TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

Viaţa în Micul Paris ceauşist



În 1970, s-a restaurat vechiul centru istoric al Bucureştiului. La limita zidurilor Curţii Vechi s-a deschis „Crama Domnească", într-o clădire de epocă cu geamlâc, refăcută din temelie, având o grădină cu vedere către turla Bisericii Sfânta Treime

Cele mai bântuite locuri din Bucureşti

Fenomene aparent fără explicaţie sau întâmplări care îţi fac inima să
stea-n loc au ţesut poveşti cu iz de paranormal în jurul unor clădiri
importante din Capitală.

Fantomele unor copii orfani, ţinuţi nemâncaţi până la epuizare într-o
casă din Centrul Vechi, cărora şi în ziua de azi li se aud strigătele
ascuţite după miezul nopţii, sau balta din care nici măcar animalele
nu se încumetă să bea apă - acestea sunt poveşti pe care nu mulţi ar
avea curaj să le asculte.

Moarte, după trei ore de strigăte disperate

O astfel de legendă macabră înconjoară Hotelul Cişmigiu din Capitală.
Istoria arată că, în jurul berăriei Gambrinus (construită de Ion Luca
Caragiale) s-a ridicat Hotel Palace, numit mai târziu Hotel Cişmigiu.
Anii aceia (1914) reprezentau împlinirea orientărilor occidentale, de
aceea acest hotel a reprezentat un mare pas pentru modernismul
românesc.


Hotel Cişmigiu

Din pricina localizării centrale, clădirea a fost exploatată la
maximum, fără a primi însă îmbunătăţirile necesare. Astfel, grandiosul
Hotel Cişmigiu se închide în 1970. După revoluţie, în 1990, hotelul
este dat Academiei de Teatru şi Film, servind drept cămin pentru
studenţi.

Legenda spune că, într-un weekend, când studenţii erau plecaţi,
hotelul a fost pătat de o energie negativă foarte mare. O studentă din
Republica Moldova, din prima sau a doua generaţie de studenţi
basarabeni de la actorie, se prăbuşeşte în casa liftului. Ceea ce este
foarte trist e că ea nu a murit, ci a supravieţuit, suferind în
chinuri groaznice înca trei ore de la nefericitul eveniment, iar apoi
a murit. Fata a strigat în acele groaznice trei ore după ajutor, care
pentru ea au însemnat o eternitate, însă nimeni nu a auzit-o.

Pasionaţii de paranormal explică cum acel moment a făcut ca fenomene
greu de explicat în cuvinte să apară tot mai des în hotel: ţipetele
care se aud parcă de nicăieri, dar totuşi atât de aproape, îţi frâng
inima.

Balta Vrăjitoarelor, locul ritualurilor magice

Şi dacă vorbim de paranormal, cum ar putea să lipsească vrăjitoarele.
Undeva în Pădurea Boldu-Creţeasca, există un lac numit Balta
Vrăjitoarelor, cu o dimensiune de câţiva zeci de metri pătraţi, care
are o istorie învăluită de mister. Se zice că acesta ar fi locul în
care a murit decapitat Vlad Ţepeş, trădat de boierii din Ţara
Românească. După ce a redobândit Valahia şi a semnat alianţa cu Ştefan
cel Mare şi Ştefan Bathory, acesta a plecat la vânătoare în Codrii
Vlăsiei, pădurea mare ce împânzea Ţara Românească.

Simţind imprevizibilul, Vlad Ţepeş i-a cerut lui Ştefan cel Mare
câţiva oameni care să-i fie aproape. Ştefan i-a dat 400 de oameni din
garda sa personală, din care au mai rămas doar 10.

Investigând moartea oamenilor săi, voivodul moldovean a aflat despre
uciderea lui Vlad Ţepes şi a datat aceste lucruri, drept dovadă a
morţii fostului domnitor al Ţării Româneşti în aceşti codrii.


Balta Vrăjitoarei

În perioada comunistă, după cutremurul din 1977, mai multe basculante
cu moloz au fost descărcate în această baltă, strict cu scopul de a o
astupa. În câteva săptămâni însă, dărâmăturile clădirilor au fost
înghiţite de apă, iar totul a dispărut ca prin minune.

Vrăjitoarele se strâng în fiecare an de Sânziene, Sfântul Gheorghe şi
Sfântul Andrei pentru a-şi practica ritualurile magice pe marginea
bălţii. Ele spun că din generaţie în generaţie şi-au tras puterea de
la această baltă reprezentând practic o iniţiere în artele oculte.

Localnicii povestesc că de multe ori femeile însărcinate care nu
doreau copilul se duceau la baltă stăteau câteva minute în apă şi
scăpau de sarcină. Și animalele sunt speriate de acest loc sinistru.
Nu găseşti nici măcar o broască să vieţuiască în acest lac. Animalele
sunt atât de speriate încât nici măcar nu beau apă din baltă.

Mănăstirea Chiajna, lăcaşul de cult nesfinţit

Un alt loc renumit pentru fenomenele paranormale este Mănăstirea
Chiajna, a cărei viaţă a început undeva în secolul XVII, în timpul
domniei lui Alexandru Ipsilanti.

Era o mănăstire mare, cu ziduri groase, motiv pentru care turcii au
„confundat-o‟ cu o cetate şi au asaltat-o. În plus, istoria mai arată
că aici şi-au găsit refugiul şi bolnavii de ciumă. Şi tot aici, din
cauza aceleiaşi boli, şi-a găsit sfârşitul Mitropolitul Ţării
Româneşti, Cozma.


Mănăstirea Chiajna

După acestea, ea a fost părăsită, clopotul i-a fost aruncat în apele
Dâmboviţei, iar oamenii au blestemat-o şi au lasat-o în ruină.

După spusele localnicilor, clopotul încă se mai aude bătând în nopţile
cu lună plină. De asemenea, acest lucru este demonstrat şi prin câteva
înregistrări audio, însă nu au fost luate în seamă.

Cei mai mulţi suţin că aceste evenimente negative au avut loc din
cauză că pământul şi mănăstirea nu au apucat să fie sfinţite. Datorită
legendelor din jurul ei, Mănăstirea Chiajna a fost şi subiectul unui
scurt-metraj realizat de nişte studenţi de la Facultatea de Regie.

Fantomele, chiriaşi pe vecie în Casa Poporului

Legendele urbane mai spun că şi Palatul Parlamentului este bântuit de
fantome. Apar noaptea pe coridoarele celei mai mari construcţii din
Europa, rup sigilii, fluieră sau fac să ţiuie sistemele de securitate.

Personalul de noapte al clădirii povesteşte cum aceste fantome au
început să-şi facă simţită prezenţa cu aproximativ 10 ani în urmă.

„Anca‟ este una dintre ele. Potrivit relatărilor, năluca este o tânără
de 20 de ani, cu o rochie de vară cu desen floral, care se arată doar
personalului în uniformă şi cere ajutor.

Orfelinatul bântuit de pe Strada Franceză

Istoria nescrisă a Centrului Vechi şi-a rezervat şi un „capitol‟ şi
pentru „sufletele chinuite‟ din întunecatele cotloane ale caselor de
pe Strada Franceză. Un astfel de loc bântuit se află chiar la numerele
13 şi 14.

Cunoscătorii locului vorbesc despre nici mai mult, nici mai puţin de
203 de spirite de copii care ar bântui această casă. Legenda spune că
aici a fost un orfelinat unde erau aduşi copii ai străzii, de patronul
casei, Stavrache Hagi-Orman, un om de o răutate pură. Copiii erau
ţinuţ nemâncaţi până la epuizare, iar gazda se desfăta cu ţipetele lor
de foame.

Mulţi dintre cei care trec pe lângă această casă cu obloanele trase de
zeci de ani, povestesc cum, după miezul nopţii, încă se mai aud vocile
ascuţite ale micuţilor care strigă „Vrem apă! Apă!‟

Cele mai mari dezastre din istoria Bucureştiului în...

Bucureştiul a încasat de-a lungul timpului lovituri grele prin
dezastre care au transformat oraşul în ruine şi în urma cărora zeci de
mii de oameni nevinovaţi şi-au găsit sfârşitul.

„Ciuma lui Caragea‟

Unul dintre cele şapte mari dezastre din Capitală a avut loc între
anii 1812 şi 1813. „A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar
analele nu pomenesc de o boală mai grozavă decât «ciuma lui Caragea",
descria istoricul George Potra. Epidemia dintre anii 1812 şi 1813 a
izbucnit în a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea şi a decimat,
în următoarele luni, jumătate din locuitorii Bucureştiului.

„În timpul «ciumei lui Caragea» au murit până la 300 de oameni pe zi
şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de
90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact
cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa
era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort", scria
academicianul Ion Ghica despre tragicul eveniment.

Se tratau cu băutură şi cu broaşte-ţestoase

În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii încercau să scape de ciumă
cu mult alcool, dar şi aici fuseseră impuse interdicţii, iar
cârciumile vindeau doar prin nişte ferestruici. În plus, potrivit
tratatelor de istoria medicinei, atunci au apărut şi vracii, care
promiteau în zadar că îi salvează pe ciumaţi dacă vin în contact cu o
broască-ţestoasă.



CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu "Ciuma lui Caragea"!

Cum epidemiile de ciumă reveneau constant, în medie o dată la zece
ani, la finalul secolului al XVII-lea s-a înfiinţat „breasla
cioclilor". Erau bine plătiţi şi aveau ca scop să strângă morţii şi
să-i îngroape. Cioclii erau recrutaţi din foştii ciumaţi care
scăpaseră de moarte, despre care se spunea că nu se mai atinge boala
de ei.

Un episod macabru al acelor vremuri s-a regăsit în raportul unui
cioclu: „Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe
câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a
rupt-o la fugă".

Unde erau fostele cimitire?

În jurul fostelor cimitire de ciumaţi din Bucureşti s-au răspândit,
de-a lungul secolelor, zeci de mistere. Se spune, aşadar, că unul
dintre locurile în care ar fi fost aruncaţi morţii în secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea ar fi fost în zona Casei Poporului.

Muncitorii care au făcut săpături acolo în urmă cu 30 de ani susţin
că, în timpul lucrărilor, ar fi dat peste câteva gropi comune, în care
fuseseră aruncaţi morţii bolnavi de ciumă şi acoperiţi, apoi, cu var.

Incendiul care a distrus peste 2.000 de case din Bucureşti

Mai târziu, în 1847, chiar în ziua de Paşte, s-a întâmplat următoarea
nenorocire. Un copil neascultător, care a tras cu pistolul înspre o
grămadă de fân, a cauzat cel mai dezastruos incendiu produs în
vremurile moderne în Bucureşti. Şi după o săptămână de la stingerea
flăcărilor, pământul frigea, iar molozul rămas după demolarea ruinelor
a ridicat nivelul Bucureştiului cu aproape doi metri.

Băieţelul care a provocat „Marele foc", fiul cluceresei (mare
dregător) Zinca Drăgănescu, se juca nesupravegheat în podul cu fân al
şopronului, cu pistolul celor mari. O scânteie a fost de-ajuns pentru
a porni dezastrul. Vântul foarte puternic a făcut ca focul să se
extindă cu repeziciune, în partea de est a oraşului.



CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu incendiul din 1847!

„Incendiul a mistuit zona Curţii Vechi de lângă Hanul Manuc, numeroase
case de pe malul stâng al Dâmboviţei, întinzându-se spre Colţea, zona
Sf. Vineri, până în Calea Văcăreştilor. Cuprinzând o zonă comercială
foarte densă, focul a pricinuit pagube evaluate la peste 30.000 pungi
de aur, provocând şi moartea a «mulţime de negustori, care s-au stins
cu totul", scria la acea vreme şi cronicarul Ioan Sân Dobre Cojocarul.

Potrivit directorului Muzeului Naţional al Pompierilor Bucureşti,
Vasile Bălan, 12 biserici au fost distruse: Sf. Dimitrie, Biserica
Domnească de la Curtea Veche, Sf. Antonie de la Puşcărie (toate sunt
în zona Hanul lui Manuc), Bărăţia, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe
Nou, Sf. Mina din mahalaua Stelea (lângă actuala biserică Sf.Vineri),
biserica Vergului, Udricani, Lucaci (lângă hala Traian), Ceauş Radu şi
Sf. Ştefan.

Flăcările au ucis atunci 15 oameni, alte zeci au suferit arsuri, iar
aproape 2.000 de clădiri (locuinţe, prăvălii, hanuri, biserici) au
fost făcute scrum.

Lupta cu focul a fost una grea pentru că, în lipsa autospecialelor de
astăzi, pompierii s-au folosit de pompe manuale şi au fost ajutaţi de
sacagii care transportau apa din Dâmboviţa în butoaie.

Bucureştiul, inundat de Dâmboviţa

Zăpada care s-a topit brusc, în 1865, a dat naştere unei alte
catastrofe , şi anume cea mai mare inundaţie din istoria Capitalei.
„Între 13 şi 20 martie, tot cursul Dâmboviţei de la Grozăveşti până la
Vitan a fost acoperit de un strat de apă, care în unele părţi atingea
trei metri înălţime", nota istoricul George Potra. Numărul celor
rămaşi fără case şi „sub biciul foamei" a fost atât de mare, încât
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la presiunea poporului, decide să
înceapă canalizarea Dâmboviţei.

În 1808, un armean, Minas Bijiskiant. ajuns în Bucureşti după o
călătorie în Polonia, descrie oraşul şi afirma: „Mereu am auzit din
gura poporului un astfel de vers: «Dâmboviţa apă dulce, cine-o bea nu
se mai duce".



CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu Bucureştiul inundat
după revărsarea Dâmboviţei!

Pe cât de dulce era, pe atât de capricioasă s-a dovedit înainte de a
fi canalizată. În documentele vremii se vorbea des despre
„înecăciunile" provocate de revărsarea Dâmboviţei, în secolele al
XVIII-lea şi al XIX-lea.

Motivele erau mai multe, explică istoricul George Potra în cartea „Din
Bucureştii de ieri": morile mult prea numeroase, podurile susţinute de
ţăruşi înfipţi direct în albia râului şi care alcătuiau adevărate
„zăgazuri" în calea cursului normal al apei, dar şi prostul obicei al
bucureştenilor de a arunca gunoaie direct în Dâmboviţa, care
strâmtorau matca. În plus, cei care locuiau pe malul râului strâmtorau
constant albia, încercând să întindă suprafaţa curţilor.

Anii '60 din secolul al XIX-lea au fost marcaţi de inundaţii grave,
provocate în principal de ploile care nu mai conteneau cu zilele.

Cutremurul din '40, cel mai puternic

Mai multe seisme au fost înregistrate de-a lungul timpului în
Bucureşti, dar cele mai multe mărturii sunt despre cele din 1802, 1940
şi 1977 care au provocat şi cele mai multe victime şi cele mai mari
pagube.

Cutremurul din 26 octombrie 1802, a avut 7,7 grade pe scara Richter,
cu epicentrul în zona Vrancea. La acea vreme, s-au prăbușit câteva
case şi turlele bisericilor. Patru oameni au murit, iar celebră a fost
ruperea în două a turnului Colţea.

Seismul a fost atât de puternic încât s-a simţit la Moscova: „La ora
13.55 o bonă plimba un cărucior în curtea Bibliotecii Universităţii
Lomosov din Moscova. La un moment dat, a văzut cum cad statuile şi
băncile deplasându-se din parc. În acel cărucior era copilul Alekxandr
Sergeevici Puşkin, marele poet rus de mai târziu", scria academicianul
Drumea Anatol.

300 de morţi în trei minute

Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avut 7,4 grade pe scara Richter.
Faza critică a durat în jur de trei minute.

„Astă-noapte, la orele 3,39 minute, un înspăimântător cutremur de
pământ a zguduit Capitala...Clădirile cele mai tari au pârâit, pereţii
s-au crăpat, iar tencuiala s-a desprins pe suprafeţe mari. Oamenii au
sărit buimaci din somn şi au încercat să se salveze", scria presa din
1940.



CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu urmările cutremurelor
din 1802 şi 1940!

În Bucureşti, au fost înregistraţi circa 300 de morţi, majoritatea la
prăbuşirea blocului Carlton, o clădire de 12 etaje de pe Bulevardul
Brătianu, situat în plin centrul Capitalei, s-a dărâmat până la
temelii, iar zeci de locatari au fost prinşi sub dărâmături.

Unii dintre ei erau încă vii, prizonieri în cavităţi şi îşi semnalau
prezenţa prin bătăi în ziduri. După cutremur, subsolul clădirii a fost
cuprins de flăcări ceea ce a îngreunat intervenţia echipelor.

Aproape toate plafoanele de la sălile de spectacole s-au prăbuşit.
Molozul de la clădirea Uniunii Camerelor de Comerţ din strada Săridar
au blocat trecerea. Turla de la biserica din strada Berthelot s-a
prăbuşit. Calea Victoriei, cea mai elegantă stradă, era întreruptă de
ziduri prăbuşite.

Ambasada americană, hotelul Poştei, clădirea ministerului Agriculturii
şi cea a Marelui Stat Major, aflat la intrarea în Cişmigiu, erau
distruse.

Bombardarea Capitalei din '44

Însă unul dintre cele mai tragice evenimente a avut loc în 1944,
atunci când peste 5.000 de bucureşteni au murit de-a lungul celor 17
bobardamente aeriene asupra Capitalei.

Mai exact, pe 4 aprilie 1944 cerul se întunecă subit şi un zgomot
asurzitor parcă anunţă sfârşitul lumii. E eclipsă de soare? Nu! Sunt
peste 200 de bombardiere pregătite să atace oraşul. Închizi ochii, îi
deschizi, şi brusc, frumoasa Capitală se transformă în ruine. Câteva
ore mai târziu începeau să se numere victimele şi pagubele: mii de
morţi şi sute de clădiri distruse.



CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu Bucureştiul în
paragină după bombardamente!

Dar de ce să se întâmple o aşa nenorocire? SUA şi Marea Britanie îşi
doreau ca astfel să împiedice transporturile militare spre frontul din
Moldova, unde armata sovietică, aliatul lor, forţa înaintarea spre
vest. Ţinta principala a bombardierelor a fost Gara de Nord.

Printre zonele atacate se mai numără Calea Victoriei, Gara Băneasa,
Trajul Gării de Nord, Hotelul „Splendid‟ şi a „Parc-Hotelului‟,
ambele hoteluri fiind complet distruse şi o mare parte a locatarilor
ucişi.

Grave consecinţe ale bombardamentelor au mai suferit atunci hotelurile
Athenee Palace, Ambasador, Papadopol, blocurile „Generala", „Mica",
„Kapriel", „Băicoianu", Moara Românească şi Banca de Credit.

Infernul din Capitală a continuat şi în noaptea de 2 spre 3 mai, între
orele 01.10 şi 01.30, când 70 de avione plecate din sudul Italiei au
ajuns pe cerul Bucureştiului.

Ultimele zile de coşmar

Pe 7 mai 1944, între orele 10.49 şi 12.06, un număr de 700 de avioane
dintre care 500 de bombardament de tip B-24 şi 200 de aparate de
vânătoare s-au năspustit asupra Capitalei, la doar zece ore de la
atacul nocturn britanic.

Un bilanţ statistic arată că de-a lungul celor 17 de bombardamente
aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani şi
englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite
tipuri, însoţite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi,
au fost ucişi 5.524 de locuitori, răniţi 3.373, iar 47.974 au rămas
fără adăpost devenind sinistraţi.

Au fost distruse 3.456 de case de locuit, au fost distruse parţial
3.473, 401 au fost avariate şi au fost 2.305 de incendieri. Pentru
apărarea Capitalei, s-au ridicat şi au angajat lupte antiaeriene, de
multe ori în inferioritate numeric, 601 avioane de vânătoare româneşti
şi 709 germane.

Bucureştenii, acoperiţi de troiene de cinci metri

Şi dacă vă gândiţi că anul trecut am avut cea mai grea iarnă, vă
înşelaţi amarnic. În dimineaţa zilei de 3 feburarie 1954, bucureştenii
s-au trezit prizonieri în propriile case. „Ne-am dat seama că era
zăpadă mare pentru că înăuntru era întuneric, iar geamurile erau albe.
Am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici
uşile!", a descris succint, Dan Antoniu (66 de ani), cercetător
istoric în domeniul aeronautic, începutul „Marelui viscol" care a
încremenit România, la propriu, sub zăpadă, în urmă cu 57 de ani.

În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat,
potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie, cel mai puternic
viscol din secolul XX. Viforul nu s-a potolit uşor şi, până la finalul
lunii, avea să mai lovească în alte trei reprize, extrem de agresiv.



CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu Bucureştiul acoperit
de troiene de zăpadă de cinci metri!

În timpul urgiei de la începutul lui februarie '54, Dan Antoniu avea
vârsta de 9 ani. Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitală,
undeva pe lângă actualul Pod Grant, într-o casă cu şapte camere,
împreună cu bunicii, mama şi alte câteva rude.

„Pe 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără
întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric.
Geamurile de deschideau în afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia
dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare
pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au
deschis!", a povestit Dan Antoniu.

Cutremurul din '77

Şi ultimul dezastru, care să sperăm că rămâne ultimul, este cutremurul
din '77. 1.578 de morţi, 11.300 de răniţi, 35.000 de locuinţe
distruse. Acesta este bilanţul celui mai devastator cutremur produs în
România, cel din seara zilei de vineri, 4 martie 1977.



CLICK pe fotogalerie pentru mai multe imagini cu clădirile prăbuşite
după cutremurul din `77!

"Cutremurul din 1977 a fost unul neaşteptat. Lumea uitase de seisme
după cel din 1940. Viitorul mare cutremur va fi foarte adânc şi se va
înregistra după anul 2040, iar în Bucureşti se va simţi foarte puţin,
însă va afecta nordul ţării, către Moscova", este previziunea lui
Gheorghe Mărmureanu, directorul Institutului Naţional de Fizică a
Pământului (INFP).

Considerat unul dintre cele mai distrugătoare şocuri seismice care a
lovit România, cutremurul din 1977 a fost unul de suprafaţă, ce a avut
loc la 95 de kilometri adâncime. „S-a simţit bine până la Chişinău,
iar mulţi bulgari au murit la 4 martie", a spus şeful de la Institutul
de Fizică a Pământului.

Istoria Poliției Capitalei: De la Vătaful de Vânători, „străbunicul‟

Aşa cum s-au petrecut treburile în întreaga Europă, şi românii şi-au creat de-a lungul veacurilor un sistem de ordine care să-i ajute în apărarea valorilor, a persoanelor şi a bunurilor.

În secolul XIV apar primele documente cu privire la instituţia “Marelui Vornic”, ale cărui atribuţii se limitau pe atunci la paza Curţii domneşti şi judecarea slujbaşilor de pe lângă Curte. Marele Vornic avea ca subaltern pe Vătaful de Vânători, care era, de fapt, comandantul gărzii personale a domnitorului. Iar primul Vătaf de Vânători cunoscut în istoria românilor este Neagoe Basarab.

Odată cu trecerea anilor, atribuţiile Vătafului de Vânători schiţează aproape toate serviciile poliţiei contemporane, fiind considerat ca "strabunicul" prefectului de poliţie. Primele atestări despre poliţie în spaţiul românesc datează din vremea lui Neagoe Basarab şi Mihai Viteazu (secolul XIV), când se menţionează în documente instituţia Agiei.Continuă în timpul domniei lui Mihai Şuţu, perioadă în care se organizează paza Bucureştiului, se emit primele acte de identitate şi se reglementează portul armelor.



Sub raport poliţienesc, teritoriul Bucureştiului va fi împărţit în două regiuni concentrice, până în anul 1774: “Ţinutul Agiei”, care cuprindea centrul oraşului şi era sub jurisdicţia lui Vel Aga şi “Ţinutul Periferic”, pus sub jurisdicţia Marelui Spătar, care cuprindea mahalalele oraşului.

În 1821, Tudor Vladimirescu acorda primele scutiri de taxe şi impozite celor însărcinaţi să menţină ordinea publică şi să apere proprietăţile cetăţenilor. În 1822 domnitorul Ţării Româneşti, Grigore Dimitrie Ghica, a înmânat Marelui Agă “Steagul Agiei”, cunoscut în istorie ca fiind primul steag al poliţiei. Steagul, folosit la ceremonii, avea brodată "Buna Vestire", element care a stat la baza fixării Zilei Poliţiei în data de 25 martie.

În timpul Revoluţiei de la 1848 are loc reorganizarea poliţiei prin aparitia instituţiei şefului Poliţiei Capitalei căruia i se subordonează Guardia Municipala. Printr-un “oficiu domnesc” din anul 1856, şeful Poliţiei Capitalei îşi schimbă denumirea în "Prefectul Poliţiei", iar în 1868 în acela de "Prefectul Poliţiei Capitalei".




Începând cu Legea de organizare a poliţiei a lui Alexandru Ioan Cuza (4 noiembrie 1860), urmată de Legea lui Vasile Lascar (1 aprilie 1903) şi Legea pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului (8 iulie 1929), competentele organelor de poliţie sunt extinse, iar raporturile cu celelalte structuri ale statului devin mult mai bine reglementate. Aceste legi au avut la bază principiile ştiinţifice moderne cunoscute pe plan european, aplicate la necesităţile specifice societăţii româneşti.

Prin decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia, apoi prin Decretul-Lege nr.2 din 27 decembrie 1989 se reînfiinţează Poliţia Română ale carei competente vor fi reglementate ulterior, prin Legea nr.218 din 2002. La nivelul Capitalei, instituţia internelor avea ca structură Inspectoratul Miliţei Municipiului, apoi transformându-se în Direcţia Generală a Poliţiei Municipiului.

IMAGINI SPECTACULOASE cu Bucureştiul artistic: cele mai tari fotografii realizate în Capitală FOTOGALERII


19:43De-a lungul timpului, fotografii "Adevărul" au surprins imagini spectaculoase cu diferite ocazii. Ceea ce le-a scăpat protestarilor, simplilor trecători sau petrecăreţilor a făcut deliciul "pozarilor" noştri.Articol complet

Poveștile impresionante ale lăcașelor de cult dispărute din Capitală, pentru a face loc gigantelor construcții ceaușiste


Acum 3 oreZeci de biserici cu o valoare istorică și arhitecturală inestimabilă au fost puse la pământ, în perioada regimului comunist, pentru a face loc construcțiilor-gigant precum Casa Poporului sau Cartierul Civic. Articol complet

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9594/7/

In cadrul ansamblelor monumentale ale Bucurestiului, Rotonda Scriitorilor din Parcul Cismigiu reprezinta o oaza de cunoastere a literaturii si artei sculpturale romanesti. Insasi Gradina Cismigiu este o opera de arta a gradinarilor peisagisti austrieci chemati sa amenajeze terenul (de catre generalul Pavel Kiseleff), in perioada domniei lui Gheorghe Bibescu. Numele provine de la meseria de „sef al cismelelor”. Cismigiul a fost inaugurat in 1854, iar Rotonda Scriitorilor in 1943, din initiativa ministrului Instructiunii, filosoful Ion Petrovici. Ansamblul circular inverzit si prevazut cu banci („lavite”) are un diametru de 20 de metri si contine busturile a 12 scriitori romani, fiecare realizat de alt artist.

sm
Centrul istoric al Capitalei

Turism


Ziua Lacului Iezerul Mare

Turism


Fierbatorii de la Paclele Mici si Mari

Turism


Podgorii celebre din Romania

Turism


Gradini botanice din Romania

Turism


In vizita la Palatul Cotroceni

Traficul din Bucureştiul de altădată, în imagini: viteze de maximum 15km/h, tramvaie trase de cai şi trăsuri pe Calea Victoriei


21:00Capitala de azi se transformă într-un calvar pentru cei mai mulţi şoferi atunci când vine vorba de traficul rutier de la ore de vârf şi nu numai, dar Bucureştiul nu a fost mereu aşa. Înainte viteza maxima admisă nu depăşea 15 km la oră.Articol complet

Turism


Edificii din Moldova ce merita vizitate

Top 5 manastiri in Bucuresti