Iorga[v=]

Rezumarea primului mesaj :

NICOLAE  IORGA-
95]Cei mai multi traiesc zile, putini traiesc viata. 
94]Cand ne intrebam ce rost are viata, ne asemanam poate cu magarul orb ce invarte roata morii si care e foarte nedumerit la ce serveste necontenita si dureroasa lui invartire. 
93]Viata nu inseamna a trai ci a sti pentru ce traiesti.
92]Săgeata adevărului se înfige în tine, minciuna ce ţi s-a aruncat cade în noroi la picioarele tale.
91]Nu exista oameni rai sau oameni buni exista doar oameni.
90]Istoria este un tribunal în care se judecă popoarele si naţiunile. 
89]Poţi admira ce nu ai înţeles cu totul, dar nu poţi iubi decât ce ai înţeles bine.
88]Ambiţia aduce atâtea jertfe zadarnice, cărora omenirea naivă le dă o interpretare eroică.
87]Insulta e neputinţă exagerată.
86]Insulta e declaraţia înfrângerii.
85]O înfrângere e numai mijlocul pe care ni-l dă soarta ca să vedem ce ne lipseşte pentru a învinge.
84]Radacina convingerilor este experienta.
83]Ataci o părere a unui prost si te trezesti cu prostul întreg în discutie.
82]Fii bun, dar fereste-te sa creada lumea ca poti fi numai bun.
81]Niciodata un om mare nu e mai mare decat in zdrente.
80]Un om bun nu e acela care face bine, ci acela care se bucură de bine.
79]Dacă poţi merge, de ce să te târăşti?
78]SINGURA CETATE CE NU POATE FI CUCERITĂ CU SILA ESTE SUFLETUL OMULUI.
77]Lenea e sinucidere blanda.
76]Democrat inseamna cineva care vrea sa inalte poporul pe umerii sai, nu cineva care vrea sa se inalte el pe umerii poporului.
75]Un popor care nu isi cunoaste istoria este ca un copil care nu isi cunoaste parintii.
74]Copilul nu datoreaza parintelui viata, ci cresterea.
73]Iti asociezi mai usor defectele decat insusirile, aproape toate viciile te fac sociabil.
72]Faptele tale bune vor fi pornirile bune ale fiilor tai. Macar atat ar trebui sa te indemne a le face.
71]A contraface bine e chiar mai greu decat a face.
70]Mintile ilustre discuta idei, inteligentele medii discuta evenimente, iar mintile reduse ii discuta pe altii.
69]Ce deosebeste diamantul de carbune? Nu ca primeste mai multa lumina, ci ca trimite mai multa inapoi.
68]A parasi lupta din cauza ticalosiei mediului e tot una ca si cum ti-ai taia gatul fiindca e noroi afara.
67]Viata nu inseamna a trai, ci a sti pentru ce traiesti.
66]Poporul nostru a crezut ca dracul, fiind barbat, nu poate fi destul de rau. Si atunci a creat pe mama dracului!
65]Zambetul care e o cochetarie , o bunatate, n-ar a face cu rasul, care este o bucurie, si nici cu ranjetul , care este o batjocura.
64]Prost nu e cel care nu intelege unele lucruri, cat de multe, ci acela care le intelege pe toate pe dos.
63]Scoala cea mai buna e aceea in care inveti, inainte de toate, a invata.
62]Pacea nu poate veni din dorinta de pace, ci de la suprimarea instinctelor de razboi.
61]Viteazul priveste pericolul, cutezatorul il cauta, nebunul nu-l vede.
60]Frumusetea trebuie sa fie legata de bunatate; altfel sufletul urat o invinge.
59]Lenea nu-i odihnă şi de aceea-i lipseşte mulţămirea.
58]Sarpele e odios nu pentru ca musca, ci pentru ca se ascunde ca sa muste.
57]Om în adevăr bun este acela care ar fi putut fi rău şi n-a fost.
56]Tăcerea are glasurile ei de-nţelepciune, ascult-o!
55]In viata risipim ani, iar la moarte cersim clipe
54]Cel ce rîde e rareori superior celui de care rîde.
53]Mulţi simt o mare uşurare cînd constată că şi alţii sînt capabili de prostiile lor.
52]Temniţa cea mai de temut este cea în care te simţi mai bine.
51]Curajul e vederea peste propria fiinta si peste orice primejdie a unui scop.
50]Curajul este ceva care se formeaza, care traieste si moare, care trebuie intretinut la fel ca si armele.
49]Copiii trebuie crescuţi pentru ei, nu pentru părinţi.
48]Multi au avut aptitudini extraordinare, insa, fiindca n-au avut curaj, ei au trait ca niste morti si au sfarsit prin a fi ingropati in inactivitatea lor.
47]Faima se rugineste, daca nu o cureti prin munca in fiecare zi.
46]Munca staruitoare invinge totul.
45]Statele bolnave fac reforme pentru a nu pieri.
44]De vei avea aur in sufletul tau, in licariri de aur va straluci tot ce porneste de la tine.
43]Cel care merge cu ochii în pămînt se vede pe sine mai bine decît cel care se priveşte în oglindă.
42]Pînă acum oamenii nu au găsit alt drum spre adevăr mai bun decît greşeala.
41]Scrie ca sa nu pierzi florile gandului tau, pe care, altfel le ia vantul .
40]Veselia omului e ca mirosul florilor: ea nu se inalta din suflete vestede.
39]Poti face din moartea ta un arc de triumf catre nemurire.
38]Pentru a fi in adevar om, trebuie sa te gandesti la doua lucruri : ca atatia oameni au fost, ca sa fii tu si ca tu insuti esti ca sa fie dupa tine atatia oameni.
37]In cugetare,ca si-n natura,izvorul seaca,nu mai scormoni zadarnic pamantul,ci asteapta ploaia de sus.
36]Faceţi întuneric în sufletele oamenilor şi vor veni stafiile, care vă vor strînge de gît.
35]Cel mai mare orator este acela care spune mai putin si sugereaza mai mult.
34]Viata ar fi mult mai placuta daca ne-am putea uita necazurile tot atat de repede ca si binecuvantarile.
33]Cea mai mare minune e să crezi că poţi face una. Restul e foarte uşor.
32]Cel mai sigur semn de moarte apropiata a unei societati este batranetea morala a copiilor.
31]Nu e greu să găseşti adevărul, greu e să ai dorinţa de a-l găsi.
30]Înşelînd, te pregăteşti să fii înşelat.
29]Frica are mai multă imaginaţie decît curajul.
28]Bun cu adevarat e numai acela care nu lasa a se savarsi raul in imprejurul lui.
27]Adevarul este ca apa rece care face rau doar dintilor stricati.
26]Cei ce nu-si cunosc trecutul sa nu mai fie!
25]Pe morti nu-i cautati in mormant, ci in inima voastra.
24]O idee nu e mai clară cu litere mai mari.
23]Cand femeia nu mai e frumoasa, lumea asteapta sa fie altceva,pe cand ea intelege sa fie tot ce a fost pana atunci.
22]La sfarsitul fiecarei zile socoteste nu ceea ce altii au facut fata de tine, ci ceea ce tu ai facut fata de altii.
21]Cine uită nu merită
20]Poţi zbura pe aripile altuia, dar nu cu ele.
19]Nu e greu să găseşti adevărul, e greu să ai dorinţe de a-l găsi.
18]Nu zi niciodata "nu se poate", ci incepe cu "sa vedem".
17]“Învăţat” se cheamă un om care e bucuros să tot înveţe.
16]Omul cu adevărat bun este doar cel care a avut ocazia de a fi rău şi nu a fost.
15]Oamenii mari s-au născut în case mici.
14]Cititor înseamnă un om care înţelege o carte.
13]In tara in care combaterea inseamna batjocura, fireste ca adeziunea nu poate fi decit lingusire.
12]Un bun si sigur prieten e constiinta ta: n-o ucide, ci las-o sa moara odata cu tine.
11]Aproape toate viciile te fac sociabil.
10]Fereste-te de acel dusman care vrea sa te cistige si pe tine impotriva ta.
9]Sunt succese care te injosesc si infrangeri care te inalta.
8]Lingusirea este plata anticipata a tradarii care ti se pregateste.
7]Increderea nu se pierde decit o data.
6]Fereste-te deopotriva de prietenia dusmanului si de dusmania prietenului.
5]De multe ori, e o obraznicie sa nu fii obraznic.
4]Cea mai rea lene e aceea ce are nevoie si de vremea altora.
3]La noi, romanii, intai se aud cantecele si apoi rasare soarele.
2]Intelepciunea este o marfa pe care cine o vinde a cumparat-o.
1]Adevarul este pretutindeni, dar nu-l recunoaste decat cel care-l cauta.
=====
LEO

http://cultural.bzi.ro/nicolae-iorga-romania-mare-si-conducerea-senatului-12021

Adevarul despre asasinarea lui Nicolae Iorga

Cei mai mari scriitori romani - Nicolae IORGA

Ce spuneau Nicolae Iorga si George Calinescu despre

http://adevarul.ro/cultura/istorie/portretul-femeii-presa-interbelica-nicolae-iorga-ciorapii-acopar-picioarele-lipsite-baie-1_52ed1bf3c7b855ff56fd29d3/index.html

143 de ani de la nasterea lui Nicolae Iorga

http://cultural.bzi.ro/nicolae-iorga-un-om-cu-o-biografie-marcata-de-recorduri-8467

http://www.art-emis.ro/personalitati/719-nicolae-iorga-drumet-in-calea-lupilor.html

http://adevarul.ro/cultura/istorie/o-ipoteza-socanta-maresalul-antonescu-stia-legionarii-vor-sa-l-ucida-iorga-foto-1_5295a6b1c7b855ff5644537b/index.html

http://adevarul.ro/cultura/istorie/de--pornit-pornit-scandalul-corneliu-zelea-codreanu-nicolae-iorga-1_528de47bc7b855ff561ef1f0/index.html

Nicolae Iorga, executat într-un conflict care nu mai...


Nicolae Iorga, istoric de factură mai curând romantică, a dovedit o prolificitate ieşită din comun, într-o perioadă în care a scrie cinci-şase cărţi era (şi situaţia a rămas la fel şi în zilele noastre) o dovadă de tenacitate în muncă. Nicolae Iorga a devenit în ultimele decenii un reper intelectual mai mult invocat decât studiat.

Îi poartă numele cel mai mare institut de istorie al ţării, câteva licee şi străzi, cel mai semnificativ amfiteatru al Facultăţii de profil din cadrul Universităţii din Bucureşti. Toate acestea nu sunt decât forme exterioare ale prestigiului recunoscut al istoricului, şi nicidecum dovada frecventării sistematice a operei sale. Miile de cărţi, studii, conferinţe, articole de ziar nu sunt citite decât sporadic, utilizate de multe ori cu parcimonie. Acesta nu este efectul unei dezvoltări excesive a istoriografiei actuale, cât dovada depăşirii de către istoricii actuali a stilului şi chiar a problematizării din opera lui Nicolae Iorga.

Mitizat, istoricul se află într-o situaţie ambiguă. Vastitatea operei sale, departe de a accelera ritmul emergenţei istoriografiei româneşti, mai curând o inhibă. Epuizaţi de dimensiunile operei lui Nicolae Iorga, istoricii actuali, dar şi cei ai vremii sale (cu deosebire adversarii săi grupaţi în Noua Şcoală de istorie, C.C. Giurescu, Petre P. Panaitescu sau Gh. Brătianu, atât de orgolioşi şi diferiţi între ei) privesc mai curând cu o teamă complezentă opera sa renascentistă. Sentimentul acut este acela de identificare a personalităţii lui Nicolae Iorga cu un istoric romantic într-o epocă (cea a anilor ’20-’30 ai secolului trecut) de hiperspecializare, de restrângere a zonelor de competenţă, de concentrare a calificării profesionale pe spaţii înguste, pe problematici cât mai circumscrise. Doar Gheorghe Brătianu mai poate „rivaliza” cu Nicolae Iorga în perspectiva universalistă, dominaţi fiind de ambiţia universalului. Dar când discutăm de Gh. Brătianu, memorăm automat temele de competenţă ale acestuia: rolul coloniilor italiene în construcţia statalităţii medievale româneşti, polemica pe tema „enigmei şi miracolului” românesc, stările medievale (temă târzie în studiile medievalistului). În schimb, Nicolae Iorga? „Un istoric care a sorbit apa tuturor”, dar şi „refuzat ideilor generale” (calificative ale lui G. Călinescu). Toate temele de studiu au fost abordate, peste tot a trecut condeiul său: romanitate orientală, ev mediu românesc, Bizanţ, premodernitate, modernitate, istoria comerţului, a literaturii şi a culturii etc.

C. C. Giurescu versus Nicolae Iorga


Polemica lui Iorga cu Şcoala Nouă de istorie, declanşată la începutul anilor ’30 din iniţiativa fostului său student, C. C. Giurescu, mai curând a erodat prestigiul savantului. Istoria românilor a lui Nicolae Iorga a fost împinsă pe raftul din spate al bibliotecilor de rivala sa, scrisă mai coerent, mai scolastic, de mai tânărul medievist (şi el cu ambiţia totalităţii şi a vizibilităţii publice). Criticile dure ale Noii Şcoli, interesată de obţinerea legitimităţii prin descalificarea intelectuală (şi chiar umană) a adversarului, au creat un gol în jurul lui Nicolae Iorga.

Om al începutului de secol XX, risipit tot mai mult în activităţile cronofage ale politicii, copleşit de obligaţiile de reprezentare culturală a României în străinătate, administrator de instituţii formative pentru intelectualitatea umanistă românească, Nicolae Iorga nu şi-a mai putut concentra eforturile pe un singur front: ştiinţa istorică.

Iorga a devenit un reper obligatoriu al răzbunării


Tentaţia politicului nu putea lipsi din „viaţa unui om aşa cum a fost”. Intrat în tensiunile acesteia la mijlocul primului deceniu al secolului al XX-lea, iniţiator şi animator de scurtă durată al unui naţionalism antisemit, Nicolae Iorga a rămas prizonierul unui autoritarism de/cu motivaţie culturală, respectuos excesiv faţă de instituţia forte a spaţiului public românesc: Monarhia.

Chiar dacă a fost o scurtă perioadă de timp prim-ministru, Nicolae Iorga mai curând nu a contat în viaţa politică a ţării. Marile curente sociale şi ideologice ale ţării (liberalismul, naţional-ţărănismul, fascismul, chiar şi suportul conturat în jurul personalităţii lui Alexandru Averescu la începutul anilor ’20) l-au ocolit sau nu le-a putut înţelege. A fost integrat în instituţiile formale ale dictaturii carliste. Fără a calcula riscurile instrumentalizării persoanei sale (şi a notorietăţii publice de care dispunea), Nicolae Iorga s-a angajat în critica intenţiilor revoluţionare ale Mişcării Legionare şi ale lui C. Z. Codreanu.

Ofensat şi doritor de a „demasca” vechea lume politică a României, şeful Mişcării a găsit victima perfectă în Nicolae Iorga. „Căpitanul” a răspuns tăios, ferm, monopolizând pentru el statutul de victimă a reacţiunii care provoacă. Dictatura regală (Armand Călinescu şi Carol al II-lea) avea nevoie de un pretext pentru a lichida gruparea radical-subversivă, ce contestase atât de impertinent lumea veche. Acest pretext a fost campania de presă a lui Nicolae Iorga din „Neamul Românesc”.

Moravurile dictaturilor nu au mai putut fi controlate. În violenţa cumulativă a sfârşitului anilor ’30-începutul anilor ’40, Nicolae Iorga a devenit un reper obligatoriu al răzbunării. Horia Sima, invocând ipocrit distincţia dintre omul de cultură şi politicianul Nicolae Iorga, a satisfăcut parţial necesitatea de sânge şi violenţă a „revoluţiei naţionale”. Nicolae Iorga a fost executat într-un conflict care încetase de a mai fi al său chiar din mai 1938. Dictatura regală îl utilizase ca pretext, „statul naţional-legionar” se putea debarasa de el.

Căsătoriile lui Nicolae Iorga


Biografia lui Nicolae Iorga înregistrează oarecum lapidar faptul că la 15 aprilie 1890 s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, consilier la Curtea de Casaţie. Informaţia încununează un şir de evenimente din adolescenţa viitorului cărturar, evenimente ce au monopolizat temporar atenţia mediului intelectual ieşean.

Născut la 5 iunie 1871, în Botoşani, şi provenind dintr-o familie ale cărei lipsuri materiale sunt permanente după decesul tatălui, avocatul Nicu C. Iorga, Nicolae şi fratele său Gheorghe (George) rămân în grija mamei, Zulnia, care îşi asigură traiul modest dintr-o pensie de 40-60 lei pe lună, din ajutorul acordat de rude şi minimele câştiguri realizate din croitorie. Urmând strălucit studiile liceale la Botoşani şi Iaşi, cu numeroase accese de nesupunere faţă de regulamentele şi convenienţele şcolare – ceea ce i-a atras sancţiuni administrative –, Nicolae Iorga se impune treptat congenerilor ca un tânăr deosebit, cu remarcabile însuşiri intelectuale. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi, situându-se pe primul loc cu media 9.24, Iorga se înscrie la 27 septembrie 1888 printre studenţii facultăţii de litere a universităţii din localitate, devenind şi bursier al Şcolii Normale Superioare. Asistăm acum la o evoluţie fulgerătoare, reuşind ca în doar 12 luni să-şi treacă examenele materiilor pe trei ani, iar la 19 decembrie 1889 să devină licenţiat “magna cum laude”.

Dincolo de lupta care s-a dat atunci în favoarea “fenomenului Iorga”, un fapt trebuie reţinut: crearea unui mit ce-i va domina pe contemporani şi care venea să confirme în epocă atât de râvnita şi apreciata valoare a capitalului intelectual. Indiferent de imaginea furnizată mai târziu de Iorga în volumul O viaţă de om aşa cum a fost (1935) şi preluată apoi de biografii săi (cu o genealogie strălucită, ce coboară înrudirile până la voievozi ca Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Istratie Dabija, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ş.a., sau cărturari precum Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Manolache Drăghici etc.), lucrurile erau mult mai simple. În realitate, pe la 1890, într-o vreme când asistăm la declinul elitei nobiliare ereditare şi la ascensiunea noilor elite financiare şi intelectuale, N. Iorga ocupa din punct de vedere social o poziţie modestă. Iar în cazul acesta doar capitalul intelectual putea oferi şansa reuşitei în ierarhia sistemului.

Un rol hotărâtor în crearea imaginii lui legendare a avut A.D. Xenopol, profesor la universitatea ieşeană, cu temeinice relaţii în rândul intelectualilor locali şi cu evidente veleităţi de mentor în cadrul recent întemeiatei „Societăţi ştiinţifice şi literare”, în al cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând cu 1890. Xenopol are, de altfel, ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga (24 decembrie 1889), la care a participat întreg corpul profesoral al Universităţii, în frunte cu rectorul N. Culianu, şi tot el aranjează tânărului absolvent o audienţă la junimistul Th. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii pe atunci, aflat la Iaşi în ianuarie 1890. “Fără să mă întrebe nimeni – mărturiseşte Iorga – dacă vreau să fac politică şi în ce club am de gând să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia”, fapt îndeplinit cu maximă promptitudine şi prin mijlocirea lui Iacob Negruzzi.

Că ajutorul acordat de junimişti – N. Culianu, Şt. Vârgolici, I. Caragiani ş.a. – a fost dezinteresat este doar o aparenţă. S-a evidenţiat deseori politica Junimii de atragere a elementelor capabile şi promiţătoare din punct de vedere intelectual, de a le acorda stipendii şi a le plasa în poziţii ce controlau diverse pârghii ale statului. În plus, potrivit afirmaţiilor lui N. Iorga de mai târziu, dintr-o „scrisoare deschisă”, tânărul istoric în formare se înrudea de departe cu Şt. Vârgolici, prin prima soţie a acestuia din urmă, din familia Alcaz, iar din acest motiv – spune Iorga – Vârgolici „îmi purta un interes pentru care mi-e scumpă amintirea lui”. Iar acesta chiar l-a ajutat în mai multe rânduri pe N. Iorga.

Fără îndoială că tânărul absolvent avea merite excepţionale, dar un alt congener al său, Ovid Densuşianu, ce a reuşit aceeaşi performanţă – de a termina facultatea în doar un an şi jumătate (1893) –, ocupând şi el apoi o poziţie dominantă în panteonul culturii române, nu s-a bucurat la vremea aceea de aceleaşi onoruri şi facilităţi, chiar dacă tatăl său, Aron, era profesor la facultatea de litere din Iaşi; se afla însă de cealaltă parte a baricadei junimiste.

Încheindu-şi în mod strălucit studiile, cel puţin două probleme se puneau în faţa lui Iorga şi a susţinătorilor săi: pe de o parte, obţinerea unei burse în străinătate şi dobândirea, mai apoi, a unei catedre universitare; pe de alta, asigurarea unei confortabile situaţii materiale. În atingerea celor două deziderate nu erau suficiente doar însuşirile intelectuale. Trebuiau elaborate, conştient ori nu, anumite strategii, din care cea matrimonială a fost imediată. Faptul că N. Iorga, în scurta lui studenţie, fusese îndrăgostit de o colegă la aceeaşi facultate, Ecaterina C. Botez, era în toamna lui 1889 deja de notorietate. Mărturie stau scrisorile bunilor săi colegi şi prieteni Dimitrie Evolceanu şi Petre Fântânaru.

Născută la 30 martie 1866 în com. Miroslava (jud. Iaşi) – aşadar mai în vârstă cu aproape cinci ani decât Iorga –, Ecaterina Botez provenea dintr-o familie de mici proprietari agricoli, din care doar unchiul Gavrilă Botez dobândise o oarecare poziţie în cadrul corpului ofiţeresc (în 1866 avea gradul de căpitan). O astfel de căsătorie nu putea aduce nimic bun lui Iorga, decât griji suplimentare. Or, fiind cunoscut temperamentul viitorului istoric, dominat de o mare ambiţie şi orgoliu, un eventual „eşec” trebuia anulat printr-o căsătorie ce putea să-i asigure atuurile esenţiale în cadrul proiectelor ulterioare.

Nu avem mărturii directe, dar informaţiile ce le deţinem deja indică evident că A.D. Xenopol este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu, cu doar un an şi jumătate mai mică decât istoricul în formare. Se apela la o alianţă locală – într-o Românie încă nu puternic centralizată –, cu o familie ce constituia un factor favorabil lărgirii legăturilor cu mediul intelectual şi politic ieşean, legături de mare importanţă pentru Iorga în acel moment.

Membru fidel al Societăţii Junimea din 1872, Vasile Tasu a fost ani de-a rândul prim preşedinte al Tribunalului din Iaşi, profesor suplinitor la catedra de Drept civil roman a universităţii locale, iar mai apoi consilier la Curtea de Casaţie. Tasu ocupa aşadar un loc de frunte în ierarhia oficialităţilor ieşene. Prin intermediul lui Tasu Iorga începe să publice, din februarie 1890, în „Lupta”, gazeta condusă de G. Panu, şi tot prin acesta cunoaşte – bunăoară – pe Ion Luca Caragiale, proaspăt căsătorit cu Alexandrina Burelly şi stabilit temporar la Iaşi. Este un moment în care, prin intermediul primei generaţii de junimişti, Iorga realizează legături profitabile pentru viitorul carierei sale.

Faptul nu scapă neobservat congenerilor ieşeni, ceea ce determină pe fostul coleg de facultate, Petre Fântânaru, să-i prezinte atmosfera într-o epistolă din 23 martie 1890: „La noi, printre băieţi, se cam cunosc gândurile tale. Mulţi mă întreabă veşnic ce mai ştiu în această afacere de dragoste a ta. Le răspund că nu pricep nimic. Nu tocmai cu ochi blânzi privesc ei lucrurile, ar dori să nu se întâmple aşa cum doreşti; de ce? Răspunsul îl dau fără multă judecată, bazându-se, pretind ei, pe precedente, că totul ce faci este numai o cerinţă în a satisface vanitatea ta”.

Iar cu o lună mai devreme, D. Evolceanu nu părea nici el încântat de opţiunea lui Iorga, din moment ce pare să compătimească pe Ecaterina Botez, „o fiinţă aşa de drăgălaşă cu lacrimile în ochi”. De altfel, chiar N. Iorga se autoaprecia „o secătură”, iar în ochii colegilor de facultate apărea drept un curtezan, „amorez”, „Don Juan” etc., Evolceanu neavând nici cea mai mică încredere în consecvenţa sentimentelor fostului său coleg.

Momentul căsătoriei venea într-o perioadă de mare strâmtoare materială a văduvei Zulnia Iorga, mama viitorului istoric. Mult peste posibilităţile ei de venit se consumaseră pe taxele lui George, fratele mai mic al lui N. Iorga, elev la şcoala militară din Iaşi (300 lei plătiţi în ianuarie 1890). La 23 martie, Zulnia reuşea să-i trimită fiului ce urma să plece în Italia doar 40 de lei (aproape echivalentul pensiei lunare a ei), bani împrumutaţi de la Spiru Hasnaş din Botoşani, prieten al familiei. Or, căsătoria venea tocmai la timp. Vasile Tasu îi oferă pentru început, pe lângă stipendiul de la stat, suma de 800 lei, iar apoi, lunar, câte 100-200 lei doar pentru această călătorie.

În afara sprijinului material, Vasile Tasu este cel care se pune neobosit în mişcare pentru a asigura un viitor ginerelui său. Corespondenţa dintre cei doi dezvăluie acest lucru: intervine deseori pentru ritmicitatea şi suplimentarea bursei; dă sfaturi în ce priveşte relaţiile lui Iorga cu oamenii influenţi ai epocii; reglează afacerile ginerelui cu diversele reviste în care îşi tipăreşte producţiile; urmăreşte şi influenţează chestiunea concursului la catedra de istorie universală, apelează personal la Take Ionescu, B.P. Haşdeu, T. Maiorescu, I. Negruzzi, D.A. Sturdza, A.D. Xenopol, I. Caragiani, Ionnescu-Gion ş.a., în vreme ce proaspăta soţie juca – în peregrinările europene ale cuplului – rolul de „secretar general” al istoricului în formare.

Aflat în străinătate pentru a-şi susţine un doctorat – dacă s-ar fi putut, la Paris –, ca instrument obligatoriu al unei bune cariere în România, Nicolae Iorga cunoaşte şi primele înfrângeri intelectuale. Chiar crezând că dacă era bun la Iaşi, trebuia neapărat să fie la fel apreciat şi în capitala Franţei, se loveşte totuşi aici de multă rezervă în ce priveşte competenţele sale profesionale. Evident, el pune acest lucru pe seama faptului că mediul intelectual francez pe care încerca să-l frecventeze orgoliosul viitor profesor universitar nu era prea ospitalier. Însă N. Iorga avea neapărat nevoie să obţină o diplomă de doctor în străinătate, iar francezii nu-i tolerau graba, asimilând-o cu superficialitatea şi carierismul, în vreme ce unul din motivele pentru care mulţi alţi români schimbau Parisul cu diversele universităţi germane era faptul că la acestea din urmă se recunoşteau tot felul de diplome, examene trecute în altă parte, frecvenţe din alte ţări etc. Ca urmare, N. Iorga s-a îndreptat spre spaţiul german, unde mecanismul susţinerii unei disertaţii coincidea cu interesele lui imediate, ceea ce s-a şi întâmplat.

Întoarcerea lui N. Iorga în ţară coincide cu ocuparea catedrei de istorie universală a facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti (de la 1 noiembrie 1894), ca suplinitor pentru început, moment ce deschide o nouă etapă în biografia cărturarului. Relaţiile cu soţia sunt armonioase, corespondenţa şi diversele informaţii dezvăluind o atmosferă familială perfectă. Până spre finele anului 1899 nimic nu lăsa de bănuit în raporturile dintre cei doi. În vreme ce Maria manifesta – bunăoară la 3 octombrie 1899 – o deosebită grijă faţă de soţul ei aflat în străinătate („mata nu sta în frig, spune să facă focul” sau „spune dacă să-ţi trimit [dulceaţa], fie cea de zmeură, că eu ţi-o trimit, tot pentru mata o păstrez” etc.), Iorga scria la numai o lună lui Ion Bianu: „nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie”.

Nu ştim concret la ce se referea Iorga, dar momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Articolele publicate de el în „L’indépendance roumaine”, ce vizau personalităţi consacrate ale culturii române precum B.P. Haşdeu, V.A. Urechia, Gr.G. Tocilescu, A.D. Xenopol ş.a., au generat o veritabilă coaliţie împotriva criticului, ajungându-se până la propunerea excluderii lui din Academie. Focul concentric al adversarilor mergea chiar şi la chestiuni de ordin familial.

Pe acest fond are loc şi divorţul de Maria, la iniţiativa lui N. Iorga, invocându-se „traiul rău”, „abaterile sale de la datoriile conjugale” şi „insulte grave” ce i s-au adus. Deşi sursa intimă a problemelor conjugale rămâne inexplicabilă în cele mai multe cazuri, divorţul lui N. Iorga apare ca o etapă în urmărirea realizării atât a dezideratelor intim personale, cât şi a celor sociale. Aşa cum reiese din corespondenţa lui cu Catinca Bogdan din octombrie-noiembrie 1900, divorţul de Maria devenea în plan personal şansa unei „noi vieţi”.

Chiar N. Iorga va reflecta asupra acestor aspecte spre senectute, când rememorează sfârşitul studiilor la Iaşi şi decizia de a se însura: „Şi astfel, a doua zi după licenţă, un drum mi se deschidea înainte, peste care eram singur stăpân, unul pe care, total nesfătuit, eram să fac, şi în ceea ce priveşte viaţa mea casnică, multe greşeli pe care, cum sunt socotelile teribil de exacte ale vieţii, care nu ţine seamă dacă aveai sau ba ochii deschişi când ai luat o hotărâre, le plăteşti pe urmă cu multă durere”.

Divorţul lui Iorga nu apare ca anormal, chiar dacă este imprevizibil până la mijlocul anului 1900. El devine în mod funcţional necesar atunci când traiectoria istoricului nu mai corespundea premiselor iniţiale, când obiectivele ce au dus la căsătoria cu Maria Tasu au fost atinse; utilitatea asocierii nu mai era evidentă şi se impunea ca Iorga să joace o altă carte, într-un context diferit, cu un impuls evident şi a părţii sentimentale din el. Sub acest aspect, divorţul şi un nou mariaj pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun „tonus” psihologic pentru el. Aşadar, desfacerea primei căsătorii se produce în urma unei tensiuni între proiectul cultural matrimonial iniţial imaginat de N. Iorga şi interacţiunea socială ulterioară în care a plonjat istoricul. La 1900 lui Ioga îi lipsea protecţia eficientă împotriva agresiunilor intelectuale pe care de altfel le dezlănţuise, protecţie bazată pe relaţiile familiale de tip „burghez” ce presupuneau existenţa unei reţele de legături durabile şi utile, capabile de reproducere şi extindere, de a oferi profituri materiale sau simbolice.

Dacă lipsa unor informaţii nepărtinitoare ne face dificilă configurarea adevăratelor motive ale divorţului, iar cele existente sunt unilaterale şi în vădită contradicţie cu tonul şi semnele desprinse din corespondenţa purtată de Iorga cu mama şi soţia sa, rămâne să căutăm alte elemente ce ar putea contribui la limpezirea unora din cauze.

Încă din vara anului 1899, N. Iorga se afla la Braşov, lucrând asiduu în arhivele de aici pentru elaborarea volumului de Istoria literaturii române din sec. al XVIII-lea. Cu acest prilej, vizitează des casa părintească a slavistului Ioan Bogdan, unde va cunoaşte o parte din membrii familiei, intelectuali rafinaţi ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. De altfel, un an mai târziu, aflat la Iaşi, Iorga simţea lipsa unui mediu de care se ataşase mult: „Vai, ce oameni sunt românii de aici şi ce puţin vă seamănă vouă de acolo! Ce neprimitori, ce brutali mi se par… Cei mai mulţi nu-ţi pot vorbi zece vorbe fără a-ţi spune o grosolănie… Cu cât păţesc mai multe din acestea, cu atât mi-e mai drag să mă gândesc la şezătorile de seară de la Braşov”.

Deşi nedivorţat, dar zdruncinat de atmosfera conjugală, Iorga se ataşează iniţial de Maria, „bună dăscăliţă” şi cu faimă intelectuală, fiica mai mare a familiei şi care, conform uzanţelor vremii, era cea dintâi îndreptăţită la căsătorie. Pe neaşteptate însă interesul se îndreaptă spre Ecaterina (Catinca) – acelaşi nume ca al iubitei din facultate, Ecaterina Botez! –, recent întoarsă acasă din Budapesta, unde absolvise Institutul pedagogic „Erzsébet”, secţia matematică-fizică. Şi de aceasta chiar s-a îndrăgostit, în felul său, mai totul ce a urmat dovedind aceasta!

Anul 1900 devine însă plin de nelinişti şi incertitudini pentru Iorga, generate de răceala Catincăi. Cele 131 de epistole expediate de Iorga acesteia, intervenţia fraţilor ei, Ioan, Gheorghe şi Alexandru, precum şi a prietenului Andrei Bârsan, vor duce la finalitatea mult aşteptată. Astfel, la 4/17 februarie 1901, în biserica Sfântu Nicolae din Şcheii Braşovului, a avut loc cununia religioasă, naş fiindu-le Al. Tzigara-Samurcaş (deşi Iorga şi Samurcaş, apoi, s-au aflat deseori în conflict, rupând şi reluând legăturile de mai multe ori). La vremea aceea însă, bârfele îi atribuiau acestui naş calitatea de fiu nelegitim al regelui Carol I, fiind în mod evident în graţiile şi în proximitatea suveranului, iar în plus, cu un an înainte, Tzigara-Samurcaş făcuse şi el o căsătorie „excelentă”, luând de soţie pe Maria Gr. Cantacuzino

Secolul al XIV-lea în contextul afirmării Curţii de...


Într-una dintre marile sale lucrări, istoricul naţional Nicolae Iorga foloseşte sintagma „România de la Argeş”, ca mod de a evidenţia rolul celor care s-au tras de la Argeş pentru istoria noastră, punând în legătură fiinţa naţională cu locul de origine. Argumentele care l-au determinat pe istoric să foloseacă această expresie nu sunt puţine, iar în cele ce urmează vom încerca să evidenţiem importanţa Curţii de Argeş ca vatră de formare a statului de la sud de Carpaţi, ceea ce a dus la „Romania de la Argeş”[1].

Ca să ne facem o imagine cât mai bună a zonei la care ne referim, trebuie subliniată poziţia strategico-geografică a Argeşului în secolul al XIV-lea şi contextul în care s-a afirmat acesta.

„Minunata şi stralucita noastră cetate de scaun” (asa cum obişnuiau să-i spună domnii in actele de cancelarie) este situată într-o vale depresionară, străbatută de la nord la sud de râul Argeş, aflată la adăpost de vitregiile invaziilorşi de calamităţiile naturale.[2] O Mesopotamie închisă, ne spune Iorga, în care se pătrunde cu greu dinspre Transilvania, cu dealuri îmblănite de dese păduri de fag, străjuită la nord de Munţii Făgăraş.

De îndată ce ieşim din Cheile Argeşului, în dreapta, pe o stâncă masivă, se înalţă zidurile Cetăţii Poienari, care, la început s-a chemat Cetatea de Argeş, dar, pe urmă, şi-a luat numele de la poienarii ţărani, adică ţăranii din Poiana Ardealului, mărgineni descălecaţi în aceste locuri. In jos, se lărgeşte valea între dealuri rotunde, larg luminate de soare, şi acolo se va face o curte, Curtea de Argeş sau Curtea Argeşului, singurul loc din România care poartă acest nume, arătând o reşedinţă domnească.[3]

Acest loc a adăpostit pentru mai bine de un veac reşedinţa domnilor Ţării Româneşti şi este locul în care a luat fiinţă, la 1359, sub Nicolae Alexandru, prima Mitropolie a Ţării Româneşti. Din surse aflăm de importanţa deosebită a acestui spaţiu, chiar înainte de „consacrarea” sa, în timpul lui Basarab I „Intemeietorul”.

Aşadar, a existat o curte încă din timpul lui Seneslau, voievod în zona Argeşului, căpetenie a unei formaţiuni prestatale menţionate în diploma emisa la 1247 de regele maghiar Bela al IV-lea, către cavalerii ioaniţi din Ţara Severinului. De altfel, Nicolae Iorga afirmă că „Existenţa unor vlădici la Argeş, înainte de Basarab este inafară de orice îndoială". [4]

În sprijinul afirmaţiilor din sursele istorice şi literare, vin cercetările întreprinse la inceput de secol trecut de reputaţii arheologi Aurelian Sacerdoţeanu şi Virgil Drăghiceanu în incinta Curţii Domneşti.

Primul a semnalat existenţa, lângă Biserica Domnească din sec. XIV, a unui lăcaş de cult mai vechi, din piatră şi de proporţii destul de întinse. Şi, cum în această perioadă asemenea lăcaşuri ecleziastice sunt în strânsă legătură cu puterea laică, Virgil Drăghiceanu a identificat subconstrucţii de palat, databile înainte de secolul al XIV-lea.

Aşadar avem dovezi de necontestat care susţin că o reşedinţă importantă a unei căpetenii locale, a fost încă dinainte de stabilirea capitalei la Argeş, de catre Basarab.

Statutul de capitală a dus, inevitabil, la diversificarea populaţiei. Mărturie în favoarea acestei ipoteze stă Biserica Sânicoară, aşezată vizavi de Biserica Domnească, pe un deal ce domină zona.

Construită de meşteri saşi, aduşi din părţile Sibiului, cu un stil architectural tipic apusean, cu spaţiu nu foarte încăpător, suficient cât să intre membrii familiei domnitoare şi alti nobili de la curte, Sânicoară, cum îi spun localnicii, atestă prezenţa confesiunii caltolice, la acea vreme in Argeş. De asemenea, avem informaţii privitoare la căsătorii ale principilor munteni cu fiice ale regilor apuseni.[5]

Întemeietorul

Istoricul Neagu Djuvara susţine că atât numele lui Basarab, cât şi cel al tatălui său Tohomerius, sunt de origine cumană. Ipoteză destul de plauzibilă din punctul nostru de vedere. Istoricul merge şi mai departe, ajungând la concluzia că Basarab şi fiul său, Nicolae Alexandru au fost catolici “în condiţiile în care slavo-românii ţinuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Ţara Românească”[6].

Această afirmaţie este contrazisă de documentul regal din 26 noiembrie 1332, despre onoarea comitelui Laurenţiu de Zarant, vorbind despre Basarab ca fiind “schismatic”, deci, creştin de rit ortodox.

Din punctul nostru de vedere, putem vorbi despre o convieţuire bazată pe întrajutorare între neamurile de cumani şi populaţia băştinaşă, de aici şi numele cuman al lui Basarab, însă nu credem că se poate vorbi despre o dinastie fondatoare de origine cumană.

În priviinţa datării cu exactitate a începutului domniei voievodului de la Argeş, nu avem elemente de documentare. Astfel, se poate vorbi cu aproximatie de anul 1310, ca an în care Basarab şi-a început domnia.

Un document maghiar atestă faptul că Basarab este domn în 1317, când e implicat într-un conflict local între nobilii din zona Mehadiei (Banatul de Severin). De asemenea, presupunem că acţiunile de coagulare a formaţiunilor prestatale munteneşti, coincid cu perioada de lupte pentru succesiunea la tron din Ungaria, deci până in 1318.

Ştim că statul condus de Basarab s-a aflat încă de la începuturile sale, în situaţie de vasalitate faţă de regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. Astfel, în 1324, domnul muntean apare în documentele ungureşti ca “Bazarab woyvodam nostrum Transalpinum”[7].

Cu toate acestea, se pare că un an mai târziu, Basarab rupe relaţiile cu regele Ungariei, refuzând obligaţiile pe care le avea în calitatea de vasal. Acest eveniment ne este relatat de un document emis de cancelaria angevină, la 18 iunie 1325, în care îl numeşte pe voievodul de pe Argeş “Basarab transalpinul, necredinciosul coroanei maghiare” .[8]

În privinţa relaţiilor lui Basarab cu papalitatea, lucrurile stau bine, cel putin până în jurul datei Bătăliei de la Posada. Dovadă stă un document emis de papalitate în 1327, în care voievodul muntean este lăudat de Papa Ioan al XXII-lea, pentru susţinerea catolicismului şi zelul său de a nimici popoarele “necredincioase”(probabil ortodoxe). Coincidenţă sau nu, ştim că după această data, Basarab a luat în stăpânire, de la unguri, Banatul de Severin.

Din punctul nostru de vedere, este posibil ca, pentru o perioadă, Basarab sa “cocheteze” cu ideea catolicismului. Lucru de altfel sesizabil, mai târziu, şi la domnul Moldovei, Laţcu (1365-1373), care a trecut la catolicism în schimbul sprijinului din partea Sfântului Scaun şi a recunoaşterii ca Dux Moldaviae[9].

Aceste gesturi sunt explicabile prin faptul că vorbim despre o perioadă în care dorinţa domnilor români de a fi recunoscuţi pe plan internaţional este una foarte puternică.

Ipoteza catolicismului la Basarab poate fi datata cronologic înainte de victoria de la Posada, întrucât acesta este momentul de emancipare de sub coroana maghiară, iar adoptarea definitivă, după acest moment, a ortodoxiei este foarte probabilă. De altfel şi construcţia Bisericii Domneşti (ortodoxă), începe după “Posada”.

Posada, momentul emanciparii de sub Coroana Angevină

Apogeul conflictual al relaţiilor cu Ungaria are loc în 1330, când regele Carol Robert porneşte, în septembrie, campania contra lui Basarab. Oastea regelui angevin intră în Ţara Românească prin Banatul de Severin, mărul discordiei între cele două state, îndreptându-se către Argeş. Basarab a cerut pacea, oferind drept despăgubiri 7.000 de mărci de argint (1.447 kg. argint), şi un fiu care să fie garant loialităţii sale, la curtea regelui. Acest moment evidenţiază nivelul de dezvoltare economică a statului coagulat în jurul Curţii de Argeş. În aceeaşi măsură, propunerea lui Basarab către Carol Robert, ne vădeşte nesiguranţa primului pe victorie, lucru lesne de înţeles având în vedere disproporţia numerică (circa 10.000 de oameni ai lui Basarab, faţă de 30.000 ai lui Carol Robert[10]). Unele surse mentionează că alături de Basarab au fost tătari şi cumani, iar din Chronica Antiqua, cea mai veche cronică săsească, aflăm că în timpul bătăliei, sibienii s-au răsculat împotriva lui Carol Robert, intrând în colaborare cu Basarab.

Propunerea de pace a transalpinului este respinsă de rege, iar armata maghiară înaintează spre reşedinţa de la Curtea de Argeş, pe care o incendiază.

Ca mărturii ale acestui eveniment, stau săpăturile arheologice care relevă urmele unui puternic incendiu, care a mistuit Curtea, databil în prima jumătate a secolului al XIV-lea.

Tactica adoptată de Basarab este una clasică pentru voievozii români, folosită, în special, în secolul al XV-lea : pustiirea pământului în faţa invadatorului şi atragerea lui în locuri în care nu-şi poate desfăşura efectivul armatei.

Lupta a început la 9 noiembrie 1330, inamicul fiind atras într-o ambuscadă desfăşurată într-o vale îngustă şi prăpăstioasă, cu relief specific unui canion, unde a suferit o înfrângere umilitoare. Au existat două atacuri, conform documentelor. Primul, dat în susul văii, a oprit înaintarea oştii maghiare, iar al doilea a însemnat distrugerea acesteia. Patru zile a durat măcelul, bătălia încheindu-se la 12 noiembrie.

Momentul este ilustrat in principalul izvor despre aceast moment, Cronica pictată de la Viena :

„Basarab a venit pe o cale cu toată oastea sa, şi calea sucită şi de amândouă părţile cu râpe foarte înalte, era închisă împrejur, şi unde calea zisă era mai largă, acolo valahii în mai multe locuri o întăriseră cu şanţuri săpate împrejur. Iar regele şi toţi ai săi la aşa ceva întru adevăr nu s-au gândit. Mulţimea nenumărată a valahilor, sus pe râpi alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul căii de drum, care însă nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde, din pricina înghesuielii, cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios din cale nu se puteau sui contra valahilor, pe nici una din râpele de pe amândouă laturile drumului; nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă.”

Surse ungureşti vorbesc despre un armistiţiu încheiat între cele două părţi beligerante, valahii luându-şi angajamentul să conducă oastea maghiară pe drumul cel mai scurt către Transilvania. Lucru greu de crezut, având în vedere tensiunea dintre cele două parţi, şi, de asemenea, nu mizăm pe un moment de naivitate din partea regelui, care l-a făcutsă-şi asume asemenea riscuri. A.D.Xenopol consideră că acest pasaj este doar un pretext pentru a explica mai uşor înfrângerea armatei regale, ipoteză foarte probabilă şi din punctul nostru de vedere.

Amploarea luptei a fost de însemnătate, iar cei care au căzut victime au fost, alături de oameni simplii, numeroşi nobili, voievodul Transilvaniei, Toma, precum şi Andrei de Alba, purtătorul sigiliului regal, mărturie stând relatările din cronică :

„Au căzut tineri şi bătrâni, principi şi nobili, fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii, până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile ostaşii aleşi aşa se izbeau unii pe alţii precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii, sau ca nişte trestii clătinate de vânt. S-a făcut aici mai cumplită ucidere, căci a căzut mulţimea de ostaşi, principi şi nobili, şi numărul lor nu se poate socoti.”[11]

Localizarea

Ipoteze privitoare la localizarea în teren a luptei au fost numeroase, aşa încât istoricii au avansat numeroase locuri, ca spaţii ale desfăşurării bătăliei. Au fost propuneri ca Valea Prahovei, pasul Rucăr-Bran, Valea Oltuluisau zona Mehadiei (Banatul de Severin). În opinia noastră, Posada este, cel mai probabil, identificabilă în zona Văii Superioare a Topologului. Această ipoteză, o înaintăm, bazându-ne pe relatările din Chronica Antiqua, menţionată mai sus, care descrie momentul în care sibienii, răsculaţi contra regelui, intrevin în timpul luptei, ca întăriri de partea lui Basarab. Intuim că un conflict între rege şi comunitatea saşilor era mohnit, astfel că, după ce maghiarii au incendiat Argeşul, s-au îndreptat către Sibiu spre a lămuri situaţia, iar drumul cel mai scurt, dinspre Argeş spre Sibiu, este pe Valea Topologului, locul în care oastea condusă de rege a fost prinsă în ambuscada valahilor. Cum sursa ne spune că saşii au intervenit de partea lui Basarab în timpul bătăliei, posibil în a doua zi a luptei, deducem că aceştia nu veneau de foarte departe, Sibiul fiind situat la circa două zile de mers de zona pe care noi o identificăm ca locul confruntării de la Posada. De altfel, relieful zonei este izbitor în asemănare, cu cel care reiese din imaginile Cronicii pictate.

O altă ipoteză este că locul Posadei nu este pe vreo vale, pentru că sursele nu menţionează numele vreunui fir de apă, însă ne este greu să credem că o oaste de circa 30.000 de oameni, plus animalele necesare, putea să fie întreţinută fără să aibă o sursă continuă de apă.

Argeşul după Posada

În urma campaniei întreprinse de regele Ungariei şi finalizată prin Bătălia de la Posada, Argeşul a fost grav afectat de incendiul despre care am vorbit mai sus. Date fiind împrejurările, Basarab mută capitala la Câmpulung, oraş spre graniţa cu Braşovul şi loc de vamă. Aşa ajungem să vorbim despre o perioadă de 30 şi mai bine de ani (1330-1364), în care rolul pe care îl avea Argeşul, până în Posada, este preluat de Câmpulung. Aceste lucruri se petrec până când, Vladislav I sau, cum mai este cunoscut acest voievod, Vlaicu Vodă[12] , se mută din nou la Argeş, la noua Curte refăcută. Istoricul Petre P. Panaitescu vorbeşte despre toate aceste evenimente, în studiul său „Interpretări româneşti”:

Când regele ungur Carol Robert a ars Argeşul la 1330, deşi a fost apoi cumplit bătut de ostile româneşti, vechea capitală nu s-a mai putut ridica şi Basarab, învingătorul mândrului rege, a mutat scaunul domniei la Câmpulung, lângă pasul Branului, pe drumul negustorilor saşi din Braşov. (...) Abia al treilea domn al Ţării Româneşti, Vladislav, se mută din nou la Argeş, în vechea capitală reclădită.[13]

Urmaşii lui Basarab

Domnia Întemeietorului s-a încheiat în 1352, lucru pe care îl ştim de pe un perete al Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş, pe care stă scris : „ În anul 6860 (1352), la Câmpulung, a murit marele Basarab voievod”. Tradiţia consemnează că tot acolo a fost îngropat, lucru care se regăseşte şi într-un document din 1714, dat de către domnitorul Ştefan Cantacuzino, pentru mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung, în care ne vorbeşte despre Basarab I şi Nicolae Alexandru, spunând că „ le sunt trupurile lor îngropate în această sfântă mănăstire”.

Basarab este cel care inaugurează tradiţia asocierii urmaşului la domnie. Un astfel de gest duce la evitarea luptelor pentru succesiune, care au fost omniprezente în secolele ce au urmat, cauzând instabilitate, pentru că orice os domnesc (chiar şi fiii nelegitimi) avea drept de succesiune.

Astfel, pe tron urcă Nicolae Alexandru, cel ale cărui merite se leagă de înfiinţarea Mitropoliei de la Argeş, prima din ŢaraRomânească, în 1359, lucru făcut cu mult fast, fiind prezente numeroase personalităţi ale lumii bizantine, chiar şi Patriarhul de la Constantinopol. Mitropolit a fost numit Jachint de Vicina, în acest fel punându-se bazele instituţionalizării creştinismului ortodox în spaţiul românesc.

Urmaşul lui Nicolae Alexandru este Vladislav I Vlaicu (1364-1377), cunoscut ca primul voievod român care emite monedă proprie, lucru care reprezintă autocefalia, independenţa, mai ales cea economico-fiscală.

Alt domn important, al cărui scaun a sălăşluit la Argeş, este Radu I (1377-1383), fiul lui Nicolae Alexandru şi fratele predecesorului său, Vladislav I. De numele lui Radu se leagă aducerea moaştelor Sfintei Muceniţe Filofteia, de la Târnovo (unde domnea sora sa, Ana), la Argeş, lucru petrecut în preajma anului 1384, când scena este imortalizată pe pereţii Bisericii Domneşti, locul unde sfânta a stat până în 1893 când moaştele sunt mutate în Catedrala Episcopală, lângă mănăstirea ctitorită de Neagoe Basarab.

Relaţiile Argeşului cu exteriorul

Trebuie să menţionăm faptul că după momentul Posada, relaţiile între domnii munteni şi Coroana maghiară au fost destul de tensionate. Acestea s-au ameliorat abia în preajma lui 1395, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân , când va încheia, la Braşov, un tratat antiotoman cu regele Sigismund de Luxemburg.

Legăturile domnilor de la Argeş cu spaţiul occidental nu sunt deloc neglijabile. Să nu ne închipuim că aceşti voievozi valahi erau rupţi de „confortul”, de la aceaa vreme, al occidentului. Dimportivă, acesti principi sud-carpatici erau foarte la curent cu stilul vestimentar sau cu obiceiurile de la curţile din vest, influenţaţi fiind de curtea maghiară.

Toate aceste lucruri ne sunt confirmate arheologic, de mormântul princiar din Biserica Domnească, descoperit în urma lucrărilor de renovare şi cercetare, efectuate sub conducerea istorcului Virgil Drăghiceanu, în 1920.

Personajul domnesc descoperit este datat în a II-a jumătate a secolului al XIV-lea, iar cele mai multe ipoteze îl identifică cu Radu I.

Am identificat menţiuni contemporane cu descoperirea mormântului în romanul ( pe care îl recomandăm) “Cişmigiu et comp.” al lui Grigore Băjenaru, din care aflăm

Am făcut fotografiile de rigoare şi ne-am îndreptat apoi către biserica „Sfântul Nicolae Domnesc”, cea mai veche din localitate, unde se descoperise de curând mormântul lui Basarab-Vodă[14], adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti.
Descoperirea îi aparţinea istoricului Virgil Drăghiceanu şi săpăturile se făcuseră sub neîntrerupta lui supraveghere.
Mormântul lui Basarab era lângă un stâlp pe care se aflau picturi măiestrit realizate şi suprapuse, datorită cărora savantul român făcuse însemnata descoperire.
Sub un cristal gros se vedea acela care fusese viteazul stăpânitor al Ţării Româneşti.
Hainele, ca prin minune, îi erau neatinse de vreme. Avea o tunică roşie ca vişina putredă şi era încins cu un cordon de aur, cu catarame, reprezentând un castel medie­val. Părul, barba şi mustăţile se conservaseră foarte bine.
Voievodul ne-a uimit prin statura lui impozantă: avea aproape doi metri şi era foarte spătos!
― Ia uitaţi-vă, mă, ăsta român!...[15]

În urma inventarului acestui mormânt, istoricul Constantin C. Giurescu ajunge la concluzia că „voievodul de la Argeş, aşa cum ni-l arată veşmintele şi podoabele sale, putea sta alături de cei mai străluciţi monarhi ai Europei contemporane. N-a fost atunci, în veacul al XIV-lea, la curtea voievozilor noştri, o viaţă umilă, modestă, de ţărani păstori şi plugari, aşa cum s-a crezut, plecându-se de la idei preconcepute, atâta vreme, ci tot fastul şi strălucirea unei societăţi de nobili, de boieri cu proprietăţi întinse şi cu legături puternice atât cu feudalii dinastiei angevine, cât şi cu Bizanţul şi imitatorii acestuia din urmă, cu <ţarii>sârbi şi bulgari.”

Concluzie

Pe parcursul unui secol lucrurile s-au schimbat, comerţul a început să se afirme din ce în ce mai mult, iar Argeşul nu avea o poziţire prielnică în acest sens.

Nu era străbătut de vreo legătură sau de vreun drum comercial semnificativ, care să ducă spre un punct economic important. Aşa au început să se afirme Târgovişte şi, mai apoi, pe măsură ce stăpânirea turcească s-a accentuat, Bucureştiul. O imagine clară cu privire la acest fenomen este formulată de istoricul Petre P. Panaitescu :

Argeşul era, însă, excentric, un drum cotit şi greu ducea de acolo, prin Ţara Loviştei, spre Olt şi apoi spre Sibiu. Dar acest drum nu era o cale de comerţ principală pentru ţară; comerţul cu Braşovul şi la Dunăre erau mai importante ca cel cu Sibiul. De aceea, Argeşul a fost părăsit de domnie şi zidurile vechi ale bisericilor şi ale curţilor bolovănite au rămas pustii şi pline de amintiri.[16]

Toate cele puse în lumină de noi se petrec în secolul al XIV-lea, perioadă în care istoria din spaţiul românesc s-a făcut de la Argeş. Acel loc ales ca cetate de scaun într-o perioadă grea pentru neamul românesc, o vreme în care, prin acest spaţiu, mişunau neamuri migratoare, iar angevinii căutau să-şi impună stăpânirea. În acest context Argeşul a fost loc de adăpost şi de rezistenţă.

---

Nicolae Iorga, oratorul «pe întunerec»

Dintre personalităţile vremii, istoricul desăvârşit şi spiritul neobosit al politicii şi culturii noastre, Nicolae Iorga, a avut impactul cel mai puternic asupra auditoriului de radio (şi era un auditoriu ales pe sprânceană: la începutul anilor ’30, doar cei cu „dare de mână“ şi status social bine conturat primeau autorizaţie pentru instalarea unui staţii de recepţie). „Universitatea Radio“, iniţiativa care punea în valoare cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti, era exact mediul de care avea nevoie Nicolae Iorga pentru a-şi populariza prelegerile şi conferinţele.



Istoricul, condus la „vorbitor“

Cel mai mare poligraf al românilor (peste 1.200 de volume şi 25.000 articole) era acum în postura de orator „pe întunerec”, conferinţele acestuia la radio fiind imediat recunoscute drept „cele mai valoroase şi mai actuale“. Aceasta, datorită curcubeului de probleme pe care le ataca istoricul de fiecare dată când ajungea în studio-urile din Str. General Berthelot. „Ce este o naţiune?“, „Adevărata civilizaţie“, „Drept şi morală la români“ sau „Noi hotare“ sunt doar câteva dintre „lecţiile de la radio“ ale lui Nicolae Iorga şi ne oferă câteva indicii despre tipul de demers educativ pe care conferenţiarul înţelegea să-l facă public şi prin intermediul undelor herţiene.

Primele emisiuni ale lui Iorga au putut fi ascultate la radio la mijlocul anului 1929. Istoricul ajungea la porţile instituţiei înconjurat de un alai format din admiratori, studenţi şi susţinători politici. Uneori – atunci când venea fără un text bine conturat – îl însoţea prietenul şi stenograful lui, Henri Stahl, cel care avea grijă ca vorbele profesorului să nu se piardă în eter, ci să fie adunate în colecţii ce urmau să fie publicate în volume; în 1936 apărea prima parte din Sfaturi pe întunerec. Personalul de la prezentare – însărcinat cu primirea, conducerea în studio şi plătirea onorariului – îl conducea pe Iorga la „vorbitor“, cum era numită cabina de înregistrări, locul unde oratorul prin excelenţă îşi făcea numărul de „magie“. Faimoasele „paranteze“ pe care istoricul era capabil să le facă în timpul expoziţiunilor sale funcţionau după aceleaşi reguli şi în cadrul conferinţelor de la radio, acestea ajutându-l de multe ori să improvizeze pe marginea oricărui subiect. La ieşirea din cabină începea o nouă comunicare, de data aceasta pentru publicul din antecameră, după ce Iorga rostea graseiat „Ei, dragă, ar mai fi multe de spus...“

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nicolae-iorga-oratorul-intunerec

Dintre personalităţile vremii, istoricul desăvârşit şi spiritul neobosit al politicii şi culturii noastre, Nicolae Iorga, a avut impactul cel mai puternic asupra auditoriului de radio (şi era un auditoriu ales pe sprânceană: la începutul anilor ’30, doar cei cu „dare de mână“ şi status social bine conturat primeau autorizaţie pentru instalarea unui staţii de recepţie). „Universitatea Radio“, iniţiativa care punea în valoare cele mai mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti, era exact mediul de care avea nevoie Nicolae Iorga pentru a-şi populariza prelegerile şi conferinţele.



Istoricul, condus la „vorbitor“

Cel mai mare poligraf al românilor (peste 1.200 de volume şi 25.000 articole) era acum în postura de orator „pe întunerec”, conferinţele acestuia la radio fiind imediat recunoscute drept „cele mai valoroase şi mai actuale“. Aceasta, datorită curcubeului de probleme pe care le ataca istoricul de fiecare dată când ajungea în studio-urile din Str. General Berthelot. „Ce este o naţiune?“, „Adevărata civilizaţie“, „Drept şi morală la români“ sau „Noi hotare“ sunt doar câteva dintre „lecţiile de la radio“ ale lui Nicolae Iorga şi ne oferă câteva indicii despre tipul de demers educativ pe care conferenţiarul înţelegea să-l facă public şi prin intermediul undelor herţiene.

Primele emisiuni ale lui Iorga au putut fi ascultate la radio la mijlocul anului 1929. Istoricul ajungea la porţile instituţiei înconjurat de un alai format din admiratori, studenţi şi susţinători politici. Uneori – atunci când venea fără un text bine conturat – îl însoţea prietenul şi stenograful lui, Henri Stahl, cel care avea grijă ca vorbele profesorului să nu se piardă în eter, ci să fie adunate în colecţii ce urmau să fie publicate în volume; în 1936 apărea prima parte din Sfaturi pe întunerec. Personalul de la prezentare – însărcinat cu primirea, conducerea în studio şi plătirea onorariului – îl conducea pe Iorga la „vorbitor“, cum era numită cabina de înregistrări, locul unde oratorul prin excelenţă îşi făcea numărul de „magie“. Faimoasele „paranteze“ pe care istoricul era capabil să le facă în timpul expoziţiunilor sale funcţionau după aceleaşi reguli şi în cadrul conferinţelor de la radio, acestea ajutându-l de multe ori să improvizeze pe marginea oricărui subiect. La ieşirea din cabină începea o nouă comunicare, de data aceasta pentru publicul din antecameră, după ce Iorga rostea graseiat „Ei, dragă, ar mai fi multe de spus...“

http://www.revista22.ro/capcanele-istoriei-12943.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/iorga-anschluss-fereste-te-popor-al-meu-caci-mari-primejdii-ti-se-prega

”Ceea ce era de aşteptat, s-a produs. Sensul economic, nedespărţit de cel politic, al cuceririi Austriei, de către Reichul hitlerist, s-a învederat prin discursul d-lui Göring.

Austria nu este un adaos oarecare la complexul de vechi state germanice, din care s-a alcătuit Imperiul în cele trei forme ale sale; Austria nu este un hotar, cum nici nu poate admite doctrina nazistă, care leagă drepturile statului german, în orice ţară, de prezenţa acolo a unei populaţii germanice, numeroasă, sau foarte puţin numeroasă, întinzând astfel o linie de coloare neagră până peste România la ţărmul Euxinului şi pe deasupra Euxinului până în regiunea Caucasului. Austria este un popas pe o linie de înaintare pregătită cu cea mai mare grijă şi pentru care poporul german, entusiasmat de noua doctrină, este capabil să aducă şi cele mai mari sacrificii; Austria este un punct de plecare.

Este, aşa cum a spus omul care cugeta pentru şeful statului german, ”poarta către Răsărit”.

Şi Austria de odinioară avea astfel de intenţii în domeniul cultural, atunci când se inaugura, provocând cele mai vehemente protestări româneşti întrupate şi în bustul de la Iaşi al lui Grigore Vodă Ghica [1], socotit ca o jertfă a politicei austriace în chestiunea Bucovinei, Universitatea din Cernăuţi, menite să cheme la cultură, în ciuda celei din Iaşi, cea mai apropiată universitate românească, pe barbarii din acest Orient al Europei. Încă de pe vremea lui Bismarck [2] exista, în tovărăşie cu Austria în forma monarhiei austro-ungare, avântul către Răsărit cuprins în formula, celebră odinioară şi pe urmă prea mult uitată, de Drang nach Osten.

Mai mult încă, ocupaţia austriacă strecurată dibaciu în timpul războiului dintre ruşi şi turci, care a precedat pe al Crimeii [3], acţiune presintată la Constantinopol, ca un mijloc de a garanta Sultanului, împotriva Ţarului, păstrarea acestei provincii de la Dunăre, ocupaţia aceasta se făcea în numele dreptului naţiunii germane de a stăpâni până la gurile Dunării, ale cărei izvoare le deţine, şi mărturisirile contemporane ale oamenilor de stat şi ofiţerilor austriaci, arată cu câtă durere, peste planurile mari economice, care se alcătuiseră, s-a făcut, întârziind cât a fost cu putinţă, retragerea din Bucureşti şi Iaşi a trupelor chesaro-crăieşti. [...]

După această recapitulare istorică, se poate vedea că planul d-lui Göring, ”poarta către Răsărit”, prin Dunărea de hegemonie germană, este numit continuarea unor sforţări care au trecut pe rând prin deosebite forme şi care nu represintă altceva decât afluxul puternicei vitalităţi a unei rase, care se crede chemată a stăpâni lumea.”

Timpul, din 23 mai 1938

Nicolae Iorga - omul politic

Motto: "Dacă vei avea aur în sufletul tău, în licăriri de aur va străluci tot ce porneşte de la tine" N.Iorga - "Cugetări"



Activitatea politică a marelui savant a fost subînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat în discursuri de o mare valoare oratorică. Nicolae Iorga a avut o intensă activitate politică încă de la vârsta de 36 de ani, deşi partidul său nu a intrat în Parlament, ca om politic Iorga a deţinut următoarele funcţii: Deputat în Parlament, Preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat, Preşedintele Adunării Deputaţilor, Senator, Preşedintele Senatului, Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ministru de Interne, Ministrul instrucțiunii publice, cultelor și artelor, Ministru de stat, Consilier regal.


Summary


Political activity of the great scientist was subordinated to his ideas that spoke loudly great value in oratorical speeches. Nicolae Iorga had an intense political activity since the age of 36 years, though his party has not entered parliament, as a politician Iorga held the following positions: Member of Parliament, President of the Democratic Nationalist Party, President of the Assembly of Deputies, Senator , President of the Senate, President of the Council of Ministers, Minister of Interior, Minister of Public Instruction, religions and arts, Minister of State, Royal Advisor.


Iată cum era caracterizat marele savant de cel care i-a fost secretar, apoi biograf şi bibliograf, primul dealtfel, cel care i-a dedicat o monografie amplă, pe măsura geniului său, Barbu Teodorescu:


,, Nicolae Iorga era privit ca un uriaş al culturii naţionale şi universale. Chiar şi statura sa era uriaşă, fiind înalt, după cum s-a remarcat, mult mai înalt decât contemporanii săi. Natura avusese grijă să-l înzestreze şi statuar; în plus avea o frunte largă, impresionant de largă, ca şi ochii impresionant de sclipitori, fulgerători, prinzând în pupilele lor lumina zilelor de sărbătoare şi înţelepciunea zeilor atenieni. Toată frământarea interioară a geniului îşi făcuse lăcaşul în blândeţea scăpărătoare a privirilor, acumulând rigiditatea ştiinţei şi puterea tuturor pasiunilor, înfrânat de disciplina lăuntrică a idealului ce-l călăuzeşte. Faţa lui albă era încadrată de o măreaţă barbă căruntă de profet întinerit. Era frumos, era mândru, era puternic. Aureola-i de savant te îndemna să-l vezi ca pe un zeu coborâtor din Olimp, statuar şi marmoreean. Şi totuşi era uman, modest, gata de vorbă cu oricine, respectând şi cea mai umilă fiinţă, pe toţi oamenii în mijlocul cărora trăia şi a ale căror interese le apăra’’[1]


Pentru contemporani Iorga era un colos, o somitate, o capacitate intelectuală de neatins, o forţă a gândirii şi a creaţiei rar întâlnită.


,, Nu există niciun fel de jenă în faţa anumitor creatori, a unor oameni care şi-au făcut, cel puţin la o anumită vârstă, dovada capacităţii lor. Poţi ştii cât de multe lucruri, poţi descoperi cât de multe adevăruri, poţi ajunge cât de sus în stima elitelor, nimeni nu reacţionează, totuşi, când eşti terfelit, eşti anulat sau calomniat.


Cine a fost mai mult calomniat în ţara românească decât profesorul Iorga? Nimic din câte a făcut N. Iorga pentru noi, nici munca lui, nici profetismul lui, nici geniul lui- nimic nu l-a putut înălţa deasupra noroiului, nu l-a putut imuniza contra atacurilor şi calomniilor.


Mă întreb câteodată ce trebuie să faci în România ca să îţi poţi convinge semeniii că ai făcut într-adevăr ceva. Şi că ar fi o infamie să fii atacat şi murdărit. Cred că orice ai face, e inutil. Acelaşi noroi te aşteaptă, ca şi pe cel din urmă dintre tâlhari.’’’[2]


Astfel scria în 1934 marele istoric al religiilor Mircea Eliade într-un articol publicat în ziarul ,,Vremea’’€şi destinat prezentului pe care îl trăia, articolul însă se dorea a fi parte integrantă a unui volum ce va fi tipărit postum cu titlul ,, Profetism românesc. România în eternitate’’.


Este de datoria fiecărui român de azi să cunoască în amănunţime propria sa istorie, aşa cum a fost ea, cu oamenii ei mari şi oamenii ei mici, cu faptele acestora, şi să analizeze obiectiv contribuţia fiecăruia la înscrierea ţării sale în eternitate, pentru că acelaşi mare istoric din care citam mai sus, afirma în 1935:


,, Cei mai glorioşi < naţionalişti > nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi < naţionalişti > sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea.’’ [3]


Aceste gânduri definesc personalitatea marelui nostru Nicolae Iorga, despre care şi azi unii afirmă că a fost ca şi om politic un diletant, fără a ţine cont de cadrul politic intern şi extren, de perioada istorică în care Iorga a activat ca om politic, ci doar făcând bilanţul activităţii sale ca şef de guvern, activitate destul de scurtă, comparativ cu perioada de activism politic a marelui savant.


,,Încă din perioadă interbelică circula ideea conform căreia amestecul lui Nicolae Iorga în viaţa politică a avut rezultate dezastruoase atât pentru ţară, cât şi pentru marele istoric, distrăgându-l de la activitatea ştiinţifică şi întunecându-i imaginea în rândul populaţiei.’’[4]


A fi om politic nu înseamnă doar a deţine o funcţie importantă în stat, ci şi a organiza un partid politic şi a scrie, mai ales a scrie despre direcţiile de dezvoltare necesare pentru ţara ta, pentru lumea în care ţara ta este parte integrantă. Şi aceste aspecte putem să le exemplificăm deosebit de mult în biografia celui mai mare istoric al românilor, a celui mai prolific cercetător al arhivelor, a celui mai mare poligraf din cultura română.


,,N.Iorga a scris o lucrare specială - cunoscută, de către specialişti, Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédonie, Épire, Thessalie etc.), apărută la Bucureşti, în 1919 (64 p. - în acelaşi an este tradusă şi în limba română "din îndemnul şi cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy"); ea venea să ofere opinia cea mai avizată asupra întinderii geografice şi a rosturilor naţional-culturale şi politice al tulpinilor neamului românesc, într-o perioadă când - la finele Primului Război Mondial - geopolitica regională reclama apărarea intereselor fiecărui popor din arealul sud-est european: "Există o chestiune latină în Peninsula Balcanică, şi Occidentul latin nu poate să o uite în momentul când, pe socoteala otomanismului murind, susţine revendicările foarte fireşti ale elenismului în Europa şi chiar şi pe bătrânul pământ al Asiei.".[5]


Activitatea politică a marelui savant a fost subînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat în discursuri de o mare valoare oratorică, cele mai vehemente şi mai celebre fiind create cu ocazia unor evenimente tragice ale neamului românesc: răscoala ţărănească din 1907, participarea României la primul război mondial, Marea Unire.


,,Înfățișate posterității cu o serie de antonimii, mai ales atunci când se încearcă o punere în balanță a rezultatelor cercetării cu clișeele sentimentale atât de bine sedimentate în conștiința generațiilor, ideile politice ale lui Nicolae Iorga transmise și prin intermediul discursurilor parlamentare nu trebuie analizate în afara contextului istoric care le-a generat.


Reconstrucția națională în interiorul noilor granițe de la începutul sec. al XX-lea a oferit posibilitatea unei „re-inventări” naționale, generând în același timp o serie de crize sociale și politice. Multe din ideile care au animat activitatea naționaliștilor culturali de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea au avut adânci nuanțe conservatoare, discursurile politice ale lui Iorga situându-se și ele în aria deconstrucției miturilor modernizatoare și progresive. Într-o anumită măsură, lupta naționalistă a lui Iorga vine în susținerea sfatului dat de Clausewitz [6]care considera că cel care câștigă bătălia principală, câștigă și războiul, Iorga considerând că istoria oricărei națiuni nu poate fi înțeleasă decât în cadrul istoriei universale. Conceptele sale asupra istoriei au generat ideea că un naționalist trebuie să fie conștient de faptul că națiunea sa este un produs al istoriei și că istoria are caracteristici permanente și manifestări organice.’’[7]


Nicolae Iorga a avut o intensă activitate politică încă de la vârsta de 36 de ani, deşi partidul său nu a intrat în Parlament, ca om politic Iorga a deţinut următoarele funcţii, în ordine cronologică:


-Deputat în Parlament 1907-1938 ( la alegerile parlamentare din 1907 este ales deputat de Iaşi, singurul deputat independent din Parlament la acea dată)


- Preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat (Partidul Naţionalist al Poporului în perioada mai 1924 - 8 martie 1925 şi Partidul Naţional între 28 septembrie 1926 - septembrie 1932) Iorga a îndeplinit această funcţie din 23 aprilie 1910 până în 8 martie 1925 şi din 28 septembrie 1926 până în 27 noiembrie 1940;


,, Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viaţa socială şi politică a României. Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naţionalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă. Era perceput ca o formaţiune personală a mentorului său, la care au aderat „învăţăcei” ai săi. Iorga însuşi nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formaţiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria şi bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor ‘’ [8]


Iorga a fost de asemenea:


-Preşedintele Adunării Deputaţilor în perioada 9 decembrie 1919 - 26 martie 1920;


- Senator în 1939;


-Preşedintele Senatului în perioada 9 iunie 1939 - 13 iunie 1939;


- Preşedintele Consiliului de Miniştri în perioada 18 aprilie 1931 - 31 mai 1932;


-Ministru de Interne în perioada 18 aprilie 1931 - 27 aprilie 1931 (ad-interim);


- Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în perioada 18 aprilie 1931 - 31 mai 1932;


-Ministru de stat în perioada 10 februarie 1938 - 30 martie 1938;


- Consilier regal în perioada 30 martie 1938 - 5 septembrie 1940.





,, Nu calcule de oportunist l-au determinat pe Iorga să-l susţină pe Carol al II-lea. De altfel, în momentul abdicării acestuia din urmă, istoricul nu s-a alăturat corului de negatori (mulţi dintre ei metamorfozându-se subit în adversari ai regelui), ci a recomandat opiniei publice româneşti mai puţină ingratitudine faţă de fostul suveran al României. El credea sincer în virtuţile monarhiei constituţionale în genere şi în capacitatea lui Carol al II-lea de a fi un rege valoros. A apreciat tendinţele monarhului de a utiliza guverne de ,,tehnicieni”, de coaliţie, văzând în aceasta o garanţie pentru o mai bună coordonare a intereselor superioare ale statului român. Fără a fi un adept al autoritarismului cu orice preţ, Nicolae Iorga nu a înţeles niciodată zbaterile partidelor politice pentru preeminenţă pe eşichierul parlamentar din România. El credea că democraţia ar fi fost obturată de năravuri neobalcanice denumite inspirat de către istoricœ,,fripturism”. Creşterea rolului instituţiei monarhice ar fi coincis (din punctul său de vedere) cu o revoluţie a mentalităţii naţionale..’’[9]


Perioada istorică în care savantul a îndeplinit cele mai înalte funcţii în stat a coincis cu marea criză economică, precum şi cu ascensiunea fascismului şi hitlerismului în Europa, iar pe plan intern cu recrudescenţa activităţii mişcării legionare, apoi a Gărzii de Fier.


Cu toate acestea ,, Viaţa familiei Iorga a rămas la fel de curată ca întotdeauna.[...]Familia Iorga a continuat să doneze mari sume de bani pentru opere de binefacere, dar foarte discret, acestea putând fi găsite doar în corespondenţa lui Iorga.’’[10] Deşi avea o casă destul de grea, cu mulţi copii, ca şi ţăranii pe care îi iubea şi îi venera, avea puterea şi generozitatea să facă danii, să ctitorească o biserică în Ipoteştiul lui Eminescu, să ajute veteranii din primul război mondial, tinerele învăţătoare de la ţară, pe toţi cei care îi cereau sprijinul.


Ca ministru al cultelor, ca promotor al ideilor naţionalist-democrate şi sămănătoriste Iorga s-a implicat continuu în viaţa culturală şi politică a ţării. El a creat Şcoala Română din Paris ,,Fontenay-aux-Roses”, organizaţia ,,Cercetaşii României’’, Şcoala de vară de la Vălenii de Munte, a contribuit la fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, a Institutului de Studii Bizantine, a Institutului de Istorie Universală, a editat și a condus numeroase ziare și reviste (“Neamul românesc”, “Revista istorică”, “Revue Historique du Sud-Est-Européen”, “Floarea darurilor”,“Sămănătorul” etc.).


,,Iorga a considerat că forţa motrice a dezvoltării societăţii o constituie, în ultimă instanţă, conştiinţa socială, întemeiată în principal pe educaţie şi instruire, pe ridicarea nivelului cultural’’[11]


Forţa marelui istoric şi om politic român îl înscrie în galeria geniilor, a acelor oameni care fac epocă, rămânând în conştiinţa generaţiilor viitoare ca un vulcan, ca un erou, ca un model demn de urmat, dar greu, aproape imposibil de atins.


,,Activitatea politică a lui Iorga nu era concepută ca parte complementară a activității științifice, ci ca o obligație permanentă a istoricului. Implicarea in viața politică l-a făcut un participant activ la dezbaterile asupra viitorului României mai ales începând cu anul 1907. Discursurile sale parlamentare vorbesc foarte mult și despre experiența sa ca individ integrat unei comunități naționale, acțiunile sale politice fiind acelea ale unui om cu o puternică identitate spirituală și cu un crez etic caracterizat mai degrabă printr-un simț practic, aplicat unei realități prin care înțelege atât trecutul cât și prezentul, decât printr-o filozofie speculativă și abstractă care pendulează între pesimism și optimism’’[12]


Iorga caracteriza foarte bine aspectul privind atitudinea politicienilor faţă de mase, iar ceeea ce este paradoxal, citindu-l parcă vezi o radiografie politică a zilelor noastre, încât îţi vine să exclami ,,Nimic nou sub soare!’’:


„Ideile conducătoare au darul sfânt de a apropia şi înfrăţi pe oameni, mai presus de orice deosebiri de fire, de situaţie, de bogăţie, de vârstă: ele se poate zice că fac parte din viaţa religioasă a popoarelor, şi sunt adică acea religie ce are de preoţi pe cei mai mari, mai buni şi mai luminaţi oameni din fiecare generaţie. Pe când, dimpotrivă, interesul e pizmăreţ şi gâlcevitor: el desparte un popor în clase care se vrăjmăşesc şi în aceste clase chiar, dintre care nu e om care să nu urmărească mai multă putere şi plăcere decât ceilalţi, egoismul cel rău, iubirea pătimaşă de sine şi numai de sine scapă din lanţurile cuviinţei şi datinilor bune şi se repede sălbatic asupra bunurilor lumii. În acest fel, societatea se face vijelioasă, veşnic tulburată, neliniştită la lucrul ei, lipsită de siguranţă în păstrarea roadelor lui şi împiedicată în cugetarea mai înaltă.


Oamenii se simt tot mai departe unul de altul, legăturile ce sunt siliţi să încheie nu mai sunt decât false şi trecătoare. La urmă, un popor bine întemeiat, încălzit de iubirea între ai săi, disciplinat( sfarmă lesne pe cel care ajunsese lipsit de idei conducătoare, îl robeşte şi-i ia locul în rostul lumii. În maturitatea lor sănătoasă însă, toate popoarele îşi au ideile conducătoare, cu atât mai dătătoare de izbândă şi fericire, cu cât pătrund mai adânc şi cuprind pe mai mulţi dintre fraţii de neam şi de ţară. Le-am avut şi noi, ca şi popoarele celelalte ce s-au împărtăşit de cultură. Le putem urmări din cele mai vechi timpuri asupra cărora ni s-au păstrat ştiri, până astăzi. Le-am primit de la părinţi ca luminoase pietre scumpe îmbrăcate în aurul curat al jertfelor şi suntem datori a le lăsa urmaşilor fără lipsă şi neacoperite de ceaţa neîngrijirii.”[13]


Mare în toate, în scrieri, în gânduri, în suflet, în fapte, Iorga a avut parte de o moarte nemeritată, acuzat pe nedrept de condamnarea lui Cornelui Zelea Codreanu şi ucis mişeleşte de oameni cu pregătire, aşa-zis intelectuali înfierbântaţi şi doritori de sânge. Comparat cu Miron Costin, cu Socrate, cu marii eroi ai neamului său ori ai lumii, Iorga este un simbol al demnităţii şi smereniei.


Modestia sa era proverbială, de aceea nu este de mirare că afirmă în ale sale aforisme: ,,Cel care merge cu ochii în pământ se vede pe sine mai bine decât acela care se potriveşte în oglindă.’’[14]


Vom încheia cu o altă maximă care îi aparţine şi care considerăm că trebuie să ne fie îndemn: ,,Simţul de datorie e cea mai luminoasă dovadă de sănătate a unui suflet."[15]

MONEDA ANIVERSARA, LA 140 DE ANI DE LA NASTEREA LUI NICOLAE IORGA

Cum a salvat inscripţia buclucaşă a lui Iorga statuia...


Municipalitatea oraşului Cluj-Napoca caută o soluţie legală pentru amplasarea plăcuţei care a salvat ansamblul monumental Matia Corvin, în anul 1920.Această plăcuţă controversată conţine un citat din Nicolae Iorga: „Biruitor în războaie, învins numai la Baia de propriul său neam când încercă să învingă Moldova nebiruită”.
Monument în cinstea regelui ungar
Ideea înălţării la Cluj a unei statui care să îl înfăţişeze pe Matia Corvin datează încă din anul 1882, an în care Consiliul Legislativ Orăşenesc Cluj a stabilit executarea unui monument în cinstea fostului rege al Ungariei, născut la Cluj. Macheta lui Janos Fadrusz a fost aprobată cu unanimitate de autorităţile locale clujene în 1894, iar aceasta a câştigat marele premiu la Expoziţia Mondială din 1900 de la Paris.
Statuile de bronz ale lui Matia Corvin şi ale celor patru personalităţi au fost aduse cu trenul de la Budapesta şi transportate pe şinele unei vechi linii de tramvai cu cai până în centrul Clujului, unde au fost amplasate pe soclul din piatră. Festivităţile de inaugurare au avut loc abia la data de 12 octombrie 1902, cauzele întârzierii fiind costurile ridicate ale realizării monumentului.


Astfel, ansamblul statuat dezvelit în anul 1902 îl înfăţişează pe regele Matia Corvin într-o ipostază ecvestră impunătoare, primind omagiul conducătorilor contemporani: Blasiu Magyar (vestit căpitan de oşti), Pavel Chinezu (banul Timişoarei), Stefan Zapolya (palatinul Ungariei, al doilea om în stat, şi bunicul viitorului mare rege) şi Stefan Bathory (voievodul Transilvaniei). Arhitectul Lajos Pakey a realizat proiectul soclului statuii, reprezentând un bastion al zidului cetăţii Clujului.
Nicolae Iorga salvează statuia lui Matia Corvin
În anul 1919, după realizarea Marii Uniri, au existat demersuri pentru demolarea monumentului, considerat un simbol al naţionalismului maghiar. O altă variantă a fost mutarea acestuia la Hunedoara, locul de baştină al tatălui regelui, Iancu de Hunedoara. Soluţia salvării monumentului i-a aparţinut istoricului Nicolae Iorga, prin amplasarea unei plăcuţe trilingve, care să evidenţieze originea română a regelui Matia.
În anii de după primul război mondial statul maghiar a solicitat în mai multe rânduri statuia, însă autorităţile române doreau să-l păstreze, referindu-se la dreptul de păstrare din cauza originii române a regelui. În urma dictatului de la Viena statuia a revenit din nou în centrul atenţiei. În anul 1945 a fost îndepărtată de pe postamentul statuii stema Ungariei şi inscripţiaMátyás király, fiind înlocuită cu inscripţia Mathias Rex.
După ce preiau puterea, comuniştii au îndepărtat inscripţia lui Iorga de pe statuie, iar o plăcuţă identică cu cea a istoricului a fost repusă pe statuie în 1992, de Ziua Naţională a României, de către primarul Gheorghe Funar. Plăcuţa atestă originea română a lui Matei Corvin pe care maghiarii îl consideră regele lor şi a fost prilej de dispute între cele două comunităţi.
După reabilitarea grupului statuar, primăria clujeană nu a mai montat respectiva plăcuţă. Viceprimarul Radu Moisin a spus că nu este vorba despre nici o dispută etnică, ci doar de respectarea legii. „Vrem să montăm această plăcuţă cu autorizaţie de construire şi cu aviz de la Comisia de monumente, fie pe soclul statuii, fie în apropierea acesteia. Vom depune documentaţia la Comisia de monumente, care se va pronunţa unde este potrivit să amplasăm această plăcuţă. Fostul primar Funar a pus-o pe statuie fără autorizaţie”, a declarat Moisin.
Arhitectul Adrian Borda din cadrul Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice Cluj a declarat că: „Eu cred că este puţin probabil să se agreeze reamplasarea plăcuţei. Practic, cea originală cu textul lui Iorga nu mai există. A fost luată literă cu literă de clujeni în anii 1940. Cea care există acum îi aparţine lui Funar. Util ar fi să avem un istoric al inscripţiilor, în loc de această plăcuţă”.
Fostul negociator al României cu Uniunea Europeană, istoricul Vasile Puşcaş adoptă o poziţie diferită, acesta considerând că placa din faţa Grupului Statuar Matia Corvin cu textul lui Nicolae Iorga face parte din ansamblul monumental şi este integrată istoriei Clujului. „În calitate de istoric aş vrea să spun că fiecare comunitate îşi aranjează spaţiul, atât cel naţional cât şi cel cultural, aşa cum consideră. În situaţia în care clujenii consideră dacă este bine să se păstreze acea placă mi se pare că este potrivit. Deja acea placă face parte din ansamblul respectiv, are deja o istorie şi este integrată istoriei Clujului”, a spus Vasile Puşcaş.

Nicolae Iorga: 140 de ani de la nastere

Mărturii despre Nicolae Iorga