Ceausescu[v=]

Era vreo legătură între Moscova şi Pârvulescu?


Atunci când Constantin Pârvulescu a luat cuvântul de la tribuna Congresului al XII-lea al PCR, în 1979, criticându-l pe Nicolae Ceauşescu, mulţi au apreciat aceasta ca pe un gest de mare curaj. „Tovarăşul Ceauşescu şi-a permis să pregătească încă înainte de congres şi în tot timpul congresului şi la conferinţe ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi!” – spunea cu acea ocazie Pârvulescu, iar cuvintele acestea l-au făcut celebru multor români. Aproape fără excepţie, numele său inspiră astăzi curajul unui bătrân care nu mai avea ce pierde. Dar ceea ce se spune (şi se ştie) mai puţin este că neînţelegerile sale cu Nicolae Ceauşescu erau mai vechi.

Constantin Pârvulescu era la momentul ascensiunii lui Ceauşescu la putere unul dintre cei mai vechi membrii de partid. În 1919, când în Rusia izbucnise războiul civil, el a intrat în Armata Roşie, luptând de partea bolşevicilor, şi, la întoarcerea în ţară, a fost unul dintre membrii fondatori ai Partidului Comunist din România, filială a Internaţionalei Comuniste. În perioada ilegalităţii, Pârvulescu a parcurs un traseu politic şi personal zbuciumat, ocupând diverse funcţii de conducere şi suferind şi condamnări, fugind din ţară şi revenind. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când grupul din închisori condus de Gheorghiu-Dej a hotărât înlăturarea – şi ulterior masacrarea – secretarului PCdR Ştefan Foriş, Pârvulescu a exercitat conducerea interimară a partidului, alături de Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ[1]. Sub conducerea lui Dej, Pârvulescu a continuat să ocupe funcţii înalte în partid, inclusiv membru al Biroului Politic, până în 1960, când a căzut în dizgraţie şi a fost treptat înlăturat din poziţiile de conducere.

După moartea lui Gheorghiu-Dej, Pârvulescu a fost păstrat încă în organele de conducere de către Nicolae Ceauşescu, deşi relaţiile dintre cei doi n-au fost niciodată foarte apropiate. Pârvulescu simboliza însă, într-un fel, continuitatea partidului; iar prezenţa sa în rândul organelor de conducere putea fi interpretată drept un accept al vechii gărzi pentru Ceauşescu şi pentru echipa sa; „coabitarea” aceasta a produs însă destule neplăceri de-a lungul anilor.



Polemici despre China

Un exemplu în această privinţă îl constituie schimbul de replici dintre Ceauşescu şi Pârvulescu pe tema poziţiei faţă de China, care a avut loc la Plenara Comitetului Central din 1968. La începutul anului, când atenţia Moscovei nu fusese încă atrasă de reformele lui Alexander Dubček, aflate încă la începuturi, liderul sovietic Leonid Brejnev depunea mari eforturi pentru a obţine ralierea mişcării comuniste internaţionale în jurul Uniunii Sovietice, mai ales în contextul conflictului cu China[2]. Mişcarea comunistă era profund fragmentată între lideri ca Nicolae Ceauşescu, Tito, Mao sau Enver Hoxha, care, pe tonuri diferite, contestau cu toţii rolul conducător al Moscovei şi cereau un comunism internaţional multipolar, cu modele diferite, naţionale. Pentru Uniunea Sovietică, acest lucru putea fi acceptat doar parţial, în măsura în care implica doar zone geografice din afara Europei răsăritene; coeziunea acesteia, „imperiul” său, trebuia asigurată cu orice preţ.

Pentru a arăta unitatea mişcării comuniste în jurul Moscovei, Brejnev ţinea cu tot dinadinsul să organizeze o consfătuire internaţională a partidelor comuniste, căreia Ceauşescu i se opunea cu înverşunare, tocmai din motivele arătate mai sus: ar fi consolidat influenţa şi presiunile Moscovei. Refuzul de a participa era însă un gest serios, care impunea măsuri de asigurare. În 1948, în condiţiile conflictului cu Stalin, prima măsură luată de Tito a fost să pună diferendele în dezbaterea partidului, pentru a-i sili pe ceilalţi să se ralieze la poziţia sa şi, în acest fel, să nu permită trădări din interior. Acelaşi lucru l-a făcut şi Gheorghiu-Dej după izbucnirea conflictului cu Hruşciov pe tema specializării. Toate deciziile sale fuseseră supuse aprobării în Plenarele Comitetului Central, deseori convocate special pentru aceasta. Ceauşescu învăţase această lecţie şi o aplica la rândul său cu multă scrupulozitate. Şi dacă de la consfătuire nu-şi permitea să lipsească, interesul său imediat devenea acela de a nu fi silit să adopte o poziţie anti-chineză. De aceea, în februarie 1968, a fost convocată o Plenară a Comitetului Central, care a luat în discuţie poziţia PCR asupra unităţii mişcării comuniste internaţionale şi a necondamnării Chinei, poziţie faţă de care toţi membri şi-au exprimat acordul. Desigur, cu o excepţie: Constantin Pârvulescu.

Acesta a cerut cuvântul şi a lansat unele aluzii discrete referitoare la faptul că niciun partid n-ar trebuie să pună condiţii pentru participare – cu alte cuvinte, aşa cum făcea PCR, cu necondamnarea Chinei – şi că unitatea partidelor comuniste este cea mai puternică armă împotriva imperialismului. Treptat însă, uitând de prudenţă, el a ajuns pe o traiectorie de coliziune cu însuşi Ceauşescu:



„C. Pârvulescu: Tovarăşi, China a deraiat foarte mult de la mişcarea revoluţionară, a deraiat înspre asta naţionalistă…

N. Ceauşescu: Auzi tov. Pârvulescu, eu aş propune să nu discutăm, noi n-avem materiale despre China şi cred că să nu discutăm în Plenară problema Chinei.

C. Pârvulescu: Uite, tovarăşe Ceauşescu, eu îmi permit…

N. Ceauşescu: Un moment, am propus plenarei, tovarăşe Pârvulescu.

C. Pârvulescu: Da, poftim.

N. Ceauşescu: Mă adresez plenarei. Propunem să nu discutăm problema Chinei în plenară.

Din prezidiu: Niciun partid.

N. Ceauşescu: Pentru că noi nu ne-am adunat aici să discutăm această problemă. Dacă vom ajunge la concluzia asta, va trebui să pregătim o documentare şi nu din auzite şi din zvonuri, nu aceasta este în felul partidului nostru. Aşa că rugăm pe tov. Pârvulescu să se refere la ordinea de zi.

C. Pârvulescu: Mă rog, dacă plenara îmi interzice să îmi spun părerea, eu n-am decât să nu mi-o spun. (Rumoare în sală).Tovarăşe, eu sunt un revoluţionar, eu am fost crescut în mişcarea internaţională şi niciodată n-am auzit că nu se poate vorbi despre greşelile unui partid pentru că – să nu ne amestecăm în treburile lui interne. Noi nu ne amestecăm în treburile Chinei, noi ne amestecăm acolo unde partidul sau alte partide, de unde ar fi, calcă principiile şi se pretinde că e partid comunist. Acolo trebuie să ne amestecăm că altfel noi singuri n-o să fim comunişti.

N. Ceauşescu: Noi nu suntem chemaţi să dăm calificativul care este partid comunist şi care nu e partid comunist.

C. Pârvulescu: Nu dăm niciun calificativ.

Din prezidiu: Pentru că nu acceptăm ca şi alţii să ne dea nouă.

Din sală: Să se refere la ordinea de zi.

N. Ceauşescu: Nu e la ordinea de zi”.[3]



Constantin Pârvulescu nu era nici la ordinea de zi, dar nici pe lungimea de undă a partidului. El se formase într-o perioadă în care mişcarea comunistă nu cunoştea graniţe – decât poate pentru a le traversa clandestin –, când naţionalitatea era puţin importantă şi sloganul despre unirea proletarilor din toate ţările era valabil. Cu menţiunea, desigur, că această unire se făcea pe banii Moscovei, veniţi pe filiera Cominternului. Partidul din care făcea partea avea însă o altă faţă acum. De altfel, Pârvulescu fusese dat la o parte de către Gheorghiu-Dej chiar înainte să-şi înceapă elaborarea cursului independent de politică externă. Constantin Pârvulescu era, aşadar, cu un pas în urmă faţă de evoluţia partidului, faţă de virulenţa anti-sovietică a tonului pe care îl aborda Ceauşescu, în 1968 mai mult ca oricând, după cum se va vedea în vară. Rămas cu un pas în urmă, Pârvulescu vorbea pentru urechi surde: „într-adevăr, construim socialismul, dar ce, îl construim pe baza naţionalismului? sau pe baza ideilor noastre marxist-leniniste, pe baza experienţei Uniunii Sovietice şi a întregii mişcări muncitoreşti internaţionale”[4].



Polemici despre CAER

Un an mai târziu, la o nouă sesiune a Comitetului Executiv al CAER, Brejnev a încercat să reia vechile idei ale lui Hruşciov privind integrarea economică a ţărilor socialiste, propuneri faţă de care România s-a opus din nou, la fel de hotărât ca şi în trecut. Ca întotdeauna, orice subiect care presupunea o divergenţă cât de redusă cu Moscova era supus aprobării Plenarei Comitetului Central, care – în cazul acesta – s-a întrunit în mai 1969, luând în discuţie mai multe lucruri. În condiţiile în care toţi membrii Comitetului Central se pronunţă împotriva CAER, a planurilor de integrare ce încălcau suveranitatea şi implicit împotriva Uniunii Sovietice, iese din nou în evidenţă cuvântarea lui Pârvulescu:



„C. Pârvulescu: Trebuie de avut în vedere că CAER a jucat un rol pozitiv şi pentru ţara noastră, pentru că numai mulţumită lui am putut într-adevăr să punem baza economiei noastre socialiste, pe care putem s-o dezvoltăm multilateral.

B. Zaharescu: E cam exagerat.

C. Pârvulescu: Se poate să fie cam exagerat, tovarăşe, dar părerea mea proprie este că este aşa, fără ajutorul acesta al CAER-ului nu puteam, într-adevăr, într-un timp relativ scurt, să punem baze socialiste tovarăşe, pentru că eu şi acum pot s-o spun deschis, noi nu cu ajutorul capitaliştilor construim socialismul.[5]



Ceea ce făcea Pârvulescu putea să fie cu uşurinţă interpretat drept o critică a politicii de dezvoltare a relaţiilor economice cu Occidentul, politică pe care o iniţiase Gheorghiu-Dej după debarcarea lui Pârvulescu; politică pe care noul lider, Ceauşescu, o continua cu multă convingere. La câteva luni după această Plenară, Richard Nixon urma să vină la Bucureşti. Ceauşescu l-a lăsat pe Pârvulescu să termine, fără a interveni, luând apoi cuvântul pentru a vorbi în favoarea politicii de dezvoltare a relaţiilor cu Occidentul: „Şi dacă ar fi să discutăm în afară de CAER şi aşa mai deschis, ar trebui să spunem că multe rămâneri în urmă ale Uniunii Sovietice şi ale noastre se datoresc şi faptului că o perioadă îndelungată ne-am izolat. La timpul respectiv s-a izolat Uniunea Sovietică, o perioadă a fost izolată, e adevărat, dar pe urmă s-a şi izolat, ne-am izolat şi noi, considerând că tot ceea ce facem noi este tot ceea ce este mai bun, subapreciind sau chiar dispreţuind câteodată ce se face în alte ţări şi aceasta a avut repercusiuni negative în dezvoltarea construcţiei socialiste în ţara noastră. (…) Sigur că nu poate fi nimeni de acord cu ce a spus tovarăşul Constantin Pârvulescu, pentru că el a redus problema aceasta la CAER, ori tovarăşi, cei care au lucrat în CAER ştiu bine că tocmai CAER-ul a făcut foarte puţin în această privinţă.”[6]



Ce credea Ceauşescu despre Pârvulescu: incapabil, intrigant, necorespunzător

Din nou, Pârvulescu ieşise în evidenţă ca fiind în contradicţie cu linia partidului şi a secretarului general, ceea ce era deosebit de periculos. Având experienţa stalinismului, el ştia bine că acesta era cel mai sigur drum către acuzaţia de „deviere”, care ducea, în cel mai bun caz, după gratii. Tocmai de aceea, întrebările care se ridică sunt numeroase: de ce s-a lăsat Pârvulescu antrenat în aceste polemici? De ce l-a tolerat Ceauşescu atât de mult? Era Pârvulescu un caz izolat sau existau mai multe asemenea tendinţe şi puncte de vedere în partid? Era vreo legătură între Moscova şi Pârvulescu?

Faptul că Nicolae Ceauşescu l-a acceptat în partid atâţia ani, iar în 1979, la un deceniu de la acest schimb de replici, Constantin Pârvulescu figura încă pe lista delegaţilor la Congresul partidului, ar indica faptul că liderul comunist nu l-a perceput pe Pârvulescu drept un pericol. Probabil că nu vedea în el mai mult decât ceea ce spusese de la tribuna Congresului al XII-lea: „din ’60 a fost scos din conducerea partidului, ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător!”[7]. Un lucru e cert: gestul lui Pârvulescu de a-l contesta pe Ceauşescu în faţa congresului a fost unul curajos. Raţiunile intervenţiei sale ar putea fi totuşi puse sub semnul întrebării...

Greseala fatala a lui Ceausescu

Mai mult, Ceauşescu a făcut să se voteze o lege prin care i se interzicea guvernului român să mai apeleze la credite străine, să se îndatoreze, aşadar. Totul având drept scop să ferească ţara, în viitor, de riscurile pe care cu atâtea sacrificii le-a înfruntat în anii '80, anii atât de cumpliţi pentru noi toţi, când Ceauşescu, somat de creditori, a angajat societatea românească în cursa contra-cronometru de plată a datoriilor. Mi-aduc bine aminte de tonul cu care "Europa liberă" a comentat, la început, această situaţie: ni se prevedea un faliment total, falimentul unor neputincioşi, al unor prăpădiţi care au contractat, cu inconştienţă, datorii peste puterile lor de a le returna! Iar faptul că paralel cu plata datoriilor se continuau giganticele investiţii - canale de navigaţie, centrală atomică, metrou, noul centru civic, hidrocentrale, etc. - părea dovada certă a nebuniei megalomane a lui Ceauşescu şi a laşităţii noastre că îl suportăm!
Prin anii '87 - '88, tonul "Europei Libere" a devenit altul: i se reproşa acum lui Ceauşescu nu incapacitatea economiei româneşti de a-şi plăti cheltuielile, ci i se reproşa însuşi faptul că ne plătim datoriile, căci aceasta ar fi fost o mare prostie, zicea alde d-l Orăscu, doar toate celelalte ţări trăiesc bine mersi fără să-şi achite creditele primite, ci numai dobânzile.

Am constatat astfel, cu mare uimire, că, în loc să fie apreciată ca un act de corectitudine, plata datoriilor înfuria anumite persoane sau instituţii, stârnea comentariile cele mai înveninate.
Ca persoană care am fost crescut în teama de a nu rămâne cuiva dator, n-am prea înţeles, la început, această ciudată atitudine. Mai apoi, cugetând oareşicât, am înţeles un adevăr simplu despre cei care trăiesc din a-i împrumuta pe alţii, despre cei care trăiesc din câştigul astfel realizat, adică cămătarii: bancherii te împrumută nu ca să le restitui cât mai repede banii, ci ca să le rămâi la nesfârşit dator, plătindu-le cu regularitate numai dobânzile.
Drept care mă întreb cu maximă ingenuitate: ce s-ar întâmpla cu finanţele mondiale dacă toate ţările ar proceda cum a procedat România în primăvara anului 1989?Să ne imaginăm că toţi datornicii şi-ar plăti datoriile şi ar hotărî, prin lege, să nu mai facă alte datorii! În ce s-ar transforma sumele imense ce s-ar aduna astfel în depozitele băncilor dacă nimeni nu va mai apela la bănci, să se împrumute! În ce altceva decât în mari grămezi de hârtie inutilă?!.

Cu alte cuvinte, România devenise, în primăvara anului 1989, o mare primejdie pentru finanţele mondiale, pentru cei dedulciţi la traiul din camătă, trai nemuncit! Primejdia constând în puterea exemplului, a forţei de contagiune pe care ar fi putut-o avea "modelul românesc"!.

Mi-am dat seama de asta şi din înverşunarea deplasată cu care "Europa liberă" si "Vocea Americii"au comentat momentul eliberării României de povara datoriilor externe. Nimeni, în Occident nu s-a grăbit să ne felicite. Dimpotrivă! Iar când Ceauşescu şi-a exprimat dorinţa, dar şi putinţa ca România să iasă pe piaţa de credite, acordând împrumuturi cu o dobândă mult mai mică decât cea îndeobşte practicată, pentru a dovedi astfel umanismul societăţii pe care o reprezenta, mi-am dat seama, cutremurat, că Nicolae Ceauşescu, şi-a semnat sentinţa de condamnare la moarte!
Cred că acest gest, de sfidare şi de demascare a marii finanţe mondiale, a dus cel mai mult la acea concertare de forţe care au reuşit, profitând de generozitatea şi puterea de sacrificiu a tineretului român, nu numai să-l dea jos pe Ceauşescu de la putere, dar să-l şi pedepsească personal, fizic, pentru insolenţa sa.

Cu consecinţa, "firească", a revenirii României, cuminţită, în rândurile ţărilor îndatorate până la gât marii finanţe, dând astfel putere de contagiune altui exemplu: cine va mai încerca vreodată, în Europa de Est sau în Africa, în America Latină sau în Asia să procedeze caNicolae Ceauşescu, ca el o s-o păţească!
Tare aş fi curios să ştiu cât a costat această debarcare a lui Ceauşescu! KGB-ul, la ale cărui servicii a apelat marea finanţa mondială, este o instituţie serioasă, care ţine la preţ! La fel şi celelalte. Mai puţin securitatea română, care, bucşită cum era cu imbecili la toate nivelurile sale, nu este exclus să-şi fi dat concursul pe gratis, din patriotism, convinsă că se pune în slujba poporului român!
De plătit, fireşte, noi vom plăti costul înlăturării lui Ceauşescu şi-l vom plăti înzecit, însutit, înmiit, poate.
Aşa nerod şi troglodit cum ne plăcea nouă să-l credem pe Ceauşescu, acesta a înţeles totuşi un lucru pe care noi, mult mai deştepţi cum ne-a făcut revoluţia, ezităm să-l recunoaştem, ca să nu ne facem de rîsul lumii. Adică ezităm să-i recunoaştem lui Ceauşescu vreun merit, cât de neînsemnat. Eu unul i-aş recunoaşte deci lui Ceauşescu şi unele merite, măcar pe acela de a fi înţeles relaţia strânsă, în lumea de azi şi de mâine, între suveranitatea naţională şi mărimea datoriei externe a unui stat.

M-am dumirit de aceasta deunăzi, când Parlamentul nostru a aprobat să ne împrumutăm cu vreo 300 de milioane de dolari şi nu a tresărit aflând că Fondul Monetar Internaţional ne va acorda acel împrumut numai dacă vom respecta nişte "indicaţii superioare".

Am scăpat de dracu', şi am dat peste ta-su! Aşa se face că am scos şi o Constituţie în care se afirmă principiul sacrosanct al suveranităţii naţionale, dar am legat această suveranitate numai de inviolabilitatea hotarelor, care interzice armatelor străine să calce pământul sfînt al Patriei.

Chiar nu au înţeles parlamentarii noştri din Constituantă că agresiunea militară a încetat să mai fie la modă? Că este un procedeu tot mai primitiv pentru sensibilitatea omului modern, tot mai desuet şi mai ineficient? Mult mai curată se dovedeşte a fi agresiunea financiară, arma cea mai subtilă şi mai productivă la acest sfârşit de mileniu! Lumea s-a deşteptat, s-a săturat de violenţă, de sânge! De generali şi colonei!

Drept care, în locul acestora şi în acelaşi scop, pământul este bântuit în lung şi în lat de experţii financiari ai Fondului Monetar Internaţional, ai Băncii Mondiale pentru, sanchi! Dezvoltare, şi alte "agenturi"!

Asta, fireşte, după ce prin diverse mijloace, inclusiv propulsarea de agenţi ai marii Finanţe în fotolii ministeriale ori prezidenţiale, ţara vizată este adusă în situaţia de a cere ea însăşi, cu căciula în mână, împrumuturi şi investitori. (La drept vorbind, ce este investiţia străină altceva decât un împrumut pe care te obligi să nu-l mai returnezi, ci doar să-i plăteşti creditorului dobânzile?) Astfel că suveranitatea noastră naţională, de care se umflă-n piept Constituţia română încă de la primele rânduri, în curând va fi, cu concursul senin al Parlamentului României, numai vorbe în vânt! Va fi cel mai trist neadevăr din câte neadevăruri cuprinde Constituţia României, săraca!
Căci s-a ajuns la o situaţie paradoxală şi extrem de primejdioasă pentru un viitor românesc al copiilor noştri: deşi noi, în România, ne îndreptăm spre o economie de piaţă, deşi ne privatizăm care mai de care, grăbindu-ne să lichidăm proprietatea şi economia de stat, datoria externă care se acumulează în această perioadă de privatizare nu are şi ea un caracter privat, ci este o datorie de stat, a ţării, a poporului român!
Cum şi când se va achita de aceste datorii statul român, de vreme ce rolul şi puterea sa în economia noastră urmează să se diminueze în mod sistematic şi programat'??! Cine a programat această cacealma a privatizării în folosul oricui, numai în folosul ţării nu?!
Sigur, vor sări câţiva deştepţi să ne aducă aminte că şi guvernul S.U.A., statul american, deci poporul american, are câteva sute de miliarde de dolari datorii faţă de aceeaşi finanţă mondială, faţă de aceleaşi bănci la care suntem şi noi, din nou, datori! Dar, vor uita acei deştepţi să ne precizeze, neştiutori cum suntem, că acele bănci sunt bănci americane, occidentale, interesele lor - ale băncilor şi ale statului american fiind foarte coincidente! Nu am nimic împotrivă să se îndatoreze statul român la Banca Naţională a României sau la Banca Dacia Felix! Să se îndatoreze la mine şi să-i pun eu condiţiile în care accept să-l creditez!
Fireşte, Ceauşescu trebuia dat jos! Şi încă cu mult înainte de decembrie 1989! Şi cel mai bine era dacă s-ar fi dat singur la o parte!

Din păcate, aşa cum s-au petrecut lucrurile, de dispariţia lui Ceauşescu nu a ajuns să profite poporul român, aşa cum era firesc, adică să profite cei ce au suferit de pe urma lui Ceauşescu, ci au ajuns să profite duşmanii neamului românesc, aceiaşi care profitaseră şi în anii grei când, prin corvoadă naţională, le-am plătit îndoit şi întreit creditele cu care ne-au momit şi ne-au pricopsit în anii '70!

Acum, când, scăpaţi de datorii, se cuvenea să trăim şi noi ca oamenii, ne-am trezit iar cu ei pe cap, cu aceiaşi binevoitori, veniţi să ne dicteze cum să se facă reforma! Această turnură tragică a lucrurilor de după 22 decembrie 1989, ora 12, a fost posibilă prin acţiunea criminală, repet: acţiunea criminală a unor persoane ce pot fi nominal identificate! Scopul principal al acestora a fost, în modul cel mai clar, să aducă din nou România în rândurile ţărilor îndatorate la finanţa mondială. Adică scopul urmărit şi, în parte, deja atins, a fost pierderea suveranităţii naţionale româneşti.

Au azmuţit asupra noastră o mână de exaltaţi maghiari sau secui şi noi am crezut că aceştia sunt cei ce atentează la suveranitatea naţională a românilor. Din nefericire savanţii care au gândit Constituţia României nu au fost nici ei mai deştepţi, astfel că nu şi-au pus problema suveranităţii naţionale decât în termenii constituţiilor din secolul al XIX-lea, făcând din Constituţia noastră un corect compendiu al acestor texte. Nici un semn din partea acestor autori că ar fi înţeles adevăratele primejdii, de azi şi de mâine cu care se confruntă Ţara . Acesta fiind unul din motivele pentru care am votat împotriva acestei constituţii.
Prof.univ.dr. Ion Coja

Se droga Zoia Ceauşescu? Mărturii ale unor matematicieni despre ciudatele dispariţii ale fiicei lui Nicolae Ceauşescu

Ce citesti?


Un erou blestemat - Ceausescu...

Ospătarul Ceauşeştilor a fost judecat 11 ani, apoi declarat nevinovat. Acum, fiul său cere statului 50 milioane euro

Cum a obţinut Ceauşescu diplomele de Bacalaureat şi licenţă în ştiinţe economice


21:25Lui Nicolae Ceauşescu, secretar general al Partidului Comunist Român, i s-au făcut cadou diploma de bacalaureat şi de licenţiat în ştiinţe economice.Articol complet

exclusiv
Ionel Haiduc, preşedintele Academiei Române, dezvăluie cum a ajuns Elena Ceauşescu "savant de renume mondial"


07:00"Elena Ceauşescu ajuns director al Institutului Central de Chimie. A făcut facultatea la seral şi doctoratul în condiţii dubioase. Când a fost publicată teza ei de doctorat mi s-a părut foarte ciudat un lucru. Era citată folosirea unui aparat de rezonanţă magnetică nucleară pentru studiul materialelor, despre care eu ştiam că nu există în ţară", explică Haiduc.Articol complet

Nicolae Ceausescu sarbatorea Pastele in familie

Ceauşescu l-a pupat primul pe defunctul Dej


21:10Gheorghiu-Dej a murit înconjurat de demnitari. După ultima suflare a liderului, Ceauşescu s-a grăbit să fie primul care-l omagiază. Om de încredere în „stilizarea“ condoleanţelor a fost Ion Iliescu.Articol complet

Părerea lui Nicu Ceauşescu despre Revoluţie: „O lovitură de stat pe fondul unei revolte populare”






20:32După prăbuşirea regimului comunist în decembrie 1989, Nicu Ceauşescu a mai trăit şase ani. Fiul cel mic al cuplului dictatorial a vorbit puţin, în tot acest timp, despre perioada în care familia Ceauşescu conducea România, deşi presa internă şi internaţională a vremii a făcut eforturi uriaşe pentru a-i lua interviuri. Articol complet

Nicolae Ceauşescu, criză de nervi la adresa Securităţii: Nu-şi fac datoria, este indisciplină!


21:00În toamna lui 1970, Ceauşescu vizita Statele Unite ale Americii, iar în iunie 1971, mergea în China şi Coreea de Nord. Şi într-un caz, şi în celălalt, ce vedea acolo îl uimea pe secretarul general. Articol complet

Casa lui Nicolae Ceauşescu din Suceava, a fost vândută cu 1.6 milioane de euro

Ce i-a spus Ceauşescu lui Brejnev pentru ca România să primească Tezaurul înapoi

=====

Partea a II-a. Ce i-a spus Ceauşescu lui Brejnev pentru ca România să primească Tezaurul înapoi
Obligată de împrejurări ...

http://www.adevarul.ro/actualitate/adevaratul_ceausescu/Ceausescu_-_responsabil_de_crearea_Universitatii_-Babes-Bolyai_0_653935046.html