TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

http://www.romanian-explorer.com/

Cimitirul Bellu, obiectiv turistic
http://www.7plus.ro/stiri/La-zi/1305309115-Cimitirul-Bellu-obiectiv-turistic
Directorul Administraţiei Cimitirelor şi Crematoriilor Umane, Bogdan Tănase, a anunţat, ieri, că ... citeşte mai mult

Turism
http://www.agenda.ro/news/news/42351/vacanta-la-trei-ape-in-orice-anotimp.html
Vacanta la Trei Ape, in orice anotimp

Turism


Sarbatoarea Liliacului

PRIMARI DE LEGENDĂ Fostul adjunct de la Serviciul de Informaţii le-a făcut bucureştenilor Muzeul Lenin-Stalin

Turism


Micul Canion al Romaniei

PRIMARI DE LEGENDĂ Povestea edilului care a inventat cea mai mare serbare populară din Capitală. Vezi cum se distrau bucureștenii acum 75 de ani!

PRIMAR DE BUCUREȘTI Cine a fost „Nababul“, latifundiarul putred de bogat ajuns edil-șef de două ori?

Turism


"O saptamana la munte" revine

Turism


Excursie la Gradina Zmeilor

AUDIO Legenda frumoasei Zaraza, ţiganca pe care o iubeau nebuneşte lautarii din Micul Paris. A existat sau nu?

BUCUREŞTENI DE LEGENDĂ Matache Măcelaru a devenit faimos tranşând carnea pe butuci şi spunând glume

Turism


Parc de distractii urias in Bucuresti

Banda Zdrelea-Mărunţelu terorizează Bucureştiul
Evenimentele din noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1894, când banda Zdrelea-Mărunţelu nu numai că a dat două lovituri, dar a şi scăpat de Poliţie, au reţinut atenţia presei pentru aproape tot anul. Azi nu se mai ştie însă nimic despre povestea din noaptea cu pricina, numită „noaptea cea mai lungă din istoria criminală a Capitalei“.
Ziarul ,,Adevărul“ din 29 ianuarie 1894 titra pe prima pagină: ,,Crimele de astă noapte. Împuşcarea inspectorilor-amănunte îngrozitoare“1. Articolul de la pagina a doua relata cu lux de amănunte despre două tâlhării comise în Bucureşti, în noaptea de 27 spre 28 ianuarie de către 14-16 indivizi, ce aveau să fie cunoscuţi drept banda Zdrelea-Mărunţelu (n.r. – în presa timpului un decalaj semnificativ între momentul desfăşurării evenimentelor şi momentul publicării era ceva obişnuit, date fiind instrumentele tehnice precare ale perioadei.




Prima pagină din „Adevărul“ din 29 ianuarie 1894, în care sunt prezentate crimele bandei Zdrelea-Mărunţelu


În mod convenţional, „astă noapte“ nu se referă la noaptea care tocmai s-a încheiat, ci la cea de dinaintea ei). În aceeaşi noapte, tâlharii au rănit pe doi dintre inspectorii care-i urmăreau. Timp de şase luni autorităţile n-au reuşit să-i prindă, iar presa centrală a prezentat frecvent, cu umor şi sarcasm, confruntările dintre bandă şi Poliţie; un subiect ce provoca în acelaşi timp teamă, indignare şi amuzament din pricina încercărilor eşuate ale autorităţilor de a pune mâna pe membrii grupării. Şefii bandei, capetele răutăţilor, erau Gheorghe Nicolae, poreclit Mărunţelu, şi Dumitru Zdrelea.


„Serviciul de siguranţă e ridicul“


Momentul care a adus notorietate bandei şi implicit a liderilor ei a fost reprezentat, aşadar, de noaptea de 27 spre 28 ianuarie 1894, când, după săvârşirea a două tâlhării în Capitală, răufăcătorii au reuşit să scape de urmăritori. Ziarul ,,Timpul“ publica un articol din care cititorii puteau afla cum prima tâlhărie a avut loc chiar în faţa cazărmii călăraşilor, la hanul lui Nichifor, unde mai ­mulţi oameni au fost torturaţi, iar călăraşii din apropiere, deşi au fost anunţaţi, au refuzat să intervină.



Caricatură grăitoare din „Veselia“, numărul din 6 februarie 1894: poliţiştii se pregătesc să intre în casă, tâlharul e pe acoperiş


Cea de-a doua tâlhărie s-a petrecut în casa preotului Stan din Grozăveşti, acesta fiind torturat pentru a dezvălui locul unde îşi ascundea banii. În cele din urmă, colonelul Rasty, Prefectul Poliţiei Capitalei, şi câţiva inspectori au pornit în urmărirea lor. Deşi unul dintre tâlhari a fost prins, mai mulţi oameni ai Poliţiei au fost răniţi2.




În numărul următor al revistei „Veselia“ (13 februarie), o nouă caricatură pe aceeaşi temă: tâlharii sunt în balon, iar colonelul Rasty încearcă să-i doboare cu tunul


Şi ,,Adevărul“ a subliniat deseori în relatarea evenimentelor incompetenţa autorităţilor. Publicaţia menţiona faptul că tâlharii erau înarmaţi cu pistoale, iar poliţiştii, care încercau să-i prindă, nu aveau arme de foc. Prefectul Rasty, chemat de la balul la care se afla în acea seară, îi urmărea la un moment dat pe bandiţi cu sabia scoasă, iar comportamentul său „eroic“ a fost ironizat în epocă. Una dintre cele mai bune imagini comico-ironice ale acestuia este redată de Constantin Bacalbaşa în Bucureştii de altădată3. Articolul din ,,Adevărul“ critica Poliţia şi pentru că intervenise târziu, spre dimineaţă, dar mai ales pe călăraşi, pentru refuzul de a se implica în chestiune, concluzia articolului fiind următoarea: ,,Serviciul de siguranţă e ridicul“4.


Cum s-au transformat bandiţii în vedete


În zilele următoare, cititorii au aflat din paginile ziarelor cine erau cei care terorizaseră Capitala – cei doi şefi ai bandei, Zdrelea şi Mărunţelu, evadaseră din închisoarea de la Târgu-Ocna. Mai mult, urmărirea răufăcătorilor a fost subiectul principal în presa Capitalei. La 30 ianuarie, ,,Timpul“ relata cum unul dintre membrii bandei a fost prins în gara din Chitila, iar ceilalţi tâlhari au atacat gara pentru a-l elibera5. Peste două zile, o altă înfruntare a bandiţilor cu Poliţia a avut loc în Pantelimon. În judeţele din jurul Capitalei au fost chemate trupe ale armatei pentru a ajuta la prinderea tâlharilor.






„Curajul“ autorităţilor de a-i ataca pe tâlhari cu sabia, ironizat în paginile publicaţiei „Veselia“


Treptat, se înmulţeau însă ştirile false, zvonurile legate de alte posibile întâlniri cu tâlharii. Unele ştiri exagerau în mod evident numărul soldaţilor sau al poliţiştilor, pentru a accentua incompetenţa lor. Estimarea că 500 de soldaţi nu reuşiseră să facă faţă luptei cu cei câţiva bandiţi e greu de crezut. Totuşi, asemenea ştiri au dus la construirea imaginii idealizate a unor tâlhari invincibili care nu puteau fi prinşi de Poliţie. Fiindcă deveniseră faimoşi, în presă se făcea apel la numele lui Mărunţelu pentru a califica alte tâlhării. Despre un jaf din luna februarie s-a scris în ,,Adevărul“ că fusese o acţiune ,,à la Mărunţelu“6.

Merită amintit şi faptul că presa vremii relata despre confruntările dintre autorităţi şi banda Zdrelea-Mărunţelu folosind termeni precum ,,potere“ sau ,,haiduci“. În cultura populară, unii bandiţi cunoscuţi ai epocii, precum Licinski, Pantelimon sau Mărunţelu erau identificaţi cu haiducii din trecut, fiind prezentaţi în piese de teatru sau în romane. Un astfel de roman îi avea drept eroi pe bandiţii conduşi de Zdrelea şi Mărunţelu: se numea Vestitul bandit Mărunţelu şi banda sa: Gheorghe Popa-Niţă Tumbuluc-Nicu Stan Pârvu-Ioan Mămăligă-Mihai Şchiopu şi Ilie Dragotă.





Încă o caricatură care vorbeşte de la sine: bandiţii Zdrelea şi Mărunţelu, îmbrăcaţi în călugări, pentru a păcăli autorităţile („Veselia“)


Naraţiunea faptelor după cum s’au întâmplat7. Titlul romanului publicat în 1894 făcea referire la membrii bandei, dar şi la perspectiva autorului de a reda în mod realist faptele tâlharilor. Ca o reacţie la unele prezentări idealizate ale lui Mărunţelu sau ale bandei întregi, autorul punea accentul pe diferenţele dintre haiducii din trecut, aureolaţi de dimensiunea patriotică a acţiunilor lor, şi bandiţii contemporani care nu mai aveau scopuri nobile. Textul includea numeroase trimiteri la biografia eroilor înainte de tâlhăriile din Bucureşti, oferind de asemenea multe informaţii legate de urmărirea şi prinderea membrilor bandei la începutul verii anului 1894.


,,Cu prinderea tâlharilor/ E o curată halima“


Aspectul comic al poveştii a fost peste măsură de speculat. Astfel, în ,,Adevărul“ din 8 februarie a apărut o presupusă ,,Ipistolă“8 a lui Mărunţelu către redacţia ziarului: ,,Astăzi plimbându-mă prin Capitală am auzitu cum vorbeşte lumea de mine şi D-nu Prefectu al Poliţiu este în pericolu în ori ce ceas după urma mea. Complimente D-lui Prefect Din Partea mea M“. O altă depeşă a tâlharului, publicată în acelaşi număr al ziarului, arăta cum el plecase deja în Bulgaria. Autorităţile nu erau nici ele ignorate, dimpotrivă. Caricatura din ,,Adevărul“ din 7 februarie îl avea în prim-plan pe bravul colonel Rasty urmărind pe tâlhari.







Răufăcătorii din banda lui Zdrelea şi Mărunţelu petrec fără griji la zilele oraşului Târgovişte („Veselia“)

Publicaţia care a excelat în prezentarea comică a aventurilor tâlharilor a fost „Veselia“: orice încercare eşuată de a-i prinde pe bandiţi era însoţită de articole şi ilustraţii în paginile revistei. În numărul din 6 februarie 18949 a apărut o astfel de caricatură ce înfăţişa mai mulţi poliţişti şi jandarmi care se pregăteau să intre într-o casă în care se credea că se ascunde unul dintre tâlhari. Acesta era însă pe acoperiş şi le zâmbea urmăritorilor. Imaginea era comentată în versuri: ,,Cu prinderea tâlharilor/ E o curată halima/ E operetă d’Offenbach/ Cu cântece de tralala…/ Poliţia, jandarmi, vardişti/ Şi alţi agenţi ce nu-i mai ştiu,/ Sosesc să-i prinză pe tâlhari/ În tot-d’a-una prea târziu.../[...] Căci tâlhăroiul a simţit/ Miros greoi de poliţişti/ Şi’ndată dosul el a dat/ Şi la jandarmi şi la vardişti…“ În numărul următor al revistei10, ilustraţia centrală înfăţişa pe Mărunţelu cu ceilalţi tâlhari într-un balon, în timp ce colonelul Rasty încerca să doboare balonul cu un tun. Tâlharii erau prezentaţi în ipostaze diferite, însă de fiecare dată reuşeau să scape de poliţişti şi de jandarmi.





Tâlharii s-au prins într-o horă, la Bordeiu, alături de reprezentanţi ai autorităţilor („Veselia“)

Mărunţelu şi banda sa apăreau fie la un bal mascat în Craiova, fie în Herăstrău, fie petreceau, fie erau călugări. Chiar şi după ce au fost prinşi, în vara anului 1894, tâlharii se bucurau de aceeaşi atenţie; deveniseră vedete. Două caricaturi din 22 mai 1894 îi înfăţişau pe Cimpoeru şi Zdrelea: în primul desen cei doi se aflau în faţa judecătorului, iar în cel de-al doilea, petreceau fără griji în penitenciarul Văcăreşti. Spre sfârşitul anului, în noiembrie, când toţi membrii bandei fuseseră capturaţi, Mărunţelu şi Zdrelea erau înfăţişaţi în paginile revistei drept juriu la o expoziţie, examinând mai multe tipuri de cătuşe.


Condamnare la muncă silnică pe viaţă


Prinderea tâlharilor a fost una dintre ştirile importante ale anului, iar cele cu privire la capturarea lor şi-au făcut loc, în multe cazuri, pe prima pagină a gazetelor. Cotidianul ,,Ţara“ titra, astfel, pe prima pagină a numărului din 5 mai 1894: ,,Prinderea lui Zdrelea“. Articolul relata cum, în ziua precedentă, Zdrelea fusese prins în Ialomiţa după o scurtă confruntare cu 40 de călăraşi şi mai mulţi soldaţi ce se aflau pe urmele sale11. La scurt timp, autorităţile reuşiseră să-l prindă şi pe Cimpoeru, un alt membru al bandei. În numărul din 7 mai, ,,Ţara“12 revenea cu noi detalii, prezentând aducerea celor doi tâlhari în Bucureşti. Zdrelea apărea drept un individ prietenos ce saluta pe ofiţerii care îl aşteptau: ,,Trăiţi, d-le căpitan, ce mai faceţi, sănătos? Toţi boierii au venit să ne primească“. Când capul bandei, Mărunţelu, a fost capturat în luna iunie, ziarul făcea referire la tâlhăriile din Bucureşti, din 28 ianuarie 1894, care-i aduseseră celebritatea. Articolul intitulat ,,Prinderea lui Mărunţelu“ debuta astfel: ,,Gheorghe Nicolae Mărunţelu, tâlharul care din ziua de 28 ianuarie, când împreună cu Zdrelea, Alexandru Ionescu dascălul şi ceilalţi tovarăşi au comis tâlhăria din Bucureşti, e urmărit pretutindeni, a fost în sfârşit prins Duminică seara, la orele 6 în judeţul Dolj, aproape de Craiova“13.



Caricatură înfăţişându-i pe Zdrelea şi Cimpoeru, un alt membru al bandei, în faţa judecătorului, pentru ca mai târziu, în închisoarea de la Văcăreşti, cei doi să fie trataţi regeşte („Veselia“)

Atenţia presei a fost captată şi de procesul bandei de la sfârşitul anului. Ziarele au consemnat în reportaje ample dezbaterile legate de acest eveniment. Sentinţa finală – condamnarea la muncă silnică pe viaţă pentru cei mai importanţi membri ai bandei, Dascălu, Mărunţelu, Zdrelea, Stan Pârvu, Gheorghe Popa, Niţă Tumbuluc, Ionescu Ciungu şi Cimpoeru – nu a ştirbit reputaţia lor. În cultura populară a epocii, sentinţa de condamnare la muncă silnică nu era dublată de o condamnare la anonimat. Încercările lor de evadare, precum cea din 1899, erau privite cu mare interes în presa epocii. Mărunţelu şi banda sa aveau să rămână în memoria contemporanilor multă vreme de-atunci încolo, numele răufăcătorilor fiind asociate cu tâlhăriile ce au îngrozit Capitala în ianuarie 1894.

POVEŞTI DE BUCUREŞTI Griviţa, hotelul cu igrasie și gândaci unde cânta George Enescu la pian și unde a murit o faimoasă soprană

POVEŞTI DE BUCUREŞTI Hotelul Ambasador, martor la crime şi sinucideri - FOTO

Bucurestiul, pe primul loc in topul celor mai poluate orase mari din Europa

Un oraş subteran a fost descoperit în centrul Bucureştilor. Arheologii de la primărie decid soarta zidurilor de la Universitate

POVEŞTI DE BUCUREŞTI La cutremurul din ‘77 a căzut 10 etaje, în timp ce făcea duş!

Mari dezastre: Ciuma lui Caragea "secera" 300 de bucureşteni pe zi

Poveşti din cartierul Primăverii
Interesant de observat ce s-ar în­tâmpla dacă într-o bună zi, în... Citeste articolul

MARI DEZASTRE Ultima mare revărsare a Dâmboviţei: Bucureştiul, acoperit cu apă de trei metri înălţime!

Părintele cartierului Primăverii, medaliat la New York

Turism


Unde merg romanii in vacanta?

La Palatul Suţu erai primit doar în caleaşcă
Construit la porunca lui Costache Gr. Suţu în deceniul patru al secolului al XIX-lea, Palatul Suţu a dominat, prin unicitatea arhitecturală, vreme de mai bine de o jumătate de veac, centrul cosmopolit al Bucureştilor. Impunătoarea clădire a ajuns, după 1875, centrul vieţii mondene a Principatului şi apoi a Regatului României. Balurile şi seratele dansante organizate de Grigore Suţu atrăgeau întreaga protipendadă a oraşului, însuşi Regele Carol I onora cu prezenţa sa balurile de Revelion.
Printre livezi şi maidane, în compoziţia urbană a Bucureştiului din prima jumătate a veacului al XIX-lea, puţine şi dispuse îndeosebi în centrul citadin, erau clădirile care se înălţau cu măcar un nivel peste partea construită la suprafaţa solului. „Era de ajuns să te urci pe acoperişul unei clădiri mai înalte în clopotniţa unei biserici din cele mari sau mai bine pe unul din dealurile oraşului, pentru ca din vârful lui, rotind privirea, ochiul să cuprindă mult, departe în zare, priveliştea întinsă a oraşului, estompat vara într-o tonalitate verde-roşie datorită vegetaţiei bogate care înconjura locuinţele şi olanele de pe ele”, evoca Emanoil Hagi-Mosco imaginea urbei.
Textura urbană se constituia, într-un stil eterogen specific Bucureştilor de altădată, dintr-un amalgam de magherniţe şi clădiri distinse, dispuse răzleţ pe traseul drumurilor contorsionate, când înguste sau mai late, aleatoriu constituite în timp după bunul plac al locuitorilor. Aşezări cu caracter modest, case sărăcăcioase, coexistau în proximitatea unor construcţii som­ptuoase, sălaşe ale elitei vremii. Cocioabe abia zărite dintre arborii şi viile grădinilor înconjurătoare fiinţau haotic – firesc în concepţia edililor, dar mirând pe orice străin – în vecinătatea locuinţelor elegante de-a lungul străduţelor rudimentar pavate, acoperite cu straturi dense de praf sau de noroi. În această dezordine arhitecturală, pe la anul 1833, cam peste drum de Turnul Colţei, pe locul unde odihneau, acoperite de moloz, pivniţa şi vechile fundaţii ale construcţiei anterioare, dar şi rămăşiţele unui atelier medieval de olărit de la începutul secolului al XVI-lea, se aşezau temeliile unui nou edificiu. Un an mai târziu, în peisaj se profila impunător Palatul Suţu, dând tonul, alături de vechiul Palat al Universităţii, la transformarea oraşului în spirit european.
O construcţie fără pereche


Ridicat la porunca postelnicului Costache Gr. Suţu, din dorinţa unei înnoiri arhitecturale în spiritul orientărilor stilistice înscrise în cerinţele epocii, palatul îngloba în compoziţia sa, alcătuită încă din elemente constructive şi decorative de manieră feudală, cu precădere gotice, primele componente ale romantismului din Ţara Românească, introduse de către meşterii arhitecţi Konrad Schwink şi Johann Veit.
Urmând noile tendinţe ale epocii în privinţa accentuării relaţiei cu exteriorul prin apariţia portalurilor de intrare marcate cu steme şi inscripţii, mărirea golurilor ferestrelor, amplificarea spaţiilor interioare sau utilizarea unor suprafeţe deschise şi acoperite, noua construcţie se impunea prin trăsături distincte în toate privinţele faţă de clădirile bucureştene din acea vreme. Acelaşi E. Hagi-Mosco relata descriptiv unicitatea arhitecturală a palatului pe tărâmurile natale: „Intrarea majestuoasă, largă, înaltă, inversul intrărilor caselor vechi româneşti, cu intrare îngustă. Ferestre largi cu oberlichturi ogivale, inversul ferestrelor obişnuite la noi, pătrate sau dreptunghiulare. […] Spatele clădirii, care pe vremuri dădea în grădină, identic cu faţada principală, inversul caselor noastre al căror spate nu corespundea întru nimic cu faţada. La cunoştinţa mea, iarăşi un singur exemplu de acest fel.”


(Costache Gr. Suţu s-a implicat profund în politica Ţării Româneşti)
Departe de finalizarea executării construcţiei, anul 1834 a fost marcat în istoria imobilului de neînţelegeri între proprietar şi arhitecţii constructori cu privire la realizarea lucrărilor, soldate cu plângerea adresată Vorniciei Bucureştilor, la 25 mai, de către Costache Gr. Suţu, în care acuza calitatea sobelor şi bolta ameninţată de surpare.
Ulterior, pe la 1862, aspectul interior al clădirii a fost mult modificat, în urma unor operaţii de modernizare executate de sculptorul Karl Storck, prin adăugarea unor elemente arhitectonice printre care şi o monumentală scară desfăcută în două braţe, reflectată în imensitatea unei oglinzi aduse de la Murano.
Emblema palatului, motiv de dispută între Suţu şi Cuza


Om cu personalitate puternică, Costache Gr. Suţu a avut o existenţă deloc lipsită de culoare atât în societatea timpului, cât şi în viaţa privată. Ager la minte, încăpăţânat şi suficient de instruit, a ocupat, încă de la vârsta de 21de ani, funcţii importante în marile dregătorii. Jinduind, pare-se, şi la Scaunul ţării, pe fondul unui caracter uneltitor, întărâtat de imboldul unor răzbunări personale izvorâte din ofensa pricinuită de excluderea de pe lista alegătorilor, în toamna anului 1843 s-a implicat în complotul împotriva noului domnitor Gheorghe Vodă Bibescu, ticluit la un an după demiterea silită a lui Alexandru Vodă Ghica. Conspiraţia pusă la cale de un grup de 21 de persoane urmărea atacul şi asasinarea domnitorului într-o pădure aflată în stăpânirea lui Costache Gr. Suţu.
Cu o atitudine asemănătoare, de frondă generată de năzuinţele de domnie neîmplinite, avea să-şi aducă participarea, prin împotrivire, şi în timpul evenimentelor încheiate cu lovitura de stat a lui Cuza Vodă, din 2 mai 1864, exprimându-şi cu fermitate părerea contra domnitorului şi a ministrului său, Mihail Kogălniceanu, nici mai mult nici mai puţin decât solicitând intervenţia „preabiruitoarelor oşti” ale Imperiului Otoman.
Dacă în privinţa aversiunii lui Suţu faţă de domnitorul Cuza acţiunile săvârşite o validează în mod public, nici viceversa, procesele afective şi atitudinea determinată de acestea nu erau de altă natură. Antipatia reciprocă, dorinţa coercitivă la adresa reacţionarului Suţu, sau poate îngrijorarea pentru Scaunul domniei, i-au indus lui Cuza impresia unei lipse de măsură şi impertinenţă în etalarea pe frontispiciul palatului a emblemei Suţuleştilor.
Asemănătoare cu stema ţării, emblema familiei Suţu cuprindea cele două elemente distinctive oficiale, vulturul Munteniei şi zimbrul Moldovei. Într-atât de mâhnit a fost Cuza încât, conform spuselor lui Radu D. Rosetti, „a trimis vorbă lui Suţu s-o dea jos. Dar beizadeaua, băţos, n-a dat ascultare dorinţii fostului colonel şi-atunci Domnitorul a dat ordin pompierilor s-o smulgă peste noapte. De necaz, Suţu a înlocuit-o cu un ornament inspirat de la Sublima Poartă”. Blazonul de factură domnească a fost reaşezat în partea superioară a faţadelor edificiului la stăruinţa urmaşilor lui Costache Gr. Suţu şi din îngăduinţa Regelui Carol I.
Nici în viaţa familială comportamentul lui Costache Gr. Suţu nu s-a manifestat chiar sub semnul pioşeniei conjugale, ci, mai degrabă, al duplicităţii. Însurat de timpuriu, la numai 17 ani, cu Ruxandra Racoviţă, cea care-i adusese ca zeste proprietatea pe terenul unde s-a înălţat palatul, a fost simultan antrenat într-o legătură extraconjugală cu Elisa Orbescu. Stranie potriveală, fiecare dintre ele i-a dăruit pe parcursul vieţii câte cinci copii, patru fete şi doar câte un singur băiat.
Deşi îi fusese oferit anterior spre folosinţă, abia la 1875, după stingerea din viaţă a biv vel postelnicului Costache Gr. Suţu, palatul din Bucureşti, împreună cu alte case şi moşii, a intrat oficial în posesiunea unicului său fiu legitim, Grigore Suţu.
Centrul vieţii mondene a Bucureştilor


Graţie interesului şi a pretenţiilor rafinate ale noilor proprietari, Grigore şi Irina Suţu, fiica marelui bancher Ştefan Hagi-Mosco, palatul a traversat sub stăpânirea acestora perioada sa existenţială de maximă splendoare şi însufleţire. Preocuparea acordată amenajărilor, atât a reşedinţei propriu-zise, cât şi a grădinii înconjurătoare, demonstraţiile de eleganţă şi lux, preţiozitatea şi constanţa balurilor organizate, parcimonia în selecţia oaspeţilor după criterii strict definite de poziţia în societate, au conferit palatului şi perechii posesoare un rol însemnat în desfăşurarea vieţii comunităţii bucureştene din a doua jumătate a veacului al XIX-lea.
„Două porţi monumentale împodobite cu câte doi lei aurii ce ţineau în labe un soare aurit şi el, mare cât o roată de car”, cum povesteşte Radu D. Rosetti, străjuiau la intrarea palatului, deschizându-se ospitalier şi fără răgaz la recepţii, baluri şi alte petreceri, însă numai pentru accesul celor privilegiaţi ai sorţii.


(Soţii Suţu, Irina şi Grigore, au redat strălucirea şi opulenţa Palatului Suţu)

Îngăduit contemplării doar din afară pentru restul norodului, care nu avea posibilitatea şi dreptul de a pătrunde în incinta saloanelor, înfăţişarea palatului – prin iluminaţia exterioară cu gaz aerian, parada trăsurilor elegante ce aduceau lumea aleasă, uneori chiar perechea domnitoare, şi imaginea parcului înconjurător garnisit cu vegetaţie luxuriantă, păsări exotice şi figurine din porţelan colorat – echivala cu o impresionantă reprezentaţie de teatru. Creând o autentică feerie de lumini pentru secolul respectiv, „De-a lungul celor două balcoane ale palatului erau instalate ţevi de fier, pe toată întinderea lor, cu găurele apropiate, prin care ardea gazul […]. În mijlocul balconului, un soare, de mari dimensiuni, ale cărui raze erau făcute din asemenea ţevi luminate de gazul care ieşea prin ele. În spatele leilor şi soarelui de peste cele două porţi de la intrarea în curte, un dispozitiv la fel ilumina emblema”, rememorează „balzacianul” Hagi-Mosco.
Interiorul acestei „senioriale aşezări”, de asemenea spectaculos luminat de numeroase policandre, candelabre şi lămpi, includea pe lângă camerele cu destinaţie personală şi saloanele mai mici de primire, la parter o spaţioasă sufragerie din care se descoperea vederii priveliştea grădinii, iar la etaj, simetric dispuse, două mari săli de bal, cu ieşire spre balcoanele de aceeaşi lungime, denumite potrivit culorii tapiţeriei mobilierului, „salonul roşu” şi „salonul galben”, în care pâlpâierile luminoase erau mult sporite de reflectarea în enormele oglinzi ce decorau pereţii.
Pe parcursul zilei, lumina pătrundea (ca şi astăzi, de fapt, căci aceast giuvaier arhitectonic îşi perpetuează încă existenţa) în holul central şi pe monumentala scară ce face trecerea la etaj, printr-un brâu de ferestre, de forma unor jumătăţi de cerc, aflat la intersecţia cu plafonul împodobit cu ornamentaţii în relief, de un efect grandios.
Domnul şi Doamna Ţării, la balul de Revelion


În această ambianţă se desfăşurau faimoasele baluri, carnavaluri, petreceri onomastice şi alte sindrofii ce nu rivalizau în Bucureştiul de atunci decât cu cele ale amfitrioanei Elena Oteteleşanu, care vădea însă o nuanţă de ceva mai multă îngăduinţă la selecţia participanţilor.
Dacă ţineai de protipendada acelei dimensiuni temporale, onorând invitaţia la Palatul Suţu (neapărat urcat într-o caleaşcă, primul indiciu că nu eşti un sărăntoc, altfel era ca şi cum ai fi mers desculţ prin colbul sau mocirla uliţelor bucureştene) descindeai graţios, ferit de intemperii atunci când era cazul, sub acoperământul din sticlă plasat deasupra intrării principale.
Primul chip întâlnit ar fi fost al unui paznic albanez, înveşmântat după portul tipic arnăuţesc, „cu fustanelă cusută cu fir de aur, încins peste mijloc cu-n brâu în care erau înfipte două pistoale şi având la şold un iatagan straşnic” , la vederea căruia se „minuna” în copilărie viitorul istoric Radu D. Rosetti. Apoi, până a fi întâmpinat de gazde cu ireproşabilă curtoazie în capătul de sus al scării impozante, defilai prin faţa chipeşilor ofiţeri de cavalerie înşiruiţi pe trepte, strict selecţionaţi şi instruiţi dinainte în a oferi braţul doamnelor pentru a le călăuzi spre saloanele de bal şi a le întreţine în conversaţie.
După o noapte întreagă petrecută într-o frenezie dansantă pe ritmuri de polcă, mazurcă, cadril sau vals, şi savurând fineţuri culinare aduse din Constantinopol, abia spre ivirea zorilor, o dată cu isprăvirea cotilionului, ai fi părăsit palatul. În mod special, doamnele se înapoiau acasă copleşite de numeroase şi preţioase daruri oferite de mărinimoasele gazde, precum mici cutiuţe din aur sau necessaire-uri din argint.


Asemenea „seratelor danţante”, reuniunile artistice sau comediile de salon desfăşurate cu participarea invitaţilor, cântăreţi sau actori, toate derulate în limba adoptată de societatea vremii, franceza, se bucurau deopotrivă de acelaşi ales ceremonial.
Însă, „Balul cel mai renumit se dădea în seara Reveillonului, şi-atunci îl onora cu prezenţa chiar Domnul şi Doamna Ţării. Stăpânul casei înmănuşat le ieşea în întâmpinare la intrare, ţinând în mână un policandru [sfeşnic – n.a.] cu lumânările aprinse, urcând apoi scara de-a-ndăratelea, ca să lumineze calea înalţilor oaspeţi. La ultima treaptă i-aştepta Suţuleasa, înaltă şi grasă, de două ori cât prinţul, ceea ce făcea pe mucaliţi să spună, când îi zărea împreună, Turcul şi Cămila”, ne destăinuie într-un text scris de mână, pe la 1949, Radu D. Rosetti.
„Doamne, cât de mic este el, şi cât de înaltă sunt eu”


În pofida persiflărilor publice iscate pe seama deosebirii de statură dintre soţi, autoironizată de însăşi Irina Suţu chiar într-una dintre seratele muzicale, când a interpretat personal un cântec cu refrenul „Doamne, cât de mic este el, şi cât de înaltă sunt eu”, cei care i-au cunoscut povestesc că erau nedespărţiţi şi că s-au înţeles bine, fiind chiar fericiţi, deşi gelozia nu i-a neglijat pe niciunul dintre ei. „Grigore Suţu, ­curtezan ca şi tatăl său, se cam lega de femmes de chambre ale soţiei sale, care în cele din urmă, pentru a pune capăt acelei ispite, a luat în serviciu o pocitură de femeie în vârstă, germană, pe care a păstrat-o până la moarte”, aflăm din paginile memorialistice ale lui Hagi-Mosco. Chinuit la rându-i de bănuiala că soţia i-ar fi necredincioasă, ceea ce-o ofensa foarte mult pe Irina Suţu, „când pleca din Bucureşti […] ruga pe cumnata sa, soţia lui Niculae Hagi Mosco, să petreacă ziua – în lipsa sa – pe lângă soţie”. Ori, după cum aflăm de la Radu D. Rosetti, o slugă avea sarcina de a o supraveghea pe doamna: „ca un fel de eunuc, arapul acesta trebuia să urmărească pe prinţesă peste tot, şi să dea stăpânului în fiecare zi un raport amănunţit”.
În percepţia societăţii, „mititelul” Suţu trecea întrucâtva drept un excentric. Pesemne, din pricina trăsurii de lux, ce ieşea din limitele obişnuitului, echipată fiind inclusiv cu renumitul arap împodobit „ca la operetă”, situat, neclintit şi cu braţele încrucişate, în spatele landoului, din care, într-un contrast izbitor cu trupeşa-i consoartă, abia se zărea în timpul deplasărilor la Şosea în tovărăşia animalului lor de companie. Sau, probabil din pricina aspectului caraghios afişat când, purtând mănuşi albe, îşi plimba câinele îmboldindu-l cu voce tare: „Cacarela, Lula, cacarela!”.
Splendoarea acelor distracţii mondene, neasemuite şi nicicând întrecute, s-a mistuit o dată cu dispariţia din viaţă a Irinei Suţu, urmată la numai doi ani de soţul acesteia, după un răstimp de trai neglijent, lipsit de grija cuvenită trebuinţelor zilnice. „Când s-au aprins felinarele noului bulevard al Brâncoveanului a apus şi soarele Suţuleştilor de pe porţile lor majestuoase, fără nădejde să mai răsară vreodată”, ne mărturisea cu părere de rău, la finalul manuscrisului său privitor la vremurile „suţuleştiene”, acelaşi Radu D. Rosetti.

Bucureştiul, locul trei între cele mai ieftine oraşe din Europa pentru turişti