TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

Turism


Cu vaporasul pe Lacul Herastrau

Turism


Ghetari plini de mister din Romania

În Bucureştiul de altădată, măcelarii care măreau...


În Bucureştiul de altădată negoţul cu carne era una din meseriile de bază, iar măcelarii aveau de multe ori o responsabilitate uriaşă în faţa domnului ţării. Dacă astăzi preţurile produselor alimentare de bază sunt reglementate atent şi sunt supuse unor rigori stricte, în Bucureştiul de altădată legea era a celor puţini.

Preţul cărnii a dat de furcă unor măcelari care au încercat să câştige mai mult decât „era dat". La sfârşitul secolului 18, constatându-se că unii măcelari au ridicat nejustificat preţul de vânzare al cărnii, sub pretextul că vitele s-au scumpit, stăpânirea oraşului a stabilit un nart (preţ maximal fixat în trecut de autorităţi pentru vânzarea anumitor mărfuri de primă necesitate). Cei care nu-l respectau erau pedepsiţi, iar unii riscau chiar ca domnul să poruncească „să se pedepsească până la moarte".

Unii măcelari nu s-au mulţumit de câştigul pe care îl obţineau cu preţul impus şi au refuzat să mai aprovizioneze prăvăliile cu carne. S-au produs nemulţumiri şi reclamaţii chiar şi din partea celorlalţi măcelari, fapt care l-a obligat pe şeful poliţiei să aducă la cunoştiinţa domnului ţării această situaţie.

Coleg de breaslă, dar până la bani

Astfel, la 17 aprilie 1794, Marele Agă (şeful poliţiei Capitalei) trimite către domnul ţării o scrisoare unde arată că fraţii Pătraşco, Şerban Surche şi Ştefan, fiul lui Zamfir, Anastase Cureman, Petre Epure şi Dumitru Grăţoiu „de la Paşti şi până acum, nicicum n-au vrut ca să aducă vită ca să taie la scaune (măcelării)...precum au tăiat şi mai dinainte, care fiind împotriva poruncilor măriei tale, aduce împiedicare şi celorlalţi ce acum taie".

Nici ceilalţi măcelari nu au fost de acord cu ce-au făcut cei şapte „nelegiuiţi" şi au trimis şi ei o plângere către domnul Alexandru Moruzi. Aceştia cereau „să se pedepsească şi să fie siliţi de a tăia la fel cu dânşii".

Răspunsul domnului Moruzi a fost ferm şi cei şapte au fost trimişi la ocnă, iar din acel moment măcelarii nu au mai avut curajul să nu mai aducă suficientă carne în prăvăliile lor. Iată porunca pe care domnul ţării a dat-o împotriva măcelarilor:

„dumneata vel agă, fiindcă într-atâtea rânduri s-au dat poruncile domniei mele straşnice măcelarilor, şi li s-au dat hotărârea domniei mele la toţi şi de faţă prin cuvânt, că au să se pedepsească până la moarte, şi după toate acestea iarăşi sunt nepăsători, îţi poruncim dară, ca să orânduieşti zapciu să prindă pe aceşti lude şeapte, şi aducându-i în pază, să-i faci teslim (predare) la puşcărie, de unde poruncim ca să facă carte dmoniei mele de a să trimite la pcnă, de această dată, spre pilda şi învăţătura celorlalţi".

Turism


Transalpina - Drumul Regelui

Turism


Obiective turistice in Bucuresti

http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/bucuresti-wc-ulite-sectorul_1-sectorul_6-asfalt-retele_de_apa_0_634136603.html

http://www.jurnalul.ro/calendar/acum-100-de-ani-cu-cate-lacrimi-se-spala-albiturile-cu-care-se-primenesc-bucurestenii-601152.htm

http://art-historia.blogspot.com/2010/05/pavajul-de-pe-bulvardul-aviatorilor.html

http://art-historia.blogspot.com/2010/05/saracie-lucie-in-bucurestii-de.html

Oraşul caselor aruncate la nimereală - Bucureşti
În anii de dinaintea Unirii din 1859, integrarea Bucureştilor în categoria oraşelor europene nu era un lucru simplu de făcut. Era un oraş al contrastelor puternice, al îmbinării nearmonioase între Orient şi Occident, un oraş cum Vestul nu mai cunoscuse, dar care nu era nici în totalitate tipic civilizaţiei răsăritene.

Prima jumătate a secolului al XIX-lea a însemnat pentru capitala Valahiei debutul perioadei de dezvoltare şi modernizare. În ciuda numeroaselor proiecte propuse începând cu primii domni pământeni, procesul a fost unul îndelungat din cauza ritmului anevoios în care planurile erau puse în practică: „sistematizarea şi problemele edilitare sunt necontenit subiect de discuţie, dar mai puţin de realizare“[1].

Prin această capitală a deosebirilor izbitoare s-au perindat foarte mulţi călători străini, unii dintre ei lăsând în scris impresiile formate după vizitarea Bucureştilor. Ideea care primează este aceea a unui oraş înşelător la prima vedere, un oraş cu dublă personalitate. Unii călători vorbesc cu drag despre Bucureşti, în ciuda elementelor surprinzătoare – într-un sens neplăcut – pe care le descoperă aici, alţii însă pleacă de-a dreptul contrariaţi de realitatea bucureşteană. Totuşi informaţiile pe care aceştia le-au lăsat, fie în scrisori personale, fie în articole sau cărţi publicate cu privire la călătoria lor în această ţară aflată la capătul Europei civilizate, reprezintă o bogată sursă de informaţii cu privire la urbea Bucureştilor, proaspăt intrat în modernitate. Perioada pe care o vom avea în vedere în articolul nostru este cea cuprinsă între domniile regulamentare şi anii Unirii.

„Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”

Una dintre cele mai echilibrate păreri despre Bucureştii acelor vremuri aparţine faimosului Helmuth von Moltke, viitor mareşal al armatei prusace. În anul 1835, pe când era doar un tânăr ofiţer, von Moltke trece prin Bucureşti în drum spre Istanbul. Majoritatea impresiilor de călătorie le lasă într-o serie de scrisori în care povesteşte drumul spre capitala Imperiului Otoman. „Eşti surprins să găseşti în acest pustiu [al Ţării Româneşti – n.a.] un oraş ca Bucureştii cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux; dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie.”[2]Pentru acest german, capitala Valahiei este un oraş al contrastelor: „La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant; Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”.[3]

Această idee a unui Bucureşti ca punct de întâlnire dintre Orient şi Occident apare la majoritatea stăinilor care au trecut pe aici. La vremea respectivă, Ţările Române, deşi aspirau la o dezvoltare în sens vest-european, erau încă puternic legate de cultura şi practicile orientale, iar aspectul capitalei era o oglindă fidelă a acestui fapt.



Bucureşti: de la extaz la agonie nu e decât un pas

Pentru mulţi străini, prima impresie asupra oraşului era una relativ pozitivă, însă confruntarea cu detaliile realităţii cotidiene duce la deteriorarea, până la repulsie, a acestei păreri. A se vedea, de pildă, descrierea făcută de publicistul britanic James Baillie Fraser în 1836: „De la Mitropolie, unde ruşii au deschis un loc de plimbare, sau de pe altă înălţime, Bucureştii fac o impresie cu adevărat frumoasă şi îmbucurătoare. Însă orice iluzie de plăcere şi curăţenie dispare pe îndată ce intri în străzile strâmbe, înguste şi murdare. Acestea nu sunt altceva decât receptaculul sau canalul tuturor murdăriilor. [...] Niciun oraş nu poate face o impresie mai deprimantă, deznădăjduită şi mizerabilă ca Bucureşti.”[4]

Tot în aceaşi perioadă, medicul german Ernst Anton Quitymann traversează Ţările Române în timpul călătoriei sale prin Europa Răsăriteană, călătorie pe care o va descrie în cartea Deutsche Briefe űber den Orient. La fel ca şi alţii înaintea sa, observă dualitatea acestui oraş care, la prima vedere, impresionează în mod plăcut, dar care dezamăgeşte la un nivel de cunoaştere mai intim. Aseamănă Bucureştii cu Viena imperială din punct de vedere al dimensiunii, însă doar atât. În rest, „din depărtare, această întindere şi numeroasele turnuri şi clopotniţele bisericilor îţi fac o impresie măreaţă, care, însă, după o cunoaştere mai apropiată se pierde. Trebuie spus că civilizaţia occidentală caută să străbată prin crusta murdară a secularului orientalism asiatic şi să prefacă un oraş oriental într-o reşedinţă europeană.”[5]

O privire ceva mai diferită găsim la un principe rus, un anume Anatol N. Demidov, conducătorul unei echipe de naturalişti, care trece prin principate în drum spre Crimeea, în anul 1837. El surprindevanitatea societăţii bune a Bucureştilor, observând că „primul lucru când soseşti la Bucureşti este să te îngrijeşti de a-ţi face rost de o trăsură frumoasă. Întinderea mare a oraşului şi mai ales moda porunceşte acest lucru. Niciun om cu oarecare stare nu poate să se arate semenilor săi mergând pe uliţă pe jos.”

Un oraş care predispune la poezie şi visare

În ansamblu, cele mai frumoase cuvinte la adresa capitalei provin din spaţiul francez atât de drag oraşului despre care vorbim. În primul rând, trebuie menţionată Aurélie Ghika, nora lui Grigorie Dimitrie Ghica. De origine franceză, ea se căsătoreşte cu fiul fostului domn şi vizitează ţara în perioada Revoluţiei din 1848. Scrie apoi mai multe cărţi în limba franceză – La Valachie Moderne, Lettres d'un penseur des bords du Danube, La Valachie devant l'Europe – lucrări ce prezintă în Occident o imagine favorabilă asupra spaţiului românesc.

Aurélie Ghika vorbeşte frumos despre Bucureşti, într-un limbaj poetic ce construieşte o imagine realmente atractivă: „Bucureştii sunt un oraş aparte care nu seamănă cu niciuna din capitalele noastre europene, aliniate şi de o uniformitate care fac disperarea artistului. Uliţele lungi şi întortocheate, ca străduţele italiene, refuză orice lege a armoniei. Casele sunt aruncate la nimereală, într-o învălmăşeală ca nişte cuiburi în păduri [...]. Văzuţi de la înălţime, Bucureştii au aerul unui oraş fermecat, acoperişurile sale, de tablă, strălucesc în soare şi se argintează în lumina lunii ca şi cum zăpada ar urma unei văpăi de foc. Casele de la mahalale, despărţite unele de altele prin grădini micuţe, plantate cu arbori, sunt de un efect pastoral care îşi are farmecul său. S-ar zice că oraşul seamănă cu un parc presărat cu cabane. Graţia naturii suplineşte lipsa absolută de edificii impozante.”[6]

O părere asemănătoare întâlnim şi laUlysse de Marsillac, călător francez care ajunge pe pământ românesc la mijlocul secolului, în 1852, şi care se va stabili în ţara care i-a devenit o a doua casă. Acesta scrie o carte,Bucureştiul în veacul al XIX-lea, pe care o dedică Principesei Elisabeta pentru ca, prin intermediul lucrării sale, ea să-şi cunoască mai bine ţara de adopţie şi farmecul capitalei. Se pare că Marsillac a ajuns să prefere Bucureştiul Parisului, de vreme ce mărturiseşte că „în ţările foarte civilizate, la Paris, de exemplu, există în mod cert satisfacţii pentru spirit şi pentru simţuri, dar sufletelor noastre le lipseşte ceva ce nu pot defini, dar simt profund. Totul este făcut acolo într-un mod mai curând artificial decât natural. Se preferă lumina gazului în locul soarelui; oamenilor le place mai mult să calce pe asfalt decât pe gazon [...] Dar, dacă ar exista o ţară în care să găseşti deopotrivă avantajele civilizaţiei şi cele ale naturii, nu ţi-ar plăcea să locuieşti acolo? Ei, bine! asta ne oferă oraşul Bucureşti.”[7]

Francezul e captivat de capitala valahă, dar îi recunoaşte în mod obiectiv şi lipsurile, fără a fi însă foarte deranjat de acestea: „...Şi totuşi, Bucureştii anului 1869 seamănă foarte mult cu Bucureştii din 1669. Spaţiul în care se întinde este imens şi sfidează orice preocupare din partea unei edilităţi neputincioase. Centrul are totuşi aspectul de oraş, cu rezerva că nicio stradă nu este dreaptă şi că fiecare construieşte după capul său, o fantezie străină de orice artă.”[8]



Cişmigiul, „un Hyde Park al Bucureştilor”

Unul dintre locurile care a atras capitalei cele mai multe cuvinte de laudă a fost Grădina Cişmigiului. Pe locul unde se află şi astăzi grădina, la începutul secolului al XIX-lea nu era decât o mlaştină. Însă, în 1847, în vremea lui Gheorghe Bibescu, e chemat de la Berlin Wilhelm Mayer, grădinar peisagist, căruia i se încredinţează conceperea unui plan de înfrumuseţare şi îngrijire a grădinilor bucureştene.[9]În câţiva ani, cu precădere sub domnia lui Barbu Ştirbei, se va finaliza proiectul de amenajare a terenului, mocirla fiind transformată în cea mai frumoasă grădină a Capitalei.

Eugène Jouve, ziarist francez, vine în Principate în vremea Războiului Crimeei. E dezamăgit de capitala Ţării Româneşti, considerând că „de-abia dacă poţi să numeşti oraş această îngrămădeală în formă de prăvălii bogate, de dugheni sărăcăcioase, de clădiri frumoase, de monumente, de grădini, de maidane şi de băltoace.”[10]Cu toate acestea, Jouve spune despre Grădina Cişmigiului că este „un Hyde Park al Bucureştilor”. Câţiva ani mai târziu, în 1856, germanul Ferdinand Lassalle vizitează şi el Cişmigiul care, în opinia lui, „întrece cu mult tot ceea ce ar putea oferi Germania.”[11]



Cea mai potrivită descriere: „un cumul al contrastelor”

Aceasta este imaginea Bucureştilor în ochii străinilor. Oraşul care peste câteva decenii avea să fie numit Micul Paris era desconsiderat de majoritatea europenilor care l-au vizitat înainte să devină capitala României. Problema se pune însă în următorul fel: în ce măsură considerăm impresiile călătorilor străini ca fiind surse potrivite pentru a construi o imagine cât mai apropiată de realitatea oraşului? Dincolo de gradul înalt de subiectivitate caracteristic acestui tip de surse, trebuie avut în vedere faptul că ele reflectă şi personalitatea, concepţiile şi imaginarul celui care scrie. Sunt surse pentru istoria Bucureştilor, dar sunt, poate chiar înainte de toate, şi surse pentru istoria mentalităţilor. Inventariindu-le, putem trasa mai degrabă liniile unei concepţii generale aparţinând unui francez, englez sau german asupra modului în care ar trebui să arate o aşezare urbană demnă de calitatea de capitală decât putem distinge un contur clar al realităţii bucureştene. Fiecare dintre cei citaţi vede propriul Bucureşti, pe care îl raportează la Paris, Londra, Viena sau Berlin, rezultând păreri foarte diferite cu privire la acelaşi oraş. Totuşi, putem considera ca fiind foarte aproape de realitate aprecierea Bucureştilor ca „un cumul al contrastelor”[12]– un oraş a cărui natură era greu de definit, nefiind nici pur oriental, nici occidental. Trebuiau sa mai treacă cel puţin câteva decenii pentru ca Bucureştii să finalizeze procesul surprins de călătorul francez H. Deprez, în 1847: „şi astfel, în fiecare zi, capitala Valahiei se dezbracă de caracterul său oriental pentru a lua aspectul oraşelor din Occident.”[13]

Turism


Vulcanii Noroiosi din judetul Buzau

Povestea fabuloasă a cartierelor din Bucureşti: “Patronul” Ghenci-aga

Bucureşti, capitala europeană a divorţurilor. Sejururile „anti-matrimoniale” în România, la mare vogă în Italia

De la palat regal la palat al pionierilor (1949-1977) - o filă din istoria Palatului Cotroceni

În decursul celor peste 300 de ani de existenţă, ansamblul de la Cotroceni a cunoscut în evoluţia sa mai multe etape: mănăstire, reşedinţă domnească, palat princiar şi apoi regal, pentru ca după abdicarea forţată a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, să primească o cu totul altă destinaţie, cea de palat al pionierilor, ale căror prime detaşamente s-au constituit în primăvara anului 1949.

Până la acea dată însă, la 13 februarie 1948, în cadrul unei şedinţe de guvern, când în palat încă lucra comisia de inventariere a bunurilor regale, s-a pus problema noii destinaţii a palatului, întrucât existau deja două cereri de atribuire a lui: către Facultatea de Medicină şi Uniunea Naţională a Studenţilor Români. Aceasta din urmă dorea să instaleze la Palatul Cotroceni - Conservatorul şi Academia de Arte Frumoase, deoarece - spunea Ion Pas, ministrul Artelor - "Învăţământul nostru artistic: Conservatorul şi Şcoala de Arte Frumoase se desfăşoară în condiţii cu totul nepotrivite din cauza localurilor, care sunt cu totul improprii, dărăpănate, igrasioase şi constituie un adevărat pericol pentru sănătatea profesorilor şi studenţilor".¹

La 26 mai 1948, prin decretul nr. 38, Prezidiul Marii Adunării Naţionale a Republicii Populare Române a hotărât că: "Toate bunurile mobile şi imobile care la data de 6 martie 1945 se aflau în proprietatea fostului rege Mihai şi a altor membri ai fostei familii regale trec în proprietatea statului român".²

În baza prevederilor acestui decret, la 18 iunie 1948, printr-o decizie a Consiliului de Miniştri, Palatul Cotroceni"compus din 5 corpuri, cu un total de 150 de camere, inclusiv parcul, proprietatea statului"³a fost dat în administrarea şi folosinţa Ministerului Afacerilor Interne. Prin acelaşi decret, alte valori aflate la acel moment în palat, au fost repartizate spre gestionare: Ministerului Agriculturii, care prelua materiale "necesare exploatării agricole" - motoare, scule, obiecte de inventar agricol, mărfuri, cereale şi Ministerului Sănătăţii, care intra în posesia unor articole de îmbrăcăminte, medicamente şi instrumente chirurgicale.⁴

În octombrie 1948, în urma unei înţelegeri încheiate între Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Artelor şi Informaţiilor (înţelegere perfectată la 4 octombrie 1948, prin decizia M.A.I., nr. 1308), Palatul Cotroceni, inclusiv parcul, a fost cedat Ministerului Artelor şi Informaţiilor, care îl prelua cu întregul activ şi pasiv la data respectivă.⁵

După preluarea sa de către noul administrator, Palatul Cotroceni a început să fie sărăcit de bunurile sale, din care lipseau deja cca 1000 de obiecte (picturi, sculpturi, icoane, mobilier, covoare, ţesături, bibelouri, veselă), preluate de Ministerul Artelor şi Informaţiilor, încă din iulie 1948, la propunerea unei comisii special instituite "să preia obiectele de artă din palatul Cotroceni".⁶ Însă, cea mai mare parte a restului obiectelor rămase în palat, au fost trecute în perioada 1948-1949, în proprietatea sau gestiunea altor instituţii: Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitoresc (3740 de poziţii din inventar - cu menţiunea că dacă unele poziţii cuprindeau un singur obiect, altele însumau zeci sau chiar sute de obiecte), Institutul de Artă din Bucureşti (929 poziţii), Teatrul Naţional din Bucureşti (904 poziţii) şi depozitul de pe strada Mărăşescu, nr. 18 din Bucureşti (722 poziţii), unde se mai aflau depozitate bunuri şi de la alte palate şi castele regale.⁷

Alături de acestea, alte instituţii care au mai primit obiecte din Palatul Cotroceni au fost: Direcţia Presei din Ministerul Artelor şi Informaţiilor, Societatea "Albina", sindicatul restaurantului "Ambasador", Muzeul Ruso-Român (înfiinţat în 1948), căruia se pare că i s-au cedat 60 de scaune îmbrăcate în piele de Cordoba.⁸

Procesul de înstrăinare a patrimoniului regal a continuat, cu "dotarea" cu mobilier şi alte mijloace casnice a personalului angajat pentru întreţinerea şi paza palatului şi chiar a unor salariaţi ai Ministerului Artelor şi Informaţiilor, cărora li se repartizaseră locuinţe în incinta acestuia.⁹

Aşadar, noul regim politic instaurat în România la 6 martie 1945 a avut drept principal obiectiv, după 30 decembrie 1947, ştergerea sistematică din memoria colectivă a ceea ce reprezenta instituţia monarhică, Palatul Cotroceni suferind alături de celelalte reşedinţe regale, o distrugere fără precedent. Palatul a fost pur şi simplu "golit" de ceea ce avusese mai valoros, majoritatea încăperilor mai păstrând doar mijloacele fixe (dulapuri în perete, plafoniere, galerii, apărători de calorifere).

Anii 1948-1949 au accentuat aşadar, procesul de degradare al Palatului Cotroceni, neglijat după moartea reginei Maria în iulie 1938, şi aproape părăsit de cei care-l locuiau, după cutremurul din 1940 şi bombardamentele din 1944.

Odată cu consolidarea regimului comunist, C.C. al P.M.R a trasat U.T.M. sarcina de a crea şi conduce organizaţia de pionieri, după modelul organizaţiei de pionieri din Uniunea Sovietică, care avea o experienţă de 25 de ani în domeniu. În acest context s-a elaborat un plan şi s-a constituit o comisie de organizare a primelor detaşamente de pionieri din Capitală. Liceele şi şcolile elementare din cadrul cărora un număr de 500 de copii urmau să primească cravata roşie de pionier au fost: Liceul de fete nr. 10, Liceul Clasic Mixt, Liceul de băieţi nr. 1, Liceul de băieţi nr. 8, Liceul de băieţi nr. 9, Liceul de băieţi nr. 10, Şcoala elementară de băieţi nr. 40, Şcoala elementară de băieţi nr. 51, Şcoala elementară de fete nr. 42, Şcoala elementară de fete Dămăroaia, Liceul Mixt nr. 11 - Militari.¹⁰

De asemenea, comisia a stabilit ca pentru constituirea primelor detaşamente de pionieri să se organizeze o şedinţă festivă în ziua de 30 aprilie 1949, în sala Palatului Cultural "Gheorghe Gheorghiu-Dej" de la Giuleşti. La această şedinţă festivă au participat membri marcanţi ai noii clase politice: acad. dr. C.I. Parhon - preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, dr. Petru Groza - preşedintele Consiliului de Miniştri, Teohari Georgescu - secretar al C.C. al P.M.R. şi ministru al Afacerilor Interne, Liuba Chişinevschi - membră a C.C. al P.M.R., Gheorghe Florescu - membru al C.C. al P.M.R. şi prim-secretar al U.T.M., Alexandru Drăghici - membru al C.C. al P.M.R., Popescu Doreanu - ministrul Învăţământului Public, Al. Buican - ministru adjunct al Învăţământului Public, Marin Florea Ionescu - secretar al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Pavel Lala, Petre Lupu, Paul Cornea, Victor Orsa - secretari ai C.C. al U.T.M., precum şi un număr mare de profesori, învăţători şi părinţi ai pionierilor.¹¹

Potrivit relatării reporterului ziarului "Scânteia", prezent în sală: "aceasta strălucea de primăvară, de tinereţe şi prospeţime. Sutele de copii îmbrăcaţi în cămăşi albe fremătau de nerăbdare: peste puţin timp vor primi cravata roşie de pionier. Ei sunt cei mai buni, cei mai harnici şi mai cuminţi dintre elevii câtorva şcoli bucureştene, cei care au fost aleşi pentru cinstea de a constitui primele detaşamente de pionieri ale R.P.R." ¹²

Pionierii prezenţi în sală, au primit şi angajamentul pionieresc care suna astfel: "Eu pionierul...., în faţa tovarăşilor mei, făgăduiesc ca prin muncă şi învăţătură să devin un cetăţean destoinic al scumpei noastre patrii R.P.R.".¹³

Şedinţa festivă s-a deschis cu alegerea prezidiului de onoare compus din: acad. dr. C.I. Parhon, dr. Petru Groza, Teohari Georgescu, Liuba Chişinevschi, Gheorghe Florescu, Alexandru Drăghici, Popescu Doreanu, Aurora Roşca - responsabila secţiei centrale de pionieri a U.T.M. şi doi reprezentanţi ai părinţilor pionierilor prezenţi.

A luat cuvântul Gheorghe Florescu - membru al C.C. al P.M.R. şi prim-secretar al U.T.M., care a afirmat faptul că, cravatele roşii pe care copiii urmau să le primească, reprezentau o parte a steagului roşu al clasei muncitoare şi că nou creata organizaţie de pionieri urmărea ca "sub conducerea U.T.M., să insufle şcolarilor între 9 şi 14 ani, dragostea înflăcărată pentru R.P.R. şi pentru P.M.R., care călăuzeşte paşii poporului muncitor, pentru înfăptuirea socialismului".¹⁴ Deasemenea, potrivit noului lor statut, pionierii trebuiau "să fie harnici, cinstiţi, săritori la nevoie, modeşti, respectuoşi cu profesorii, părinţii şi vârstnicii. Să fie bravi şi neşovăitori, gata să se ia la trântă cu greutăţile şi capabili să le biruie".¹⁵

Nu ştim dacă cei care urmau să primească cravata roşie de pionier au înţeles din primul moment ceea ce dorea partidul de la ei, dar prin glasul pionierului Vasile Dumitru, elev în clasa a VI-a a Liceului de băieţi nr. 9, aceştia şi-au luat angajamentul: "să învăţăm cu mai mult drag, cu mai multă sârguinţă, pentru a deveni cetăţeni destoinici ai scumpei noastre patrii. Să nu uităm niciodată cinstea pe care ne-a făcut-o P.M.R., de a ne alege pe noi, primii pionieri din R.P.R.".¹⁶

A urmat apoi momentul în care copiii, unul câte unul - Popescu Matilda, Mereuţă Cezar, Graur Ştefania, Manolescu Aurel, Budura Vlad etc. - comandanţii fiecărei unităţi de pionieri din cele unsprezece şcoli bucureştene, au urcat pe scenă pentru a primi din partea membrilor prezidiului cravatele roşii, după care, au preluat şi cravatele colegilor lor prezenţi în sală.¹⁷

La 60 de ani distanţă de acel moment, Cezar Mereuţă, atunci comandantul unităţii de la fostul Colegiu Sf. Sava (în acea perioadă Liceul de băieţi nr. 1 "Nicolae Bălcescu"), unul dintre primii pionieri, într-un interviu pentru ziarul "Adevărul", din 16 aprilie 2009, îşi amintea că: "au căpătat atunci statutul de pionier, câteva sute de elevi, de la nouă (de fapt unsprezece)şcoli bucureştene. Nouă comandanţi de unitate au urcat pe scenă să fie făcuţi pionieri şi să preia cravatele pentru colegii lor aflaţi în sală. Alături de mine pe scenă mai erau comandanţi de la Liceul Clasic Mixt, de la Gheorghe Lazăr, de la Titu Maiorescu, de la Dimitrie Cantemir...Şi fiecare dintre membrii prezidiului a venit pe scenă şi a strâns cravata unuia dintre noi. Eu am fost al treilea în rândul celor nouă, şi mie mi-a pus cravata şi insigna de pionier Teohari Georgescu".¹⁸

Şedinţa festivă s-a încheiat cu un program artistic susţinut de pionieri, care a constat în: "coruri executate de Corul de copii Radio: Imnul Sovietic; Imnul R.P.R.; Băieţii veseli (cântec sovietic pionieresc); Imn de pionier; Cântec de 1 Mai; Plugul, strungul şi condeiul; Încet coboară seara - cântec de folclor; Joc - cântec de folclor; marş al pionierilor R.P.R.

Dansuri executate de echipe artistice de copii: dansuri populare româneşti, sovietice, maghiare, în total cinci dansuri.

Recitări: Cravata roşie - Nina Cassian, Despre pionierii sovietici - Veronica Porumbacu, Pionierii sau Ziua de azi - poem acompaniat de muzică - Serebreanu, fabula Şurubul - Câmpeanu".¹⁹

Programul artistic era unul specific unor asemenea evenimente, preamărindu-se prin cântec, poezie şi joc Uniunea Sovietică, Republica Populară Română şi viaţa fericită a copiilor din România, în noul regim politic.

După un an de la crearea primelor detaşamente de pionieri (mai 1950), organizaţia cuprindea 130.000 de şcolari²⁰, însă perspectiva era de cuprindere în organizaţii a şcolarilor din întreaga ţară, întrucât în cadrul acestora se făcea copiilor între 9 şi 14 ani, educaţie comunistă. De altfel, în documentele de partid se arăta că: "Principalul rol al organizaţiilor de pionieri este acela de a ajuta şcoala în crearea omului nou, în crearea unui om legat de partid, unui om devotat clasei muncitoare, devotat patriei".²¹

Pentru că organizaţia de pionieri nou înfiinţată avea nevoie de un loc de desfăşurare a activităţilor specifice, în şedinţa din 10 mai 1949 a Secretariatului C.C. al P.M.R. s-a aprobat propunerea venită din partea U.T.M., ca Palatul Cotroceni să fie dat organizaţiei de pionieri, cu menţiunea "să se dea Ministerului Artelor şi Informaţiilor un alt local pentru şcoală"²² (se dorea ca la Palatul Cotroceni să se amenajeze o universitate de artă şi un cămin pentru studenţi).

Expunerea referitoare la acordarea palatului către organizaţia de pionieri a fost făcută de Teohari Georgescu, care a arătat că aceasta a venit din partea U.T.M., menţionând doar că: "se va putea crea un loc de recreare pentru pionierii care nu pot pleca în vacanţă".²³

A început aşadar, o nouă etapă în istoria Palatului Cotroceni, care a devenit astfel, timp de peste 25 de ani, dintr-o reşedinţă regală, plină de fast şi strălucire, un loc în care tânăra generaţie se pregătea să devină"cetăţeni demni şi devotaţi patriei şi P.M.R".²⁴ Aşa au înţeles comuniştii să "şteargă" din istoria României monarhia, prin transformarea unui palat regal, într-un palat în care copiii clasei muncitoare să-şi însuşească opera de educaţie comunistă, în vederea construirii în noua republică a socialismului şi comunismului, după modelul sovietic: "ei (copiii) trebuie să cunoască că, Uniunea Sovietică a fost ţara care ne-a eliberat pe noi, care ne-a acordat ajutorul pentru înflorirea noastră, în cât mai bune condiţiuni. Ei trebuie să ştie că-n fruntea Ţării Socialismului se găseşte tovarăşul Stalin, omul cel mai bun, cel mai viteaz, cel mai înţelept, prietenul cel mai iubit şi cel mai bun al copiilor din lumea întreagă".²⁵

Ca urmare, a fost elaborat un plan pentru amenajarea palatului şis-a stabilit ca acest lucru să se facă în patru etape: etapa I -a: 20 mai - 1 iulie 1949, etapa a II-a: 1 iulie - 1 septembrie 1949, etapa a III-a:1 septembrie - 20 decembrie 1949, etapa a IV-a: 20 decembrie - 1 iulie 1950.²⁶

În cadrul primei etape urma să aibe loc amenajarea şi utilarea parcului şi a unui număr de 13 încăperi din palat, şi anume: "curăţirea întregului parc de cca 40 hectare; pietruirea aleilor; amenajarea unui teatru în aer liber pentru spectacole de copii, cu o capacitate de 1000 de locuri (se va construi o estradă şi bănci); instalaţie de amplificare şi iluminare pentru teatru; instalaţia de iluminare a aleilor principale ale parcului; amenajarea a 4 chioşcuri, măsuţe şi scăunele pentru răcoritoare, lapte, etc.; repararea bazinelor, fântânelor arteziene şi a scărilor de piatră din parc; utilarea cu un număr de 400 de bănci a parcului; amenajarea unui teren de gimnastică, a unui teren de volley şi sărituri; utilarea parcului cu instalaţii distractive (4 scâncioburi, trageri la ţintă, etc.); aducerea în parc de păsări (porumbei, păuni, etc.) şi peşti pentru diverse bazine; utilarea parcului cu 2 lunete pentru astronomie şi 60 de şevalete pentru pictură; construirea de WC-uri în parc (10 cabine); utilarea parcului cu un tren mic electric; amenajarea celor 13 încăperi şi utilarea lor pentru: vestiare şi garderobă - 2 încăperi, atelier broderie fete - 2 încăperi, atelier tâmplărie şi traforaj - 2 încăperi, bibliotecă - 4 încăperi, cabinet medical - 2 încăperi, un cabinet model pentru pionieri, amenajarea provizorie a unie săli de conferinţe, cerc de studii; angajarea personalului necesar (40 permanenţi) şi organizarea administraţiei palatului".²⁷

În cea de-a doua etapă urma să se înfiinţeze zece ateliere şi cercuri: "extinderea bibliotecii cu un număr de 5 camere, cercuri de şah - 4 camere, cercul de construcţii avioane - 2 camere, cercul automobilistic - 2 camere, cercul de radiofonie - 2 camere, cercul fotografic - 2 camere, cercul de pictură - 1 cameră, cercul de coreografie şi dansuri naţionale - 2 camere, cercul de istorie - 1 cameră, atelierul de ceramică - 2 camere".²⁸

Tot în această perioadă se inteţiona, pe baza planurilor existente, repararea încăperilor deteriorate, utilarea palatului cu un cinematograf şi pregătirea planurilor pentru o sală de spectacole, ca şi asigurarea unei bune funcţionări a serei de flori.²⁹

Proiectul de plan privind amenajarea Palatului Pionierilor Cotroceni se încheia cu menţiunea că: "Etapa a III-a şi a IV-a vor constitui obiectul unor planri speciale, ce se vor face în urma experienţei practice căpătate în primele perioade de muncă, creindu-se astfel toate condiţiunile necesare pentru ca palatul pionierilor să fie la înălţime".³⁰

La 4 iunie 1949, a avut loc şedinţa primei Conferinţe a Sfatului Pionierilor din Capitală, prilej cu care s-au discutat principiile generale care stăteau la baza mişcării pioniereşti şi anume: în cadrul oganizaţiei trebuiau cuprinşi numai copiii cuminţi, disciplinaţi, buni la carte şi silitori; crearea omului nou, legat de P.M.R. şi devotat patriei şi clasei muncitoare; educarea copiilor în spiritul dragostei nemărginite faţă de patrie, faţă de partid şi faţă de Uniunea Sovietică "unde trăiesc cei mai fericiţi copii din lume"; educarea în spiritul respectului şi admiraţiei faţă de oamenii mari, oamenii de ştiinţă şi artă, urmând exemplul eroilor clasei muncitoare; dezvoltarea dragostei faţă de învăţământ "prima sarcină pe care o cere de la copii partidul"; înţelegerea de către pionieri a faptului că dacă vor fi buni pionieri, vor ajunge să fie şi buni U.T.M.-işti şi apoi vor putea să acceadă şi în rândurile partidului.³¹

În cadrul acestei şedinţe s-a discutat şi despre Palatul Cotroceni, atribuit pionierilor, şi care urma să se numească Palatul Pionierilor, menit a fi un centru de activitate extraşcolară, recreativă şi sportivă. În cuvântarea sa, Nicolae Voiculescu - preşedintele Sfatului Popular al Capitalei spunea că este vorba de"un parc de 30 ha, deci o întindere de 60 de pogoane de pământ, cu fel de fel de arbori, cu pomi, cu terenuri, unde s-ar putea face fel de fel de experienţe. Aici s-ar putea organiza mici parcele pentru experienţele pionierilor, s-ar putea organiza un mic colţ zoologic, cu câteva animale, în aşa fel încât copiii să poată cunoaşte şi în natură, ceea ce citesc în domeniul zoologiei şi botanicei. Noi, cei sesizaţi de C.C. al U.T.M. am luat o echipă de specialişti ca acest parc să fie construit cât mai repede. Aş propune ca Sfatul Pionierilor, într-una din zile să facă o vizită în acest parc, pentru a-şi da seama ce se poate face."³²

Cu prilejul aceleiaşi şedinţe, Petre Lupu - secretar al C.C. al U.T.M. s-a referit la rându-i la Palatul Pionierilor, arătând că "s-a pus la dispoziţia pionierilor prin grija partidului a Palatului Cotroceni, al fostului rege. Acesta este un palat imens, cu 140 de camere, cu un teren de 30 de ha, mi se pare că mai mult, şi construit cu o asemenea frumuseţe că îţi stă mintea în loc. Aici sunt peşti, flori, o seră de flori extraordinar de mare. Totul este însă în paragină căci n-a fost locuit din 1930. Venea din când în când besmeticul de Mihai, ca să tragă după ciori. Există acum un plan, s-a făcut un comitet de specialişti, care au şi început lucrul. Partidul a promis că ne va da banii necesari. Noi avem în vedere ca să instalăm şapte ateliere de mecanică, de radiofonie, de electricitate. În programul construcţiei din vara asta vom face grădina şi un loc în care să se adăpostească copiii în caz de ploaie. Vom mai face un bufet, un post sanitar şi un teatru, iar în jurul lui 15 iulie, îl vom deschide cu mare tam-tam."³³

De asemenea, Liuba Chişinevschi - membră a C.C. al P.M.R., referitor la Palatul Pionierilor lansa ideea ca acesta să fie organizat după modelul Palatului Pionierilor din Leningrad, în organizarea căruia, sindicatele jucaseră un rol important, atât material cât şi politic.³⁴

Proiectul privind amenajarea Palatului Pionierilor a fost prezentat de Teohari Georgescu în cadrul şedinţei Secretariatului C.C. al P.M.R. din data de 29 iunie 1949 şi aprobat, cu menţiunea de "a se cere Comisiunei de Planificare aprobarea investiţiilor".³⁵

Această "amenajare" a însemnat de fapt, o transformare a minunatei opere de arhitectură care era Palatul Cotroceni, un simbol al înaltei concepţii pe care regina Maria o avea despre regaliate. Astfel potrivit arhitectului dr. Niculae Vlădescu, cel care a coordonat echipa de arhitecţi, care a lucrat la restaurarea palatului după cutremurul din 4 martie 1977, când edificiul a suferit grave distrugeri, în perioada 1949-1976: "intervenţiile brutale au mutilat mare parte din spaţiile şi finisajele palatului.

La parter:

- lampadarele baldachinului de la intrarea principală au fost demontate;

- ornamentele din ipsos desprinse sau căzute şi sparte, precum frontonul antropomorf de deasupra scării de onoare;

- pilaştrii şi plăcile de stuco-marmură au fost acoperite cu humă şi vopsea şi perforate pentru montarea tubulaturii electrice sau a conductelor de încălzire.

La etajul I:

- Sufrageria în stil neo-renaştere germană şi Salonul de aur au fost devastate;

- toate coloanele din piatră de Rusciuc din Salonul Alb (sau Salonul Cerchez) au fost vopsite cu vinarom cenuşiu închis;

- toate încăperile dintre sufrageria nouă (arhitectul Grigore Cerchez) şi cuhnie au fost transformate.

La etajul II:

- fostele încăperi ale copiilor familiei regale au fost curăţate de finisaje, ca şi încăperile din zona loggiei mari, dinspre curtea principală;

- dormitorul regelui Ferdinand I a fost complet devastat;

- toate încăperile dintre dormitorul regelui Ferdinand şi salonul de pictură al reginei Maria, mai puţin scara din lemn de cireş (care s-a prăbuşit la cutremurul din 1977) au fost desfiinţate.

La etajul III:

- s-au modificat radical spaţiile şi pereţii acestora s-au prăbuşit la cutremurul din 1977".³⁶

Ca urmare, palatul a devenit un spaţiu fără nici un fel de decoraţie, iar, pe baza unor mărturii fotografice, dar şi pe baza mărturiilor unor persoane care au activat în cadrul Palatului Pionierilor în calitate de instructori sau chiar de pionieri, rafinatele şi primitoarele saloane regale de la etajul I (Sufrageria în stil neo-renaştere germană, Salonul de vânătoare al regelui Ferdinand I şi Salonul de aur al reginei Maria) s-au transformat în cabinete pentru învăţământul politico-ideologic şi numite "Lenin", "Stalin" şi "Comsomol", în timp ce la etajele II şi III, s-au amenajat spaţii destinate cercurilor palatului, în cadrul cărora urmau să-şi desfăşoare activitatea pionierii şi şcolarii.

De asemenea, Marele Salon Alb de la etajul I a devenit locul unde se organizau expoziţiile anuale ale Palatului Pionierilor, cu obiectele realizate de elevi în cadrul cercurilor unde activau, expoziţiile "Minitehnicus", dar şi locul unde se desfăşurau serbările şi carnavalurile organizate cu prilejul diferitelor sărbători din vacanţa de iarnă şi de vară.

Biblioteca regelui Ferdinand şi-a păstrat aceeaşi destinaţie, dar ea nu mai adăpostea bogatul fond de carte regală, care a fost de asemenea distrusă, ci publicaţiile editate de C.C. al U.T.M.: gazeta "Pionierul" al cărui prim număr a apărut pe data de 12 iunie 1949 şi care din martie 1952 a fost înlocuită cu "Scânteia Pionierului". Din 1 aprilie 1953 a apărut revista "Cravata roşie", însă prima revistă pentru copii a fost "Licurici", apărută la data de 12 aprilie 1947. Alte reviste destinate pionierilor au fost: "Pogonici", "Ştiinţă şi cultură", devenită mai târziu "Ştiinţă şi tehnică", "Minitehnicus", "Luminiţa".

Toate acestea conţineau la început articole elogioase la adresa Uniunii Sovietice, a marilor personalităţi comuniste (Marx, Engels, Lenin, Stalin), a eroilor clasei muncitoare a Uniunii Sovietice (minerul Alexei Stahanov). Toţi aceştia reprezentau modele de urmat pentru cei mici, în lupta împotriva burghezo-moşierimii, a imperialismului şi capitalismului occidental. Era un mod prin care copiii trebuiau să înveţe să facă deosebirea între "viaţa tristă şi educaţia barbară a copiilor din ţările capitaliste în contrast cu viaţa fericită, plină de bucurii a copiilor sovietici care cresc sub ocrotirea Partidului Bolşevic şi a Marelui Stalin, părintele iubit al copiilor de pretutindeni. Trebuie cultivată în sufletele lor dragostea cea mai profundă pentru ţara socialismului victorios şi pentru genialul ei conducător Tovarăşul Stalin".³⁷

Aşadar, copii erau transformaţi fără voia lor în adevăraţi activişti, trebuind să înlocuiască zânele şi Feţii Frumoşi din basmele de altădată cu eorul Stalin, Stahanov sau eroii autohtoni, conducătorii clasei muncitoare: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu.

La etajul II, Micul salon norvegian al reginei Maria a devenit camera de poveşti a pionierilor şi şcolarilor, iar Salonul de pictură sau Studioul a devenit camera de balet.

Inaugurarea Palatului Pionierilor nu a avut loc la 15 iulie 1949, ci aproximativ un an mai târziu, la 1 iunie 1950, cu prilejul sărbătoririi Zilei Internaţionale a Copilului. La 30 mai 1950, Secretariatul C.C. al P.M.R a aprobat programul festivităţii de inaugurare oficială a Palatului Pionierilor. Astfel, festivitatea urma să înceapă la orele 16.30 în parcul palatului, iar în caz de ploaie, în sala de gimnastică, fiind prezidată de Ion Gheorghe, secretarul comitetului U.T.M. al Capitalei. Din partea U.T..M. trebuia să ia cuvântul Petre Drocan, urmat de Nicolae Ceauşescu, din partea C.C. al P.M.R. Festivitatea continua cu citirea telegramelor către C.C. al P.M.R., Comitetul Naţional pentru organizarea Zilei Internaţionale a Copilului şi către pionierii sovietici. Programul cuprindea şi vizitarea palatului de către oficialităţi şi invitaţi, iar către orele 19.00 urma să se desfăşoare un program artistic, pe o scenă din parc.³⁸ La deschidere au participat Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi şi membri ai Sfatului Pionierilor din Capitală, numeroşi U.T.M. - işti, şi un mare număr de pionieri. Au fost de faţă şi A.V.Zotov - prim consilier al Ambasadei Uniunii Sovietice, A.A. Golicenkov şi S.A. Pivarov - primi secretari ai Ambasadei Uniunii Sovietice, K. Hobdari - însărcinat cu afaceri al R.P. Albania.³⁹

În cuvântul său, general-maior Nicolae Ceauşescu, pe atunci ministru adjunct la Ministerul Forţelor Armate a vorbit despre viaţa fericită a pionierilor sovietici, despre faptul că aceştia reprezentau speranţa partidului, viitorii constructori ai socialismului şi comunismului.⁴⁰ "Acest palat - spunea Nicolae Ceauşescu- va da posibilitatea pionierilor să petreacă în modul cel mai plăcut timpul liber, să-şi îmbogăţească cât mai temeinic cunoştinţele pe care le capătă în şcoală".⁴¹

Potrivit unei broşuri editată în acea perioadă "Palatul Pionierilor a devenit cea mai mare instituţie extraşcolară pentru masele largi de pionieri şi şcolari. La toate acestea o contribuţie de seamă şi-a adus-o U.T.M., care, pe baza indicaţiilor P.M.R., s-a ocupat de la început de amenajarea palatului. U.T.M. a mobilizat brigăzi de tineret şi tehnicieni, care, prin muncă patriotică au reparat şi transformat palatul, pentru ca acesta să răspundă cerinţelor, intereselor şi dorinţelor copiilor. Pe lângă vechea clădire a palatului, aici au mai fost construite alte clădiri noi: o sală de teatru cu 700 de locuri, o sală pentru spectacole de păpuşi cu 200 de locuri, săli de gimnastică, un parc zootehnic, un bazin de înot, terenuri de volei, baschet şi fotbal, o pistă de atletism, un parc distractiv, un poligon de tir, o staţiune a micilor naturalişti, sere şi un lot experimental. Cu noile construcţii, palatul cuprinde peste 330 de încăperi. Aici îşi desfăşoară săptămânal activitatea peste 13.000 de pionieri şi şcolari, în cadrul acţiunilor educative de masă".⁴²

Principalele cercuri în cadrul cărora îşi desfăşurau activitatea pionierii şi şcolarii erau: cercurile tehnico-ştiinţifice: aeromodele şi rachetomodele, navomodele, mecanică auto şi automobilism, electrotehnică şi radio-televiziune, electronică aplicată, artă aplicată în lemn, automatizări, artă populară, broderie, confecţii, foto, tipografie, legătorie, mici gospodine, istorie, geografie, fizică, chimie, matematică.

O mare pondere o deţinea şi sectorul cultural-artistic, care cuprindea cercuri de artă decorativă, sculptură, pictură, cor, dansuri populare, balet, teatru, teatru de păpuşi, cenaclul literar, cineclub, tobe şi trompete, vioară, pian, acordeon, fanfară, orchestră de cameră, populară şi de muzică uşoară, clubul prietenilor prin corespondenţă şi filatelic, clubul de cultură muzical-coregrafică, de cultură teatrală şi cinematografică. Mai exista în cadrul Palatului Pionierilor şi Staţiunea pionierilor naturalişti şi Clubul sportiv "Cutezătorii".

Despre impresia pe care palatul a făcut-o primilor pionieri care i-au călcat pargul, aflăm din mărturiile lui Silviu Mandache şi Cezar Mereuţă, publicate de ziarul "Adevărul" din 16 aprilie 2009. Astfel cercetătorul Silviu Mandache îşi amintea "comuniştii n-au ştiut ce să facă cu Palatul Cotroceni. Ei nu aveau nevoie de palate, aşa că Palatul Cotroceni a fost făcut Palatul Pionierilor şi acolo erau o sumedenie de activităţi pentru noi: şah, literatură, limba română, istorie, balet, construcţii în lemn şi gimnastică. Activitatea asta la Palatul Pionierilor a fost teribilă. Iar la cercul de şah era instructor un şahist care fusese campion naţional în 1938, Traian Ichim".⁴³

La rândul său, inginerul Cezar Mereuţă îşi amintea că: "în Palatul Cotroceni care fusese alocat pionierilor, nu intrau în prima perioadă decât staffurile, 80-100 de elevi, conducători de unităţi, de detaşamente şi de grupe. Atât. A fost un şoc total să avem tot palatul numai pentru noi!. Pe măsură ce a trecut timpul, au venit din ce în ce mai mulţi pionieri. Dar la început eram foarte puţini în tot palatul. Iar eu, în calitate de conducător de unitate mergeam în fiecare după-amiază acolo. Vă daţi seamace impact emoţional şi ideologic a avut treaba asta asupra unor copii de 13 ani?. Să bei câte oranjade voiai, să ai atelier de şah, pictură, teren de baschet la dispoziţia ta. Te transformai fără să vrei într-un militant.⁴⁴

La sfârşitul anului 1950, într-un raport asupra activităţii Palatului Pionierilor se specificau următoarele: "colectivul de conducere al Palatului este comps din şase tovarăşi activişti ai C.C., detaşaţi în muncă la Palatul Pionierilor de C.C. al U.T.M., cu toţii sunt membrii de Partid. Aparatul educativ al Palatului (compus din 60 de tovarăşi cuprinde: Secţia ştiinţă şi tehnică, artistică, educaţie de masă şi Secţia cultură fizică şi sport) este compus din profesori de specialitate, tehnicieni şi activişti. Dintre aceştia sunt: 20 membrii de Partid, 31 U.T.M-işti, 9 sindicalişti. Colectivul Secţiei de gospodărire a bunurilor este format din 139 de tovarăşi şi sunt împărţiţi astfel: conducerea secţiei formată din 5 tovarăşi, Seviciul Contabilitate - 7 tovarăşi, paza - 16 tovarăşi, femei de serviciu (cantina, curăţenie, bufet, garderobă) - 46 tovarăşi, parc, seră, intendenţă - 65 tovarăşi. Din cei 139 tovarăşi care formează nomenclatura Secţiei de gospodărire a bunurilor: 16 tovarăşi sunt membrii de Partid, 35 U.T.M.-işti, 88 de sindicalişti."⁴⁵

Ca urmare,la sfârşitul anului 1950 structura organizatorică şi de personal a palatului era încheiată, în total 199 de angajaţi, în mare majoritate tineri U.T.M.-şti, dar şi membrii de partid şi sindicalişti. Raportul continua cu prezentarea activităţii cercurilor şi importanţa acestora pentru pregătirea şcolară a elevilor, cu interesul manifestat de elevi pentru activităţile de la palat, cu menţionarea faptului că palatul a fost vizitat de un număr foarte mare de delegaţii străine care veneau în România şi care "au fost profund impresionaţi de ceea ce s-a realizat în ţara noastră pentru copii şi îşi exprimă entuziasmul prin rânduri deosebit de calde scrise în cartea de aur a Palatului".⁴⁶

Odată încheiată misiunea C.C. al U.T.M. de a organiza primele detaşamente de pionieri şi de a le amenaja un loc de desfăşurare a activităţii, Palatul Pionierilor a trecut la data de 1 septembrie 1952, în subordinea Ministerului Învăţământului Public, alături de celelalte case de pionieri, cu toate bunurile mobile şi imobile.⁴⁷

La data înfiinţării - 1 iunie 1950 - Palatul Pionierilor avea 60 de cadre didactice şi 58 de cercuri, pentru ca după 20 de ani de activitate (1970-1971) să beneficieze de un număr de 75 de cadre didactice, dar de numai 51 de cercuri. Numărul de elevi din clasele III-VIII existenţi în zona de activitate a palatului, era în aceeaşi perioadă (1970-1971) de 130.000 (din care 80.000 pionieri), iar numărul încăperilor folosite pentru activităţi era de 58 de camere.⁴⁸

Atâta timp cât a funcţionat pe dealul Cotrocenilor, Palatul Pionierilor a fost vizitat de numeroase delegaţii de pionieri, instructori şi activişti din ţară şi străinătate: Uniunea Sovietică, China, Albania dar şi din celelalte ţări socialiste vecine. La 28 martie 1970, a vizitat palatul echipajul navei spaţiale Apollo 12 (după ce efectuase zborul lunar în perioada 14-24 noiembrie 1969), echipaj format din astronauţii Charles Conrad, Richard Gordon şi Alan Bean, ca şi cântăreţul american de culoare Paul Robeson. De asemenea, mari personalităţi ale culturii româneşti au fost prezente la Palatul Pionierilor: academicienii Alexandru Graur, Henri Coandă şi scriitorul Victor Eftimiu, dar şi cunoscuţi actori, scriitori, sportivi.

Începând din 1976, Palatul Cotroceni a fost preluat de Protocolul de Stat, modificându-şi astfel din nou functia, care urma să devină una rezidentială.

Aşadar, timp de peste un sfert de secol, în palatul regal de la Cotroceni au răsunat cântecele pioniereşti, ca şi devizele pionierilor "În luptă pentru cauza lui Lenin şi Stalin fii gata", sau "Pentru cauza partidului înainte", "Tot înainte", "Salut voios de pionier".

Cu toate încercările de a-l reamenaja, pentru a putea servi mai bine noii sale destinaţii, Palatul Cotroceni rămânea totuşi un palat, un monument istoric care, după cutremurul din 4 martie 1977, a renăscut din propria ruină, graţie unei echipe de arhitecţi care au înţeles ce reprezenta acest edificiu pentru cultura şi civilizaţia românească.

"Tăvălugul istoriei postbelice - afirma dr. arh. Niculae Vlădescu- nu a cruţat Palatul Cotroceni, cum nu a cruţat destinul oamenilor şi al civilizaţiei româneşti. Însă oamenii şi mâna lui Dumnezeu au salvat ctitoria cantacuzină de la Cotroceni, mănăstirea şi casele domneşti, dezvoltate de principii urmaşi şi de monarhie".⁴⁹ » citeste mai mult

Misterele catacombelor din Capitala

Bucurestiul era un oras calcat de haiduci si talhari, de aceea negustorii, autohtoni si straini, aveau o mare teama sa-si expuna marfurile.

Pentru a impulsiona comertul, domnitorii au trebuit sa ofere garantii potentialilor „investitori”, ca marfa lor va fi protejata. Astfel au aparut hanurile, adevarate fortarete, si galeriile subterane, pe unde, la vreme de asediu, negustorii si marfurilor lor puteau fi evacuate in siguranta.

Subteranele, surse de comori

George Potra, in “Hanurile bucurestene”, scrie ca domnitorii au inceput sa construiasca hanuri din secolul al XVII-lea. Exemplul lor a fost imitat de boieri, iar apoi de negustorii bogati si de calugari, care aveau in stapanire manastirile si bisericile. Cel mai mare han a fost Serban Voda, ridicat de Serban Cantacuzino intre 1683 si 1686 pe Ulita Mare (Lipscani).

„Aproape toate hanurile aveau la mijloc o curte mare imprejmuita de jur imprejur de ziduri inalte si groase ce serveau pentru aparare. Aveau numai o singura intrare si iesire, care in timpul noptii era inchisa printr-o mare usa de stejar, ferecata, ca sa opuna cat mai multa rezistenta in caz de primejdie, (…) in stare a infrunta pana si loviturile ghiulelelor de tun”. Negustorii, boierii si chiar domnitorul ascundeau in pivnitele acestora marfurile si lucrurile lor cele mai bune, documente si bani.

Popa Tunsu, celebru haiduc bucurestean

Hotii au trebuit sa se adapteze masurilor de protejare a comerciantilor si primul lucru pe care l-au facut a fost sa invete caile subterane ale Bucurestiului, prin care puteau ajunge in apropierea caselor boieresti, ale negustorilor si ale hanurilor. Totodata, caile subterane le ofereau si ascunzisuri din calea poterilor pornite pe urma lor. Cel mai celebru haiduc care a haladuit prin Bucuresti a fost Popa Tunsu. Ionita chiar fusese popa, dar a fost raspopit – si tuns simbolic – din cauza ca se daduse cu razvratitii lui Vladimirescu. Greseala lui a fost ca l-a praduit pe generalul Kiseleff, care a promis rang boieresc celui ce il va da prins, iar Ionita a fost tradat de un capitan al lui.

Portaluri spre alta lume

Mircea Eliade, in celebra sa povestire “Pe Strada Mantuleasa”, scria ca pivnitele si subteranele Bucurestiului erau portaluri catre universuri paralele. Cel mai sigur, erau cai de scapare din lumea „prezenta”, in caz de asediu, incendii si alte primejdii. Primul care a scris despre tunelele aflate sub Bucuresti este Gion Ionescu, in celebra sa “Istorie a Bucurestilor”. Cele mai cunoscute subterane sunt catacombele din zona Strazii Negru Voda, coridorul subteran sapat si zidit la o adancime de peste zece metri, care leaga Hanul lui Manuc, Biserica Domneasca si Curtea Veche, pe o lungime de circa 300 de metri si cel care leaga Curtea Veche si Dealul Vacarestilor. Singura galerie subterana din Capitala, catalogata monument istoric, este tunelul de refugiu al Conacului Golescu, constructie din secolul XVIII.

Turism


Terra Park se deschide duminica

Foto | Calea Victoriei, botezată acum 133 de ani

La 8 octombrie 1878, Armata română sărbătorea victoria în Războiul de independenţă printr-un marş triumfal la intrarea în Bucureşti, [...]


Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Câteva aspecte de ştiut despre ... Bucurestiul interbelic
Perioada anilor interbelici va ramane in istoria Capitalei ca o veritabila varsta de aur, reflectata in mii de pagini de jurnal, fotografii, picturi, filme etc. Societatea romaneasca isi indeplinise visul de generatii a reintregirii teritoriale si isi arata un mare apetit spre nou si modern. Acum se intalnesc cel mai bine traditia si modernitatea, vechiul si noul, inovatia si conservatorismul.

1. Prin Legea pentru organizarea administraţiei oraşului Bucureşti din 7 februarie 1926, Capitala a fost împărţită într‑o zonă centrala şi o zonă periferică. Zona centrală cuprindea patru sectoare, păstrând numele vechilor culori: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru şi Sectorul IV Verde. In afara acestora au ramas 12 comune. Ele au primit statutul de comune suburbane oraşului, fiind înglobate din punct de vedere administrativ municipiului Bucureşti.
   
2. O noua generatie de arhitecti isi pun in aplicare principiile moderniste invatate la scoli de arhitectura din strainatate.Spre sfarsitul anilor `20, arhitecti precum Marcel Iancu construiesc in Capitala primele imobile conform principiilor arhitecturii modernise. De asemenea, in 1929 Horia Creanga construieste celebrul imobil ARO.
   
3. Cel mai popular ziar central, „Universul” isi avea sediul in Palatul Universul.Inaugurată pe 2 noiembrie 1930, clădirea de pe strada Ion Brezoianu 23-25 a constituit odinioară nucleul presei bucureştene, fiind celebră agitaţia din jurul ei, când vânzătorii de ziare strigau în gura mare titlurile ediţiilor.
   
4. Odată cu dărâmarea atelierelor Gării de Nord în 1932, din iniţiativa Direcției C.F.R.,a ramas liber un teren de circa 5 hectare, care putea fi utilizat pentru o mare piață în fața Gării de Nord. Amenajarea pieţei a fost îndelung discutată într-o comisie mixtă compusă din delegaţii Căilor Ferate şi ai Primăriei, iar proiectul întocmit şi supus şi avizului Consiliului Tehnic Superior a fost un compromis între interesele parţial divergente ale acestor instituţii.
   
5. In inima Bucurestilor se gasea si zona Halelor. Zona era foarte murdara si infecta strazi intregi, fiind si un teritoriu de frecvente incaierari intre vanzatorii de fructe si legume,iar înghesuiala de la cumpărăturile de dimineaţă asigura pungaşilor de buzunare o activitate rodnică. In urma presiunilor, precupetii vor abandona zona iar bucurestenii se vor deprinde sa isi faca cumparaturile la noua hala din Obor.
   
6. Intre anii 1930 – 1935 are loc asanarea unei zone mlastinoase aflate la marginea orasului Bucuresti, formandu-se Lacul Herastrau.In jurul lacului s-a amenajat si cel mai mare parc din capitala, parcul Herastrau. Ecluza Lacului Herastrau a fost construita in perioada 1933-1936, insa pentru multa vreme a fost inchisa.
   
7. La 10 mai 1939 a fost inaugurta pentru prima data statuia ecvestra a Regelui Carol I in Piata Constitutiei de astazi. Inaugurarea s-a facut in prezenta Regelui Carol al II-lea si aMarelui Voevod de Alba Iulia Mihai (viitorul Rege)si s-a facut cu ocazia implinirii a 100 de ani de la nasterea lui Carol I. Lucrarea a fost realizata de marelui sculptor si artist croatIvan Mestrovic, foarte apreciat in epoca pentru lucrarile sale.
   
8. Cinematograful avea un succes fulminant in Bucureşti. Au fost deschise zeci şi zeci de săli în care se proiectau filme. În paginile ziarelor, la rubrica numită „calendarul zilei“, erau menţionate peste 30-40 de cinematografe în Bucureşti care ofereau filme.
   
9. Gradinile de vara erau printre primele optiuni de petrecere a timpului liber. Printre cele mai frecventate era si „La Leul si carnatul”.Bucurestenii care veneau aici se puteau delecta cu soiuri alese de vin si sprit, iar daca le era si foame se puteau infrupta in voie cu patricieni, mititei, tuslama si ciorba de burta, la preturi foarte convenabile (2 lei un pranz indestulator).
   
10. Înmormântările se făceau cu dricul. Erau trei clase de înmormântare. La clasa a III-a apelau oamenii nevoiaşi iar dricul era tras de doi cai. La clasa a II-a, dricul era tras de patru cai şi se punea la dispoziţia preotului o trăsură şi încă o trăsură la dispoziţia familiei. Înmormântarea de clasa I era somptuoasă, dricul fiind tras de şase sau opt cai iar caiierau mascaţi,cu măşti negre laterale la ochi. Iar pe cap un pompon înalt, negru. Dricul era mare şistrălucitor.
    

Cât de vechi sunt Bucureştii?
În legãturã cu vechimea capitalei persistã o serie de dileme precum datarea, originile, transformarea în aşezare urbanã şi în reşedinţã domneascã.



O încercare de rãspuns presupune apelul la tradiţia lui Bucur, consemnatã mai întâi în 1761, a lui Negru-Vodã datând din secolul al XVI-lea, documentele istorice şi condiţiile generale şi speciale de naştere a unui centru de schimb. Este posibil ca Bucureştii sã fi fost mai întâi un sat, cu etymon dacic care apare în documente de secol XIV-XVI pe tot teritoriul românesc. Condiţiile locale ar sugera posibilitatea întemeierii unei aşezãri: sol de pãdure (cea dintre Bãrãgan şi Burnaz), apã prin Dâmboviţa şi Colentina, codrul vecin, Dunãrea aproape, la fel şi dealurile de podgorie. Aşezarea lui Bucur s-a dezvoltat şi datoritã localizãrii într-un punct central al teritoriului care se va constitui în viitorul judeţ Ilfov şi la intersecţia a trei drumuri care porneau de la Dunãre, vadul Giurgiului şi balta Greaca, se întâlneau aici şi apoi continuau pe acelaşi drum, valea Teleajenului şi Prahovei, spre Transilvania. Probabil popas pentru cãrãuşi şi negustori braşoveni, pare plauzibilã ideea cã târgul ar data din secolul al XIII-lea, dacã dãm crezare afirmaţiei raguzanului Luccari, care viziteazã Tara Româneascã şi menţioneazã în cronica sa din 1605 cã Negru Vodã ar fi întãrit aşezãrile de la Bucureşti, Târgovişte, Floci sau Buzãu. Luccari a avut la dispoziţie „memoriile lui Murgu”, dar este vãdit cã s-a servit mult de tradiţie, o tradiţie a lui Negru Vodã care era în mare vogã în secolul al XVI-lea şi care îi atribuia legendarului întemeietor tot ce avea mai mare vechime – cetãţi, schituri, mãnãstiri sau oraşe. Totuşi, dincolo de bazarea pe tradiţie, este de reţinut cã el nu vorbeşte de întemeiere, ci de vechime, subliniind faptul cã Bucureştii luaserã fiinţã ca târg înainte de formarea Tãrii Româneşti.

Pe lângã faptul cã în fiecare viitor judeţ trebuia sã existe un centru de schimb mai important, condiţiile economice şi politice îndreptãţesc o vechime de secol XIII. De pildã, Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247 atestã practicarea agriculturii, creşterii vitelor, pescuitului sau morãritului, circulaţia monetarã, diferenţierea socialã sau renta feudalã în naturã, muncã şi bani. Faptul este valabil şi pentru Oltenia, şi pentru ceea ce se chema Cumania (Muntenia), întrucât diploma prevede concedarea cãtre Ioaniţi a tuturor veniturilor pe 25 de ani. În afara formaţiunilor lui Ioan, Farcaş, Litovoi şi Seneslau, ar mai fi indicii privind existenţa unei alte formaţiuni în stânga Oltului, în zona Buzãului sau între Bãrãgan şi Burnaz. Este greu de spus dacã Bucureştii au fost sau nu reşedinţa unui cnezat sau voievodat, cã aici s-ar fi strâns dãri sau se aflau dregãtorii şi ostaşii, cu toate acestea, ideea cã ar fi fost cel puţin un târg, un loc de schimb pentru produse, este rezonabilã dacã ţinem cont cã astfel de târguri au existat pe tot teritoriul carpato-dunãrean. Cuvântul de origine slavã dateazã din perioada conlocuirii dintre slavi şi populaţia romanicã

În secolul al XIII-lea negustorii din Transilvania trec des prin Tara Româneascã pentru a ajunge la porturile dunãrene unde se întâlnesc cu negustori din est care aduc marfã de peste mare. Printre târgurile prin care trec nu este exclus sã fie şi Bucureşti, de o importanţã considerabilã conform cronicarului raguzan. Când teritoriul este împãrţit în secolul al XIV-lea în judeţe conduse de pârcãlabi, pârcãlabul de Ilfov (slavã „ariniş”) trebuia sã aibã o reşedinţã, iar ideea cã aceasta ar fi fost Bucureştiul se susţine prin poziţia sa centralã şi dezvoltarea sa economicã. Mircea cel Bãtrân, Vlad Dracul, Vlad Tepeş vor fi poposit la reşedinţa pârcãlabului, un adãpost cât de cât sigur. Este aşadar foarte posibil ca Bucureştiul sã fi existat ca târg în prima jumãtate a secolului al XIV-lea, mai ales cã sãpãturile pe locul vechii Curţi Domneşti întreprinse în 1967 de Panait I. Panait, relevã un strat de cãrãmidã sub construcţia lui Vlad Tepeş (reşedinţa pârcãlabului?). Cãrãmida era uşor de obţinut, se putea produce pe loc, spre deosebire de piatra care trebuia adusã de la Albeşti sau Rusciuk.

Oricum, descoperirea arheologicã probeazã doar existenţa Bucureştilor în secolul al XVI-lea, vechimea satului preexistent fiind incertã. Lupele şi zgura de fier care atestã procesul de reducere a minereului în secolele X-XI la Buftea şi Ciurel, precum şi monedele maghiare de secol XI din cartierul Dobroteasca-Vãcãreşti şi bizantine pe Eremia Grigorescu, la Ciurel şi biserica Floreasca par sã sugereze cã Bucureştii existau ca sat în secolele X-XI, evoluând în târg în secolul al XIII-lea. Dileme rãmân nu doar cu privire la cronologia transformãrii în aşezare urbanã şi reşedinţã domneascã, ci şi cu privire la documentaţie. Momentan se considerã cã primul document care aminteşte cetatea Bucureşti este cel datat 20 septembrie 1459. Atestarea este cuprinsã în hrisovul acordat de Vlad Tepes lui Andrei, Iova si Drag cu ocazia întãririi obcinelor acestora de la Ponor (Oltenia) şi a scutirii lor de obligaţiile faţã de domnie: vama oilor, a porcilor, albinãritul, gãletãrit, vinarici, dijme, cositul fânului, posade, podvoade şi cãrãturi. In textul documentului aşternut pe pergament în slavã, în redacţie medio-bulgarã, limba oficialã a cancelariei Tarii Românesti, se menţioneazã cã s-a "scris in septembrie 20 in cetatea Bucuresti, in anul 6968" (1459), semnalându-se astfel indiscutabil existenţa la acea datã a Bucureştilor. Cel mai vechi document cunoscut pânã în prezent, în care Bucureştii apar ca reşedinţã domneascã, dateazã din 14 octombrie 1465, fiind emis de Radu cel Frumos în "cetatea de scaun Bucureşti".

Turism


Marele tur al Romaniei

In sfarsit, Bucurestiul si-a regasit sufletul: Centrul Vechi! Incremenit in tiparele epocii comuniste, populat apoi de sobolani si negustori ambulanti, de gratare cu mici si jocuri de alba-neagra, cea mai veche zona a capitalei e scoasa iar la lumina, din mucegaiuri si din noroi, iradiind de nostalgie si romantism. O zona de refugiu, in care locuitorii hectarelor de betoane din Metropola Romaniei se pot, in sfarsit, regasi. La fel ca si oamenii, orasele au inimi. Bataia lor e semn ca viata merge inainte. Si bucuria! Asa de rara in ziua de azi

Occident si Bizant

Condamnat sa ramana vesnic la intersectia dintre nostalgiile vremurilor de odinioara si un viitor mereu incert, Centrul Vechi al Bucurestilor si-a luat destinul pe cont propriu. Nascut ca loc al contrastelor celor mai exotice, Lipscaniul de azi isi face un titlu de glorie tocmai din aceasta mostenire a sa cu parfum de Bizant. Gasesti de toate! De la rochii retro, cu staif candva, pana la rochii de mireasa de ultima moda, in stare sa le intoarca si pe cele mai extravagante domnisoare din batatoritele drumuri spre mall-urile de la marginea Capitalei; de la bijuterii sofisticate, lucrate migalos, in filigranul

bunului gust, pana la briz-briz-uri de gust chinezesc, colorate tipator, la repezeala, in goana dupa un profit marunt, la colt de strada; de la muzicanti ambulanti, purtand culorile inca vii ale vremurilor interbelice, pe acorduri line de vioara si acordeon, pana la DJ-ii avangardisti din cluburile aflate in mare voga; de la "shaormerii" cu specific oriental, pana la pub-uri irlandeze si "chocolaterii" rafinate, pe model frantuzesc. In plus, si oferte pentru "elite": galerii de arta bine puse la punct, mici ateliere dichisite de design vestimentar, ori foarte cautatele restaurante si berarii romanesti, ce se revendica, prin nume si prestanta, de la cochetaria anilor '30.



Flasneta cu fericiri




Nea Vasile flasnetarul este cel mai vesel si mai viu personaj de pe Lipscani. A deprins meseria de la bunicul sau, prin mahalaua Ploiestiului. Pe vremea aia, nu erau decat vreo patru tipuri de bilete pe care papagalii ti le scoteau din cutiute la intalnirea cu destinul. Dar Vasilica a schimbat lucrurile de cum a primit drept mostenire flasneta. A stat si a scris biletele multe-multe, biletele vesele si variate, toate despre dragoste. Si toate de bine! Oricare dintre ajutoarele lui nea Vasile ti-ar trage biletul soriceii Capsunica sau Parfumel, ori unul dintre papagalii Trandafir, Patraulea sau Doru Steriad vei pleca optimist. "Toate sunt bilete de dragoste, bilete de buna dispozitie, bilete de amuzament, care sa-i insenineze ziua omului. Ce, eu sunt Mama Omida, sa vestesc prepestenii?", se amuza Vasile Enisor, iar zambetul sau sarmant, din alte vremuri, e imediat surprins de zecile de curiosi care il urmaresc prin Centrul Vechi. Adevarul e ca nu ai cum sa nu il remarci, imbracat "la patru ace", cu veston negru, papion si joben cu boruri largi, pe care Capsunica si Parfumel se harjonesc nevoie mare. De trei ani bate Centrul Vechi in lung si in lat, inveselind lumea cu cantece de voie buna, cu poante si povete si, la cerere, cu biletelele sale de papagal care vestesc fericirea oricui e pregatit sa creada ca dragostea e peste tot si e pentru fiecare dintre noi.
Il rog pe nea Vasile flasnetarul sa ma insoteasca pe ulitele Centrului Vechi. In stanga, pe Smardan, e beraria care imprumuta numele strazii, pe dreapta e restaurantul Charme, cu un decor care ii justifica titulatura, apoi St. Patrick, pe stanga, si Little Bar pe dreapta. Cu pavajul in totalitate refacut, cu majoritarea fatadelor renovate, pana dincolo de cafeneaua Les Bourgeois, Smardanul e una dintre strazile pe care nu ai unde sa arunci un ac pe timp de seara.

Un cantec trist ne ingana pasii, in vreme ce, pe terasele cafenelelor, fete tinere se leagana usor, in ritm de nostalgie. E deja seara, dar Centrul Vechi abia se trezeste la viata. Se discuta aprins, se bea bere sau cocktail-uri care mai de care mai colorate, turistii straini se plimba de voie, ici-colo auzi, vrand, nevrand, crampeie de explicatii despre istoria locului, date de bucuresteni transformati ad-hoc in ghizi. Iar bliturile tresar fara astampar, luminand calea flasnetei. Nea Vasile se opreste de cate ori lumea curioasa i-o cere. Vorbeste cu oamenii, se joaca impreuna cu cei mici, apoi imparte biletele de papagal si pleaca, tiptil aproape, invartind la maneta magica, fara sa mai astepte verdictul. Din urma, chicotelile mesenilor ii readuc zambetul pe buze...
Are ceva din Chaplin, Vasile flasnetarul. Si de la felul in care paseste, si de la felul in care se imbraca, si de la mustata sa. Dar are mai ales o tristete anume, la fel ca genialul actor, pe care doar o intuiesti printre ridurile zambetelor pe care le imparte generos tuturor. Nu-i e usor lui Vasile! La 45 de ani, are cinci copii si responsabilitati pe masura. Dar uita de toate necazurile, in fiecare dimineata, cand, in fata oglinzii, isi aranjeaza frumos papionul si jobenul. Apoi, cat e ziulica de lunga, pacaleste destinul zambind mereu... "Un artist, pe scena, joaca acelasi rol, din nou si din nou. Eu, pe strada, trebuie sa joc de fiecare data alt rol. Trebuie sa ii cant si sa ii vorbesc si sa ii zambesc fiecarui client in parte, dupa situatie. Nu am doua reprezentatii la fel. Omul cand iese pe Lipscani vrea sa se simta bine, sa se simta special, vrea sa auda un acord frumos, vrea sa vada un zambet sincer", crede Vasile.



Cand vorbeste despre artisti si despre scena, stie ce zice. Zece ani a urcat neintrerupt pe scena Teatrului de Comedie, jucand in "Take, Ianke si Cadar", in "Titanic vals", in "O scrisoare pierduta". "Au fost ani frumosi, ce om era maestrul Dinica...", isi aminteste Vasile Enisor. De fapt, colaborarea cu Teatrul de Comedie a facut din Vasile un flasnetar adevarat. Pentru ca, indragindu-l, directorul George Mihaita i-a comandat flasneta frumoasa cu care se mandreste acum, pe strazile din Centrul Vechi. Flasneta mare, pictata cu Catavenci pe laturi, in spiritul epocii pe care acelasi George Mihaita l-a indrumat sa o readuca pe Lipscani. "Primele melodii tot din piesele de teatru le-am imprumutat. S-a potrivit bine, ca toate erau piese din perioada interbelica si mergeau cu personajul meu. Dupa aceea, am facut rost de melodii pe care le interpreteaza flasnetarii din strainatate. M-am intalnit cu un flasnetar francez care a venit prin Romania si mi-a dat si el niste melodii. Mi-a spus ca un flasnetar care se respecta trebuie sa aiba si muzica clasica, si niste cantonete...".

Nostalgia, sufletul comertului

Inainte ca aerul colorat si vesel sa le duca vestea cat e lumea de larga, Bucurestii vechi au fost, pur si simplu, un loc de intalnire al marilor interese comerciale ale Balcanilor cu Occidentul. Un loc de facut bani. Domnitorul Laiota Basarab este, la 1476, autorul primei "reclame" pentru targul ce avea sa devina Lipscaniul pestrit din secolul XX. "Oricine (...) ar avea ceva de cumparat sa-si trimeata omul (...) in Cetatea Bucuresti", le scrie el ravas comerciantilor brasoveni.
Reclama lui Laiota Voda a prins, caci, doua secole mai tarziu, in vremea domniei lui Matei Basarab, memorialistul francez Pascal Strassburg remarca faptul ca "toate strazile si pietele orasului (...) erau pline de marfuri scumpe, pe care negustorii italieni, greci, armeni si turci le expun spre vanzare". O descriere care, fara exagerare, se potriveste si Bucurestiului faimoaselor hanuri de dupa 1700, de la primul han al lui Manole Zaraful, pana la hanul celebru al lui Serban Voda, pe locul caruia s-a construit sediul Bancii Nationale, sau hanul lui Manuc, care straluceste, proaspat renovat, si in zilele noastre. Dar descrierea lui Strassburg se potriveste de minune si Bucurestiului de azi, mai cu seama zilelor de sfarsit de saptamana, cand Centrul Vechi se deschide, langa BNR, tarabelor de tot felul.
"Nostalgia dupa vechiul Bucuresti e cat se poate de vie", imi spune incantata Monica Petrea, privind de-a lungul culoarului, plin de lume, dintre cele doua randuri de tonete.


Cu o palarie sic si o rochie cu parfum interbelic, Monica vinde albume si fotografii tocmai celor mai nostalgici dintre bucuresteni. Ilustrate rare, din interbelic, cu oameni de viata, in masini acum "de epoca", cu tineri vanzatori de ziare fluturand stirile zilei pe largile bulevarde, cu vechi fotografi surprinzand zambete asa cum o fac acum, la coltul strazii, turisti straini care l-au descoperit prin multime pe nea Vasile flasnetarul. "Lucrurile se schimba in bine in Centrul Vechi", ma asigura Monica. Anul trecut si-a inghesuit toneta cu spatele la o strada aflata in constructie, acum zona arata cu totul altfel, vadul e mult mai bun. Acelasi optimism il impartasesc si ceilalti comercianti. Si la ei, nostalgia umple portofelul. Unii vand postere cu imagini de odinioara de pe Lipscani sau de pe Calea Victoriei, altii vand suveniruri sepia cu Bucurestiul, altii vand dulciuri, bunatati cum gaseai "odata" prin Lipscani, cu mult caramel si multa nuca si cu ciocolata care ti se topeste in gura. Altii vand rochii superbe, cu volanase, pompoane si brose din alte vremuri. Ca-n Micul Paris!

100 de locuri pentru o bere



Dar afacerile de week-end, la toneta, sunt doar o infima parte din povestea de succes a noului Centru Vechi. Zeci si zeci de baruri, cluburi si restaurante au aparut practic peste noapte, in ciuda infrastructurii care inca lasa de dorit pe multe dintre strazi. "In 2005, numarai locurile de distractie din Bucuresti pe degetele unei singure maini", imi spune Andi, client vechi prin "Lipscanie". "Ce aveam? Era clubul Fire, Backstage, Club A, desigur, apoi Jukebox si cafeneaua Amsterdam". In 2008, erau deja in Centrul Vechi putin peste 30 de localuri, pentru ca anii 2009 si 2010 sa aduca o triplare a numarului acestora, dar si un trafic pe masura. "In ultimii ani, s-au deschis cateva zeci de restaurante, pub-uri sau cafenele in Centrul Istoric, iar acum, numarul acestora depaseste 120", spun reprezentantii Asociatiei Comerciantilor din Centrul Istoric Micul Paris.
Zecile de patroni care au investit in zona au adus fiecare cate un plus zonei, prin amenajarile interioare si exterioare ale spatiilor in care isi desfasoara activitatea. Renovate cu bun gust, cladirile in care functioneaza Caru' cu bere, St. Patrick, Bordellos sau The Gin Factory sunt adevarate splendori, care atrag un numar tot mai mare de clienti. "Peste 150.000 de oameni trec zilnic prin Centrul Vechi, iar la sfarsit de saptamana, numarul acestora trece si de 200.000! Chiar si daca am renova toate cladirile si ar fi totul pus la punct, ceea ce eu sper sa se intample in doi ani, tot nu am putea absorbi intreg puhoiul de lume care trece prin Centrul Vechi", imi spune Mugur Mihaescu, patron al pub-ului St. Patrick si vicepresedinte al "Asociatiei Comerciantilor din Centrul Istoric".


Mugur a pariat pe Centrul Vechi inca de pe vremea cand putini se incumetau sa treaca pe acolo, speriati de legendele unei zone care, de la stralucirea interbelica, devenise rau-famata: "Acum stiu ca in scurt timp Centrul Istoric va deveni perla turistica a Romaniei. Nu sunt singurul, suntem atatia care au investit sute de mii de euro, chiar milioane, ca sa renovam cladiri si ca sa oferim facilitatile unui oras cu adevarat european".
Printre cei peste 150.000 de turisti care bat zilnic Lipscaniul, sunt si multi, foarte multi straini. Precum Beppe Zamparini, un profesor italian proaspat pensionat, venit in Romania la invitatia unor prieteni care au afaceri in Bucuresti. "E impresionanta alternanta aceasta de vechi si nou, rar mai vezi asa ceva. Lipscaniul are un aer aparte si sunt convins ca va fi un mare punct de atractie in Europa, dupa ce va fi complet renovat. Unde, intr-un mare oras european, poti sa mai stai intr-un loc atat de special si sa bei, totusi, o bere la un pret rezonabil?", imi marturiseste Beppe, care a fost in mod deosebit impresionat de ruinele Curtii Vechi.


"Plus ca unde mai gasesti peste 100 de locuri de baut bere, unul langa altul, ca aici?", intra in discutie Andi, sorbind cu pofta dintr-o halba. "Nu mai spun ca lumea e atat de vie si de frumoasa pe aici, e un spectacol numai sa stai la o terasa si sa privesti splendoarea din jur", spune Beppe, reamintindu-mi replica pe care un colonel francez, Arbitre parca, atasat militar la Bucuresti, i-a dat-o, candva, in anii '39-'40, istoricului Neagu Djuvara, cand a venit vorba despre Bucuresti. "Trebuie ca Bucurestiul vi se pare cam provincial dupa ce tocmai ati venit de la Varsovia", i-a spus profesorul Djuvara. "Detrompez-vous! Bucurestiul imi place mai mult decat Varsovia si decat alte capitale europene", i-a intors-o colonelul. "Si chiar asa era!", isi amintea istoricul intr-un












google_protectAndRun("render_ads.js::google_render_ad", google_handleError, google_render_ad);

interviu. "Eram amandoi pe Calea Victoriei: vitrine bogate, lume eleganta, femei frumoase... Cum sa nu-ti placa?".


Vis vienez




Si Vasile flasnetarul e fascinat de lumea din Centrul Vechi. "Lumea, sa stiti, e foarte dulce, foarte buna. Acum, daca se mai si termina din lucrarile de pe aici si se pot intinde toate terasele, va fi frumos de tot! Trebuie sa mai avem si noi putina rabdare, le spun asta si turistilor, si celor care vin pe aici: sa mai aiba si ei putina rabdare, ca nu are cum sa nu iasa frumoasa zona asta, cand va fi totul gata. Ar fi pacat sa nu ne putem bucura de Bucurestiul asta, asa cum a fost el in perioada interbelica, asa cum il vedem pe viu, minunat aranjat, la Caru' cu bere". Vasile viseaza cu ochii deschisi, pe acordurile unui vals vienez. Doi tineri trec prin fata lui dansand dezinvolt, iar pentru Vasile, asta inseamna mai mult decat orice bacsis. "M-as bucura sa existe in Centrul Vechi evenimente speciale, parade, carnavaluri, cum vad prin alte tari, sa iasa si la noi pe strada tineri in frac, cu baston, cu pantaloni frumosi, cu joben, iar domnisoarele in rochii vaporoase, de epoca...


Sunt atatea lucruri, locuri si obiceiuri care pot fi reinviate... Cand mergi la Beraria Smardan si ceri o tuica, ti-o aduce in toiul acela frumos. Mie atat imi e de ajuns ca sa dau timpul inapoi si sa-mi imaginez ca si oamenii din vremurile vechi beau tuica tot din toi, ca si mine."
Vasile flasnetarul e optimist, in felul biletelor sale de papagal, care condamna la fericire intreaga valtoare de oameni de pe Lipscani. "Sunt aici patroni care pun suflet, care vor sa faca treaba buna si care ma incurajeaza si pe mine in ceea ce fac. Imi dau energie ca sa o iau in fiecare zi de la capat, sa intretin atmosfera prin Centrul Vechi si sa impart zambete oamenilor... Asta e tot ce ne trebuie, restul lucrurilor vin de la sine", imi mai marturiseste Vasile, in graba. E pe fuga deja. Are un eveniment la Caru' cu bere. "Lumea nu asteapta dupa clovni...", imi spune, apoi o ia din loc si se pierde printre oameni, pana cand, de la o vreme, numai valsul vienez se mai aude, vag, printre mii de voci, pe urmele lui.

Centrul Vechi: o legenda nascuta din foc si apa

Targul Bucurestilor, initial vatra unui sat, se dezvolta in jurul drumului de la Targoviste la Dunare, pe malul stang al Dambovitei, o zona mlastinoasa, considerata de multi specialisti ca nefiind deloc propice pentru un oras.

Vlad Tepes ridica in Bucuresti, in secolul XV, o resedinta fortificata, la adapostul careia apare piata comerciala. Numita "Pazar", ea e atestata la 1563, iar din secolul al XVII-lea, i se zice Targul de Jos.

In secolele XVI-XVII, apar primele case-pravalii, pentru ca locuitorii vor sa ramana aproape de vadul comercial. Istoricul Dan Berindei povesteste ca "uneori, costul unei pravalii depasea pe cel al caselor boieresti, vadul, nu constructia dand valoarea pravaliei".

Din secolul XVI apar hanurile in centrul Bucurestilor. Cele mai vechi sunt Hanul lui Manole Zarafu si Hanul Sfantul Gheorghe. Faimosul Han al lui Serban Cantacuzino, de pe Ulita Mare, avea la parter 29 de pravalii si 10 magazii, iar la etaj, 20 de camere de locuit si patru sali mari.

Anul 1692 reprezinta un moment istoric pentru Bucuresti. Decizia lui Constantin Brancoveanu de a lega Palatul Domnesc de mosia de la Mogosoaia, prin asa-numitul Pod al Mogosoaiei, aflat aproximativ pe actualul amplasament al Caii Victoriei, inseamna, practic, prima actiune urbanistica de amploare in Bucuresti.

Secolul XVIII marcheaza decaderea Curtii Domnesti, dupa mai multe incendii si jefuiri de catre armatele straine. Alexandru Ipsilanti construieste Curtea Noua (1775), in Dealul Spirii, iar Curtea Domneasca devine Curtea Veche. Dupa incendiul din 1812, ajunge sa fie cunoscuta drept Curtea Arsa si devine lacasul "crailor de Curtea Veche".

Centrul Istoric e lovit de cutremur in 1802 si de incendiu in 1804, cand, intr-o duminica dimineata, "s-a aprins targul, buricul Bucurestiului, arzand toate pravaliile, si Hanul Serban Voda, si Hanul Sfantul Gheorghe". In 1805, "o revarsare de ape face multa pierdere". "Voda, in urma focului ... poruncia sa faca casele drept in rand, sa iasa ulitele drepte, nesovaite...".

Focul cel Mare din 1847 a distrus 130 de case, 354 de pravalii cu etaj si 713 pravalii fara etaj, zece hanuri si sapte biserici. Pe langa morti, pagubele materiale s-au ridicat la 55 de milioane de lei/aur.

Ce vedem azi in Centrul Vechi este, in buna parte, ce s-a construit dupa 1850 si ce nu a cazut sau nu s-a distrus la cutremurul din 1977 si dupa, in anii de final ai comunismului si in anii ce au urmat Revolutiei.

Reabilitarea centrului istoric a inceput in 2006. Chiar daca lucrarile sunt departe de a fi incheiate, Centrul Vechi genereaza, dupa unii analisti, afaceri de zeci de milioane de euro anual.
Citeste tot articolul