TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

Aeroportul Băneasa a fost clasat ca monument istoric de categoria A

Terminalul pasageri al Aeroportului Internaţional Bucureşti Băneasa - "Aurel Vlaicu" a fost clasat ca monument istoric de categoria A, potrivit unui ordin al ministrului Culturii, publicat în Monitorul Oficial pe 1 august.


Imobilele clasate în Lista monumentelor istorice la categoria A sunt considerate de interes naţional, intervenţiile asupra acestora necesitând avizul Ministerului Culturii, în timp ce cele din categoria B sunt considerate de interes local, intervenţiile asupra lor fiind avizate de direcţiile de cultură judeţene sau cea a municipiului Bucureşti, din subordinea ministerului.

În scopul protejării monumentelor istorice, conform legii nr. 422/2001, republicată în anul 2004, s-a întocmit Lista monumentelor istorice, care s-a aprobat prin ordin al ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional, s-a publicat în Monitorul Oficial al României partea I şi se actualizează la fiecare cinci ani. Lista monumentelor istorice a fost publicată prima dată în 2004.

Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa, cunoscut şi ca Aeroportul "Aurel Vlaicu", este cel de-al doilea din ţară ca trafic, după Aeroportul Otopeni. Pe viitor, se intenţionează unirea celor două aeroporturi.
Aeroportul Băneasa este considerat unitate de aviaţie începând din anul 1921, pe actuala poziţie geografică. A fost primul aeroport internaţional din ţară şi singurul, până la înfiinţarea Aeroportului Otopeni, în 1970.

Noua clădire a aerogării a fost construită între 1947 şi 1952, fiind concepută ca o elice cu trei pale.
Prima atestare documentară în presa vremii a Aeroportului Băneasa are loc pe 7 iunie 1910, când, pe "câmpul de la Băneasa" (fostul hipodrom de la Băneasa după 1920), pionierul aviaţiei româneşti Aurel Vlaicu prezintă câteva evoluţii cu avionul construit chiar de el, la mitingul aviatic organizat la acea vreme. Însă primele zboruri în zona Băneasa au fost efectuate de Louis Bleriot, în 1909, pe terenul hipodromului particular de la Băneasa (în prezent cartierul Băneasa din Capitală) - o porţiune din vechea moşie a contesei de Montesquiou.

Pe 1 august 1912, Liga Aeriană Română, condusă de principele George Valentin Bibescu, înfiinţează la Băneasa o şcoală de pilotaj pentru piloţi militari. Mai târziu, aerodromul devine aeroport; se adaugă o şcoală de pilotaj pentru piloţi civili şi Aeroclubul Regal Român.

Pe 12 noiembrie 1922 a fost inaugurată prima linie aeriană intercontinentală între Europa şi Asia, pe ruta Paris - Strasbourg - Praga - Viena - Bucureşti (Băneasa)- Constantinopol. În 1930 au fost semnate convenţii cu Polonia şi Cehoslovacia, care au contribuit la dezvoltarea Aeroportului Băneasa ca aeroport internaţional.

În 1942, la Aeroportul Băneasa se construieşte prima pistă betonată din România.
În prezent, Aeroportul Internaţional "Aurel Vlaicu" este folosit de companii de aviaţie mici, în special cele low-cost.

Crematoriul «Cenuşa» din

Crematoriul "Cenuşa" din Bucureşti a fost clasat ca monument istoric de categoria A, potrivit unui ordin al ministrului Culturii, publicat în Monitorul Oficial.

Pe de altă parte, Ministerul Culturii dispune prin ordin al ministrului declasarea parţială din Lista monumentelor istorice a imobilului Cinema Doina (Terra) din Bucureşti. Imobilul are statutul de monument istoric din grupa valorică B, care se păstrează pentru faţada principală a clădirii, situată pe Strada Doamnei.

Alte două ordine ale ministrului Culturii, publicate pe 1 august în Monitorul Oficial, prevăd clasarea în Lista monumentelor istorice, la grupa valorică B, a Bisericii "Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril", din Chilia Veche, judeţul Tulcea, respectiv, a imobilelor din Piaţa Libertăţii şi Strada Republicii, din municipiul Salonta, judeţul Bihor.

Imobilele clasate în Lista monumentelor istorice la categoria A sunt considerate de interes naţional, intervenţiile asupra acestora necesitând avizul Ministerului Culturii, în timp ce cele din categoria B sunt considerate de interes local, intervenţiile asupra lor fiind avizate de direcţiile de cultură judeţene sau cea a municipiului Bucureşti, din subordinea ministerului.

În scopul protejării monumentelor istorice, conform legii nr. 422/2001, republicată în anul 2004, s-a întocmit Lista monumentelor istorice, care s-a aprobat prin ordin al ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional, s-a publicat în Monitorul Oficial al României partea I şi se actualizează la fiecare cinci ani. Lista monumentelor istorice a fost publicată prima dată în 2004.

Situat în Parcul Tineretului, Crematoriul "Cenuşa" a fost inaugurat în 1928, deschiderea sa fiind un subiect controversat între biserică şi stat la momentul respectiv. Construcţia edificiului a început în 1925, după proiectul arhitectului Duiliu Marcu. Realizată într-un stil eclectic cu elemente de inspiraţie bizantină, siriană şi egipteană (în stilul monumentului Cantacuzinilor din Cimitirul Bellu), construcţia a fost finalizată abia la sfârşitul anului 1934.

Se spune că la Crematoriul "Cenuşa" ar fi fost incinerat generalul Ion Antonescu, mai mulţi legionari din perioada interbelică, dar şi Anna Pauker, în perioada comunistă.

Turism


Nu cresc tarifele pe litoral

Cafenele bucureştene loc de scandaluri şi împăcări de tot felulCafeneaua a fost, începând cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea si pâna în 1940, locul unde cetatenii mai cu dare îsi faceau siesta si purtau vii discutii literare, economice sau politice. Obiceiul de a bea cafea îl avem de pe vremea fanariotilor, iar prima cafenea cunoscuta în Bucuresti apare în 1667, proprietar fiind KARA HAMIE, turc din Constantinopol, care îsi avea localul în centrul orasului pe locul unde astazi se afla Banca Nationala.


Biliard, table si carti, în aburi de cafea
Domnitorul Alexandru Constantin Moruzi, fixa în 1793, narturile, adica preturile pentru anumite produse de bacanie si alimentare, printre care si la cafea si naut, astfel:
- cafea de Yemen - 3 lei si 60 de bani - oca
- cafea frantuzeasca - 2 lei si 60 de bani - oca
- nautul - 48 de bani - oca
- nautul prajit - 90 de bani - oca
Termenul de cafenea vine de la turcescul KAHVEHANE, locul unde se putea bea cafea dupa moda turceasca. În secolul XVIII, sunt amintite cafenelele lui Gheorghe cafegiul - în 1734, Oprea cafegiul - în 1741 si Stanciu - la 1746. În 1781, domnitorul Alexandru Ipsilanti îi da voie lui Stefan Altintop sa construiasca o cafenea, pe un teren ce apartinea manastirii Marcuta, în schimbul unei chirii de 10 taleri pe an. Dupa moartea proprietarului, vaduva închiriaza cafeneaua lui Baluccioglu, iar mai apoi aceasta este cumparata de un anume Haivertolu. Negustorii de cafea si cei care aveau cafenele s-au constituit, cu timpul, în bresle si aveau o zi în care îsi cinsteau patronul. Ei obisnuiau sa faca aceasta manifestare la Biserica Izvorul Tamaduirii, situata lânga Spitalul Filantropia. Potrivit listei Divanului din 1812, breasla cafegiilor trebuia sa dea o dare de 850 de taleri anual.
Cele mai vestite cafenele din Bucurestiul celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea erau: Cafeneaua Fieschi, din Selari, cautata în special de studenti pentru ca avea si biliard, Cafeneaua La Brener, de pe strada Stavropoleos, locul de întâlnire al agricultorilor si al jucatorilor de carti, Cafeneaua Labes, de pe strada Germana, deschisa de Jaques si Henry Labes, frecventata mai ales de tineret.
Însa cea mai renumita a fost cafeneaua Fialkowski, lânga Teatrul National, deschisa de polonezul Fialkowski, în 1853, în casa Török. Locul încapator avea o sala cu biliard, o alta cu mese pentru table si domino. Cafeneaua devenise o institutie. Figura centrala era Alecu Boranescu, profesor de matematica la Sf. Sava si un împatimit jucator de table. Constantin Bacalbasa povesteste o farsa facuta conului Alecu care, fie spus, iubea trivialul, obisnuit sa rapunda când era întrebat de miza ca "jucam pe un c...." Si iata farsa:
"Seful cofetar, domnul Ilie, era un artist. Întrebat daca poate fabrica din ciocolata o prajitura care sa semene cu un c... miza propusa de conul Alecu, raspunse afirmativ. Conul Alecu vine la cafenea, propune partida pe miza cunoscuta.
Celalalt raspunde:
- Bine, coane Alecule, primesc, dar sa stii, cine-l câstiga sa-l manânce chiar aci.
- Sa-l manânce, ma, raspunde conul Alecu, crezând ca e numai o gluma.
- Partida începe, adversarul face tot felul de greseli si pierde. Pierzând, acesta striga:
- Sa vie c... al conului Alecu.
Si chelnerul aduce pe o farfurioara o prajitura atât de bine imitând....miza, încât conul Alecu, desi era un om inteligent, se însala.
Furios, ia farfuria cu prajitura, o arunca în mijlocul cafenelei si pleaca urlând:
- Sunteti niste mitocani! Am facut rau ca v-am dat nas!"
Însemnari si versuri ramân înscrise pe toate mesele
Cafeneaua devine locul preferat al literatilor si oamenilor de cultura. Aici veneau A.D. Xenopol, actorii Matei Millo, Grigore Ventura, scriitorii I.L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Filimon sau Macedonski. Mai toate mesele de marmura erau stropite de cafea si cerneala, iar pe unele se gaseau însemnari sau versuri.
Cafeneaua Fialkowski îsi încheie viata o data cu cea a patronului, în 1898.
O alta cafenea mare, preferata oamenilor de afaceri, era cea deschisa în noiembrie 1857 de catre Wilhelm Ungar. În anuntul dat în ziar se spunea: "... aceasta cafenea are si doua biliarduri, aduse din Viena, precum si o sala de citit, unde se afla Jurnale românesti: (Românul, Anuntatorul român), franceze (Journal de Francfort, Chary-Varry), nemtesti (Fremdemblatt, Pesther L'loyd, Telegraf, Ost Novellen Zeitung, Leipziger Illustrierte, Wanderen, Bukurester Deutsche Zeithung), italienesti (Conservatore Trestino, Trovatore, Indicatore), grecesti (Nationalul)".
Cafeneaua Frascatti, situata pe Calea Victoriei, unde astazi se afla Teatrul C. Tanase, se anima mai ales seara. Cafenelele frecventate si cu vad bun, între 1880 si 1900, erau si: Bulevard, pe B-dul Elisabeta, Café française, pe Calea Victoriei nr. 37, Imperial, Calea Victoriei nr. 49, Union, str. Regala 2, Brener, str. Stavropoleos nr. 4.
Dupa 1900 au aparut noi cafenele, RIGLER, KIIBLER, HIGH LIFE, BRASSERIE DE LA PAIX, pe Calea Victoriei, CAFÉ DE PARIS pe Mihai Voda nr. 5, a lui Aimé Molard, cu seri dansante, unde dansatori si dansatoare erau la dispozitia clientilor pentru tangouri si valsuri, iar orchestra lui Grigoras Dinicu cânta cele mai en-vogue melodii.
Cafeneaua Café a G. Weber, din str. Lipscani nr. 3, era o alta cafenea "splendida, ventilata si luminata", deschisa între 6.30 a.m. si 12 p.m., cu biliard, sah, table, carti si unde se puteau citi peste 80 de ziare straine ca: "THE ILLUSTRATED LONDON NEWS, L'ILLUSTRATION, KIKI-RIKI, DIE BOMBE, WIENER MERKUR etc".
La Otetelesanu apare si o pianola
O celebra cafenea era Terasa Otetelesanu, a lui Mihai Stere, de pe Calea Victoriei. A fost cafeneaua poetilor, actorilor, pictorilor, sculptorilor si ziaristilor. Cei care însufleteau serile, dându-le savoare erau Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Emil Gârleanu, Ioan Slavici, cuvântatorul "fatos", Octavian Goga - "cântaretul cu ochii albastri ca cerul Carpatilor" sau St. O. Iosif. În grupul artistilor plastici se gaseau: Camil Ressu, Iosif Iser, Niculae Darascu, Francisc Sirato si sculptorii Dimitrie Paciurea, Fritz Storck. Cafeneaua mai era celebra prin pianola adusa de Mihai Stere, care cânta marsul La Arme a lui Castaldi.
Cafeneaua Capsa ramâne, totusi, cea mai vestita. Înfiintata de Grigore Capsa în 1891, Capsa a fost spatiul cultural si politic al societatii bucurestene. În prima perioada a cafenelei, pâna la primul razboi mondial, obisnuitii localului erau: Radu Vacarescu, Alexandru Ghica, Misu Vacarescu (Claymoor), cronicarul vietii mondene, iar dintre scriitorii si gazetarii politici: George Em. Lahovary - directorul-proprietar al ziarului L'Independance Roumaine, Nae T. Orasanu, Duiliu Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie Naum etc. Dintre oamenii politici, înainte de primul razboi mondial, liberalul Anastase Stolojan si conservatorul Nicu Filipescu erau nelipsiti, în jurul lor se strângeau ziaristii si politicienii mai mici din partidele lor.
Mircea Damian un nelipsit al cafenelei, a lasat însemnari interesante despre viata localului. "Capsa era cafeneaua scriitorilor si artistilor. Aici îi gasesti aproape pe toti, cu svartul dinainte sau cu paharul cu apa, ...Vin si oameni de treaba: pensionari, profesori, militari...."
.
Ion Barbu îsi scrie cursurile la Capsa
Cafeneaua se deschidea în fiecare dimineata la ora 7. La ora 8 îsi facea aparitia primul poet si matematicianul Ion Barbu, care ocupa locul din centru, cafeneaua fiind pentru el "un fel de cabinet de lucru", unde îsi concepea cursurile pe care le tinea la Facultatea de matematica a Universitatii Bucuresti, facea traduceri din Shakespeare si îsi compunea poeziile bând "cafeaua-filtru concentrata".
Consumatia de baza era svartul, cea mai ieftina, dar si cafeaua turceasca, filtru, cafeaua cu lapte - caputiner-, iar pe la ora 9, cafeneaua era deja plina. La 9.30 sosea si Camil Petrescu, care îsi servea cafeaua cu lapte. La masa de sub ventilator îsi bea svartul scriitorul Corneliu Moldovan, presedintele Societatii Scriitorilor Români, fericit ca primarul Dem Dobrescu a dat "un loc de casa pentru Palatul scriitorilor", la aceeasi masa aflându-se si Ionel Teodoreanu alaturi de fratele sau Pastorel Teodoreanu, cel care scria la cererea tuturor epigrame: "Daca asta mi se cere / Când golesc un paharel / Va semnez si (cu placere) / Pastorel".
Poetul Ion Minulescu, director al Artelor din Casa Scoalelor, din cadrul Ministerului Instructiunii Publice, venea si el acolo. Nu-i placea sa fie contrazis, pentru ca "daca îl contrazici, tipa la dumneata, da cu pumnul în masa, te ameninta cu degetul si se congestioneaza si-i tremura buzele si se uita crunt, cu ochelarii pe frunte, cu palaria pe ceafa...."
Catrenul lui Crevedia
În cafenea îi mai gasim pe Serban Cioculescu, critic temut, "plin de venin", Nicolae Crevedia, cel care a scris celebrul catren, ce defineste cel mai bine cafeneaua Capsa:
"La Capsa, unde vin toti seniorii,/
Local cu doua mari despartituri,/
Într-una se manânca prajituri,/
Într-una se manânca ...scriitorii".
Alti obisnuiti - romancierul Mihail Sorbul care "râde stirb printre mustata si cioc", Zaharia Stancu, Liviu Rebreanu, Felix Aderca. În fundul localului e masa economistilor, dar "figurile nu se vad prea bine. Pâcla de fum e....deasa ca o ceata veritabila la Londra. Daca te apropii distingi... oamenii maturi. Toti fumeaza tigari de foi si sunt bine îmbracati... Fosti bancheri, fosti secretari generali, chiar fosti ministri. Discuta despre criza si fiecare are gata în buzunar sau numai pe buze un plan precis de refacere, de asanare a creditului, de reînviere a vietii economiei".
Capsa avea însa doi obisnuiti: "jurnalistul" Lambru, care asigura presa scrisa dar si vorbita, cumpara toate ziarele si -pentru 2, 4 sau 5 lei - închiria gazetele clientilor, în functie de numarul de ziare cerut. Dar el avea patima alcoolului si adesea "lua mai mult decât câstiga si nu mai venea pe la Capsa câte trei zile, fiindca nu avea bani sa cumpere gazete. A patra zi aparea. Unde ai fost ma? La dracu. Era morocanos si plictisit". Al doilea personaj era Virgilica, ce facea orice serviciu pentru bani si "daca ai chef sa înjuri un scriitor, dar nu ai curaj sa faci treaba personal, da-i lui Virgilica trei lei si învata-l cum trebuie sa spuie", si "are taxe: pentru 1 leu, te saluta; pentru 2 lei, te saluta si spune multumesc; pentru 3 lei, înjura pe cine vrei si-l înjura din partea lui, ca sa nu-ti pricinuiasca necazuri; pentru 4 lei, ia de gusa pe un scriitor foarte onorabil, îi spune ca-l iubeste si-i face bezele; iar pentru 5 lei, saruta o femeie care trece pe Calea Victoriei".
"Toate evenimentele se dezbat la Capsa. Si lumea este încredintata ca lucrurile se vor desfasura cum s-a hotarât aici", si de aceea atunci când, în august-septembrie 1936, se raspândise zvonul închiderii cafenelei, pentru a largi restaurantul, ziarele scriau: "Cafeneaua Capsa!, Uzina de vise dispare"... Si când, pe 8 septembrie 1936 a aparut pe geam inscriptia cu <Închis din cauza renovarii>, clientii au înteles ca Ťatmosfera calda de fum si himere luase sfârsit>. Capsa a fost un birou de informatii politice, literare, artistice si mondene. Este o istorie, o cronica si o pasiune".

Primul teatru din Bucureşti a fost inaugurat în 1852

Primul teatru din Bucureşti, Teatrul Naţional a fost inaugurat pe 31 decembrie 1852 cu piesa “Zoe sau Un amor românesc”.

În 1834 ia fiinţă Societatea Filarmonică la iniţiativa lui Ion Heliade Rădulescu şi Ion Câmpineanu. Societatea Filarmonică cumpără, doi ani mai târziu, Hanul Câmpinencii pentru a construi clădirea Teatrului Naţional. În 1840, domnitorul Alexandru Ghica aprobă proiectul, iar în 1845 este ales planul arhitectului vienez Heft. Clădirea, construită în stil baroc, va exista până în anul 1944, când va fi bombardată de către nazişti.

Când era bunica fată - preconcepţii şi umor de...
În anul 1942, la Editura ziarului "Universul" apărea ediţia a II-a a lucrării lui C. Cosco, CÂND ERA BUNICA FATĂ. Despre maestrul Cosco, jurnaliştii epocii spuneau că "s-a integrat marilor noştrii umorişi şi mai ales a ştiut să-şi păstreze pentru aceasta o puritate desâvârşită.


Amintirile dlui Cosco, acelea referitoare la copilărie, le-am parcurs cu tot înţeresul şi făceam o apropiere de pitoreştile amintiri ale lui Creangă. Oamenii mahalalelor şi-au găsit un interpret sincer şi de mare talent în persoana dlui Cosco" (Matei Alexandrescu "Seara" ).
Sâmbata se făcea pomană cu apă
Când era bunica fată este o carte despre povestea fiecăruia dintre străbunicii noştrii, despre o lume pe care astazi o idealizam si care fara îndoiala a avut partea sa pitoreasca, dar si amarul ei. Copilaria reprezinta momentul în care deschidem ochii si care ne ramâne în amintire.
"Ţânc de 5 - 6 ani. Vad vadul sacagiilor, pe unde este acum strada Belvedere, în dosul politiei. Sacagiii umbalu cu picioarele goale, cu pantalonii suflecati pâna la genunchi si cu mânecile camasii peste cot. Strigau în frantuzeste marfa: aria ooo! Ooo! (are apa!). Apa avea o culoare pamântie si ca s’o bei o bateai, o purificai cu piatra acra. Sâmbata, unii crestini faceau pomana cu apa. Sacagiul înfigea o lumânare pe saca si striga: . De prin toate curtile, gospodinele alergau în ulita cu donite, cu tingiri, cu tot felul de vase si sacagiul scotea capacul sacalei, dadea drumul apei în donita lui si de acolo o rasturna miuitilor cari ziceau bogdaproste, sa fie de sufletul lui Cutarica."
Micul Paris era populat cu negustori ambulanti, farmecul comertului capitalei: sacagii, bragagii, negustorese tiganci cu papusoi fiert. Bragagiii, de asemenea, înfatisau pilde tragice de paza igienei publice. Neîmbaiati de pe vremea lui Crum, cel care i-au adus depe alte tarâmuri, purtau pe bratul stâng cosul cu acadele si cu praf, cu bigi-bigi si "gloante" prinse de hârtia de jurnal, cu care era asternut cosul; în dreapta era braga turbure, dar gustoasa, piscând la limba uneori si cu ghiata din balti pusa de-adreptul în donita cu alamuri.
Dealul Mitropoliei Faima si frumusetea unui Bucuresti idilic o faceau gradinile, iar Cosco vorbea în 1942 de Bucurestii de altadata. "Erau Giaferu, Gradina cu Cai, Rasca, Vila Regala, Stan Aaranu, Vararu - pe la Biserica Sf. Nicolae din Tabaci. Acum însa gasesti parc unde vrei. Cum vezi ceva uluca verde si felinare la fel, un rând de zorele si un gratar cu mici, întelegi repede ca ai dat peste Parcul Mimozelor, de parcul Crizantemelor sau Parcul Azaleelor si al Prunusilor de China."
De Dealul Mitropoliei îl leaga pe autor amintiri dragi "pe deal, m-am refugiat ca sa-mi plâng sau sa-mi feresc ... valea proprie, mângâiata cu nuiaua de "domnu" Dumitrescu la scoala primara de preajma, Sfânta Ecaterina. Pe deal am visat ca o sa ajung mare tenor, fiindca aveam 4 luni ca altist în corul Mitropoliei, dirijat de Nae Banulescu. Acolo am vazut întâia oara pe Regele Carol I si pe Regina Elisabeta. Nu-mi piere nici acum din ochi tinuta martiala a Regelui si salutul lui sever; retin si acum figura Reginei care, în trecerea-I la Te Deum, rasfrângea atâta voiosie si atâta lumina.
Dar dealul a fost taiat "când dealul Mitropoliei a fost taiat, mi s-a taiat si mie, un moment respiratia. Din vale, am privit ani de zile dealul. Iluzia de mai mare am avut-o de aci. Pacaleala este desigur a mea, care nu stiam pe atunci ca exista si vârful Omu si vârful Everest si ca tocmai ei cari nu vor privi dealul Mitropoliei, vor ajunge la culme, la Camera adica - deputati ori ministri."
Depasind vârsta frageda a copilariei, pe dl. Cosco începe sa-l preocupe altceva decât dealurile si acadelele, mustariile, cârciumile de exemplu. Cârciumile lui mos Pascali, restaurantul "Iordache" din Covaci, "despre o cârciuma, s-ar zice, nu prea ai ce spune, desi George Radulescu a scris Cele 30 de cârciumi si desi tocmai de acolo capeti spor de vorba. Dar Mos Pascali ori Gherghiceanu n-au fost cârciumari ca mai toti cârciumarii. Genul de cârciumari al lui Mos Pascali ori Gherghiceanu n-au fost cârciumari ca toti cârciumarii.
Genul de cârciumari al lui Mos Pascali a fost cu totul diferit si de aceea a ispitit câteva condee de literati si ziaristi, cari au scris despre originalitatea lui" .
Doctorii si babele
"Pentru lumea de alta data, medical era , nu caacum, cu intimitate: doctore. Copiii îi ziceau nenea doftoru. , anuntat cu o zi înainte, venea la vizita. Iarna doctorul avea neaparat blana, dar atât iarna, cât si vara purta joben. Nu venea niciodata pe jos, discipolul lui Esculap. Nici nu însemna ca e doctor daca nu avea cupeu si vizitiu cu joben pe capra... Doctorul te asculta, te pipaia, te punea sa respiri (fara analize, dar uneori nu ghicea unde ai racila. Atunci intervenea o concurenta. Sareau vecinele cu gura si chemai pe baba Floarea. Baba lua un ou când erai racit, îl spargea, te desbracai si limba galbenusul pe spinare: unde se risipea galbenusul, acolo era punctul nevralgic, acolo era buba. Doctorita empirica declara ca esti "cobza" si urna tratamentul: te tragea pâna îti frângea oasele cu rachiu de drojdie si untdelemn si îti dadea ad libitum vin fiert cu zahar si pipe, cu scortisoara si cu ... sânge de noua frati. Dupa ce te ameteai bine, a doua zi te sculai ... treaz.
Ceata lui Baboi
Cosco citea la Academie reviste umoristice din trecut, concluzionând "românul are în sânge, e în firea lui sa glumeasca, sa ironizeze, sa râda" . Fiecare vreme cu râsul ei. Luptele politice az dat prilej odinioara mai ales satirei. Satira aceasta mergea foarte des la defaimare sau curata insulta.
Revistele de altadata pentru Cosco era Ciulinul, aparuta 1883, care-i combatea pe C.A. Rosetti si Ion Bratianu. Apoi în 1866 aparea Ghimpele, fondat de Toma I. Stoenescu. Toti stiti, amici lectori ca "Ghimpele" nici nu sfâsie, nici nu raneste. Ghimpele înteapa, desteapta spiritul si îndreapta moravurile. Este adevarat ca pe ici pe colo, cei înghimpati essala câte un of" .
Un alt creator de reviste satirice amintit de Cosco era Nae Orasanu, "un satiric al cancanurilor politice, un condei care encajea pe cei cu pacate dintre politicieni".
Acesta a publicat o multime de reviste: Sarsaila, Daracul, Urzicatorul, Nichipercea, Calcavura. Orasanu era prezentat ca un personaj care n-a facut politica "dar înclina mai mult spre conservatori, pe cari i numea albi, iar pe liberali rosii sau ceata lui Baboi (Baboi era un agent electoral care putea sa rabde toate ciomegele dela un local de vot). A fost functionar al R.M.S., dar a fost concediat repede pentru o petitie în versuri care ... a displacut. Cam în aceleasi conditii a plecat si dela . Lui i se datoreste faima de pe vremuri a restaurantului Iordache Ionescu, fost Covaci, pentru parodierea listelor de mâncare. Toata lumea când cerea o tuica, striga , "o ciorba de stomac" si altele."
Apoi au aparut revistele Moftul român, creat de marele Caragiale, ajutat Tony Bacalbasa, de dl Urechila si de George Ranetti. Apoi Mos Teaca, revista lui Anton Bacalbasa si Furnica" .

Turism


Supliment la masa pentru turisti

Turism


Sfinxul din masivul Breazau

Centrul vechi al Capitalei pierdut în mizerie, zgomot şi goana după bani

Turism


Litoralul, mai scump cu 30% din 1 iulie

Turism


Bucurestiul, cea mai urata capitala

Turism


Vacanta in tara? Comparati preturile!

Locul unde s-a născut oraşul Bucureşti
Unul dintre cele mai reprezentative monumente ale Capitalei este Biserica Bucur, o bijuterie arhitecturală protejată şi ...

Viața în cel mai periculos cartier din București: heroină, prostituție, sărăcie și lux

Turism


Soseaua transcarpatica

POVEŞTI DE BUCUREŞTI. 10 lucruri pe care nu le ştiai despre cartierul Băneasa

Bordelurile şi fetiţele dulci din Bucureştiului de...
Despre prostituţia bucureşteană, localurile şi cartierele unde se practica această, în perioada interbelică şi antebelică se vorbeşte pe un ton ce fluctuează de la ruşine la admiraţie. Legalizarea şi chiar impozitarea acestei ocupaţii după o sumă de modele ce au existat odinioară în România stârneşte azi discuţii aprinse.
Un interes deosebit îl vedem şi în ceea priveşte mândria şi adminiraţia, a celor care se plimbând-se prin diverse ţări, au vizitat numitele cartiere sau zone roşii şi pe care le-au găsit cel puţin amuzante sau chiar de recomandat prietenilor, şi despre care le văd doar ca pe o invenţie a “civilizaţiei” apusene. Există o întreagă istorie ce stă în alegerii acestei culori pentru felinarele cu pricina.
Cum a apărut culoarea roşie a felinarului
În primul rând trebuie delimitat definitoriu termenul de bordel - casă de toleranţă, lupanarul, casă de prostituţie, local dedicat practicării prostituţiei, oferindu-le prostituatelor un loc unde să se întâlească cu clienţii şi să facă sex cu ei.
Culoarea roşie şi felinarul roşu, asociate bordelului, ar proveni de la lămpile roşii purtate de lucrătorii de la căile ferate, lăsate în afară bordelului când bărbaţii intrau acolo, pentru a fi găsiţi mai uşor în cazul în care erau nevoie de ei, dacă se modifică traseul vreunui tren.
Alte explicaţii ar fi că felinarul roşu, cu tot cu sensurile lui, ar veni de la culoarea roşie a hârtiei cu care erau decorate lămpile de la bordelurile din China antică, pentru a fi recunoscute că atare.
În timpul Primului Război Mondial, bordelurile din Belgia şi Franţa erau vopsite în culori diferite, pentru a fi deosebite, astfel: în albastru, pentru ofiţeri, în roşu pentru grădele inferioare.
Bordelul la români – perioada modernă
Casele de toleranţă din Bucureştiul interbelic şi antebelic funcţionau legal, cel puţin de la finalul secolului al XIX-lea. Totuşi acest lucru nu exclude faptul că erau hanuri şi locuinţe unde se practica clandestin prostituţia. Astfel de localuri unde se putea agăţa o prostituată fără condicuţă erau adesea braserii, varieteuri precum "Salata" din preajmă Gării de Nord, cluburi de noapte etc.

Prima încercare de reglementare a prostituţiei s-a realizat în 1859, după ce cu şase ani mai devreme fusese introdusă obligativitatea "conduitei". Matroanele bordelurilor, numite "femei pezevenghi", îşi trimiteau fetele, discret, la control medical săptămânal. Ulterior din 1895, intră în vigoare un regulament după modelul francez, în care se interzicea, printre altele, plimbarea prostituatelor pe diferite artere bucureştene la orele promenadei.
Între 1862 şi 1930 a funcţionat în România sistemul de inspiraţie reglementarista, adică sistemul prostituţiei colective, a "pensionarelor de bordel" şi al prostituţiei practicate individual cu o condicuţă de sănătate. Condiţia practicării era o înregistrare prealabilă la Poliţie şi la Serviciul Sanitar în evidenţa prostituatelor, după îndeplinirea cerinţelor legate de o limită de vârstă şi stare de sănătate.
Persoanele care erau înregistrate intrau într-un regim de consultaţii periodice şi primeau o condică care constituia noua "identitate" şi permisul pentru exercitarea acestei ocupaţii.
Prostituţia individuală sau "singuratică" era practicată în locuinţe particulare închiriate şi racolarea se făcea cu precădere în stradă, în timp ce la bordel persoanele erau aşteptate în incintă sau la intrare.
Sistemul reglementarist ia sfârşit în 1930 prin noua lege sanitară şi de ocrotire socială care desfiinţează "casele de prostituţie sau localurile unde se practică prostituţia cu femei găzduite". Noua lege a fost inspirată din legislaţia americană şi germană din anii 1925 şi 1927, favorabilă închiderii bordelurilor.
În baza noii legi, s-a desfiinţat şi a fost încriminată ocupaţia patronilor caselor de prostituţie. Persoanele care voiau să practice în continuare prostituţia o puteau face, însă cu riscul expunerii la noua prevedere penală a delictului de contaminare venerică.
Prostituata nu mai putea să mai aibă domiciliul în spaţii de consumaţie publică, dar putea practica, în schimb, în locuinţe închiriate în mod strict profesional. Vechea condicuţă de prostituţie este înlocuită acum cu o fişă de sănătate care devine confidenţială şi cuprinde starea de sănătate a persoanelor ce practicau prostituţia.
În anul 1943 în plin război se decide revenirea casei de toleranţe şi a ocupaţiei de "patron de bordel". Regulamentul numărul 24 din 1943 a redefinit profilul prostituatei şi al patronului de bordel. Frecventarea şi staţionarea în spaţiul public şi de consumaţie publică au fost interzise şi se introduce carnetul medical în care erau trecute consultaţiile medicale, locaţia autorizată de practică a prostituţiei şi instrucţiuni din regulament.
O noutate o constituie "Livretul de economii" a prostituatei şi obligaţia patronului de a depune la Casă de economii 10% din încasările zilnice ale prostituatei. Măsura vizată era economisirea sumelor de bani rezultate din prostituţie până la părăsirea de către persoană a acestei ocupaţii, prin exercitarea unui control asupra economiilor.

Crucea de Piatră a fost un bordel celebru din Bucureşti, fiind vorba de fapt despre un întreg cartier al plăcerilor, situat între Poşta Vitan şi zona Dristor de astăzi. Numele venea de la o cruce masivă de piatră amplasată în faţă unei biserici, ambele distruse în timpul Primului Război Mondial.
În afară de celebra stradă Crucea de Piatră, "fetele" de alt nivel financiar puteau fi întâlnite prin locuri mai puţin obişnuite precum cabareturile Alhambra, Chat Noir, Moulin Rouge sau restaurantele selecte ale unor hoteluri precum Bulevard, Lido, Continental, Ambasador, Hotel de France etc. Existau şi un fel de proxeneţi pentru acest tip de doamne de companie – un caz celebru este din epocă este George Talianu, ucis dintr-o prostie de un birjar nervos pentru că nu îi plătise călătoria. În Bucureşti puteai să găseşti “fetiţe dulci” nu doar pe străzile mahalalelor, ci chiar urmând un traseu cu pretenţii: vechea stradă Regală, astăzi Ion Câmpineanu. Însă acestea costau pe măsură.
Dacă în 1875 existau 243 prostituate înregistrate, în 1898 erau 354, iar după 30 de ani numărul lor a crescut de zece ori. La o razie în august 1921, din 108 femei duse la arestul de la Poliţia Capitalei, 73 erau prostituate cu condicuţă, iar restul, clandestine, dintre care opt, urmărite pentru diferite infracţiuni. Dintre toate, 41 au fost duse la Secţia specială de la Colentina pentru ,,boli lumeşti''. Congresul Internaţional de Poliţie de la Viena, desfăşurat în septembrie 1923, la care au participat şi delegaţi români, îşi propunea pe agenda de lucru, printre altele, combaterea fenomenului prostituţiei şi a criminalităţii internaţionale. Potrivit Brigăzii de Moravuri a Prefecturii Poliţiei Capitalei, la nivelul anului 1938 existau: 1.272 curve înregistrate, la care se adăugau 1.050 clandestine. Era un număr foarte mare. Dintre toate, au fost găsite bolnave nu mai puţin de 944 dintre cele înregistrate şi 630 clandestine; totalul celor supuse vizitei medicale la cele cinci dispensare era de 2.212 înregistrate şi 1.670 clandestine. Străbatem o perioadă de acută criză morală (I. Cernat, "Paza. Revista poliţienească", 1921)
Până şi majestatea sa regele Carol al II-lea frecventa bordelurile, De pildă era un cunoscut al celor de pe strada Brezoianu, iar "fetele" ştiau asta, chiar şi orele când majestatea sa obişnuia să se plimbe cu maşină. Armand Călinescu ar fi vrut să ia măsuri eficiente de triere şi selecţie a celor care ajungeau să se culce cu regele, dar trebuia să fie totuşi indulgent, îngăduitor cu "problemă" bietului Carol II (era afemeiat, potrivit presei vremii). "Problema" lui era ştiută de multă lume şi chiar a intrat în folclor încă din timpul domniei sale.
Tarifele de altădată

În vară lui 1944, o prostituată îşi declară tarifele: "500 de lei fiecare client, cu două, trei rapoarte sexuale şi dormit cu el". Asta în condiţiile în care salariul vremii oscila între 200 şi 800 de lei. Spre exemplu, un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii, avea în jur de 850 de lei şi o pâine de 2,5 kg raţie pe zi.
Dar nu toate fetele erau aşa de scumpe: se putea că o "întâlnire" în Grădina Publică, în boscheţi, costa între 10 şi 50 de lei, depinde de muşteriu. Un consult medical pentru depistarea bolilor venerice ajungea, pentru libere profesioniste, cu deplasarea medicului la bordel, 100 de lei, iar pentru "sărmane", care se duceau la dispensar, 50 de lei sau gratuit.
Comunismul le-a făcut femei respectabile
La sfârşitul anilor '50, a fost demarată o misiune de "reeducare a elementelor care nu corespundeau noii morale marxist-leniniste". Dacă noul cod penal din 1948 nu aduce atingere prostituţiei, decretul numărul 351 din 1949, abrogat ulterior în 1951, va reprezenta prima măsură care deschide calea incriminării prostituţiei.
Prostituatele vor fi trimise în Centre de reeducare pentru "adaptarea lor la exercitarea unei meserii şi al redresării lor morale".
Următorul pas şi cel propriu-zis al incriminării practicii s-a făcut prin articolul 433 al noului Cod Penal din 1957. Potrivit acestuia, pedeapsă pentru procurarea, de către o femeie, a mijloacelor de existenţa, din raporturile sexuale cu diferiţi bărbaţi, era considerată infracţiune.
Mai mult, în 1954, România a aderat la Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării altei persoane.
Prostituatele prinse în fapt erau imediat trimise în fabrici. Multe prostituate rămâneau însă în serviciul şefilor comunişti şi numai aparent angajate în vreo fabrică. Prin anii ‘65 - ‘70, când prostituţia nu se mai practica la scară largă, tinerele care în urmă cu două - trei decenii îşi făceau hatârul prin locuri rău famate erau acum muncitoare cu vechime. Se vorbea pe la colţuri despre ele şi puţini ştiau care fusese meseria lor înainte. Deveniseră femei respectabile, cu familie şi copii, doar securitatea le mai folosea arareori, în diferite misiuni

Vezi cu ce se lăudau bucureştenii în urmă cu 50 de ani: piscina de la Lido, târguri şi Casa Scânteii

Hotelul InterContinental, simbol al Bucureştiului, a împlinit 40 de ani

Turism


Opt locuri de vizitat neaparat

Harta prostitutie in Capitala

Zone precum Padurea Baneasa, Bulevardul Rosetti, Matasari sau Soseaua Vacaresti au devenit, in timp, adevarate "vaduri pentru femeile usoare". citeste

Turism


Festivalul narciselor salbatice

Turism


Obiective turistice la Baia de Fier

Turism


Lacul fara fund al vulturilor

Turism


Vartop: Groapa Ruginoasa