul sulitei asupra celorlalti jucatori." Pe de alta parte, podgoriile intinse de pe Dealul Filaretului si imprejurimi, "faceau fala podgoriilor locale". Din viile Filaretului a mai ramas doar numele unei strazi care le strabatea odinioara: soseaua Viilor.

Izvoarele Filaretului erau folosite si intr-o incipienta industrie casnica pusa pe picioare de mahalagiii locului. Astfel, aflam de la Popescu Lumina ca verile "campia era acoperita de lucratoare: fete si neveste, care limpezeau testemelurile in fantana, dupa ce mai intai fixau culorile, muindu-le in piatra acra, apoi le intindeau la soare, pe iarba. Testemelul era podoaba capului cucoanelor si jupaneselor romance. O roata de bumbac de zece parale se prefacea in degetele mahalageoaicelor din Bucuresti intr-un tulpan subtire ca panza Arehnei, si cu doua trei tipare de lemn de tei, cu cateva buruieni colorate (bacan - tinctura rosie dintr-un arbore brazilian n.m.; sofran, pasachina, scumpa - otetar sau liliac n.m.) se da comertului un obiect de valoare insutita." Toate aceste inceputuri de industrie casnica au pierit la sfarsitul secolului XIX.
Gradina Filaretului a fost una de mare zaiafet pentru bucuresteni, pana spre inceputul secolului XX. Duminica "se facea hora, se bea braga, se manca bigibigi si rahat cu apa rece de la cismele. Aici se afla vestita gradina Trocadero numita si Oracici, cu un salon unde se da baluri de diferite societati. Localul Trocadero avea o pivnita foarte adanca si mare – o parte din ea se afla si azi, este grota care in vremea Expozitiei din 1906 servea ca gura de ocna, cu bulgari mari de sare asezati ca in forma fundului salinelor." Putem localiza pozitia localului «Trocadero», catre mijlocul esplanadei care strabate parcul de astazi.

Expozitia Generala
Romana din 1906
In jurul Dealului Filaret au aparut la finalul secolului al XIX-lea o serie de spatii industriale precum: «Uzina de Gaz» pe Bulevardul «Neatarnarii» (astazi Marasesti) societatea «Tramvaiul Nou» cu iesire pe Calea serban Voda; Gara de Sud (Filaret); «Fabrica de Turnat» si mai la sud Institutul Metereologic, care poate fi admirat si azi. De remarcat ca o buna parte a laturii sud-estice a parcului se afla in proprietatea generalului Candiano Popescu. Aceasta proprietate va fi curand parcelata in loturi care vor fi vandute. Astfel s-a nascut la inceputul secolului XX strada Candiano Popescu impreuni cu cartierul care-l margineste. Dupa primul razboi mondial, langa Gara de Sud (Filaret) au aparut «Uzinele Wolff» si «Asfaltul Filaret».

Evenimentul care va schimba radical spatiul «gradinii Filaret» a fost organizarea "Expozitiei Generale Romane, cu prilejul celor 40 de ani de domnie glorioasa a M.S.R.Carol I." Existenta «Parcului Carol I» se datoreaza initiativei exclusive a lui Lahovari, ministrul de domenii. Parcul a fost amenajat pe o suprafata "totala de 41 hectare" intre 1905-1906. In timpul lucrarilor de amenajare a fost mutat din loc "pentru saparea lacului, pentru arene, pentru modelarea terenului dupa plan, cca. 575.000 metri cubi. Sub grija gradinarilor horticultori Samuel si Louis Leyvraz au fost plantati 10.189 arbori mari si conifere precum si peste 48.000 de arbusti. Proiectul parcului a fost realizat de arhitectul peisagist elvetian Redont inca din 1903. Prima sapatura la terasamente a fost facuta la 15 iunie 1905. In numai 11 luni au fost ridicate peste 5.800 metri patrati de constructii definitive («Arenele Romane», «Palatul Artelor», «Turnul lui Tepes Voda») precum si peste 30 000 metri patrati de constructii provizorii reprezentand variate tipuri de pavilioane expozitionale.
Expozitia a fost deschisa oficial la 6 iunie 1906 si s-a inchis oficial intr-o zi de joi, 26 noiembrie 1906, cu o solemnitate la Arenele Romane. De pe terasa «Pavilionului Regal» (unde se afla astazi Mausoleul) se putea zari "intregul teren al Expozitiei" in care se intra printr-o "poarta monumentala" de unde pornea "esplanada Regelui Carol". Aceasta sectiona in doua parcul cu expozitia si era inconjurata de "palate, gradini si pavilioane de toata frumusetea." De o parte si de alta a esplanadei "se vad monumente interesante: Cula, veche casa boiereasca si Turnul lui Tepes (astazi garnizoana n.m.), Arenele Romane si biserica Cutitul de Argint, in stil curat national." Mai departe, langa fantana Cantacuzino, "pe ondulatiile terenului, sunt alte gradini frumos dispuse, cu tot felul de producte vegetale. sosele si drumuri bine pietruite si cu plantatiuni duc in toate pavilioanele expozitiei, iar de-alungul acestor sosele alte palate si pavilioane de toate formele si stilurile alcatuiesc un tot minunat."
Pavilionul Regal forma "centrul unui palat de proportii armonioase, ale carui aripi sunt ocupate: in dreapta de sectia militara si in stanga de sectia lucrarilor publice, fiind legate intre ele prin galerii cu coloane." Parcul Carol ar fi putut sa ramana un model de gradina «Belle Epoque» dar regimurile politice care s-au succedat in cursul secolului XX, au simtit nevoia sa-ti creeze legitimitatea printr-un excurs propagandistic extins si in spatiul public.

Un nou regim, alt eveniment: «Luna Bucurestilor» (1935)
Cu prilejul «Lunii Bucurestilor» din 1935 (prima editie dintr-o serie de cinci) este organizata o expozitie urbanistica in Parcul Carol I. Au fost reparate pavilioanele construite in 1906 si au fost ridicate altele noi. Alaturi de pavilioanele expozitionale a fost amenajat si un fragment de oras medieval, numit sugestiv «Cartierul Vechi». Este modernizata zona pietei «Regina Elisabeta» amenajata la 1906, redenumita "Maresal Joffre". In mijlocul pietei este ridicata "Fantana Zodiacului", dupa planurile arhitectului Octav Doicescu. Semnele zodiacale, sterse de comunisti si readuse la lumina in ultimii ani, au fost realizate de sculptorul Mac Constantinescu.
Pavilioanele expozitiei de urbanism din Parcul Carol I, "cuprindeau expuneri ale tuturor sectoarelor administratiei municipale. Alaturi de pavilioanele administratiei comunale se mai aflau pompierii, politia, posta, serviciul pavajelor, precum si cateva cladiri care adaposteau Expozitia Internationala de Vanatoare, Muzeul Teatrului National, Expozitia Aviatiei." In perioada cat a durat expozitia (9 mai-9 iunie), la «Cartierul Vechi», "in fiecare seara, aveau loc reprezentatii oferite in special, de actorii Teatrului National sub indrumarea lui Victor Ion Popa. Era astfel, reinviata viata Bucurestilor de altadata, populata de boieri si jupanite, arnauti, mascarici, lautari si cantareti (Ionita Ionel)."

Parcul in anii puterii populare
Intre anii 1960-1963, Parcul Carol redenumit «Parcul Libertatii»(imediat dupa 1947), sufera schimbari: majoritatea monumentelor dispar iar unele sunt mutate cum a fost cazul moscheei «Hunchiar-Regele Carol I», aflata astazi in Piata Pieptanari.
Esplanada este marita, devenind monumentala. La capatul ei, pe locul Muzeului Militar (fostul Palat al Artelor) deteriorat de bombardamentele anului 1944, a fost construit sub coordonarea arhitectului Ovidiu Maitek(n.1925) ceea ce s-a numit atunci "Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului si a patriei, pentru socialism". Inaugurarea monumentului a avut loc in ziua de 30 decembrie 1963 ca "un omagiu adus memoriei militantilor revolutionari care si-au inchinat viata slujirii cu abnegatie a intereselor vitale ale poporului."
Monumentul are o inaltime de 48 metri si interesant, cifra reprezinta si anii de domnie ai regelui Carol I! Cele cinci arce ale monumentului sunt placate cu granit rosu. Rotonda din interior, in care se patrunde printr-o poarta masiva, are si ea peretii din granit rosu pe care se sprijina o bolta din mozaic auriu. Criptele din rotonda sant acoperite cu lespezi din granit negru. Aici se aflau inmormantati la 1966 personalitati ai regimului puterii populare precum: stefan Gheorghiu, I.C.Frimu, Dr.Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej. O perioada, Rotonda a fost deschisa publicului larg pentru vizitare. Pe terasa superioara a monumentului, intr-o amfora de granit, ardea permanent o flacara care simboliza "prezenta vesnic vie a memoriei celor care si-au daruit viata pentru cauza patriei si a poporului muncitor."

Detalii despre alte parcuri si gradini in volumul Gradinile Bucurestilor de Alexandru Lancuzov, Editura Caligraf, Bucuresti, 2008.

Istoria Parcului Carol
Glorie si paragina

Bucurestiul s-a nascut treptat, intre secolele al XIV-lea si al XVI-lea, prin coagularea unor asezari satesti aflate in vecinatatea Curtii Domnesti si a targului sezonier numit «Targul Cucului» sau al «Mosilor».

Mahalalele - mai intai asezari satesti in jurul targului Bucurestilor si mai apoi cartiere preurbane ale acestuia -, au avut pana la inceputul secolului XX o infatisare rurala. Aceasta a presupus desigur ocupatii si practici patriarhale. Intre acestea s-a numarat si cultura vitei de vie. Podgoriile au ocupat suprafete intinse din actualul Bucuresti. Podgoriile bucurestenilor au fost mai numeroase si mai vaste decat livezile de pomi fructiferi, gradinile de zarzavat sau spatiile destinate altor culturi, luate la un loc.
Cele mai intinse podgorii s-au aflat pana la inceputul secolului XX, la sud de raul Dambovita. Actualul deal al Patriarhiei de pilda, a fost cunoscut in Evul Mediu ca «Dealul Viilor», pana in secolul al XVII-lea cand s-a ridicat aici noua Mitropolie a Valahiei. In jurul ei au fost podgorii intinse apartinand
Mitropoliei si care inconjurau mahalalele marginase din toate partile. Aceste podgorii incepeau din partea Podului Calicilor sau al Craiovei, devenit dupa 1800 Podul Calitei (azi Calea Rahovei), ocupau cartier Grammont de mai tarziu si inconjurau actualul Parc Carol I. Teritoriul podgoriilor continua pana pe Calea Vacarestilor unde se aflau viile manastirii Vacaresti. Asadar, mai toata partea de est si sud a Bucurestiului de astazi au fost ocupate de intinse podgorii.


La finalul secolului al XVIII-lea, pe pantele dealului Filaret ajungeau marginile unor mahalale sarace si risipite pe intinse maidane. De-o parte si alta a actualului bulevard Marasesti s-a aflat mahalaua Flamanda sau «Saraca» formata in jurul bisericii cu acelasi nume. La sud de ea s-a dezvoltat mahalaua-sat numita «Alexe», dupa numele unui arnaut care a ridicat aici o bisericuta ce-i poarta inca numele. Mahalaua Alexe s-a conturat pe deplin la inceputul secolului al XIX-lea si s-a extins in timp, de-a lungul Caii serban Voda pana spre actuala strada Candiano Popescu, numita anterior «11 Iunie». De partea cealalta a parcului Carol I, spre Gara Giurgiului sau «Filaret», s-a aflat perimetrul fostei tiganii mitropolitane. Aceasta a fost mutata in prima parte a secolului al XIX-lea mai spre sud-vest, pe locul ei dezvoltandu-se cartierul Gramont, unul dintre primele perimetre urbane moderne ale micilor liber-profesionisti, functionari etc., din Bucuresti. La sud de Gramont si la vest de parcul Carol I a existat in secolul al XIX-lea, intinsa mahala Tiganesti, loc de asezare a tiganilor mitropolitani dar si a saracimii orasului. La intrarea in parc dinspre Fantana Zodiacului si strada 11 Iunie, pe o arie mai intinsa, s-a aflat la inceputul secolului al XIX-lea catunul Filaret, inghitit de oras in mai putin de cincizeci de ani.

Mitropolitul Filaret al II-lea
si minunata lui fantana
Fantana de pe Dealul Filaret "a fost cea mai minunata fantana, demna de a sta alaturi cu cele mai frumoase monumente de arta orientala. Odinioara, toata valea din spatele Dealului Mitropoliei era taiata de un drum care lasa pe stanga lunga gradina a acesteia si se indrepta spre dealul numit «al lui Filaret». Pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, mitropolitul Filaret al II-lea a cladit acolo o fantana. Mai tarziu, alt mitroplit, Dositei Filiti, a impodobit-o cu minunate coloane sculptate. (Nicolae Vatamanu)". Un contemporan al acestui monument, Nicolae Predescu, a descris fantana asemeni "unei frumoase case cu doua randuri". (…)Apa celor patru izvoare se revarsa din peretele de piatra sculptata, prin mai multe guri; pe pardoseala de lespezi de marmura alba erau scobite canaluri inguste, prin care trecea clipocind apa. Tavanul era alcatuit din 12 lespezi de marmura maiestrit sculptate cu semnele celor 12 zodii. O scara de marmura, de asemenea inflorata, ducea deasupra. Acolo te aflai intr-o sala mare, in chipul unui vechi pridvor romanesc. Printre coloanele de piatra crestate in frunze si flori, privirea ratacea in voie pe deasupra baltii inconjurate de salcii. Sub streasina atarnau clopotei de sticla, care sunau la adierea vantului." La mai putin de 100 de ani de la ridicarea fantanii, Ulysse de Marsillac povesteste: "salciile au disparut si fantana de asemenea, spre marele meu regret, pentru ca intr-adevar era pitoresca si eleganta; arhitectura ei amintea de stilul Alhambrei." Cum a disparut fantana lui Filaret? Tipic romanesc. S-a paraginit, nefiind intretinuta. La 1834 o aflam inchiriata unui Manole Basmangiu pe o mie de lei pe an, fapt care a contribuit la deteriorarea ei. Intre 1861-1870 au fost mai multe «incercari» de a «salva» monumentul de catre Consiliul Municipal. Acesta a cerut daramarea lui si reconstruirea alte fantani "pe cat posibil mai monumentale". In primavara anului 1863 fantana a fost daramata iar pietraria ornamentala a fost predata la Cazarma Veche de la Beilic. Abia in 1870, primarul G.Gr.Cantacuzino a cladit fantana care-i poarta numele, situata si azi in parcul Carol I.

Muzică din Bucureştiul interbelic

Mahalaua din inima micului Paris
http://www.revistaflacara.ro/index.php?an=2007&luna=ianuarie-februarie&nr=1-2&articol=Mahalaua_din_inima_micului_Paris.xml

Ce putem spune astazi cand internetul ne ofera o viata in plus online, putem spune ca e acelasi lucru ca atunci cand tramvaiul electric a inlocuit tramvaiul tras pe sine de cai sau birja? Dar celebrul Capsa, cu ce l-am inlocui astazi oare? Rasfoind Bucuresti. Micul Paris, cartea lui Gheorghe Leahu, si Din Bucurestii de ieri, a lui George Potra, am uitat sa raspund acestor intrebari, cucerita de atmosfera epocii.
Dupa cronici, in Bucurestiul vechi legatura dintre targuri si caile principale era facuta din podurile de stejar: "drumul calestilor boieresti ce treceau peste podurile din barne de stejar era luminat noaptea de masalale (torte din carpe muiate in pacura) purtate de robi ce alergau in fata lor".


In 1804, dupa incendiu, domnitorul Constantin Ipsilanti a dat porunca: "Sa se faca casele drept in rand, sa iasa ulitele drepte, nu suvaite, una mai afara si alta mai inauntru". In secolul al XVIII-lea, Bucurestiul avea 67 de mahalale, printre care cele mai vechi erau Mahalaua Balaceanului, numita si Mahalaua Bisericii cu Juramant, si Mahalaua Sapunarilor sau a Scaunelor vechi.
Podurile si hanurile, dintre care podul cel mai cunoscut este Podul Calicilor (denumit astfel dupa calicii care se strangeau langa Dealul Mitropoliei). Calicii din Paris (acela mare) se strangeau pe strazile din spatele spitalului L'Hotel-Dieu, strazi ale saraciei descrise de Victor Hugo in romanul Notre-Dame de Paris. Celebru este si restaurantul Capsa, denumit asa dupa numele intemeietorului Grigore Capsa si avea peretii captusiti cu marmura rosie, pentru care motiv unii rautaciosi l-au numit "mormantul faraonilor", si era unul dintre cele mai elegante, cu mobilier scump si mancaruri renumite si unde se perinda lumea buna a Bucurestiului.
"La Capsa au facut senzatie surorile Barrisson, frumoasele dansatoare americane, dintre care una iesea uneori pe pod (Podul Mogosoaiei) imbracata in barbat de se tineau copiii dupa ea". Aici era locul unde ziaristii cei mai importanti veneau sa ia aminte la treburile politice: "Aici se puneau la cale marile campanii de presa, farsele homerice facute adversarilor, aici se strecurau insinuarile perfide si sugestiile pentru coroana" (A.B., Cafeneaua Capsa, ziarul Curentul, 16 iunie 1944).
Scriitorii vremii frecventau aceleasi saloane Capsa si nu de putine ori ieseau scantei de la mesele acestora. Mircea Damian, unul dintre obisnuitii cafenelei, a lasat cateva intamplari de aducere aminte in volumul Bucuresti publicat in 1935: de pilda, Ion Minulescu, socotindu-se cel mai mare poet dupa Eminescu, dupa ce a primit un premiu, a tinut sa spuna in public ca s-a nascut in anul mortii lui Eminescu, la care Al. Cazaban i-a replicat in mijlocul tuturor cu voce tare: "Doua mari nenorociri in acelasi an".
In aceeasi cafenea Capsa in care Camil Petrescu isi bea cafeaua cu lapte la noua jumatate fix, suparat mai mereu pe chelnerii care uita ca nu trebuie sa-i puna frisca in cafea, poetul Minulescu intra grabit si ii invita pe unul sau pe altul dintre tineri sa mearga cu el la cinematograf, avand bilete "de favoare": "Invita pe oricine. El tutuieste pe toata lumea, se muta de la o masa la alta si vorbeste despre toate: de mancare, de femei, de literatura, de politica. Daca il contrazici tipa la dumneata, da cu pumnul in masa, te ameninta cu degetul si se congestioneaza si-i tremura buzele si se uita crunt, cu ochelarii pe frunte, cu palaria pe ceafa".
Capsa pare a fi chiar sufletul Bucurestiului: "Cand au loc mari evenimente politice, cand, de pilda, cade guvernul, sau cand se descopera o mare panama sau un complot, cafeneaua e tixita de lume. Atunci, vin aci foarte multi politicieni din toate partidele, vin oameni care nu fac nici o politica, dar sunt curiosi sa auda o parere. Se formeaza doua grupuri sau mai multe, care discuta aprins evenimentul, fac prognosticuri si se cearta".

Vechiul cimitir evanghelic s-a desfiintat. Pîna acum cîtiva ani mai ramasese doar capela, o cladire marunta, cu un fel de turn în fata, într-o curte din coltul Pietei Filantropia, ascunsa dupa baracile micilor negustori. Dar la data desfiintarii cimitirului, în 1914, urmasii lui Meyer la conducerea gradinilor publice si admiratorii operei sale au avut grija ca ramasitele lui pamîntesti sa fie crutate de ofensa azvîrlirii în groapa comuna. Fapta cea buna au facut-o profesorul W. Knechtel si profesorul Ioan Haseganu. Prin grija lor s-a ridicat lespedea funerara la 11 februarie 1914, s-a sapat groapa într-o tufa de taxus din curtea Directiei gradinilor publice de la sosea si la 17 februarie osemintele au fost reînhumate într-o lada captusita cu tabla de zinc, cu binecuvîntarea preotului de la alaturata biserica Mavrogheni. Datorita unei fericite întîmplari s-a pastrat portretul lui Meyer într-o acuarela din 1851, deci cu un an înainte de moarte. A fost executata probabil la Viena, si ne arata un barbat voinic, cu obrazul rumen, cu parul buclat si barba bloda, privind departe si dus pe gînduri cu ochii lui albastri. Purta costumul european cu haina de culoare verde închisa, cu guler de catifea, pantalonii si vesta de culoare deschisa taiata de lantul de aur al ceasului. Meyer nu era un simplu mester gradinar, cum arata, bunaoara, un urmas al sau, Schneider, de prin 1860, al carui portret, de asemenea, l-am vazut. Era un intelectual, un om subtire si de gust, un arhitect peisagist. Scrisul lui elegant arata pe omul obisnuit cu condeiul. Era un om de carte, care în exercitarea profesiunii sale avea nevoie de o biblioteca pe care sa o consulte. Cartile de specialitate care s-au gasit la el dupa moarte au fost cumparate de stat si ele trebuie sa se mai afle pe undeva. Daca soarta n-ar fi fost asa de nemiloasa cu el, Meyer ar fi putut lasa urme mai adînci în viata noastra culturala. Golul pe care l-a lasat moartea lui neasteptata nu l-au putut împlini modestii gradinari adusi o data cu el de la Viena. Dupa 6 ani s-a simtit nevoia de a se angaja din strainatate un alt „director al gradinilor publice”, care si atunci erau tot cele doua: Cismigiu si Kiseleff. A fost adus atunci un bun botanist, anume Ulrich Hoffmann, care a fost primul profesor de botanica la Scoala de medicina a lui Davila si a întemeiat în 1860 Gradina botanica. Ce nu ar fi putut înfaptui Meyer, mai dotat de la natura si cu mai mult prestigiu fata de conducatorii de atunci ai tarii? Fiindca în societatea bucuresteana directorul gradinilor publice îsi avea locul sau bine precizat. Astfel, cu prilejul sarbatorilor Craciunului din 1849, a aparut în „Journal de Bucarest” o lista a persoanelor care au subscris pentru a fi dispensate de vizite în vremea sarbatorilor. Alaturi de logofatul Sutu, de printul Ghica, de Luders, aghiotantul împaratului Rusiei, de Milos Obrenovici si de printul Bagration, figureaza si „dl. Meyer, director al gradinii publice”. ~n aceste conditii, este usor de înteles pentru ce l-a condus la groapa toata elita bucuresteana, în frunte cu bas-boierul Iordache Filipescu, în falosul lui costum alb oriental.
Sub cerul bucurestean se îndîrjeste viforul si azvîrle mormane de zapada; cad ploi oblice care desfunda aleile si peluzele; tremura mugurii în adierea de primavara si se desprind nostalgice frunze mari, galbene si sfîsiate. Parcurile de la Soseaua Kiseleff si de la Cismigiu au prieteni credinciosi pe orice vreme. Totul striga numele creatorului: dulcea floare a teilor, gratia sinuoasa a aleilor, stralucitoarele partere de flori, umbra frunzisurilor, castanii hieratici care cadelniteaza în alb si roz... Si totusi numele lui nu se mai aude; lipseste din mult-putinele dictionare pe care le avem pîna acum; lipseste de pe tablita indicatoare a unei strazi, piete sau macar alei din orasul acesta pe care el l-a iubit si l-a slujit. Meyer a ramas deopotriva de necunoscut si de nedreptatit. Au trecut 100 de ani de cînd gradinarul si-a parasit uneltele. E timpul sa se repare o greseala. Sa se dea unei alei numele creatorului ei. Daca se socoteste ca numai atît nu ar fi de ajuns - si nu este -, atunci sa ni-l înfatiseze un mester daltuitor în piatra nemuritoare, scrutînd zarea în care se vor reînnoi mereu armoniile vegetale, gratiile geometrice si perspectivele verzi ale închipuirii lui. Va fi o recunoastere binemeritata. (Sfîrsit)

Arhitectul peisagist C. Fr. Meyer. Pentru realizarea acestui proiect era însa nevoie de un bun specialist în proiectarea gradinilor, care nu se gasea în tara. Bibescu avea la Viena un agent care-i culegea informatii si-i facea tot felul de servicii, un anume Philipsborn. Lui i s-a adresat ca sa-i gaseasca un artist specializat în arhitectura de peisaj, capabil sa deseneze un parc cu alei, boschete, grupari de copaci, flori si lucrari de arta. La nevoie, Bibescu s-ar fi multumit chiar si numai cu trasarea unei gradini de catre specialist pe o schita de plan ridicata la Bucuresti de inginerul comunei, Vladimir de Blaremberg.

În acest caz trebuia sa i se trimita un mester gradinar care sa fie în stare sa transpuna pe teren cele proiectate de peisagist. Dar pentru o cît mai buna alegere, Philipsborn se adresa chiar directorului gradinilor imperiale, baronul Hegal. Acesta l-a trimis pe un apropiat colaborator al sau, peisagistul Carl Friedrich Wilhelm Meyer, cu misiunea de a trasa planul pe loc, la Bucuresti, prin împlîntare de tarusi; dupa care Meyer avea sa se înapoieze la Viena, iar la Bucuresti sa ramîna un gradinar, Franz Harer, ajutorul lui Meyer. Se întelege ca amîndurora li se garanta o plata buna. Pe temeiul acestei învoieli, cei doi vienezi sosira la Bucuresti în decembrie 1843. La 22 decembrie 1843 s-au încheiat contractele pentru facerea gradinii Kiseleff. Planul de amenajare al lui Meyer a fost asternut pe hîrtie atît în ansamblu, cît si în schite de detalii si a fost completat cu un memoriu explicativ. În memoriu se propunea pentru copacii de plantat în lungul soselei alegerea între salcîmi, mai putin obisnuiti pe atunci la noi, si tei, mai numerosi. Pîna la urma alegerea a cazut asupra teilor. Frumosii si falnicii tei, mîndria si farmecul soselei noastre, au fost saditi atunci în numar de circa 2000 de bucati, asezati pe cîte patru rînduri. Lucrarea a fost începuta de Franz Harer, dupa indicatiile lui Meyer, care se întorsese la Viena, unde avea lucrari începute. Dar nu trecu mult si Meyer se înapoie la Bucuresti.

El a adus cu sine si pe sora sa, cu care a locuit tot timpul. An dupa an, Meyer a lucrat la înfrumusetarea gradinii pe care a creat-o. "Analele Parlamentare ale României" ne dau indirect cîteva stiri despre activitatea lui. Asa, în sesiunea 1846-1847 gasim trecuti la cheltuieli "Banii primiti de la Sf. Mitropolie si Sfatul Orasenesc pentru simbria domnului Meyer peizazistul, doua din patru parti". Apoi leafa aceluiasi pe 13 luni (adica de la 1 decembrie 1843 la 1 ianuarie 1845) cîte lei 1260 pe luna. Idem, d-lui Harer gradinarul pe 12 luni cîte 450 de lei. Mai erau angajati la gradina doi picheri, trei paznici si 15 sacagii. Se cumparau seminte si copaci de la padure, unelte si materiale; se sapau pe loc puturi si se faceau rasaduri. În anul 1848, cînd apar ultimele conturi, plata lui Meyer, de asta data trecut cu titulatura de "director al gradinii publice", se dublase de la 20 la 40 de galbeni lunar. Se mai construia o "florarie", adica o sera, se adusesera lemne pentru încalzit sera, s-au reparat "canapelele", adica bancile puse prin gradina. Ce a facut Meyer pentru a încadra un drum de tara în gradina Soselei Kiseleff ne este mai greu de judecat astazi, dupa o suta si mai bine de ani, în care timp au intervenit repetate schimbari. Dar poate ca ar fi interesant de stiut ce a gasit el acolo. Ne vom sluji în acest scop de descrierea, cu cîtiva ani anterioara, a ziaristului francez Ulysse de Marsillac, îndragostit de pitorescul orasului nostru. El ne spune ca dincolo de bariera de la Capul Podului, bariera întocmita dintr-o cumpana prelungita în jos cu ostrete, se întindea o cîmpie acoperita cu balarii. Pe stînga se vedea o cladire mare, deasupra unui izvor care tîsnea la suprafata pamîntului, sub o bolta: vestita Cismea a lui Mavrogheni. Pe dreapta se arata o ruina, odinioara moara de vînt. Printre cismea si moara trecea un drum îngust, care taia cîmpia pîna la padurice. Acolo era Baneasa, locul de întîlnire al bucurestenilor, unde mergeau primavara sa asculte cucul, sa le meneasca de bine. Sub frunzisul verde al Banesei se desfasura o priveliste de zaiafet oriental: boierii batrîni, încaltati în papuci de mesina galbena, cu antirie colorate si haine de casmir cu blanuri bogate; în amplele saluri înflorate de la brîu stralucea jungherul batut în pietre scumpe. Tineretul purta jambiere înflorate ca ale albanezilor, ilic strîns în talie si acoperit cu fireturi. Nici costumul femeilor nu era mai prejos: stofe fine, în nuante calde, fireturi, caciulite cu podoabe de pietre scumpe, siraguri de margele. Suprema cochetarie era sa lase sa se vada de sub camasa brodata, care cobora pîna la glezne, capetele panglicii cu care se legau, în chip de jartiera, ciorapii ajurati!... Acolo, în padurea de la Baneasa, se ridica si cortul domnesc de pînza alba, cu ciucuri rosii.

Cismigiul, Soseaua Kiseleff si creatorul lor: Carl Friedrich Wilhelm Meyer (I)
La 7 iunie 1843 generalul conte Kiseleff raspundea printr-o scrisoare din Petersburg lui Voda Bibescu, noul domn al Tarii Românesti, multumind pentru intentia pe care o avusese Obsteasca Adunare de a-i cinsti opera de organizare si administrare a principatului prin ridicarea unei statui în capitala tarii. Refuzînd acest omagiu, el povatuia ca suma votata de Adunare sa se foloseasca la realizarea unei lucrari de folos obstesc pentru orasul Bucuresti: "o fîntîna, un pod, o sosea sau orice alta lucrare folositoare ar fi un monument pe care l-as primi cu recunostinta". Suma votata de Adunare pentru statuie a fost împartita în trei. O parte a mers la curatirea si nivelarea locului de pe Podul Mogosoaiei unde fusese hanul mitropolitului Filaret; acolo fusese planuita ridicarea statuii lui Kiseleff si pe acel loc s-a construit mai tîrziu Teatrul National. A doua parte a mers la lucrarile de aprovizionare a orasului cu apa de baut prin conductele subterane în legatura cu uzina de apa de pe malul Dîmbovitei.

În sfîrsit, a treia parte s-a rezervat gradinii publice proiectate la începutul aleii de la Baneasa. Cu acest prilej, Aleea Baneasa sau Aleea cea mare, cum i se mai zicea, a primit numele de Soseaua Kiseleff, pe care îl poarta si astazi. Pentru crearea gradinii publice de la Soseaua Kiseleff s-a recurs la un specialist strain. Era obiceiul, pe atunci, sa se angajeze prin contract straini priceputi în domeniul lor ori de cîte ori lipseau aici oamenii necesari. Printre acesti premergatori îl pomenim astazi pe Meyer, "gradinarul Bucurestilor", ca pe un adevarat deschizator de drum. Împrejurarile în care a venit în tara, personalitatea sa, opera împlinita aici, între noi, pîna la drama sfîrsitului sau neasteptat si prematur, constituie o pagina de istorie care intereseaza deopotriva cronica orasului nostru si trecutul botanicii si horticulturii românesti.
"Aleea cea mare". La începutul veacului XIX orasul nostru era înca o mare asezare de case rasfirate prin întinse curti înverzite si gradini. În acele conditii, nevoia gradinilor publice nu se prea simtea. Era obiceiul ca la anume zile de primavara, la 1 mai bunaoara, marile gradini boieresti din oras sau din imediata apropiere sa se deschida bucurestenilor dornici de a petrece o zi la iarba verde. Acest obicei fusese atît de înradacinat, încît mult dupa ce întinsa gradina a Bellului se transformase în cunoscutul cimitir se mai puteau vedea cete de trecatori în preajma mormintelor proaspete.

În restul timpului, prin 1830-1840, în zilele de zaduf, bucurestenii dornici de plimbari nu aveau decît doua locuri unde puteau iesi: dupa-amiaza la "Gradina cu Cai", numita astfel dupa caruselul instalat acolo între aleile prafoase pe care se înghesuiau deopotriva calestile si pietonii, si seara pe Dealul Mitropoliei, în noua gradina deschisa în 1833, unde pe înaltime se putea respira un aer mai curat si mai racoros. În afara de aceste doua gradini, cu iarba verde si copaci umbrosi, alte adevarate gradini în sensul european, cu flori, cu plante decorative locale si exotice, cu arbusti de forme neobisnuite, cu boscheti si cu alei care sa îngaduie izolarea si odihna, nu se pomeneau la Bucuresti. Kiseleff vazuse aceasta lipsa înca de la începutul administratiei sale si prevazuse pentru înfrumusetarea orasului "trei piete obstesti pentru preumblarea publicului", si anume una pe Podul Mogosoaia, la sus-amintitul han al lui Filaret, alta la capul Podului Mogosoaiei si a treia în dosul Mitropoliei, în livada lui Filaret, adica unde este azi Parcul Libertatii. Ce era pe atunci la Capul Podului? Un drum vechi, al Ploiestilor, în continuarea Podului Mogosoaiei, care îsi avea acolo capatul. Acel drum trecea printr-o mahala noroioasa, unde, dincolo de straja, nu mai erau decît niste casute prapadite, dintre care se ridica ceva mai falos vestitul han al lui Neculce, pe locul caruia s-a cladit Comitetul Geologic. De aci încolo drumul tinea drept pîna la dumbrava pretentios numita "Padurea Baneasa" (situata în dreptul actualei Fîntîni Miorita), dincolo de care era satul cu acelasi nume. Spre aceasta padurice se facuse obiceiul de a se îndrepta, în dupa-amiezile frumoase de vara, calestile în cautarea unei privelisti placute si a racorii. Cînd a fost vorba sa se creeze o gradina publica, domnitorul Bibescu, raspunzînd dorintei unanime, a hotarît sa realizeze o gradina care sa încadreze soseaua pe o întindere de 150 de stînjeni si o latime, pe dreapta si pe stînga, de cîte 100 de stînjeni. Ocupa deci terenul ce se gaseste astazi pe ambele laturi ale Soselei Kiseleff, între Piata Victoriei si Strada Arhitect I. Mincu.

Bucuresti, sat, targ, oras
Targul Bucurestilor, initial vatra unui sat, incepe sa se dezvolte treptat in jurul drumului care venea dinspre Targoviste si se ducea catre Dunare, pe malul stang al Dambovitei, inca din secolul al XIII-lea. Astfel, se putea observa "pana tarziu in secolul al XVIII-lea, cum malul drept are asezari rare, sau izolate, la departari mari unele de altele, pe cand malul stang isi strange casele in jurul rascrucei si in ochiurile retelei neregulate dar continue care lega drumurile radiare".
In consecinta, "nu poate ramane indoiala ca locul de plecare al asezarii civile Bucuresti trebuie pus intre biserica Sf.Gheorghe Vechi si biserica Curtea Veche". 1
Radu Olteanu are opinii similare, cu cele ale geografului Vintila Mihailescu, publicate in 1925. Asezarea unui sat al Bucurestilor, pentru secolele X-XV, a avut o intindere aproximativa cuprinsa intre actualele repere: Piata de Flori-Calea Mosilor-Strada sepcari si Blanari-fostul Palat al Postelor. Satul era situat "pe un loc relativ ridicat", fiind marginit "la miazazi de cursul Dambovitei, spre apus, pe actuala strada
Ilfov, venea spre aceeasi apa un alt brat al riului; la rasarit, nu departe curgea dinspre nord si se varsa in Dambovita afluentul sau, Bucurestioara; in partea de nord aceasta asezare se marginea cu o latura si mlastinoasa a lacului Dura Negutatorul (Cismigiu), cu "baltacul" de la nordul Hanului cu Tei, pana spre ulita Coltei de mai tarziu, precum si cu o parte a baltii pe care o forma Bucurestioara, in zona viitorului Targ al Cucului". 2
Autoritatea domneasca a ales satul din centrul Bucurestilor deoarece "se afla pe traseul sau la incrucisarea unor drumuri comerciale". Aceasta realitate a atras atentia "negustorilor straini care tranzitau marfuri, dar si a domniei care isi fixeaza resedinta aici" ulterior. 3
Care erau aceste drumuri care se incrucisau in apropierea satului care a format mai tarziu targul Bucurestilor? Cele mai vechi drumuri care treceau prin Bucuresti sunt: Drumul Targovistei (cu secolul al XVI-lea) devenit Bulevardul Coltei azi Ferdinand, Drumul Dambovitei, spre Dunare, devenit Calea Vacarestilor; Drumul Craiovei sau al Mehedintilor (secolul al XVI-lea) care facea legatura cu Oltenia, astazi Calea Rahovei; Drumul Pitestilor devenit apoi Podul de Pamant azi Calea Plevnei, Drumul Mogosoaiei devenit al Ploestilor si lega Bucurestiul cu valea Prahovei (ambele pentru secolul al XVII-lea), astazi Calea Victoriei, Drumul ce ducea la Sarbi (secolul al XVI-lea) si avea legatura cu Dunarea, la Giurgiu, azi soseaua Giurgiului, si Drumul Vergului mergand spre Silistra (secolul al XVII-lea), devenit apoi soseaua Vergului. Toate "aceste drumuri s-au incrucisat pe apa Dambovitei si au creiat raspantia folosita pentru intemeierea Targului Bucurestilor". 4
Un factor important in legarea targului medieval al Bucurestilor a fost si "nevoia legaturii cu turcii si cu peninsula Balcanica", care "a impus stabilirea unui popas in regiunea de mijloc a sesului Munteniei". Acest fenomen a aparut inca din veacul al XIV-lea. In centrul acestei regiuni, "satul Bucuresti – un sat ca oricare, - s-a prefacut in Targ. Schimbarea s-a facut in secolele XV-XVI si de atunci Bucurestii au ramas, singurul targ din Campia Munteniei, fara sa fie in legatura cu campia ca factor economic hotaritor". 5
Dupa 1400 putem discuta despre "dezvoltarea satului de langa Cetatea Dambovitei, sat care serveste de popas negustorilor de peste munti si celor de peste Dunare. Cu 1450 aflam deja o asezare stabila secondata de un targ periodic, al Mosilor, separat de targul permanent, exclusiv negustoresc, pe care-l reprezinta tanara asezare. Astfel, la 1550, Targul Bucurestilor "era cel mai sudic targ al tarii si incepe sa fie cautat de negustorii orientali". Pentru 1400-1550, boierii stapaneau "mahalalele centrale si mosiile din imprejurimi". 6
In acest nucleu central al orasului se vor grupa cele mai renumite hanuri, fie domnesti, manastiresti sau ale vreunui negustor mai avut.
Volumul Comert si loisir in vechiul Bucuresti al Lelioarei Zamani povesteste legatura aproape insesizabila dintre comert si loisir. Hanurile au fost atat adevarate factorii comerciale sau manufacturiere cat si spatii ale consumului si recreerii. Aici au fost primele cafenele, barbierii, carciumi, locuri de taifas dar si cele dintai ateliere de giuvaericale, islicuri, ceaprazarii, blanarii, cojocarii etc. Hanurile au fost puncte de desfacere en gros si en detail, atat pentru produsele lcoale cat si pentru cele aduse din Balcani si Orient sau Europa centrala.
Tot ele au fost punctul de pornire al marilor hoteluri de mai tarziu, fie ca acestea din urma au fost ridicate pe locul hanurilor, fie aceste cladiri medievale au fost modernizate si transformate treptat, atat ca arhitectura cat si ca ambient si utilitate. Lelioara Zamani surprinde foarte delicatul fenomen al transformarilor comerciale, de la apropierea candida si familiara a Orientului balcanic la robustetea si rigurozitatea Occidentului, prin filtrul foarte sensibil al loisirului.
Note

1. Vintila Mihailescu, Vlasia si Mostistea. Evolutia geografica a doua regiuni din Campia Romana, Buletinul Societatii Regale Romane de Geografie, tom XLIII, 1924, Bucuresti, 1925, p. 149.
Potrivit autorului, "pentru ca sa aiba cetatea numele de Bucuresti si nu numai de Dambovita (cum s-a numit la inceput, n.m.,) cum este mentionata cateodata langa, trebuie sa fi fost neaparat un sat: Bucuresti".

2. Radu Olteanu, Bucurestii in date si intamplari, Paideia, Bucuresti, 2002, p. 11. "(…) nucleul de formare a orasului: secolele XV-XVI era intre: biserica Razvan de la nord-est, biserica Coltea la nord (ca limita maxima spre nord), Posta Centrala si Biserica Sf. Dumitru la vest, Dambovita la sud, strada Patria si Sf. Ioan cel Nou la sud-est, biserica Sf. Gheorghe Vechi la est. Aceasta a fost o arie nepopulata, dar a devenit asezare stabila, permanenta catre mijlocul secolului al-XV-lea". (stefan Olteanu, Geneza orasului Bucuresti in lumina cercetarilor recente, vol.II, M.I.M., 1965, p. 26)
Potrivit lui Panait I.Panait, "satul si apoi targul Bucurestilor nu putea avea decat planul impus pe de o parte de albia Dambovitei iar pe de alta de Bucurestioara. (…)In secolul XV-XVI exista tendinta de extindere a asezarii spre nord, timp in care biserica Razvan si terenul (Coltei) marcau limite. Cetatuia Bucurestilor nu a inlaturat si se pare ca nici nu a polarizat in imediata ei apropiere locuinte de targoveti. Deplasarea vetrei Bucurestilor, se va petrece in secolul al XV-lea, fiind determinata de modificarile intervenite prin prezenta curtii voievodale aici". (Panait I.Panait, Evolutia perimetrului Curtii Vechi, M.I.M., 1967, pp. 82-83).

3. stefan Olteanu, Geneza orasului Bucuresti in lumina cercetarilor recente, M.I.M., vol. II, Bucuresti, 1965, p. 20.
"(…) Primul aspect consta in organizarea temporara a schimbului de produse in cadrul unei asezari satesti aservita sau nu unui stapan feudal, care prezenta cele mai bune conditii, mai cu seama geografice, pentru toti participantii la schimb. In acest caz era preferata asezarea cu o pozitie cat mai centrala fata de complexul de sate din regiune fiind pe traseul sau la incrucisarea unor drumuri comerciale. In aceasta etapa cresterea numarului mestesugarilor in vederea zilei de targ de regula tinuta saptamanal. Pentru pastrarea produselor destinate schimbului se construiesc incaperi potrivite: dugheni, pivnite, pravalii, hambare, etc. Asezarea atrage atentia negustorilor straini ce tranziteaza marfuri, dar de multe ori si a domniei care isi fixeaza resedinta aici, fapt care contribuie la dezvoltarea asezarii".

4. Vintila Mihailescu, Bucurestii din punct de vedere antropogeografic si etnografic, Buletinul Societatii Regale de Geografie, 1915, Bucuresti, pp. 161-162.

5. Ibidem, pp. 160-161.

6. Vintila Mihailescu, Vlasia si Mostistea…, op.cit., p. 144.
"(…) Mosiile din jurul Bucurestilor pana in Mostistea, Arges, Dunare si Prahova erau ale boierilor curteni: Cretulesti, Cantacuzini, Brancoveni, Vacaresti, Dudesti, Herasti, Ghiculesti, etc, ale domnitorului si manastirilor inchinate. Brancovenii si manastirile stapaneau cea mai mare parte a Mostistei. Boerii Herasti, Vacaresti, Dudesti, Glogoveni etc, aveau mosii pe Dambovita si in campul Calnaului. (…) Intre 1790-1830, boierii, manastirile si domnitorul, erau mari proprietari in jurul capitalei, si au atras, prin scutiri si privilegii, pe fugarii care cautau loc de asezare, care erau siliti din cauza ingustarii pasunii, a se lega de pamant si a se fixa in sate". (Ibidem, p. 106 si 132).

Tristele povesti din adancul Lacului Morii
In anul 1986, sute de case din fostul cartier Crangasi au disparut sub lamele buldozerelor, iar in locul lor, din voia tovarasului, s-a nascut o lume noua.

Intr-un bloc din Calea Crangasi, o lume inghitita de apele Dambovitei in urma cu mai bine de 20 de ani prinde cheag prin povestile oamenilor. Demolarile in fostul cartier Crangasi din Capitala, necesare amenajarii Lacului Morii, au lasat in urma doar fotografii si amintiri despre o strada Crangas [...]

"Bucurestiul meu iubit!". Orasul in care traiesc se numeste Bucuresti. Se spune ca a fost fondat de un cioban ratacitor. Din aceasta cauza, de peste 500 de ani, praful campiei face casa buna cu ulitele sale stramte. Din fericire, in istoria sa, Bucurestiul a cunoscut si momente glorioase. Intre razbo...

Citeste tot articolul

Bucurestiul meu iubit!........... Orasul in care traiesc se numeste Bucuresti. Se spune ca a fost fondat de un cioban ratacitor. Din aceasta cauza, de peste 500 de ani, praful campiei face casa buna cu ulitele sale stramte. Din fericire, in istoria sa, Bucurestiul a cunoscut si momente glorioase. Intre razbo...

Citeste tot articolul

Sarbatorile de iarna in Bucurestiul de altadata
Locuitorii Capitalei duc dorul linistii din preajma Sarbatorilor si al copiilor imbujorati care mergeau sa colinde.

Sarbatorile de iarna in Bucurestiul de altadata
Locuitorii Capitalei duc dorul linistii din preajma Sarbatorilor si al copiilor imbujorati care mergeau sa colinde.

Dintre mii de cârciumioare CASA PACHE

Dacă te prinde seara prin Drumul Taberei, după ce ai ieşit de la vreun meci de pe Steaua sau ai trecut prin Parcul Moghioroş la braţ cu consoarta, merită să te abaţi pe strada paralelă cu cea care dă numele cartierului şi să te opreşti la Hanul Drumeţului, chiar pe fosta Compozitorilor, azi 1 Mai. Chiar dacă nu mai sunt trăsuri ca altădată, atmosfera locului e rustică şi te introduce într-o lume plină de tradiţional. Aici vei găsi un loc de taină pentru o masă romantică, o terasă minunată unde poţi sta la bere sau vin, să guşti din preparatele cu specific românesc ori să-ţi programezi o întâlnire de afaceri în vreunul din cochetele saloane ale complexului condus de Răzvan Pârcălabu, un celebru campion de lupte. Răzvan îţi va zâmbi alături de colegii lui, care mai de care mai amabili şi mai săritori, acesta având o trupă de ospătari, şefi de sală, organizatori şi bucătari de excepţie. Hanul Drumeţului este o locaţie foarte cunoscută în zonă şi a devenit un popas pentru multe petreceri surpriză ale vedetelor. Restaurant de clasă, cu bucate pe care trebuie să le serveşti, nu să le descânţi, cu vinuri de cele mai felurite pretenţii, dacă treci pragul Hanului Drumeţului nu vei pleca decât cu amintirea unei serviri pe cinste.

	Dintre mii de cârciumioare Să tragi la Hanul Drumeţulu

Dintre mii de cârciumioare LA 133

Dintre mii de cârciumioare LA RADU

Dintre mii de cârciumioare CASA DOINA Petrecere cu Nicu Gigantu

Dintre mii de cârciumioare: CASA PACHE

România nu are niciun oraş în top 150 al atracţiilor turistice mondiale