Ceausescu[v=]

Ceauşescu, dorit preşedinte de 40% din români

Ultimele 24 de ore ale lui Nicu Ceauşescu

Zoia Ceauşescu a ascultat execuţia părinţilor prin zidul celulei!

Cum au reinventat istoricii comunişti biografia lui...



Pentru a‑i face pe plac Conducătorului, cercetătorii de la Institutul de Istorie al PCR au reinventat biografia regelui dac. Burebista a fost transformat într‑un Nicolae Ceauşescu al Antichităţii. Iar Ceauşescu, într‑un Burebista al sfârşitului de secol XX.
La o furtunoasă ședinţă de reciclare de la sfârșitul anilor ’70 (în folclorul acelor ani, termenul căpătase o definiţie magistrală: reciclarea e ca lumânarea la căpătâiul mortului, luminează dar nu deșteaptă), un fost student, între timp devenit mare cercetător la Institutul de Istorie a PCR, s‑a întors furios către mine și m‑a întrebat : „Vă place ca prima lecţie pe care copiii o învaţă la Istorie în cl. a IV‑a să fie despre înfrângerea noastră de către romani?“ Când i‑am atras cu un rest de blândeţe didactică atenţia că expresia înfrângerea noastră e mai ridicolă chiar decât fraza «nos ancêtres, les Gaulois», pe care o recitau aidoma micii picarzi, marseillezi, vietnamezi ori africani din vremurile clasice ale celei de‑a Treia Republici – acolo era totuși vorba de strămoșii gali, nu de noi și regele nostru Decebal – fostul june studinte în istorie s‑a făcut foc și pară, mi‑a întors spatele și a rămas să sufere în tăcere alături de colegii săi de institut și credinţă geto‑dacă.
Nu am pomenit de Institutul de Istorie a PCR doar de dragul detaliului. Această instituţie de vârf a aparatului de propagandă politică a jucat un rol extrem de activ în elaborarea și difuzarea mitologiei naţional‑comuniste.
Teoria protocronistă, dezvoltată iniţial în zone academice ostile discret, dar tenace, faţă de regimul comunist – cercul din jurul lui Edgar Papu, susţinut din exil şi de Mircea Eliade – a fost entuziast preluată și vulgarizată de pseudo‑istoricii PCR. Condus de însuși nașul de partid al lui Nicolae Ceaușescu, Ion Popescu‑Puţuri, care păstrase probabil din tinereţea sa confuză reziduuri active de ortodoxie legionaroidă și tracomană, populat de tineri electrizaţi dincolo de orice raţionalitate de revendicarea ceaușistă a istoriei neamului, dar care reţinuseră din perioada rolleriană obsesia aservirii faţă de un șir de imperii maligne, începând cu cel roman (și sfârșind, cum se șoptea frecvent, cu URSS) Institutul de Istorie a Partidului devenise, printr‑o metamorfoză greu de imaginat, principalul focar al exaltării trecutului tracic.
Analele Institutului publicau, alături de redundante studii despre greve și congrese ale PCR, tot felul de reconstituiri delirante ale scrierii și limbii dacice, adesea cu un fanatism care interzicea orice argumentaţie raţională.
În acest nou dispozitiv politico‑ideologic, Burebista oferea o nesperată oportunitate. Destul de puţin cunoscut din sursele antice pentru a lăsa loc celor mai năstrușnice ipoteze, personajul se dovedea totuși remarcabil: Dion din Prusa amintea, în pragul războaielor lui Traian cu Decebal, de asediul îndelung și de cucerirea cetăţii Olbia de către regele get, Strabon îi atribuise un adevărat imperiu, arche, și o reformă politico‑religioasă care deschidea calea către nesfârșite speculaţii.
Săpăturile din Munţii Orăștiei scoseseră la iveală, începând de prin anii ’30, o impresionantă salbă de citadele, încununată de monumentele unice în Europa de la Grădiștea Muncelului. Acestea au fost identificate drept vestigii ale Sarmizegetusei Regia, capitala lui Decebal, a cărei construcţie ar fi început însă în vremea lui Burebista, considerat de istorici prestigioși, în frunte cu Constantin Daicoviciu, drept rege al dacilor intracarpatici care și‑ar fi extins stăpânirea spre sud, vest și est, până la Olbia și în Dobrogea.
O inscripţie grecească de la Dionysopolis, repede devenită celebră, îl numea pe Burebista „cel dintâi și cel mai mare dintre regii Traciei“ și amintea de tratativele pe care acesta le dusese, prin intermediul grecului Acornion, cu Pompeius Magnus în pragul confruntării finale a acestuia cu Caesar: dintr‑o dată, lumea getică ieșea din anonimat și devenea parte a marii istorii universale! O asemenea ocazie nu putea fi ratată.
Prilejul folosit pentru a conferi regelui get o dimensiune propagandistică internaţională a fost Congresul Mondial de Istorie din 1980. La San Francisco în 1975, fără îndoială în contextul acelor ani în care ţara noastră putea părea un aliat al Occidentului, propunerea delegaţiei României de organizare la București a viitorului congres fusese acceptată. Peste cinci ani, statutul României nu mai era la fel de favorabil, dar mașinăria organizatorică nu mai putea să dea înapoi, drept care, în august 1980, peste 3.000 de participanţi din majoritatea ţărilor lumii s‑au întâlnit la București.
Aici, în uvertură, ei au avut parte de celebrarea cu mare pompă, într‑o sesiune specială organizată în marginea Congresului Mondial, de comemorarea a 2050 de ani de la întemeierea de către Burebista a statului unitar şi centralizat geto‑dac.
Falsurile stridente ale acestei comemorări priveau însăși justificarea cronologică a jubileului, 2050 de ani, fiindcă de fapt data exactă a începutului domniei lui Burebista (ca și, de altfel, data precisă la care moare asasinat de un complot de curte) nu este și nu poate fi cunoscută: Strabon vorbește, destul de vag, de o vreme nu cu prea mult anterioară celei când își scria el opera, care trebuie deci să fie situată cândva în primul sau al doilea sfert al sec. I a. Chr.
Decretul lui Acornion ne dă în schimb certitudinea că regele era în culmea puterii sale mult mai târziu, abia în anii războiului civil dintre Caesar și Pompei, la începutul deceniului al cincilea al secolului. Nici o sursă nu ne dă dreptul să numărăm fix 2050 de ani de la întemeierea regatului până în 1980, la Congresul Mondial de Istorie. Dacă ne gândim mai bine, chiar și cuvântul întemeiere se cuvenea a fi definit mai întâi, și doar apoi utilizat.
Pe de altă parte, statul unitar și centralizat rămâne o expresie cu totul anacronică în contextul istoric al sec. I a.Chr. Această formulă oficială exagera hiperbolic indiciile – de exemplu, numismatice – referitoare la o anume acţiune unificatoare a lui Burebista, ale cărei detalii și dimensiuni ne scapă iremediabil. Din nou, decretul lui Acornion sugerează existenţa unei ierarhii de curte inspirată de regatele elenistice contemporane, dar chiar și acestea din urmă erau departe de a corespunde epitetelor de unitar și centralizat.
Cu atât mai puţin merita asemenea calificative acea arche a lui Burebista care s‑ar fi întins din ţinuturile celţilor de la Dunărea de Mijloc până la Marea Neagră, fragmentându‑se însă imediat după dispariţia fondatorului ei.
Numeroase indicii înclină către teza unei formaţiuni getice a lui Burebista cu baza în Câmpia Munteană sau chiar în Dobrogea – singura teză care ar da seama de politica pontică a regelui comemorat cu atâta pompă. Dar obstinaţia cu care capitala geto‑dacă era plasată, fără a admite vreo discuţie, în Munţii Orăștiei era și ea determinată politic și menită să deschidă calea unei noi bătălii istoriografice și mai ales politice pentru Transil­vania.
Ireden­tismul maghiar, tolerat – de fapt chiar susţinut – de regimul comunist din Ungaria ca diversiune, se întâlnea astfel cu naţio­nal‑ceaușis­mul româ­nesc, într‑o confruntare care va deveni tot mai stridentă pe măsura deteriorării sistemului însuși.
Obsesia ambilor fraţi Ceaușescu – Nicolae și Ilie, ca și a cercului de istorici oficiali ai partidului din Secţia de Propagandă a CC al PCR, de la Institutul de Istorie a PCR sau de la cel de Istorie și Teorie Militară, de a împinge cât mai adânc în istorie rădăcinile prezentului era vizibilă în acest episod, cum avea să devină vizibilă și în ridicola bătălie pentru antedatarea perioadei de formare a limbii și poporului român, dacă se putea încă din paleolitic.
Pretenţiile semidocte cu privire la limba dacilor – mai latină decât orice latină din Peninsulă, în viziunea tracomanilor – resurgenţa celor mai împătimite și fanteziste constructe, ca „Dacia preistorică“ a lui Nicolae Densușianu – toate se însumau într‑un protocronism menit să singularizeze destinul „geto‑dacilor“ în lumea antică, tot așa cum politica ceaușistă ar fi trebuit să singularizeze – prin excelenţă, desigur ‑ România acelor ani. Pe scurt, jubileul Burebista nu era o manifestare știinţifică, era o expresie a politicii ceaușiste vag travestite în simpozion.
Nu pot încheia aceste rânduri înainte de a adăuga că, spre onoarea breslei, prea puţini dintre adevăraţii arheologi și istorici ai Antichităţii au participat la acest ignobil efort de falsificare a trecutului. Tot astfel cum și dintre lingviști nu s‑au găsit susţinători ai tezelor emfatic clamate de corul de activiști și alţi impostori care, fără o boabă de informaţie cu privire la vechile limbi ale continentului european, își descoperiseră subit bizare vocaţii de specialiști în limba traco‑dacică.
Majoritatea covârșitoare a profesio­niștilor, care nu aveau cum să evite subiectul „Burebista“, sau pe cel al substratului tracic al limbii române, le‑au tratat cu bună măsură critică și cu decenţă, lăsând pe seama politrucilor transformarea regelui get în cel dintâi portret din galeria de tablouri închinate strămoșilor dictatorului

Turism


Un weekend la cabana...dictatorului

VIDEO Soţii Ceauşescu sunt deshumaţi astăzi în Cimitirul Ghencea
Acesta vrea să afle dacă cei doi sunt îngropaţi în cimitirul Ghencea Militar, întrucât Zoia Ceauşescu a încercat să demonstreze că părinţii ei nu sunt îngropaţi la acest cimitir. "Nu era nevoie de nicio aprobare. Trebuia o aprobare doar pentru

Domeniul lui Nicu Ceausescu ...


Cine vrea sa vada ori sa stea in cuibusorul lui Nicu Ceausescu de la Saliste, Sibiu, poate da o fuga vara asta. Domeniul printisorului isi ... detalii »

Nicuşor Ceauşescu agăţa minore prin restaurante de lux

Cine a profitat de cultul lui Ceauşescu?



Pentru liderul comunist, cultul personalităţii a fost un model de ineficienţă. Popularitatea sa, imensă la sfârşitul anilor ’60, s‑a spulberat cu totul în 20 de ani. În schimb, cultul personalităţii s‑a dovedit extrem de profitabil pentru cei care l‑au întreţinut.
Cultul personalităţii în „cazul“ Nicolae Ceauşescu este unul dintre cele mai fascinante capitole din istoria comunismului românesc – aceasta astăzi, pentru că în epocă a fost unul dizgraţios, care a atras asupra României şi românilor (mai ales în anii ’80) ironiile şi consternarea lumii libere.
Din acest punct de vedere, cazul Conducătorului României socialiste (1965 – 1989) rămâne unul demn de manualele de ineficienţă politică. Nicolae Ceauşescu era, la finele anilor ’60, un lider efectiv popular la el acasă – atingând probabil o cotă de credibilitate unică până atunci în istoria comunismului autohton. Ei bine, viitorii „arhitecţi ai cultului“ lui Ceauşescu au lucrat, de fapt, împotriva acestei stări de fapt promiţătoare.
În următorii 20 de ani, cultul personalităţii, care a început aproape imediat după gestul curajos din 21 august 1968, de condamnare a intervenţiei sovietice în Cehoslovacia, n‑a adus nimic benefic credibilităţii liderului român. Doar a accentuat impresia din ce în ce mai pregnantă de caricaturizare involuntară a unui om de care speranţele românilor, în vara lui 1968, se legaseră sincer. Deloc paradoxal, la apogeul cultului personalităţii (adică ultimii ani ’80) Ceauşescu era mult mai puţin popular în România decât fusese mai înainte ca acest cult să înceapă.
Cum a fost posibil? De ce a fost posibil? Iată întrebări pe care trebuie să ni le punem, pentru că această industrie a elogiului care a fost cultul personalităţii Conducătorului în anii ’70 şi ’80 vorbeşte, desigur, despre Nicolae Ceauşescu, despre ambiţiile şi complexele sale – dar, mai ales, ea vorbeşte despre noi, societatea românească în care acel Ceauşescu a devenit posibil.
Rădăcinile cultului Conducătorului

În opinia mea, cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu are trei surse de alimentare:
1) „tradiţia naţională“ – vezi, de exemplu, cazul regelui Carol al II‑lea. Personal, nu cred că acest monarh a avut un autentic „cult al personalităţii“ (deşi se pot găsi cu uşurinţă artefacte care seamănă până la identitate cu cele din cazul Ceauşescu).
La Carol al II‑lea se manifestă mai curând un anume „mit al Conducătorului“ – care este parte integrantă, cred, din cultura noastră politică. Românii au o anumită manieră de a se raporta la cei care‑i conduc şi agreează mai cu seamă liderii care ştiu să‑şi impună autoritatea („mâna de fier în mănuşa de catifea“). Mitul Conducătorului nu este toxic prin el însuşi (şi americanii, şi evreii, francezii ş.a. au cultul „părinţilor fondatori“, „eroilor“ etc.). Deosebirea, în cazul nostru, este că deseori începem mitificarea personajelor cât ele sunt încă în viaţă – precum cazul lui Carol al II‑lea, ulterior Ceauşescu. De remarcat: regimurile autoritare sunt un teren fertil pentru cultul liderului.
2) rădăcina stalinistă ‑ în imaginarul politic propus de PCR după 1968, Ceauşescu a ocupat, de fapt, locul pe care Stalin îl deţinuse aici la începutul anilor ’50. Omniscient şi plurivalent, Conducătorul – Ghid ‑ Protector, căpăta calităţi cvasi‑divine. O posibilă explicaţie? În România preponderent ortodoxă de după 1948 (ca şi în Rusia de după 1918), Dumnezeu a fost scos forţat din ecuaţia socială, dar sentimentul religios (nu foarte rafinat) al populaţiei nu a putut fi eradicat peste noapte.
În plus, „militantul viril“ este (după modelul lui Stalin) un ethos discursiv propriu tuturor partidelor comuniste1. Ca şi în cazul lui Stalin – al cărui cult s‑a dezvoltat în anii ’30 într‑un climat de insecuritate, când URSS se autodescria ca fiind înconjurată din toate părţile de inamici – cultul lui Ceauşescu are şi el la bază inclusiv o insecuritate manifestă: posibila ameninţare a URSS‑ului lui Brejnev (în anii ’70) la adresa unui lider român rebel şi „independent“2.
Pierzându‑şi legitimitatea în faţa Moscovei, Ceauşescu (şi garnitura sa) va încerca să‑şi întărească legitimitatea în interior, acasă. Cultul personalităţii sale va fi excrescenţa acestei dorinţe mereu sporite de legitimare.
3) modelul asiatic. Vizita efectuată în câteva ţări din Asia (mai ales China şi Coreea de Nord), în 1‑24 iunie 1971, îl marchează profund pe Ceauşescu. Mulţi văd aici explicaţia „tezelor din iulie ’71“, care aveau să pună capăt promiţătoarei liberalizări începute în 1965.
Aceasta e o explicaţie cu care nu sunt de acord, din două motive. Întâi, Ceauşescu şi‑a lansat propria „revoluţie culturală“ nu în 1971, ci în 1968 – numai că atunci opinia publică (internă şi externă) a înregistrat mai curând fronda lui antisovietică. În al doilea rând, oricum, Mao Ţe Dun sau Kim Ir Sen nu pot fi acuzaţi de „devierea“ lui Ceauşescu din simplul motiv că ei au fost vizitaţi de mai mulţi lideri comunişti, dar nici unul dintre aceştia din urmă nu şi‑a construit acasă un cult similar celui ceauşescian.
Creatorii şi beneficiarii
Aşadar, se poate spune că – măcar în parte – cultul lui Ceauşescu apărut odată cu anii 1968‑’69 a jucat iniţial şi rolul unei forme de rezistenţă la adresa Moscovei. Mesajul ce se dorea transmis era acela că în spatele lui Ceauşescu se află un partid şi un popor care‑l susţin neabătut.
Dar, de‑a lungul anilor ’70 şi mai ales în teribilii ani ’80, cultul liderului a depăşit orice limite raţionale, căzând în ridicol şi autopastişă. O altă precizare necesară: acest cult nu este, propriu‑zis, creaţia lui Ceauşescu. Ci a unei armate de activişti, artişti, oameni de litere şi ziarişti care, din pur interes – şi mai puţin din convingere – şi‑au dat seama că slăvirea Conducătorului poate deveni o afacere profitabilă.
Ceauşescu, îmbătat de putere şi incapabil să discearnă absurdul situaţiei, a fost doar destinatarul cultului personalităţii. Dar autenticii beneficiari au fost cei care, de pe urma cultului, au câştigat bani, poziţii sociale, vize în paşaport ş.a.m.d.
Cine a comandat poemele şi tablourile?

Un lucru e clar: Ceauşescu nu s‑a pictat singur şi nici nu şi‑a dedicat poeme scrise de el. Adevărul este că nici măcar nu a pozat vreunuia dintre zecile de pictori care l‑au imortalizat în tablouri. Artiştii care doreau să facă opere înfăţişându‑l pe Conducător se inspirau din fotografii – multe dintre ele gata retuşate, furnizate de laboratorul foto oficial aflat într‑o aripă a Casei Scînteii, acelaşi care furniza cele mai multe poze presei române.
Artişti plastici şi poeţi, compozitori sau realizatori TV au demarat o aiuritoare competiţie pentru favorurile liderului (şi pentru banii statului). Aniversările liderului devin adevărate târguri în această industrie a slugărniciei. Primul „volum omagial“ dedicat lui N. Ceauşescu apare în ianuarie 1973, iar în următorii 15 ani vor apărea altele, la multe edituri din ţară.
Unii autori, veleitari, se zbat să ajungă între paginile lor; alţi autori, mai cunoscuţi, sunt publicaţi acolo fără să li se ceară acordul. La Congresul al XI‑lea al PCR (1974), un delegat, Gheorghe Cioară, propune alegerea pe viaţă a lui Ceauşescu în fruntea partidului – ceea ce liderul refuză, mărinimos. Aniversarea vârstei de 60 de ani a Conducătorului (ianuarie 1978) declanşează o beţie a cuvintelor (sau imaginilor) fără precedent. „Cârmaci înţelept“, „conducător vizionar“, „strateg genial“, „stegar viteaz“, „al nostru Erou“, „Eroul naţiunii“, „neobosit Erou“, „cel mai de seamă Erou printre eroii neamului“, „Eroul păcii mondiale“, „ctitor de geniu“, „carpatic scut“, „simbol viu al năzuinţelor“, „stejar de vis, de‑avânt, de omenie“, „vântul care mişcă pădurea“, „marele tribun al neamului“, „fiu luminat al patriei“, „titan modern“, „marele contemporan“, „fondatorul României socia­liste“ – acestea şi alte formule de gen vor face carieră, într‑o spirală a elogiului ce atinge aberaţia.
O Dacie pentru un tablou
În toamna lui 1977, pictorul Constantin Piliuţă realizează un tablou emblematic: sub titlul „Eroii neamului“, în pictură se vede Ceauşescu stând la o tribună, iar în spatele lui apar Burebista, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. I. Cuza şi Nicolae Bălcescu – adică două milenii de Istorie îşi dau mâna pentru a legitima Conducătorul socialist al prezentului. Atunci sau în anii următori, artişti precum Ion Jalea, Sabin Bălaşa, Viorel Mărgineanu (primul pictor al „Casei din Scorniceşti“), Dan Hatmanu (autorul unui stupefiant tablou în care Ceauşescu ciocneşte un pahar cu Ştefan cel Mare!), Ion Bitzan, Vasile Pop Negreşteanu, Eugen Palade, Corneliu Brudaşcu, Eftimie Modâlcă, Valentin Tănase ş.a. se întrec în a‑l surprinde pe lider în cele mai avantajoase ipostaze.
Sursa lor de inspiraţie sunt fotografiile puse la dispoziţie de un laborator special din incinta Casei Scînteii (cel care retuşa imaginile foto pentru ziare şi Agerpres). Un tablou cu Ceauşescu bine făcut putea aduce artistului între 40 şi 60 de mii de lei (un autoturism Dacia costa în acei ani circa 70.000 de lei), în măsura în care el era achiziţionat de stat şi trimis în instituţii din ţară sau ambasade din străinătate. Treptat, în lumina cultului intră şi soţia liderului, Elena Ceauşescu.
Din vorbe, culori şi imagini, lui Ceauşescu i se construiesc mai multe faţete mitice: revoluţionarul de profesie; teoreticianul unei noi ordini mondiale; campionul păcii; arhitectul unei noi Românii; eroul independenţei; garantul unităţii naţionale; cel mai iubit fiu – sau părinte – al naţiunii ş.a.
Toate aceste complimente au fost înşelătoare şi contraproductive. În loc să‑l apropie de popor, cultul personalităţii l‑a făcut pe Ceauşescu indezirabil în inima şi mintea propriilor supuşi.
Astfel încât în decembrie 1989, la doar o lună după ce fusese reales în unanimitate în fruntea PCR, Ceauşescu şi soţia lui aveau să fie abandonaţi la marginea unui câmp. Iar ultima culoare a vieţii lor avea să fie roşul propriului sânge, la picioarele unui zid muşcat de gloanţe.

Valentin Ceauşescu, război crunt pe avere




22:00Fiul cel mare al lui Nicolae Ceauşescu este acuzat de Muzeul de Artă că vrea să pună mâna pe unele opere de artă care aparţin statului român.

Elena Ceauşescu: „Daţi-l afară pe Ţopescu din TVR!"



Fost sportiv de performanţă, Cristian Ţopescu, cel care comentează de peste 35 de ani cele mai importante evenimente din sportul românesc, spune că în epoca dueliştilor oamenii puneau capăt unui conflict printr-o confruntare faţă-n faţă, nu ca acum, când diferendele se „rezolvă“ cu lovituri pe la spate.

Ce perioade importante din istoria sportului aţi trăit?

Am trăit peste 40 de ani în sport şi 35 de ani în Televiziunea Română, ocupându‑mă de sport. Deci, cred că pot face o caracterizare cât de cât apropiată de realitate. Până în anii ’80 s‑au obţinut performanţe care au rămas în istoria sportului românesc şi pe care am avut şansa rară în cariera unui comentator sportiv de a le comenta personal.

Mă refer la Campionatul Mondial de Fotbal, Mexic ‑ 1970, la două finale de Campionat Mondial de handbal masculin, câştigate de echipa României, în 1970, la Paris, şi în 1974, la Berlin, o finală a Cupei Davis, în care a ajuns echipa României, adversară fiind echipa Statelor Unite ale Americii, cu celebrul cuplu Ţiriac‑Năstase, pe care l‑am însoţit la numeroase partide, comentându‑le meciurile. Finala Cupei Davis a fost în 1972.

Apoi, seara magică a Nadiei Comăneci, la Montreal, în 1976, prima notă maximă din istoria gimnasticii mondiale. Făcând apoi un salt peste timp, într‑o altă perioadă a sportului românesc, cea de după Revoluţie, când amintirea cea mai pregnantă pentru mine a fost Campionatul Mondial de Fotbal din SUA, 1994, când echipa României s‑a clasat printre primele ţări ale lumii, performanţă pe care, cel puţin cât voi trăi eu, echipa noastră de fotbal nu o va mai repeta.

La toate aceste evenimente la care am fost martor şi comentator, aş adăuga cinci campionate mondiale de gimnastică, câştigate de echipa feminină a României, şase campionate europene, câştigate tot de echipa feminină a României şi trei ediţii ale Jocurilor Olimpice, culminând cu cele de la Atena din 2004, câştigate tot de această echipă, antrenată pe vremea aceea de cei mai buni antrenori din lume: Octavian Belu şi Mariana Bitang.
Aţi luat parte la aproape toate evenimentele care au marcat istoria sportului românesc. Ce simţiţi vizavi de ceea ce se întâmplă astăzi cu această disciplină?
Am traversat, dacă se poate spune aşa, mai multe perioade ale sportului românesc. Pot afirma că înainte sportivii erau amatori şi îi învingeau pe profesionişti, acum sportivii sunt profesionişti şi îi cam înving amatorii. Acum se face sport pentru bani, dacă rosteşti cuvântul patriotism eşti întâmpinat cu zâmbete şi te întreabă „ce‑i asta patriotism? Asta era pe vremea lu’ cutare“, dar iată că rezultatele nesatisfăcătoare din ultimii ani dovedesc că au dispărut dragostea, pasiunea, entuziasmul, n‑a mai rămas decât partea financiară.

Până şi juniorii din diferite discipline sportive, în momentul în care sunt descoperiţi şi li se oferă un contract la o echipă, la un club, prima întrebare pe care o pun, înainte chiar de arăta ceea ce pot, este: „Cât îmi daţi?“ Să nu se înţeleagă însă că privesc în mod defetist sportul românesc.

El are încă multe resurse, românii sunt un popor cu multe talente în sport, ca şi în artă, şi aceste talente aşteaptă să fie descoperite.
Pariul după meciul România‑Argentina din 1994
Care este momentul din istoria sportului care v‑a impresionat în mod deosebit? Care a fost acea transmisie pe care aţi simţit‑o şi pe care aţi trăit‑o intens?
Trei au fost momentele: o finală de campionat de handbal din 1970, la Paris, când echipa României a câştigat după două reprize de prelungiri, printr‑un gol marcat în ultimele secunde de cel mai mare handbalist român, Gheorghe Gruia; noaptea Nadiei Comăneci din 1976 şi un meci de fotbal de la Campionatul Mondial, SUA, 1994, România‑Argentina (scor 3‑2), un meci jucat pe o temperatură de 45 de grade la soare.

Luasem foc şi eu. Locurile comentatorilor nu erau protejate nici măcar de umbrele, eram în tribună lângă ceilalţi ziarişti. După meciul acela, din cauza tensiunii meciului, pe care l‑am trăit cu toată fiinţa mea, am avut o stare puţin neplăcută în noaptea care a urmat şi la partida următoare am declarat că dacă am scăpat sănătos după meciul România‑Argentina, înseamnă că voi trăi 100 de ani. A fost o declaraţie hazoasă, riscantă şi puţin ridicolă, dar cine ştie, poate că se va îndeplini.

Puţină lume ştie că aţi participat la competiţii hipice. Povestiţi‑ne cum aţi ajuns campion naţional la sărituri peste obstacole.
Tatăl meu a fost sportiv de performanţă în echipa naţională de călărie a României, participantă la Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936. Un an mai târziu m‑am născut eu şi, cum se obişnuieşte în multe familii, taţii vor ca odraslele lor, dacă sunt băieţi mai ales, să urmeze pasiunea lor.

Tatăl meu mi‑a dat o educaţie sportivă, îndemnându‑mă să practic mai multe sporturi pentru a mă dezvolta şi căli fizic şi pentru a‑mi oferi şi o educaţie sportivă în sensul moral al cuvântului, în respectarea unor principii care în sport încă mai există şi anume: cinste, onoare, demnitate, fair‑play. Şi m‑a îndemnat, fireşte, să practic sportul hipic pe care el l‑a slujit cu onoare până la o vârstă înaintată, până la peste 60 de ani.

Am început pe un căluţ de lemn, la vârsta de 3 ani, apoi pe un ponei, la 7 ani, apoi pe un cal adevărat, la 10 ani. La 13 ani am debutat în concursurile hipice de juniori. Un alt impuls al tatălui meu a fost către armată. El a fost ofiţer de cavalerie. Cavaleria a fost desfiinţată în anii ’50 de regimul de atunci, pentru că ofiţerii de cavalerie erau consideraţi a fi o armă de elită, erau prea educaţi, prea spilcuiţi, prea plăcuţi în societate. Şi asta tocmai când tatăl meu mă trimisese la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie de la Sibiu, pe care o absolvise şi el cu mulţi ani în urmă.

Atunci s‑a pus întrebarea în familie: „Ce armă din România mai foloseşte cai?“ Singurii care foloseau caii erau grănicerii. Şcoala de Ofiţeri de Grăniceri era la Oradea. Tatăl meu m‑a transferat de la Sibiu la Oradea şi, în paralel, participam la concursurile hipice. S‑a constituit în jurul meu şi o echipă care se numea „Grănicerul Oradea“, apoi echipa a fost transferată la Giurgiu şi, câştigând două campionate naţionale, în 1960 şi 1962, am fost solicitat de Clubul Steaua.

Cu această echipă am participat la foarte multe concursuri interne şi internaţionale. În timpul concursurilor de călărie, când nu concuram, vorbeam la microfonul arenei şi prezentam pentru spectatori caii, călăreţii, întâmplări vesele, pentru a‑i atrage să urmărească cu interes aceste întreceri.
Acestea au fost începuturile dvs. ca şi comentator sportiv…
Am fost selecţionat de cineva de la Radio, se numea Corneliu Armaşu, care mi‑a propus să fac nişte reportaje de la concursurile hipice. Parcă văd şi acum: mi‑a dat un magnetofon uriaş, groaznic de greu, şi stăteam pe un colţ de arenă, când nu concuram, şi înregistram diverse reportaje pentru Radio. Le‑au plăcut reportajele şi m‑au întrebat dacă mă pricep şi la alte sporturi.

Coincidenţa a făcut că în perioada aceea eram student la Institutul de Cultură Fizică, actuala Academie Naţională de Educaţie Fizică şi Sport. La Institut am trecut prin probe teoretice şi practice la absolut toate sporturile. Am învăţat regulamentele lor, am învăţat vocabularul lor, am dat şi probe practice, la unele chinuindu‑mă din greu, de exemplu la haltere. Fiind familiarizat cu toate sporturile, am început să comentez la Radio baschet, handbal, fotbal, avându‑l drept sfătuitor pe cunoscutul radio‑reporter Ion Ghiţulescu.

În succesiunea evenimentelor, Televiziunea Română transmitea meciuri de fotbal de pe stadionul fost 23 August şi în pauzele meciurilor erau nişte demonstraţii de călărie, care plăceau publicului. Cei de la Televiziune, care întrerupeau transmisiunea în timpul pauzei au zis: „Să lăsăm să vadă lumea şi demonstraţiile hipice, să nu mai întrerupem! Dar cine să le comenteze?“ Aşa am început să comentez la Televiziunea Română şi istoria s‑a repetat, pentru că m‑au întrebat dacă nu mă pricep şi la alte sporturi. Am ajuns, fireşte, şi la fotbal. Era inevitabil.
„Daţi‑l afară din Televiziune!“
Aţi putut să practicaţi în continuare şi sportul hipic?
Pentru că nu‑mi mai ajungea timpul, am fost pus să aleg între sportul de performanţă pe care îl practicasem şi Televiziune. Cum anii trec şi în sportul de performanţă, chiar dacă tatăl meu l‑a practicat până la 60 de ani – ori eu nu îmi propusesem un asemenea obiectiv, am zis că Televiziunea este ceva de viitor.

S‑a dovedit o anticipare corectă, pentru că la ora actuală sportul hipic se zbate în mari greutăţi de ordin financiar, în timp ce Televiziunea e pe val. Am ales Televiziunea. Dar... Regretatul meu tată mi‑a dat o mulţime de sfaturi bune. De exemplu, atunci când comentam meciuri de fotbal, el îmi înregistra acasă comentariile şi pe urmă el îmi spunea: „Nu te voi lăuda niciodată! N‑am să‑ţi spun ce mi‑a plăcut, îţi spun ce nu‑mi place!“ În felul acesta având un critic, care îmi făcea observaţiile din dragoste, mi‑am corectat multe defecte, inclusiv banalele defecte de dicţie.

Făcând sport la clubul Steaua eram militar. Am avut grad militar, făcusem şi Şcoala de Ofiţeri. Tatăl mi‑a spus: „Fiule, fii atent că la Televiziune azi te place conducerea, mâine se schimbă conducerea şi nu te place, nu se ştie ce se poate întâmpla!

Rămâi în Armată, deoarece este o instituţie serioasă şi, cu timpul, prin vechime, avansezi în grad, iar când vei ajunge la anii pensiei, pensia militară e mai bună decât cea civilă. Am avut atunci şansa unui ministru al Armatei, care m‑a înţeles şi mi‑a zis: „Bine, eu te detaşez la Televiziune, dar tu rămâi militar!“
Am lucrat la Tele­­viziune fiind plătit de Armată. Încă o dată istoria a dat dreptate oamenilor înţelepţi, pentru că în 1983, când am spus ceva la un meci de fotbal, Suedia‑România, precum că: „Unii fotbalişti români care au oferte de la cluburi renumite din străinătate, ar fi bine să li se permită să joace în străinătate, pentru că ar avea de câştigat ei, cluburile, Federaţia, întreg fotbalul românesc...!“

Primul ministru de atunci a sunat‑o pe „tovarăşa de la Cabinetul 2“ şi i‑a comunicat: „Ţopescu a îndemnat tinerii din România să plece din ţară“. „Tovarăşa de la cabinetul 2“ a spus: „Daţi‑l afară din Televiziune!“

Încă o dată sfaturile tatălui dvs. v‑au fost de folos...
M‑am întors frumos în Armată, la Clubul Steaua, de unde plecasem. Am lucrat în biroul de presă de aici, apoi am lucrat pe lângă echipa de fotbal Steaua, în perioada de aur, când a câştigat Cupa Campionilor Europeni la Sevilla, în 1986.

N‑am suferit decât din punct de vedere moral, pentru că m‑au despărţit de o ocupaţie, nu o pot numi meserie, pe care o practicam cu pasiune. Pe urmă, a venit Revoluţia şi, în 1990, şeful meu de atunci de la secţia de fotbal, un mare handbalist, Cristian Gaţu, mi‑a zis să mă întorc în Televiziune.

Că veni vorba de momente istorice, în ce perioadă istorică v‑ar fi plăcut să trăiţi?
În perioada cavalerilor, care rezolvau diferendele prin dueluri, nu prin lovituri pe la spate. Duelul era, fie că se petrecea cu săbii sau cu pistoale, o confruntare faţă în faţă şi se rezolva pe loc. Acum, duelurile s‑au transferat din faţă‑n faţă în învăluiri şi lovituri pe la spate.
Aveţi un personaj în istorie pe care îl admiraţi?
Nu neapărat pentru faptele de vitejie, că n‑au fost prea multe, dar pentru ceea ce a însemnat într‑o perioadă scurtă în istoria României, l‑aş menţiona pe Alexandru cel Bun. Mi‑a plăcut mult inclusiv felul cum i se spunea: „Alexandru cel Bun“. Câţi domnitori buni am mai avut noi în ultima vreme?
Şi la istorie? Ce note aveaţi?
7, 8, mai aveam şi câte un 9... Sub 7 nu coboram. Dar materiile mele preferate în şcoală, în afară de sport, au fost geografia şi chimia. Eu am făcut o şcoală medie tehnică de chimie, care ar fi trebuit să mă ducă mai departe spre Facultatea de Chimie. Dar apărând influenţa tatălui meu care mă trăgea către sport şi către Armată, am renunţat să continui drumul spre Facultatea de Chimie şi am plecat la Şcoala de Ofiţeri. Mă încântau orele în care amestecam coloranţii în eprubete.

Recunosc că nu prea m‑am împăcat cu matematica. Îmi plăcea şi istoria, pentru că e ca o poveste. Citesc acum despre viaţa lui Winston Churchill, care e fascinantă, deşi au trecut peste 50 de ani de la moartea lui.

Articol complet

Culisele procesului lui Nicu Ceauşescu


19:41Fiul cel mic al dictatorilor a fost făcut vinovat pentru cei 99 de morţi ai Revoluţiei de la Sibiu. Pe Nicu Ceauşescu, Revoluţia din decembrie 1989 l-a prins beat. Noua putere instalată după execuţia cuplului dictatorial a avut grijă să-l scoată, definitiv, din joc pe „prinţişor".

Ceauşescu voia eliminarea jurnaliştilor de la Europa Liberă



"Am părăsit România pentru că Nicolae Ceauşescu mi-a cerut să-i elimin pe cei mai cunoscuţi jurnalişti ai postului de radio Europa Liberă", este mărturisirea făcută pentru prima oară de fostul şef al spionajului românesc, Ion Mihai Pacepa. Dezvăluirea apare în cartea sa, "Orizonturi roşii", care va ieşi pe piaţă în mai.

Astăzi, 26 ianuarie, Nicolae Ceauşescu ar fi împlinit 92 de ani
CEAUŞESCU, IEŞI DIN GROAPĂ



Ceauşescu, ieşi din groapă Să vezi Ţara cine-o sapă Cine te-a slujit pe tine Minte azi fără ruşine Şi trăieşte şi mai bine Mai fă tu o şmecherie Pune mîna şi învie Însă fără Naşparlie Şi mai ţine-o cuvîntare Să dea toţi în gălbinare Şi mai dă-ne un decret Să dea toţi în diabet Te-aşteaptă românii toţi Să mături Ţara de hoţi Hai, Nea Nicu, dă din mînă Să-i sperii o săptămînă Pe tîlhari şi derbedei Pe smintiţi şi pe mişei Citeste mai mult...

Universitatea din Nisa mentine titlul de "Doctor Honoris Causa" acordat lui Nicolae Ceausescu

Un deputat francez a refuzat titlul de “Doctor Honoris Causa" al Universitatii din Nisa pentru ca distinctia i-a fost oferita, in 1975, si fostului dictator roman Nicolae Ceausescu, fara a fi retrasa. Deputatul francez Lionnel Luca, al carui tata a avut origine romana, a refuzat sa raspunda invitatiei Universitatii din Nisa, care dorea sa ii acorde titlul de “Doctor Honoris Causa". Lionnel Luca, membru... continuare »

Cum a văzut Valentin Ceauşescu Revoluţia - un interviu în The Irish Times




Un om simplu, îmbrăcat în blugi şi cu un pulover lejer, fumând ţigară după ţigară, mergând prin Bucureşti fără limuzină şi bodyguarzi. Acesta este Valentin Ceauşescu, omul cu care s-au întâlnit ziariştii de la The Irish Times într-o cafenea.

Elena Ceauşescu, cea mai rea primă doamnă
Pentru relevanţa documentarului, Joel Soler şi Angela Crăciun auintervievat mai multe persoane care au cunoscut-o pe Elena Ceauşescu. "Am obţinut mărturii intime despre ea. Opiniile sunt foarte variate. Toate aceste femei au avut o viaţă alături de soţii lor dar au avut şi o viaţă

Conturile lui Ceauşescu şi lovitura de stat




În procesul de la Târgovişte, procurorul Dan Voinea şi judecătorul Gică Popa i-au acuzat pe Ceauşeşti că au dosit ba 400.000 de dolari, ba 400 de milioane sau un miliard de dolari!Articol complet

Ce s-a ales de Garda pretoriana a familiei Ceausescu

Nicu Ceauşescu - înjunghiat, umilit, arestat

De ce nu a vrut Ceauşescu metrou în Drumul Taberei
Deşi trebuia să transporte clasa muncitoare din cartierele dormitor spre platformele industriale, ... [Citeste]

Petru Popescu: "M-am despărţit de Zoia pentru că mi-era frică de Ceauşescu"



Este
autor de romane şi scenarii şi, deopotrivă, personaj în romanul pe care
viaţa l-a alcătuit despre şi pentru el. S-a întors, după 30 de ani, la
scrierea în limba natală, o dată cu romanul "Supleantul". S-a simţit
atât de bine, încât plănuieşte să continue să scrie în română şi să-şi
împartă tot mai constant existenţa între cele două case ale lui ­
America şi România. Într-o discuţie "verde-n faţă" cu Marius Tucă,
Petru Popescu vorbeşte despre personajul Petru Popescu, despre
laşitatea bărbaţilor în dragoste, despre motivele pentru care a scris
romanul "Supleantul" după moartea lui Zoia Ceauşescu şi despre ce a
ales să nu o mai vadă niciodată de la momentul fugii sale din ţară.

Misterele de la Snagov