TURISM:Bucuresti/ROMANIA

Bucurestii, o mahala anomica
Un amic o idee mai varstnic imi povesteste intr-una din noptile
caniculare din urma despre farmecul trecut al cartierului Uranus din
Bucuresti, cel pe care Ceausescu l-a ras de pe fata pamantului pentru
a construi Casa Poporului si "anexele" sale actuale, ministerele si
celelalte agentii guvernamentale. Nu e nevoie de multe descriptii
pentru a invia o lume desprinsa parca din Istoria Bucurescilor a lui
Ionnescu-Gion, acel Bucuresti care isi numara casele adunate pe
mahalale (92 la numar, dupa un document din 1795, 82 dupa un alt
document, mai recent, din 1821 - precizia catagrafica nu facea
ravagii pe acea vreme in capitala tarii!). De la Podul Izvor, unde se
inaugura metroul (iar lucratorii acestuia ii invitau pe "musterii" sa
calatoreasca cu noul mijloc de transport urban!), un tramvai
hurducait te ducea, piezis, spre zona Chirigii, de-a dreptul peste
dealul pe care troneaza acum Casa Poporului. Calea Rahovei (in
varianta secolelor trecute, Podul Calicilor) era destinatia finala a
tramvaiului. Pe unde mergea acesta? Printre case vechi, acoperite de
iedera umbroasa, bacanii de cartier, unde clientii, invariabil
imbatraniti, isi saltau palariile larg s-o salute pe vanzatoare.
Oamenii vorbeau mult la cumparaturi, se cunosteau intre ei prea bine,
si totusi schimbau multe cuvinte, timpul nu se grabea, iar strainii
de zona erau imediat reperati si tinuti sub control. Intr-o ilustrare
a ceea ce insemna spiritul comunitar al epocii si al zonei, amicul
meu imi povesteste o intamplare care n-ar mai fi posibila astazi:
intr-o zi, iese grabit din casa sa cumpere fleacurile diminetii,
tigari si cafea. In fuga, uita sa-si lege sireturile de la pantofi,
de fapt, neglijeaza, pentru ca magazinul din colt e atat de aproape,
incat poate iesi si in papuci. Iese in strada cu un aer neglijent si
porneste spre cumparaturi. Mergand insa pe trotuar, se intalneste cu
un domn in varsta, care, vigilent, il opreste in drum. Cu un aer
aproape seniorial, il chestioneaza in legatura cu sireturile
desfacute. "La noi in cartier, tinere, o astfel de tinuta nu prea e
agreata", se exprima vechiul bucurestean in fata noului venit, tanar
si neglijent! Acesta din urma inlemneste si se apleaca instinctiv sa-
si ascunda "pacatul" vestimentatiei. Pedanteria mosului nu-l
agaseaza, dimpotriva, se simte vinovat pana in panzele albe de
neghiobia proprie. De atunci, tanarul "taran" nu mai risca sa calce
in "mahalaua" Uranus fara tinuta impecabila. Lumea aceea a disparut
insa definitiv sub buldozerele ceausiste. Ce a rasarit in locul ei?

A rasarit o lume pestrita, densa ca o pacla grea, strivita de
blocurile cenusii. Multa lume adunata intr-un loc netocmit aduce cu
sine fenomene anomice, cum spun sociologii. Nimeni nu mai stie de
nici o regula, nimeni nu mai are timp de morala, nimeni nu se mai
intereseaza de bine si de rau.

Totul e dincoace de bine si de rau, intr-o viermuiala fara culoare,
in care generatiile se succed fara sa se cunoasca, cel mult urandu-se
de moarte. Dar nici macar ura nu zideste vreo realitate sociala, mai
degraba indiferenta este mama acestui megalopolis cenusiu care sunt
azi Bucurestii, indiferenta si izolarea in multime, fenomen
caracteristic lumii moderne. O lume dominata de numar este o lume
masificata. Vrem sau nu, ne confruntam azi cu masificarea populatiei
Capitalei, un fenomen care poate fi zarit la tot pasul, simtit,
pipait aproape. Daca anomia inseamna, la prima vedere, lipsa
reglementarii, inapetenta pentru ordinea stabila si
disfunctionalitatea ce rezulta de aici, te poti intreba cum de
rezista, totusi, aceasta urbe enorma (si celelalte ca ea), cum nu se
dezintegreaza pentru a lasa in locul ei golul de fiinta al orasului
(taxat de unii teoreticieni, ca Spengler de exemplu, drept locuire
impotriva naturii).

Locuirea aceasta impreuna este posibila tocmai pentru ca anomia este
generalizata, tocmai pentru ca masificarea isi joaca din plin cartea,
tocmai pentru ca oamenii nu mai au nimic impreuna, desi sunt din ce
in ce mai multi in acelasi perimetru fizic.

De fapt, anomia nu este starea generala a intregului (caci acest
intreg, ca si comunitate, a disparut), ci este starea care se
stabileste intre particulele ce formeaza, cu chiu, cu vai, acest
intreg. Scene de cosmar te intampina la tot pasul: un betiv prididit
da drumul jetului de urina in fata unor cucoane mai mult sau mai
putin pudice, care se prefac totusi ca nu-l zaresc. Un altul, slab ca
dracu', prizeaza de zor pe o banca, intr-un parc de joaca pentru
copii ("parc" e un fel de a spune, de fapt, o limba de pamant
batatorita, o "batatura" taraneasca ce poarta insemnele nu stiu carei
primarii de sector), un grup animat poate de alcool trece urland ceva
mai incolo, injurand de mama focului o echipa de fotbal si sustinand
tot gutural o alta. Intre doua astfel de gasti dezlantuite, cateva
masini furioase bubuie pe asfaltul bulevardului, periclitand alti
betivi "regulamentari" care trec strada pe zebra.

O harmalaie de infern pune stapanire pe orele de seara ale Capitalei,
harmalaie care amorteste abia spre zori, cand oboseala le copleseste
definitiv pe aceste mici animale urbane excitate de vremuri, ce
pleaca la culcare.

O ora de liniste, o solemnitate regasita revine in preajma
rasaritului, cand, indiferent cat ar fi de cald, o limba de vant isi
face datoria de a marca inceputul noii zile, ca un clopot fara sunet,
pornit din turla soarelui. Orasul doarme. "Mahalagiii" s-au retras.
Te-ai putea crede o clipa in vremurile vechi, cand sireturile
amicului meu, lasate in neoranduiala, trezisera suspiciunea blanda,
dar ferma a bucuresteanului tipic de atunci.


Cristi Pantelimon

Germania, proprietar pe Calea Victoriei
de Georgiana BACIU


Imobilul de pe Calea Victoriei nr. 174 trece în proprietatea Republicii Federale Germania. După doi ani de la adoptarea unei hotărâri de guvern, consilierii municipali încearcă să se pună de acord şi să adopte şi ei o decizie similară. În evidenţele cadastrale, imobilul figurează ca proprietate de stat la categoria de folosinţă "dotări culturale" cu posesor Teatrul Tănase. Este vorba de un teren de 1188 metri pătraţi şi construcţii. Pe planurile topografice din anul 1940, imobilul este înscris ca fosta proprietate a Legaţiei Germane.

Ultima redută a faimoasei cofetării "Scala"

Carieră clădită din ciocolată


La 90 de ani, Dumitru Temciuc
îşi iubeşte meseria cu aceeaşi ardoare ca în adolescenţă.

Dumitru Temciuc are 90 de ani şi iubeşte meseria de cofetar cu
aceeaşi ardoare din adolescenţă. Este cel mai în vârstă maestru în
arte culinare din Bucureşti. I se umezesc ochii când aude de
cofetăria Scala, al cărei proprietar este.
Şi-a ales această meserie din pasiune. "După ce am terminat
studiile primare, am intrat la Liceul Militar şi am reuşit cu brio,
însă mama, fiind văduvă de război, nu mă putea întreţine. Am renunţat
la această carieră şi m-am dus la Cofetăria Ştrei, cea mai mare
cofetărie din Iaşi în anii '40. Acolo mi s-a făcut un contract de
muncă şi am fost luat ca ucenic. După o perioadă am primit
calificarea de "lucrător" şi, mai târziu, pe cea de maistru",
povesteşte maistrul cofetar. Armata i-a pus câteva beţe în roate
pentru că a trebuit să plece militar. O vreme a stat departe de
şerbeturi, ciocolată şi frişcă. Dar, imediat după eliberare, a
deschis o cofetărie în Cernăuţi, Bucovina fiind locul său natal. "A
mers treaba o bucată de vreme, până cănd s-a retrocedat nordul
Bucovinei şi am plecat din nou la Iaşi. Am deschis şi acolo o
cofetărie, însă războiul m-a împins spre Bucureşti. Aşa am ajuns la
Cofetăria Angelescu, unde m-am angajat în '58 pe postul de şef-
laborator.
După cutremurul din 1977, a fost refăcută numai partea de
cofetărie de pe bulevardul Magheru. Am încercat să iau locaţia spre
gestiune, dar mi s-a spus că au luat-o nişte italieni. Mai târziu am
aflat că italienii erau din Ferentari şi îşi propuseseră să deschidă
un atelier artizanal. Norocul meu a fost că în contractul de gestiune
se impunea ca imobilul să rămână cofetărie", mi se plânge Dumitru
Temciuc.
După 1989, spaţiul a fost dat unui revoluţionar, care nu
ştia "cu ce se manâncă" o astfel de afacere. "Am fost patru
interesaţi să punem afacerea pe roate. Trebuia să investim câte
200.000 de lei de persoană pentru a cumpăra utilajele şi materia
primă necesare. Revoluţionarul nu a avut aceşti bani, astfel că am
contribuit eu şi pentru partea lui. Am cumpărat cele necesare, am
angajat câţiva oameni, însă treaba nu prea mergea. Asociaţii mei şi-
au adus toate rudele nepricepute în ale meseriei şi au angajat cinci
contabili, mult prea mulţi pentru mica noastră investiţie. Se făceau
diferenţe între lefurile angajaţilor fără nici o justificare. Acest
lucru m-a determinat să merg la primărie, să fac demersurile şi să
cumpăr localul, fiind acţionar majoritar. I-am anunţat că nu mai
vreau să lucrez cu ei. Chiar şi în acest moment avem divergenţe.
Pentru mine, firma Scala reprezintă cea mai frumoasă perioadă din
viaţă. Nu vreau nici în ruptul capului să renunţ la ea, chiar dacă am
90 de ani. Pe vremuri, localul era mult mai mare, avea 298 de metri.
Acum, tot ce a rămas este acest pătrat de 50 de metri, cu tot cu
laborator.", ne-a mărturisit maestrul Temciuc.

Timpul trece şi oamenii îşi schimbă pasiunile
"Profiterolul meu este la fel ca odinioară, cu frişcă făcută din
smântână naturală şi şerbet, dar doamnele nu mai ies în oraş numai
pentru o înghetaţă. Pe vremuri, doamnele ieşeau la plimbare, se
opreau la Scala şi discutau vrute şi nevrute. Veneau şi foarte mulţi
studenţi şi elevi, care uneori mai şi învăţau", îşi aminteşte domnul
Temciuc.
Câteodată, rămane surprins de comenzile clienţilor. Anul acesta,
două doamne care trăiesc în Germania, dar se aflau în vizită în
România, i-au solicitat 20 de kilograme de cozonac cu două săptămâni
înainte de sărbătorile Sfintelor Paşti. Mirat, veteranul cofetarilor
din Bucureşti le-a explicat că un cozonac este gustos atâta timp cât
este proaspăt. Au motivat că pleacă din ţară şi îşi doresc ca de
Paşti să aibă pe masă cozonac de la Scala.
"Din păcate, şcoală de cofetari în Romania nu cred că mai
există. Toţi sunt interesaţi de alte meserii, sau se orientează către
localuri care plătesc incomparabil mai bine decât o simplă cofetărie.
Anul trecut am avut un ucenic de la Liceul Viilor, anul acesta nu mi-
a mai fost trimis nici unul, bănuiesc că s-a desfiinţat. Este o
meserie care necesită multă dedicaţie, devine artă doar dacă se face
cu plăcere şi pasiune" , explică.
Îşi aminteşte cu nostalgie că produsele sale au participat la
expoziţii de renume din Iugoslavia, Cehoslovacia şi Ungaria, dar mai
ales de cele organizate la "Hanul lui Manuc" şi "Carul cu Bere".
Acum, tot ce-şi mai doreşte, la cei 90 de ani, este ca lumea să-şi
aducă aminte de el ca de un om harnic, care a muncit atât cât l-au
ţinut puterile pentru o "cauză" care face lumea mai... dulce.

Luminiţa Ivan
luminita.ivan@azi.ro

Profiterol cu ciocolată

Pentru a prepara un astfel de profiterol, avem nevoie de 200 de
grame îngheţată de ciocolată, 3 gogoşele din compoziţie de ecler,
umplute cu vanilie, 200 de grame frişcă din smântână naturală, 50 de
grame de sos de ciocolată, avănd în compoziţie rom şi cacao.
Într-o cupă de sticlă se montează cele trei gogoşele umplute cu
vanilie, apoi trei cupe de îngheţată de ciocolată, se adaugă sosul cu
rom şi cacao şi frişca, montată artizanal. Vă doresc poftă bună!