Ceausescu[v=]

Care era planul de asasinare a lui Nicolae Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu a fost premiant în şcoala primară
Cât a trăit şi după moarte, despre Ceauşescu s-au făcut filme, s-au scris sute de cărţi şi nenumărate articole. S-au pus în circuitul pu­blic interviuri şi memorii mai mult sau mai puţin alterate de schemele adevărului partinic,... Citeste articolul

Ceauşescu nu a vrut ca Elizabeth Taylor să joace în...

Succesul internaţional de care s-a burat filmul "Dacii", regizat de Sergiu Nicolaescu, a atras atenţia studiourilor Columbia care şi-au manifestat interesul de a alătura părţii române în producerea filmului "Mihai Viteazul". Americanii au propus o distribuţie de vis pentru acest film din care făceau parte: Orson Welles – împăratul Rudolf, Laurence Harvey – sultanul turc, Elisabeth Taylor şi Richard Burton – cuplul Bathory, iar Kirk Douglas şi Charlton Heston concurau pentru rolul lui Mihai Viteazul, însă după cum povesteşte regizorul filmului, Sergiu Nicolaescu, Nicolae Ceauşescu s-a opus.

"Când m-am hotărât să fac „Mihai Viteazul“, americanii au auzit de acest lucru. Îmi aduc aminte că a fost o luptă grea, dusă de Titus Popovici şi de mine, pentru a realiza acest film.

După succesul internaţional al filmului „Dacii“, firma americană Columbia a confirmat dorinţa de a produce filmul, alături de noi. Îmi dădeau nişte actori fabuloşi: Orson Welles – împăratul Rudolf, Laurence Harvey – sultanul turc, Elisabeth Taylor şi Richard Burton – cuplul Bathory, iar Kirk Douglas şi Charlton Heston concurau pentru rolul lui Mihai Viteazul. În plus, americanii ofereau 4 milioane de dolari pentru producţia filmului.

Cu aceşti bani filmul ar fi fost de patru ori mai bogat. Eram constrâns de timp. În ultima zi, m-am dus la Comitetul Central, la Niculescu-Mizil, care era secretar, am rămas în birou, iar el s-a dus la Ceauşescu să obţină aprobare. Mi-a zis că e în regulă. Trebuia să zbor cu avionul în ziua aceea. După ce am primit aprobarea, m-am urcat în avion. Avionul a plecat. Pe pistă, în timp ce se ridica de la sol, a apărut o maşină. Cineva a urcat în avion şi mi-a spus să cobor.

Am fost dus la Comitetul Central şi acelaşi Niculescu-Mizil mi-a spus că nu se mai aprobă. Totul s-a spulberat când Ceauşescu a hotărât să fie făcut numai cu actori români. Despre această întâmplare, Titus Popovici mi-a povestit că Mircea Albulescu ar fi făcut o scrisoare să nu se facă filmul cu actori americani. În realitate, se pare că a fost însuşi Titus Popovici, pentru că s-a mai repetat povestea. El bănuia că în momentul în care americanii iscălesc contractul urmau să facă modificări şi aruncau în aer subiectul pe care el îl scrisese", povesteşte într-un interviu pentru HISTORIA, regizorul Sergiu Nicolaescu.

Ce aveau în comun Nicolae Ceauşescu şi Gaddafi?

Evenimentele ce tocmai se petrec în Libia au determinat tot mai multe voci din presa internaţională să îl compare pe liderul libian, Muammar al-Gaddafi, cu dictatorul român Nicolae Ceauşescu. Şi, totuşi, cum s-au înţeles cei doi lideri autoritari? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: exemplar. Stimă şi încredere reciprocă, vânători încheiate tragic, comenzi teroriste la „pachet” pentru „Carlos Şacalul” şi multe altele îi uneau pe cei doi şefi de stat.

Începutul relaţiilor bilaterale la nivel înalt între cele două state a fost unul destul de zbuciumat. În vara anului 1973, maiorul Abdel Salam Jalud, al doilea om de stat din Libia, face o escală în România, întorcându-se de la Moscova. Este primit de Nicolae Ceauşescu cu care va avea o convorbire de peste şase ore. Motivul pentru care convorbirea a durat aşa de mult a fost diferenţa de opinii între cei doi pe tema Israelului. La momentul întâlnirii, România era singura ţară din blocul comunist care mai întreţinea relaţii diplomatice cu statul evreu. Maiorul Jalud venise cu directiva primită de la Gaddafi pentru a încerca să îl convingă pe Ceauşescu să rupă relaţiile cu Israelul, reproşându-i totodată liderului român iniţiativa de a înlesni unele tratative directe de pace arabo-israeliene. Neobţinând nicio concesie din partea lui Nicolae Ceauşescu, Abdel Salam Jalud a omis a-i mai transmite acestuia invitaţia lui Gaddafi de a vizitat Libia.
Gaddafi, Ceauşescu şi bomba atomică


O vânătoare încheiată tragic


«O bubuitură puternică de armă»


Pacepa - în vizorul lui Carlos


Ultima întâlnire

Daniela Vladescu - "Nu regret nimic din viata mea"

Stralucita interpreta de muzica lirica, a atras atentia lumii mai putin prin performantele vocii ei, decat prin nefericita poveste de dragoste pe care a trait-o cu Nicu Ceausescu, cel mai mic dintre fiii fostului dictator al Romaniei. Hartuita si neinteleasa de presa, Daniela Vladescu a tras porti grele peste povestea ei de iubire, dedicandu-si viata muzicii.




- Sunteti una dintre cele mai indragite soprane ale Romaniei, cu multe aparitii pe scena si la televizor. Cu toate astea, despre debutul dvs. in muzica se stie foarte putin. Cum v-ati descoperit vocatia?

- Mama mea avea o voce foarte frumoasa, dar, conform principiilor epocii, bunicul a decis ca a avea o artista in


familie nu era cel mai potrivit lucru pentru timpurile de-atunci, asa ca nu i-a dat voie sa imbratiseze aceasta cariera si a trimis-o la ASE. In ce ma priveste pe mine, cand am inceput sa merg copacel, am fost data la gradinita unde directoare era o matusa a mea. Urmarindu-ma indeaproape, a remarcat ca la ser


bari cantam frumos si curat. Ce mare bucurie pentru mama! Asa s-a hotarat ca Danuta sa faca muzica. Ceea ce si mie mi-a placut. Dupa gradinita am mers la scoala de muzica, apoi, impulsionata si de profesorii care mi-au spus ca am glas frumos si ca stiu muzica foarte bine, am decis sa merg mai departe la Conservator.

- Nu v-ati gandit nici o secunda la un alt drum?

- Ba da, as fi putut sa fac matematica. Aveam o minte foarte agera. Poate l-am mostenit pe tata, care a fost matematician. Si imi si placea matematica. Totusi, am mers pe varianta muzicii. Tin minte ca am fost sapte candidate pe un loc. Eu eram cea mai mica dintre ele, avand numai 18 ani. Am intrat insa prima pe lista. Si tot prima am si absolvit. De altfel, in anul V de Conservator am dat concurs la Teatrul de Opereta din Brasov, unde mi-am inceput cariera.

- Ca sefa de promotie nu puteati lua Bucurestiul?

- Bucurestiul era pe vremea aceea un oras inchis pentru teatre, ca stagiar nu puteai sa intri direct pe o scena din capitala. Primeam cu totii repartitii si mergeam la teatrele din tara, in functie de medii. Atunci ne deranja aceasta situatie, dar tot era mai buna decat cea de azi, cand bietii absolventi, pur si simplu, nu au unde sa se duca. Fie nu mai sunt posturi, fie sunt blocate de la minister. Dar Brasovul a fost doar o perioada de trecere. Am plecat acolo si

In spectacolul "Printesa circului", la Teatrul Muzical din Brasov




- Care sunt cele mai frumoase amintiri de pe scena?

- Dumnezeu a fost bun cu mine, pentru ca mi-a dat sansa de a lucra primele roluri cu maestrul Jean Ranzescu, care era unul din marii nostri regizori de opera. Sub bagheta dumnealui mi-am facut "incalzirea" cu "Motanul Incaltat", dupa care am debutat in "Rigoletto", avand alaturi niste voci colosale ale scenei romanesti, niste parteneri la care eu nici n-as fi indraznit sa visez: Nicolae Herlea, Octav Naghiu, Florin Georgescu, Florin Diaconescu, Dan Iordachescu, Lucia Cicoara si Veronica Garbu. Am avut un noroc urias sa fac primii pasi in compania acestor maestri, sa invat de la dansii ce inseamna aceasta meserie. A urmat apoi o perioada minunata, cu spectacole splendide. Iar dupa sase ani, cand in sfarsit mi-a fost permis, am mers sa dau concurs la Opera din Bucuresti si-am reusit. Am luat nota zece si am dobandit postul.

- V-a batut vreodata gandul ca poate ati fi avut o viata sufleteasca mai linistita, daca ati fi mers pe drumul matematicii?

- Dupa ce am intrat la Conservator, matematica a ramas pentru totdeauna in urma. Muzica ma acaparase cu totul. In ceea ce priveste alegerea facuta atunci si pe care am si urmat-o, nu o regret. Asa cum nu regret, de altfel, nimic din ce-am trait pana acum in viata mea.

- Prezentul cat de senin este, doamna?

- Profesional e destul de senin. Sunt solista Operetei din Bucuresti si director general al Teatrului National de Opera si Balet "Oleg Danovsky" din Constanta. Sincera sa fiu, pentru mine a fost un soc ca am fost invitata sa ma duc ca directoare la acest teatru. Pentru ca nu ma vedeam vreodata intr-un post de conducere. Si pentru ca nici n-as fi crezut ca exista oameni care se gandesc la mine cu un asemenea fel de incredere. Dar mi-am asumat acest rol si, desi suferim de lipsa de fonduri, sunt multumita ca am scos niste spectacole decente, de bun gust si care nu sunt deloc provinciale. La Bucuresti, joc in "Voievodul Tiganilor", "Paris, mon amour" si "Broadway", toate trei niste spectacole de exceptie, pe care le recomand pentru calitatea lor. De altfel, imi face placere sa spun ca Opereta din Bucuresti se gaseste intr-un redivivus miraculos. Noul director, Razvan Ioan Dinca, a reconfigurat intregul repertoriu: spectacolele clasice au fost reimprospatate, au fost introduse spectacole noi, totul este gandit astfel incat sa atraga si publicul tanar. Iar rezultatele, din fericire, se vad. La Opereta, dupa ani de zile de amorteala, jucam azi cu casa inchisa.
Pe scena Teatrului de Opereta / Foto: Agerpres (3)





- Stiu ca activitatea dvs. nu se rezuma numai la scena Operetei. Sustineti si turnee in tara. Despre ce e vorba?

- Am pus la punct un spectacol, impreuna cu colega mea, Bianca Ionescu, spectacol pe care il prezentam in tara, cu un succes care ne-a uimit si pe noi. De exemplu, la o reprezentatie la Targu Jiu, nu numai ca am avut sala plina, dar oamenii ne-au scos la rampa de patru ori si tot nu mai voiau sa ne lase sa plecam. Dupa care ne-au asteptat la iesirea din teatru, ca sa ne multumeasca pentru ca "aveau nevoie de un asa spectacol". Iti inchipui ca am fost magulite, mai ales ca noi doua suntem niste soliste de o anume varsta, care am facut meseria asta cu drag si cu profesionalism, dar nu suntem considerate un top in viata culturala romaneasca, fiindca oamenii au azi alte valori.

- In afara muzicii, mai aveti usite secrete pentru sufletul dvs.?

- In afara activitatilor artistice si a directoratului, viata mea inseamna, in exclusivitate, grija pentru animale. Nu am fundatie sau vreun ONG, sunt doar o persoana particulara care iubeste animalele si se straduieste sa le ajute. Privesc la suferinta lor si nu pot sa trec mai departe cu indiferenta. Cu atat mai mult in contextul acesta social, in care rautatea fata de animale a escaladat, ajungand la cote inimaginabile, care frizeaza barbaria. Asadar, in afara spectacolelor mele, nici macar la o piesa de teatru nu mai reusesc sa ajung. Sunt intr-o permanenta alergatura: ba ajut un pisic, ba vindec un catel, ba adun de pe drum cine stie ce vietate calcata de masina sau schingiuita. Crede-ma ca nu ma fericesc deloc pentru aceasta sensibilitate. Ea imi face viata foarte grea, dar nici nu pot sa trec nepasatoare pe langa un animal chinuit. Iar asta implica timp, forta, chiar si fizica, cheltuieli uriase de energie si de bani. Mi s-a mai reprosat, cateodata, si ca in loc sa ingrijesc un animal, mai bine as ingriji un copil. In primul rand, ca una nu exclude pe alta. Apoi, problema e ca eu nu am siguranta zilei de maine, intr-o asemenea masura, incat sa-mi asum responsabilitatea cresterii unui copil. Pentru ca un copil are nevoie de multe ca sa creasca frumos. Nu e ca un pisic pe care-l iau in casa, ii dau un pumn de boabe pe zi, ii fac vaccinul o data pe an si-n rest doar il mangai si-l iubesc. Eu muncesc din greu, in doua orase diferite, ma trezesc in fiecare dimineata la ora sase si totusi traiesc, practic, de pe o zi pe alta. N-am averi puse bine in vreun seif sau la banca, n-am afaceri. Imi asigur un minimum de confort, de viata civilizata si onorabila. Asadar, nu consider ca am dreptul sa-mi asum cresterea unui copil, pentru ca exista riscul sa dau gres, sa-l dezamagesc. Si-apoi mai e ceva: eu am deja o varsta. Cand copilul ar ajunge la scoala sau, mai departe, la facultate, eu as fi deja o batrana pensionara, care ar putea sa-l ajute din ce in ce mai putin sau deloc. Ba as putea sa-i fiu chiar o povara.

Soprana Daniela Vladescu si tenorul Alfredo Pascu




- Pentru a incheia dialogul: sunteti o faptura optimista? Cum priviti spre viitor?

- Cand ma gandesc la viitor, incerc sa-mi impletesc visele cu calculele pragmatice. Cu toata dragostea de tara mea, de cativa ani de zile, mi-am tot hranit un vis: sa-mi vand apartamentul pe care-l am aici, in Bucuresti, si casa in care au trait parintii mei, si sa-mi cumpar in Belgia, la granita cu Germania, intr-o zona cu pajisti mirifice, un teren, unde sa ma retrag impreuna cu animalele mele. Acolo aveam posibilitatea sa ma instalez intr-o relativa solitudine, adica la cativa kilometri distanta de orice alta localitate sau ferma, ca sa nu deranjez pe nimeni. Si, oricum, oamenii din partea aceea de lume iubesc, intr-adevar, animalele. Acum insa, luand in considerare climatul economic instabil de la nivel mondial, probabil ca ma voi replia si ma voi indrepta spre peisajul divin de pe langa Ramnicu Valcea. Desi imi va fi probabil extrem de dificil sa gasesc un loc izolat, departe de vecini. Din pacate, am dezvoltat o fobie a vecinilor. Ma refer la aceia pentru care animalele nu reprezinta decat niste obiecte aflate la cheremul lor, oameni care-si ucid animalele in bataie, care nu dau cainelui sa manance "ca altfel nu e rau", care nu dau pisicii sa manance "ca altfel nu mai prinde soareci"... Sper, insa. Si am incredere in Dumnezeu

Citeste tot articolul

Ce aveau în comun Nicolae Ceauşescu şi Gaddafi?

Evenimentele ce tocmai se petrec în Libia au determinat tot mai multe voci din presa internaţională să îl compare pe liderul libian, Muammar al-Gaddafi, cu dictatorul român Nicolae Ceauşescu. Şi, totuşi, cum s-au înţeles cei doi lideri autoritari? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: exemplar. Stimă şi încredere reciprocă, vânători încheiate tragic, comenzi teroriste la „pachet” pentru „Carlos Şacalul” şi multe altele îi uneau pe cei doi şefi de stat.

Începutul relaţiilor bilaterale la nivel înalt între cele două state a fost unul destul de zbuciumat. În vara anului 1973, maiorul Abdel Salam Jalud, al doilea om de stat din Libia, face o escală în România, întorcându-se de la Moscova. Este primit de Nicolae Ceauşescu cu care va avea o convorbire de peste şase ore. Motivul pentru care convorbirea a durat aşa de mult a fost diferenţa de opinii între cei doi pe tema Israelului. La momentul întâlnirii, România era singura ţară din blocul comunist care mai întreţinea relaţii diplomatice cu statul evreu. Maiorul Jalud venise cu directiva primită de la Gaddafi pentru a încerca să îl convingă pe Ceauşescu să rupă relaţiile cu Israelul, reproşându-i totodată liderului român iniţiativa de a înlesni unele tratative directe de pace arabo-israeliene. Neobţinând nicio concesie din partea lui Nicolae Ceauşescu, Abdel Salam Jalud a omis a-i mai transmite acestuia invitaţia lui Gaddafi de a vizitat Libia.
Gaddafi, Ceauşescu şi bomba atomică


O vânătoare încheiată tragic


«O bubuitură puternică de armă»


Pacepa - în vizorul lui Carlos


Ultima întâlnire

Ceauşescu şi obsesia pentru pacea mondială
Data de 6 martie 1945 reprezintă pentru România momentul instalării oficiale a primului guvern majoritar comunist din istoria acestei ţări. Impus şi controlat în totalitate de către Uniunea Sovietică, guvernul comunist condus de doctorul Petru Groza a demarat, la scurt timp după ce a fost oficializat, procesul de comunizare a statului român urmând cu fidelitate modelul stalinist. Una dintre temele predilecte adoptate de către comuniştii români de la “profesorii” lor sovietici a fost preocuparea pentru stabilirea rapidă în lume a păcii.

Anterior preluării puterii, Partidul Comunist din România înfiinţase şi susţinuse financiar diferite organizaţii şi comitete antifasciste, care militau clandestin pentru ieşirea României din războiul îndreptat împotriva Uniunii Sovietice şi schimbarea regimului antonescian, toate aceste deziderate urmând să grăbească înfrângerea Germaniei naziste şi sfârşitul războiului mondial.
În aparenţă generoase şi sincere, idealurile comuniste referitoare la pace au constituit, în realitate, un instrument eficient de propagandă în folosul Uniunii Sovietice. Evoluţia istorică a evenimentelor a demonstrat faptul că între mesajul oficial lansat de către comunişti şi practică au fost diferenţe majore. În acest sens, referindu-ne la istoria postbelică, amintim sprijinul armat acordat de către sovietici nord-coreenilor în perioada 1950-1953, reprimarea armată a “contrarevoluţiei” maghiare, sprijinul acordat nord-vietnamezilor în conflictul cu SUA, şi alte asemenea exemple.
Mesajele sovieticilor şi lupta pentru pace a României
Revenind la comuniştii români, trebuie menţionat faptul că aceştia au respectat cu stricteţe toate directivele primite de la Moscova, nefăcând altceva decât să repete mesajele sovieticilor în privinţa “luptei pentru pace”. Republica Populară Română condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej a desfăşurat o activitate ferventă în sprijinul ideii sovietice de pace, trasând tuturor categoriilor socio-profesionale diferite obiective în acest sens. După decesul lui Dej şi instalarea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc (redenumit Comunist ) Român discursul pentru pace al României a început să se distanţeze de cel sovietic. Personaj ambiţios din fire, Ceauşescu a iniţiat, încă de la debutul mandatului său de Preşedinte al Consiliului de Stat (funcţie preluată în 1967), să construiască o politică independentâ.
Pe plan internaţional, anul 1967 a consemnat o nouă confruntare militară însemnată. Aceasta a avut loc în Orientul Mijlociu, între o coaliţie a statelor arabe şi tânărul stat Israel. Rămas în istorie sub numele de “războiul de 6 zile”, conflictul arabo-israelian a reprezentat prima ocazie importantă pentru Ceauşescu de a se afirma pe scena politică internaţională.
Ceauşescu şi conflictul arabo-israelian
Încă de la începutul conflictului amintit anterior, Ceauşescu şi-a autoasumat rolul de mediator între blocul constituit de ţările arabe şi Israel. Râvnind statutul de laureat al premiului Nobel pentru Pace, dictatorul român a fost singurul şef de stat comunist care a păstrat relaţiile diplomatice cu Israelul în timpul şi după încheierea războiului. Ce se afla însă în spatele acestei neobişnuite atitudini pacifiste a conducătorului român.? Să fi fost oare vorba de considerente sincere, bazate pe un profund simt umanitar? Din păcate, o analiză mai atentă asupra evenimentelor indică faptul că Ceauşescu a fost motivat să se implice în procesul de pace din Orientul Mijlociu de o serie de interese politice şi economice, fapt lesne de înţeles, dacă luăm în considerare potenţialul economic datorat, în primul rând, bogatelor resurse de petrol – al acestei regiuni asiatice (1).
În privinţa atitudinii avute de Ceauşescu faţă de conflictul arabo-israelian, deducem faptul că acesta a dus o politică duplicitară. În cei 24 de ani cât a condus România, liderul comunist a întreţinut relaţii diplomatice cu ambele părţi, fiind primul preşedinte de stat care a recunoscut oficial existenţa Organizaţiei de Eliberare a Palestinei, fapt petrecut în 1974. Mai mult decât atât, România a fost primul stat membru al Organizaţiei Tratatului de la Varşovia care a acceptat prezenţa unei ambasade a OEP pe teritoriul său. Toate aceste fapte au făcut ca Nicolae Ceauşescu să fie un personaj agreat şi simpatizat de ambele tabere, precum şi de ţările importante din Occident, în frunte cu Statele Unite ale Americii. Se iviseră zorii gloriei politicii internaţionale ceauşiste.
Cazul Cehoslovacia
Momentul de apogeu al politicii duse de Ceauşescu în ceea ce priveşte pacea mondială a avut loc în anul 1968. În faţa a 10 000 de persoane adunate în fata sediului CC al PCR, Ceauşescu a făcut totul pentru a exalta patriotismul românilor şi pentru a intensifica sentimentul rusofob al acestora, rostind celebra să cuvântare, din care redăm următorul pasaj: “Intrarea trupelor a cinci ţări socialiste în Cehoslovacia reprezintă o greşeală şi un grav pericol pentru pacea din Europa. Este un moment ruşinos pentru istoria mişcării socialiste”(2).
România a refuzat să participe cu trupe la invazia statului cehoslovac. Opoziţia faţă de atacarea Cehoslovaciei i-a adus lui Ceauşescu un enorm capital de simpatie, atât extern, cât şi intern. Mai mult decât atât, dintre toate celelalte ţări comuniste europene, România a beneficiat de clauza naţiunii celei mai favorizate, în special din partea SUA. De asemenea, au fost întărite şi relaţiile culturale cu Occidentul. Survenită la momentul potrivit, această intervenţie publică a liderului român a ajutat România să beneficieze, pentru câţiva ani, de un important ajutor extern din partea ţărilor vestice.
Obsesia pentru pacea mondială
Ambiţia personală a lui Nicoale Ceauşescu de a se erija într-unul dintre cei mai mari promotori ai păcii mondiale nu s-a oprit după succesul răsunător din 1968. Liderul român a dezvoltat o adevărată obsesie pentru ideea de pace mondială, implicând România în toate proiectele internaţionale referitoare la acest aspect. Pe data de 8 mai 1981, cu ocazia aniversării a 60 de ani de la înfiinţarea PCR, Ceauşescu a ţinut o cuvântare amplă, în care a expus principiile şi obiectivele de bază ale politicii externe româneşti: “În activitatea sa internaţională, România socialistă pune pe primul plan întărirea relaţiilor de colaborare cu toate ţările socialiste, şi în primul rând cu vecinii săi. Acţionăm pentru depăşirea divergenţelor şi întărirea unităţii şi solidarităţii ţărilor socialiste – condiţie esenţială pentru dezvoltarea cu succes a socialismului în fiecare ţară – pentru afirmarea prestigiului său şi a ideilor socialiste în lume, precum politica de destindere, independenţă şi pace. Acordăm o atenţie deosebită relaţiilor cu ţările în curs de dezvoltare, ca o parte a politicii de colaborare împotriva imperialismului şi colonialismului. Dezvoltăm relaţiile cu ţările nealiniate, cu toate statele mici şi mijlocii [...] Aşezăm ferm la baza tuturor relaţiilor internaţionale ale României principiile deplinei egalităţi în drepturi, respectului independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în treburile interne şi avantajului reciproc, ale renunţării la forţa şi la ameninţarea cu forţa”(3).
Din discursul rostit de dictatorul român, reiese obsesia acestuia faţă de ceea ce el numea “amestecul în treburile interne ale ţării”, dorind să sublinieze cât mai ferm distanţarea de Moscova şi opoziţia faţă de orice ingerinţă în politica internă. În ceea ce priveşte relaţiile cu ţările aflate în curs de dezvoltare, trebuie precizat faptul că una dintre cele mai profitabile afaceri ale României cu ţările sărace din Africa şi Asia era, paradoxal, comerţul cu armament. În anii ’70 şi ’80, România ocupa locul patru în lume la exportul de armament, situaţie ce contrasta izbitor cu poziţia oficială adoptată de către statul român faţă de eforturile pentru dezarmare duse la nivel mondial. Acest fapt este încă o dovadă asupra faptului că în spatele propagandei desfăşurate de către statul român pentru pacea mondială se aflau, în primul rând, interese economice, mai presus decât cele umanitare.
Pacea şi cultului personalităţii lui Ceauşescu
Preocuparea lui Nicolae Ceauşescu pentru pacea mondială a constituit o adevărată politică de stat. Toate mijloacele de comunicare în masă, precum presa, radioul şi televiziunea dedicau spaţii ample pentru preluarea, difuzarea şi, acolo unde era cazul, dezvoltarea discursurilor ţinute de liderul român despre subiectul amintit anterior. Mai mult decât atât, Editura Politică se specializase în tipărirea tuturor discursurilor ţinute de Ceauşescu şi editarea acestora sub formă de cărţi. Se contribuia, astfel, şi la promovarea cultului personalităţii lui Ceauşescu. O asemenea carte, apărută în anul 1987 la editura menţionată mai sus, are un titlu sugestiv: Contribuţia României, a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu, la lupta pentru dezarmare şi pace. În capitolul intitulat Asigurarea unui climat internaţional de pace şi conlucrare- exigenţă a luptei pentru înfăptuirea cu succes a programelor de dezvoltare socială şi economică a României. Legătura dialectică dintre politica internă şi externă a partidului şi statului nostru se fac referiri ample şi laudative la adresa “iubitului conducător” şi a priceperii cu care acesta conducea România pe drumul păcii şi colaborării internaţionale: «Angajată cu toate forţele sale creatoare în uriaşul proces al edificării orânduirii socialiste, România se remarcă, totodată, printr-o politică externă deosebit de activă, de înaltă responsabilitate, dedicată păcii şi colaborării între popoare, abolirii forţei şi dictaturii în relaţiile internaţionale. Expresie a voinţei tradiţionale a poporului român de a trăi în bună vecinătate şi pace cu celelalte popoare şi, deopotrivă, întruchipare a voinţei sale social politice, activitatea internaţională a României este străbătută, ca un fir roşu, de grijă consecventâ pentru ca în lume să fie asigurat climatul de securitate, bună convieţuire necesar muncii paşnice a poporului nostru, a tuturor popoarelor. După cum menţionează tovarăşul Nicolae Ceauşescu, “între politica internă şi cea internaţională există o strânsă unitate. Punând pe primul pan dezvoltarea economico-socială, edificarea orânduirii socialiste, partidul şi statul nostru desfăşoară, totodată, o politică externă activă, de extindere a relaţiilor cu alte state, de apărare a păcii, a independenţei popoarelor”».
Suntem nevoiţi să facem încă o precizare, pe care o considerăm necesară, faţă de declarată preocupare a României din acea perioadă faţă de asigurarea climatului internaţional de pace şi stabilitate. În timpul războiului dintre Irak şi Iran, desfăşurat în intervalul 1980-1988, statul român a vândut arme ambelor tabere, câştigând sume consistente de bani din aceste tranzacţii.
Peste 200 de vizitie oficiale
Un alt aspect interesant al propagandei pentru pace a regimului ceauşist au fost vizitele oficiale făcute de către şeful statului şi soţia sa în afara ţării. În intervalul 1965-1987, Nicolae Ceauşescu a efectuat peste 200 de vizitie oficiale, în ţări diferite, situate pe mai multe continente(5).
Toate aceste vizite oficiale au “au dat conţinut viu şi au oferit o deosebită autoritate politicii externe româneşti, au îmbogăţit cu noi sensuri legăturile de colaborare ale poporului român cu toate popoarele lumii în efortul dedicat păcii, independenţei şi prosperităţii”. Oficialităţile române conchideau, cu deosebită satisfacţie şi mândrie că “Nu au existat şi nu există probleme în viaţa mondială la a căror rezolvare România să nu fi participat într-o formă sau alta, să nu îşi fi adus contribuţia la soluţionarea lor, potrivit intereselor vitale ale poporului nostru, în interesul tuturor popoarelor şi păcii şi colaborării internaţionale”(6).
Este lesne de înţeles, chiar şi pentru un novice în domeniul relaţiilor internaţionale, că România nu avea, nici de departe, o asemenea influenţă pe scena politică mondială. Considerăm că aceasta exacerbare a rolului deţinut de statul român pe plan global constituia doar o simplă parte din întregul mecanism de propagandă a regimului comunist român ce încerca, prin toate mijloacele, să împingă România cât mai sus în ierarhia mondială şi să le ofere propriilor cetăţeni mult-doritul climat de stabilitate şi bunăstare socială, ce s-a dovedit a fi, ca şi în celelalte regimuri comuniste, o mare, dar dureroasă utopie.

Pacea mondială, tineretul şi România
Un segment foarte important al populaţiei către care era direcţionată propaganda pentru pace era tineretul. Consideraţi drept principalii artizani ai dezvoltării ţării pe termen lung, tinerii români din epoca ceauşistă erau încurajaţi, chiar de preşedintele ţării “să ia parte nemijlocit la jalonarea căilor de făurire a viitorului, în care sunt chemaţi să trăiască şi să muncească [...] vor să ia parte activă la efortul universal pentru făurirea unei societăţi mai bune şi mai drepte, a unei lumi eliberate de coşmarul războaielor, de asuprire şi exploatare, în care oamenii să trăiască în prietenie şi colaborare”(7).
În aceeaşi ordine de idei, cel supranumit “genialul conducător al ţării” sublinia, potrivit unei concepţii originale, profund ştiinţifice, faptul că este necesară realizarea şi întărirea unităţii de acţiune a tinerei generaţii progresiste şi democratice, prin reunirea, pe platforma comună a luptei pentru pace şi dezarmare a unor forţe de diferite orientări politice, filosofice, ideologice şi religioase. Interesant este că, în acest caz, propaganda pentru pace a cunoscut şi o materializare concretă. În anul 1985, Adunarea Generală a ONU a adoptat, la iniţiativa României, rezoluţia privind Anul Internaţional al Tineretului. Cu ocazia acestui eveniment, foarte mediatizat în mediile de informare din ţară, Nicolae Ceauşescu a ţinut un discurs solemn, adresat tuturor tinerilor din lume, în care a declarat că: “Avem convingerea fermă că, acţionând unite, popoarele lumii, în care tineretul ocupă un loc important, pot pune capăt actualei politici de încordare, de înarmare, pot asigura triumful raţiunii, al păcii şi colaborării internaţionale. Faceţi în aşa fel, dragi tineri români şi de pretutindeni, încât să asiguraţi pentru generaţia voastră şi pentru generaţiile viitoare o lume fără arme şi războaie, a păcii, prieteniei şi fraţiei tuturor oamenilor de pe planeta noastră”(.
Liderul român îşi încheia discursul printr-un apel ferm la unitatea de acţiune în rândul tinerilor, insistând asupra faptului că tânăra geeneraţie a României socialiste trebuie să se afirme, constant şi energic, ca un factor de acţiune în sprijinuil păcii şi dezarmării, al edificării unei lumi mai bune şi mai drepte.
O politică duplicitară
În nemărginita sa viziune asupra păcii, Nicolae Ceauşescu le-a trasat importante misiuni şi oamenilor de cultură şi artă. În opinia “marelui cârmaci”, arta trebuia “să realizeze, ca piesele ce compun un mozaic, o impresionantă frescă a unei ţări aflate în plin avânt creator, conturând imaginea unui popor de o mare sensibilitate artistică şi umană”(9).
În concepţia oficială a vremii “Artă şi cultura românească din perioada de glorie a epocii Ceauşescu poartă girul autenticităţii, al implicării creatorilor în vâltoarea măreţei epopei naţionale, al angajării lor în marea şi nobilă bătălie pentru înălţarea noii societăţi pe care o edificam pe pământul patriei pentru înfrumuseţarea şi îmbogăţirea vieţii spirituale a omului, pentru pace, prietenie şi colaborare cu toate naţiunile lumii”.
Ca şi predecesorul său la conducerea statului, Nicolae Ceauşescu nu a ieşit din tiparele retoricii comuniste referitoare la pacea mondială. În perioada epocii ceauşiste, România a practicat, aşa cum sperăm că am demonstrat în decursul acestei expuneri, o politică duplicitară în ceea ce priveşte lupta pentru pace şi colaborare internaţională. Regimul ceauşist a înregistrat puţine şi insignifiante rezultate benefice în politica internaţională dusă în folosul păcii. Din păcate, prin tranzacţiile cu armament desfăşurate de către satatul român cu diverse ţări şi chiar cu grupări de factură teroristă, au fost aduse prejudicii semnificative idealului umanitar de pace(10).

Reformatorul Gorbaciov primit cu frică de CeauşescuLa 11 martie 1985, Mihail Sergheevici Gorbaciov devenea secretarul general al C.C. al P.C.U.S. Desemnarea sa în aceasta functie nu reprezenta o surpriza, decât, poate, pentru occidentalii obisnuiti cu liderii sovietici ajunsi la vârsta senectutii si închistati în sabloanele stricte, impuse de razboiul rece. În schimb, în Uniunea Sovietica, alegerea lui Gorbaciov era urmarea consensului stabilit la nivelul ierarhiei înalte din interiorul P.C.U.S. Era nevoie de un "modernizator", de un lider care sa redea dinamismul Uniunii Sovietice, iar Gorbaciov1 se potrivea acestui tipar: cariera de aparatcik impecabila, sprijin din partea unor persoane influente, educatie, vârsta si mai ales "origine autentic proletara".



Politica de persuasiune irita Bucurestiul



Venirea la conducere a lui Mihail Gorbaciov a fost însotita de lansarea unui proces de restructurare - perestroika -, care se adresa în egala masura sferei interne si celei externe. Restructurarea interna, caracterizata prin trei concepte cheie - perestroika (initial, restructurarea în sens economic), glasnost2 (transparenta) si uskorenie (accelerare) - a vizat trei arii mari: economie, societate, Partidul-Stat. În acelasi timp, noua gândire politica, dimensiunea externa a perestroikai, a fost caracterizata de o abordare mai supla a relatiilor atât cu statele capitaliste, cât si cu satelitii.
Gorbaciov va încerca sa "câstige" Occidentul si sa înlature eticheta de "imperiu al raului", pe care presedintele american Ronald Reagan o aplicase Uniunii Sovietice, la începutul deceniului noua, facând apel nu doar la cuvinte - o retorica noua, pacifista, care accentua valorile umane în detrimentul celor de clasa -, ci si la fapte, concretizate prin disponibilitatea de a reduce armamentul nuclear.
În ceea ce privea comunitatea socialista, Gorbaciov a ales o politica de persuasiune în locul uneia de impunere a noului curs aplicat la Moscova. Gorbaciov ar fi dorit ca tarile din lagarul socialist sa procedeze la o restructurare controlata, dupa modelul sovietic, afirmând chiar la Bucuresti, în 26 mai 1987, ca "suntem bucurosi când tarile fratesti gasesc ceva util pentru ele în activitatea creatoare care se desfasoara la noi în tara"3, însa nu era dispus sa exercite presiuni în aceasta directie.
În aceste conditii, ecoul pe care politica reformista a lui Gorbaciov l-a înregistrat în tarile fratesti a fost diferit. Daca liderii din Polonia sau Ungaria s-au aratat mai receptivi fata de noile idei, cei din România, Cehoslovacia sau R.D.G. s-au mentinut departe de influenta reformatoare sovietica, potential contagioasa.
România, condusa din 1965 de Nicolae Ceausescu, îsi construise întreaga politica în jurul autonomiei fata de Uniunea Sovietica. Politica demarata de Gheorghe Gheorghiu-Dej, la începutul anilor '60, a fost continuata si accentuata de Ceausescu. La nivelul politicii interne, cresterea nivelului de trai, liberalizarea ideologica si culturala, diminuarea represiunii au adus sprijinul populatiei pentru regimul Ceausescu. Momentul de glorie, august 1968, când Nicolae Ceausescu a condamnat invadarea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia, a creat un val de entuziasm în rândul românilor si în întreaga lume.
Desi anii '70 debutasera cu o revenire în forta a ideologicului în toate domeniile de activitate, initiata prin nu mai putin celebrele teze din iulie 1971, regimul a reusit sa ramâna în atentia Occidentului prin politica sa externa, desi în tara începusera sa se auda unele voci care contestau noile masuri.
Erodarea acestui capital de prestigiu la începutul anilor 1980 s-a petrecut în paralel cu degradarea economiei nationale, cu scaderea drastica a nivelului de trai al populatiei, în conditiile intensificarii eforturilor pentru plata datoriei externe si cu accentuarea progresiva a cultului personalitatii lui Nicolae Ceausescu. Simpatia acumulata de Mihail Gorbaciov în Occident, dupa venirea sa la putere, va lipsi regimul de la Bucuresti de obiectul opozitiei si îl va expune din ce în ce mai mult criticilor internationale.
Pe acest fond de criza a avut loc, în mai 1987, prima vizita a lui Mihail Gorbaciov în România. Evenimentul a generat un interes deosebit din partea mass media occidentala, care a relatat pe larg vizita liderului sovietic la Bucuresti. Articolele si analizele aparute în presa internationala au devenit cunoscute românilor prin intermediul posturilor de radio care emiteau în limba româna (Europa libera, Vocea Americii etc.). Emisiunile difuzate de acestea prezentau românilor, afectati de izolarea informationala la care erau supusi, comentarii, reactii, perceptii occidentale în privinta vizitei, dar si asupra regimului de la Bucuresti.
Mesteacanul - numele de cod al lui Gorbi



Vizita lui Gorbaciov la Bucuresti în perioada 25-27 mai 1987 a fost tratata cu multa prudenta de autoritatile române. În cadrul operatiunii Mesteacanul 87, numele de cod dat vizitei secretarului general sovietic, organele de Securitate au fost mobilizate pentru a evita orice fel de incidente.
Un plan de masuri realizat în 15 mai 1987 ne ofera o imagine asupra modului în care Securitatea întelegea sa asigure buna desfasurare a vizitei lui Mihail Gorbaciov. O atentie speciala era acordata persoanelor "pretabile la actiuni de dezordine ori de penetrare a dispozitivului de securitate si garda" 4.
În aceasta categorie erau nominalizati urmatorii: Dan Desliu, scriitor (urmarit sub numele "Dandu" de Securitatea Municipiului Bucuresti - S.M.B.), Mircea Daneliuc, regizor (urmarit sub numele "Damian" de Directia I), Iuliana Sprâncenatu, inginer (urmarita sub numele "Ilinca" de S.M.B.), Florica Mitroi, scriitor ("Mitrea", supravegheata informativ de S.M.B.)5.
Masurile de securitate erau extrem de cuprinzatoare si vizau pe toata lumea, de la reporteri straini acreditati la eveniment pâna la participanti la conferinte stiintifice sau persoane selectionate din institutii pentru a participa la primirea liderului sovietic pe aeroport sau pe traseu6.
Concomitent, prin intermediul informatorilor, organele de securitate strângeau informatii si realizau sinteze privind starea de spirit si atitudinea pe care vizita lui Gorbaciov le genera în diferite medii.
Doua rapoarte, realizate în ajunul vizitei liderului sovietic, retin atentia datorita tipului de informatie pe care îl ofera, dar si ca imagine a capacitatii/puterii de sondare pe care Securitatea o avea la nivelul diferitelor medii profesionale.
Securitatea, cu ochii pe intelectuali



Primul din aceste documente face o sinteza a asteptarilor si reactiilor înregistrate în rândul scriitorilor legate de venirea lui Gorbaciov. Inventarul tendintelor prezente la nivelul scriitorimii a retinut deopotriva "sperantele absurde" referitoare la posibilitatea schimbarii lui Ceausescu, simpatia fata de liderul sovietic, dar si opinia, mai larg împartasita, a celor care nu erau de acord ca Gorbaciov "sa dea lectii de democratie românilor, la ei acasa". Potrivit raportului, asteptarile scriitorilor mergeau în general în directia "unei deschideri spre exterior si o liberalizare reala în interior, revenirea la modestie în viata publica si la discutii mai la obiect cu privire la problemele actuale, o îmbunatatire a statutului scriitorilor si posibilitatea publicarii unor carti care sa trateze în mod critic aspecte ale vietii economico-sociale, desfiintarea totala a cenzurii"7.
Un al doilea document se refera la o discutie la care au participat printre altii si fostii ambasadori Corneliu Bogdan si Silviu Brucan. Aprecierile facute în cadrul discutiei dovedeau ca cei prezenti erau la curent nu doar cu politica de restructurare din Uniunea Sovietica, ci si cu sprijinul sau opozitia pe care reformele gorbacioviste le determinau în URSS. Desi erau de acord cu faptul ca liderul sovietic "nu va da curs unor manifestari care s-ar putea comenta ca dezaprobatoare fata de normele de protocol existente în România", participantii nu excludeau din partea lui Gorbaciov posibilitatea unor "manifestari spontane, prin care sa respinga "asa-zisele calcari ale normelor leniniste" în cazul în care s-ar accentua peste masura evidentierea rolului lui personal în politica URSS"8.
Arsenalul masurilor de securitate legate de vizita lui Gorbaciov au cuprins, pe lânga actiunile cu caracter de informare, si arestari. Astfel, la 20 mai 1987, inginerul Ion Puiu, fost conducator al organizatiei de tineret a Partidului National Taranesc si cunoscut pentru actiunile sale în favoarea apararii drepturilor omului, a fost retinut pentru încercarea de a trimite o scrisoare lui Mihail Gorbaciov.
Încercarile Securitatii de a împiedica transmiterea de mesaje, fie si indirect, liderului sovietic nu au fost încununate de succes. Ambasadorul sovietic la Bucuresti, E.M Tiajelnikov, facea public, fara a preciza problemele ridicate, ca numeroase scrisori adresate lui Mihail Gorbaciov fusesera primite la ambasada9.
Ca înaintea oricarei vizite, magazinele sunt umplute cu marfa



Apropierea datei sosirii înaltului oaspete sovietic a declansat o adevarata frenezie organizatorica din partea autoritatilor române. Bucurestiul din zilele vizitei trebuia sa para un oras colorat, prosper, cu locuitori multumiti de viata pe care o duceau si pentru care erau recunoscatori conducatorului.
Realitatile cu care românii se confruntau zi de zi - probleme în aprovizionarea cu alimente, frigul din case, întunericul din locuinte si de pe strazi - nu mai erau însa un secret pentru nimeni.
Cu numai câteva zile înainte de vizita lui Gorbaciov, ziarele, agentiile de presa si posturile de televiziune occidentale prezentau imaginile crizei cu care se confrunta România, criza datorata în mare parte încapatânarii liderilor români de a achita în timp record datoria externa a tarii.
Articolul intitulat România se îndreapta nu spre reforme, ci spre austeritate, aparut în prestigiosului ziar "Financial Times", facea o analiza a situatiei raporturilor româno-sovietice si oferea cititorilor scene dezolante, însa reale din România: "[...] Alimentele sunt greu de gasit. Cu mai putin de o luna în urma, într-una dintre cele mai importante piete ale Bucurestiului nu se puteau cumpara decât cartofi, morcovi, ceapa si urzici pentru supa. Niste mere sfrijite erau singurele fructe de vânzare [...]"10.
Tabloul era completat de imaginile surprinse în Bucuresti si prezentate de televiziunea vest-germana chiar în ajunul vizitei: "Strazi lipsite de circulatie, câteva troleibuze luate cu asalt. Mai departe, un magazin cu câteva borcane cu rosii. La câteva macelarii, câteva capete de porc, oase si nimic altceva"11.
Venirea lui Gorbaciov a facut ca imaginea cenusie a Bucurestiului sa dispara pentru câtva timp. Drumurile au fost reparate, în special cele aflate pe traseul oficial, au fost plantate flori si chiar magazinele au primit ceva marfa în plus. Cetatenii capitalei sperau ca sotii Gorbaciov sa viziteze o piata, aceasta fiind o posibilitate de a obtine mai multe produse.
Din imaginea de sarbatoare a Bucurestiului nu puteau lipsi drapelele celor doua state si portretele liderilor, însa acestea au fost arborate destul de târziu, în noaptea dinaintea sosirii, iar comentatorii straini subliniau faptul ca primirea rezervata lui Gorbaciov era mai putin entuziasta decât în celelalte tari fratesti.
Reticenta autoritatilor române fata de vizita liderului sovietic era de înteles în conditiile în care regimul de la Bucuresti nu dorea sa faca publicitate lui Gorbaciov si politicii sale de reforme. Presa centrala a tiparit câteva articole generale referitoare la Uniunea Sovietica doar cu doua zile înainte de sosirea lui Gorbaciov, iar o biografie si o fotografie a secretarului general sovietic au fost publicate în ajunul sosirii.
"L'Express" publica un interviu cu Mihai Botez



Luni, 25 mai 1987, începea vizita lui Mihail Gorbaciov în România. Cele trei zile petrecute la Bucuresti de seful primului stat comunist al lumii au captat într-o mare masura atentia internationala, facând subiectul relatarilor obiective, dar si al speculatiilor.
În acele momente, presa si televiziunea româna au relatat evenimentele sec si selectiv, în sensul în care au evitat sa prezinte si sa atraga atentia asupra manifestarilor de spontaneitate sau accentelor critice care s-au facut simtite la nivelul discursului liderului sovietic.
Comentariile aparute în presa straina au evidentiat însa nuantele sau lucrurile mai putin conventionale din cadrul vizitei si au oferit posibilitatea unor contestatari din România sa-si expuna punctele de vedere.
Chiar în prima zi a vizitei lui Mihail Gorbaciov, publicatia franceza L'Express a publicat un amplu interviu cu matematicianul Mihai Botez, a carui disidenta era cunoscuta Occidentului de mai multi ani. Botez era convins ca românii erau interesati de ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietica, însa îsi manifesta scepticismul în legatura cu posibilitatea unor transformari la Bucuresti: "o vizita oficiala nu poate schimba structura unui regim politic sau a unei economii"12.
Aprecierile pe care Mihai Botez le facea la adresa regimului Ceausescu erau urmarea unor analize pe care matematicianul cu valente de sociolog le facuse înca de la începutul anilor '80: "... regimul de la Bucuresti - spunea el - este cel mai traditionalist din rasarit, e sistemul comunismului clasic, al comunismului anilor 80 din Uniunea Sovietica, unde, însa, tripticul "un popor, un partid, un conducator" a cedat locul doar liderului care se confunda cu partidul. Ne gasim într-o perioada de exacerbare a personalitatii conducatorului si a familiei sale, ceea ce reprezinta o contributie originala. Conducatorul, astazi, vrea sa-si puna amprenta asupra întregii realitati, asupra prezentului si viitorului cu orice pret"13.
Ziaristii straini nu au acces în tara



Prezenta în presa straina a unor comentarii defavorabile la adresa regimului Ceausescu, precum si protestul unor personalitati occidentale legate de interdictia aplicata mai multor ziaristi occidentali de a intra în România cu ocazia vizitei lui Gorbaciov, nu au parut sa determine vreo schimbare la nivelul atitudinii autoritatilor de la Bucuresti. Mai mult, responsabilii români argumentau ca era firesc sa se refuze intrarea în România a ziaristilor care "faceau relatari considerate inechitabile sau denaturate"14.
În lipsa unor stenograme a discutiilor dintre partea româna si cea sovietica, o discutie asupra obiectivelor fixate de cei doi lideri se poate face analizând modul în care vizita lui Gorbaciov a fost reflectata în presa româna, sovietica si occidentala.
Mediile de informare românesti au ales sa prezinte doar partea oficiala a vizitei - descrierea în amanunt a primirii, publicând chiar si textele înscrise pe pancarte, vizitele întreprinse în capitala, discursurile de la dineuri sau cele rostite cu ocazia mitingului prieteniei româno-sovietice.
Gorbaciov tine românilor o lectie de democratie



Discutiile au vizat, în ansamblul lor, problema raporturilor bilaterale, cu un mare accent pe problemele economice, aspectele teoretice si practice ale constructiei socialismului, precum si aspecte ale vietii internationale.
Dincolo de aceste aspecte oficiale, vizita a oferit partii sovietice posibilitatea de a-si atinge unul din obiectivele stabilite: familiarizarea românilor cu transformarile din Uniunea Sovietica. Discursul lui Gorbaciov la Marea adunare populara consacrata prieteniei româno-sovietice, din 26 mai, a prezentat pe larg directiile reformelor si a accentuat, probabil nu fara un scop anume, importanta glasnost-ului, a criticii reale în toate domeniile de activitate, dar si necesitatea reformarii partidului, a înlaturarii unor fenomene negative, precum nepotismul sau goana dupa înavutire. Pentru un regim ca acela din România, pentru care "unitatea dintre cuvinte si fapte" nu reprezenta decât un slogan, discursul lui Gorbaciov suna ca o lectie de democratie.
În ceea ce priveste momentele mai putin protocolare - dialoguri spontane ale liderului sovietic cu cetatenii români, critici sau chiar ciocniri verbale între cei doi lideri - acestea au fost prezentate exclusiv de mediile de informare externe.
Ceausescu - admonestat de liderul de la Kremlin



Agentia de presa TASS, ziarele si televiziunea sovietica au prezentat încercarile lui Gorbaciov de a dialoga cu oamenii. Potrivit televiziunii sovietice, Gorbaciov întrebase mai multi tineri prezenti în Piata Scânteii în legatura cu problemele cu care se confruntau. În lipsa unui raspuns, liderul sovietic declara: "Chiar daca îmi spuneti ca totul e în ordine în serviciu sau în familiile voastre, nu va cred, pentru ca exista probleme"15.
Un semnal în legatura cu dezaprobarea programului de sistematizare initiat de Ceausescu a fost dat de remarcile lui Gorbaciov, reluate de ziarul "Pravda", privitoare la distrugerea unor monumente istorice în vederea construirii Centrului Civic: "În trecut noi nu am tinut cont de arhitectura orasului în mai multe locuri din Moscova si acum regretam"16.
Chiar daca au existat rabufniri de ambele parti, ca de exemplu acuza adusa de Gorbaciov lui Ceausescu ca "tine întreaga tara în frica, izolând-o de lumea înconjuratoare"17, întâlnirea nu a lasat impresia unor diferende ireconciliabile.
Gorbi pleaca si Bucurestiul revine la cenusiu



Pâna la urma, Gorbaciov nu venise la Bucuresti cu gândul sa destabilizeze regimul Ceausescu, cu atât mai mult cu cât România devenea, cel putin din punct de vedere economic, o tara tot mai dependenta de Moscova.
Asemeni unei piese de teatru, încheierea vizitei oficiale a lasat locul analizelor si criticilor post-eveniment. Presa internationala, alta data adulatoare la adresa lui Ceausescu, marca esecul înregistrat de regimul de la Bucuresti si accentua succesul lui Gorbaciov care câstigase popularitate într-o tara destul de rezervata când venea vorba de Rusia. În cadrul unei mese rotunde organizate la Radio Europa Libera pe tema vizitei lui Gorbaciov în România, jurnalistul Emil Hurezeanu concluziona: "Din perspectiva lui Ceausescu, vizita a fost unul din cele mai rasunatoare esecuri ale sale. În primul rând, pentru ca pentru prima oara un lider strain l-a criticat, i-a criticat indirect sistemul politic, linia politica, în public. Pe de alta parte, pentru ca Gorbaciov si-a exprimat ideile proprii în legatura cu reformismul sau, românii realizând cât de progresist e Gorbaciov fata de Ceausescu"18.
În România, lucrurile, practicile reveneau la normal. Ca în orice regim arbitrar, cei care "denigrasera" regimul urmau sa fie pedepsiti. Pentru interviul acordat cotidianului L'Express, Mihai Botez era "promovat" director al unui centru de calcul din Tulcea, despre care nu se stia aproape nimic. Era suficient de departe de Bucuresti si suficient de bine supravegheat pentru a nu mai intra în contact cu persoane dusmanoase. Capitala suferea si ea curând aceeasi metamorfoza. Culoarea, fie ea si aparenta, pe care Bucurestiul o capatase în timpul vizitei, va disparea, lasând loc imaginii triste si cenusii.

Mineriada lui Ceauşescu din 1977Greva minerilor din 1-3 august 1977, în Valea Jiului a fost o revolta împotriva înaspririi conditiilor de munca si de viata, nu a avut un caracter politic sau împotriva lui Nicolae Ceausescu. S-a înscris într-o evolutie economica, care dupa anii '70, a îmbracat în România unele particularitati, generate atât de evolutia economiei mondiale cât si de optiunea neo-stalinista de exercitare a puterii de catre Nicolae Ceausescu.


Mai concret, dupa 1970 partidul a hotarât sa revizuiasca indicatorii centrali de plan pentru cincinalul 1971-1975, în sensul maririi prevederilor adoptate în 1969, în scopul majorararii procentului investitiilor în industrie. Circumscrise acestui obiectiv cu urmari inevitabile în plan social au fost o serie întreaga de alte mutatii cu efect de bumerang precum: scaderea investitiilor în agricultura iar în ceea ce ne intereseaza cresterea ratei de acumulare, atât prin alimentarea ei din împrumuturi externe în conditii avantajoase la acea data (abundenta de capitaluri si rate scazute ale dobânzilor) dar si printr-o politica de diminuare a unor cheltuieli si venituri ale personalului angajat.


Context general si revendicari
Folosirea mai multor subterfugii legale pentru reducerea drastica a cheltuielilor în privinta personalului angajat este semnalata înca din 1972, cel putin în Valea Jiului, deci anterior recesiunii economiei mondiale marcata de crizele din 1973 si 1979.
Astfel, remunerarea minerilor în functie de realizarea planului rezulta documentar pentru anul 1972 din interceptarea corespondentei celor care lucrau în zonele miniere: "Sa stii ca situatia la mina s-a facut foarte rea. A plecat seful care a fost bun si a venit un altul cu ideile lui. De când a venit acesta nu se mai face planul. Neîndeplinirea planului se soldeaza cu retineri din salariu. Mie pe 16 zile lucrate mi-a retinut 210 lei penalizare. Pâna în prezent am fost penalizat cu 675 lei din salariu, bani pe care eu nu-i mai i-au niciodata" iar dintr-o alta scrisoare rezulta ca "Dragii nostri, închipuiti-va 322 lei au tras din salariu pentru nerealizarea planului. Am crezut ca crap de ciuda. Cu un cuvânt acesta este salariul cel stralucitor, 800 lei avans si 580 lei salariu. Pentru aceasta n-a meritat sa învât atâtia ani. Atâta câstiga si o coafeza. Tare ma necajeste acest lucru".
În contextul sus-mentionat, înrautatirea starii de spirit în Valea Jiului în lunile iunie-iulie 1977 a avut drept cauza imediata aplicarea Legii 3/1977 privind asigurarile sociale, pe parcursul desfasurarii grevei exprimându-se si concretizându-se într-un program mai multe revendicari de natura socio-profesionala. Legea îi afecta pe minerii pensionari în urma invaliditatii de gradul III (caracterizata prin pierderea partiala a capacitatii de munca) care, pe lânga pensie, fiind încadrati pentru munci usoare sau cu 1/2 norma obtineau si salarii. Conform noii legi, cei pensionati nu mai aveau dreptul sa obtina câstiguri mai mari decât cele obtinute anterior pensionarii. "Concret, daca înainte de pensionare minerul avea un salariu de 5.000 lei, iar dupa pensionare obtinea ipotetic 5.000 pensie si 2.000 salariu (depasea 5.000), el nu mai avea dreptul la aceste câstiguri si trebuia sa aleaga, ori pensie ori serviciul pe care îl avea în acea perioada. Acelasi proiect de lege, ridica limita pentru vârsta de pensionare (de la 50 la 53 ani) fapt ce a condus la amplificarea starii de spirit de nemultumire a minerilor".
Situatia din Valea Jiului nu a diferit într-un mod particular de realitatile românesti din anii 1970, doar ca o permanenta lipsa de personal muncitor si în consecinta suplinirea acestuia prin zile de lucru (sâmbata), care ulterior nu mai erau remunerate, dar si o concentrare a acestuia într-un mediu urban a carui dezvoltare era mult mai redusa decât ritmul industrializarii si, nu în ultimul rând, un spirit gregar, mult mai bine coagulat, au facut ca într-un mod spontan exprimarea nemultumirilor sa se transforme în revolta deschisa.
De altfel, continutul cererilor formulate în programul citit lui Nicolae Ceausescu pe 3 august se apropie mai mult de nemultumirile si revendicarile proprii anilor '50 în tarile comuniste central-europene decât de manifestarile de disidenta afirmate la începutul anului 1977:
1. Reducerea programului de lucru la timpul de 6 ore pe zi.
2. Pensionarea minerilor la vârsta de 50 ani (limita maxima).
3. Sa nu se adopte în niciun caz lucrul în acordul global.
4. Sa se mentina deciziile de pensionare privind gradul de invaliditate nr. 3 (cu respectarea drepturilor din trecut - adica pâna la data de 1.VII.1977).
5. Reducerea planului de productie la nivelul centralei carbunelui Petrosani, proportional cu forta vie activa productiva.
6. Sistarea abuzurilor de functie (prin control inopinant exercitat de organele de stat si de partid la nivel de minister).
7. Sa nu se ridice costul alimentelor odata cu cresterea salariilor (se poate face acest lucru cu o perioada de întârziere sau într-o mai mica masura fata de cresterea reala a salariilor). Revenind asupra punctului numarul unu din programul sus-numit cerem cu insistenta reducerea programului de lucru la 6 ore pe zi începând cu data de 4 VIII 1977.
8. Dorim ca în niciun caz sa nu se adopte masuri de represiune morala, fizica sau de alt gen asupra delegatiei reprezentative cât si asupra celor care au luat cuvântul înaintea sosirii Dumneavoastra tovarase Secretar General în incinta exploatarii miniere Lupeni.
9. În urma revendicarilor sus-numite de catre tovarasii nostri de munca de la exploatarea miniera Aninoasa cerem sa fie eliberati toti cei care au fost retinuti de catre organele de ordine.
10. Cerem cu insistenta ca întreaga demonstratie pasnica a minerilor din Valea Jiului sa fie data publicitatii la radio si televiziune. Acestea au fost doleantele exprimate în scris pentru a fi prezentate dumneavoastra. Speram din toata inima ca aceste revendicari sa fie satisfacute integral.
11. Cerem reducerea reala a personalului tehnico ingineresc si administrativ în toate exploatarile miniere si introducerea personalului ingineresc în productie ca cel putin sa lucreze efectiv 4 (ore) în productie.
12. Asigurarea locului de munca pentru femei (crearea de noi locuri de munca pentru femei).
13. Asigurarea reala si nepartinitoare a asistentei medicale în toata Valea Jiului.
14. Sistarea penalizarilor la salariile în regie.
15. Calcularea pensiilor de batrânete cu coeficient de procentaj, cel stabilit prin lege pâna la data de 01.VII 1977.
16. Calcularea retributiei de 2 la suta la pensia de batrânete cu procentajul stabilit pâna la data de 1.VII.1977.
17. Sa se respecte exercitarea fortei de munca a individului în orice întreprindere miniera (prin transfer cu articolul 11 a).
Desfasurarea evenimentelor
La data de 1 august 1977 circa 50 muncitori de la mina Aninoasa au refuzat sa intre în subteran pâna la venirea unui activist din cadrul Comitetului municipal de partid si a conducerii Centralei Carbunelui Petrosani, lor alaturându-li-se alti 100 de pensionari cu grupa a III-a de munca din orasul Lupeni, în final acestia hotarând sa se deplaseze la Bucuresti pentru a fi lamuriti mai bine în privinta noii legi si a-si sustine drepturile.
La Lupeni, în dimineata zilei de 2 august 1977, organele locale de partid si conducerea minei au încercat initial sa discute cu minerii care intentionau sa plece la Bucuresti.
Pe fondul atitudinii arogante a contabilului - sef Nicolae Gomoi care le-a replicat minerilor ca "dupa el nu le-ar da nici 5% din salariu" peste care s-a suprapus si înselarea încrederii minerilor de catre Clement Negrut - în momentul în care grupul de mineri care se hotarâsera sa plece la Bucuresti a ajuns la Poarta 2 a minei Lupeni, a afirmat: "...Stati aici ca dau eu telefon la Ceausescu la Bucuresti", desi initial li se comunicase ca prin telefonul de la poarta nu se poate vorbi cu ministerul minelor sau comitetul central - a izbucnit revolta deschisa. Echipa venita de la organele locale de partid si Centrala Miniera s-a retras la Consiliul popular Lupeni, de unde primul-secretar al Comitetului Petrosani a comunicat la C.C. al P.C.R. din Bucuresti ca situatia a devenit grava si nu mai poate fi stapânita pe plan local.
Fara a-l informa pe Nicolae Ceausescu, aflat la Neptun, unde purta discutii cu Santiago Carillo, secretarul general al P. C. Spaniol, Manea Manescu - primul-ministru de atunci a hotarât formarea unei comisii în fruntea careia s-au aflat Ilie Verdet, prim-viceprim-ministru, Gheorghe Pana si Constantin Babalau, care sa se deplaseze în Valea Jiului. Dupa o sedinta tinuta la Petrosani, comisia s-a deplasat la Lupeni, unde Constantin Babalau a fost primul oficial care a încercat sa poarte un dialog cu minerii, însa fara rezultat.
Obstinenta cu care a fost solicitata însa prezenta secretarului general al partidului s-a datorat nu numai intentiei initiale ca delegatia minerilor sa poarte convorbiri cu acesta dar mai ales, neîncrederii în Ilie Verdet, neagreat de catre mineri. "Verdet, la o sedinta anterioara, tinuta la Lupeni, atunci când un miner a cerut sa li se dea carne si slanina, deoarece nu pot munci în mina cu cartofi si varza, acesta i-a raspuns: "...mai întâi carbune si dupa aceea carne si slanina", moment din care minerii i-au purtat pica".
De altfel, Ilie Verdet, Gheorghe Pana, Clement Negrut si Ghinea, cu exceptia lui Constantin Babalau, au fost sechestrati în ghereta paznicului de la Poarta nr. 2, pentru ca ulterior Ilie Verdet sa fie transferat la Palatul Culturii din Lupeni de unde Nicolae Ceausescu a putut fi contactat mai usor în jurul orei 16.00 din 2 august 1977.
În noaptea zilei de 2 august 1977 au ajuns la Lupeni minerii de la Exploatarea miniera Paroseni, cu Constantin Dobre în frunte. Acesta a fost cel care a avut prezenta de spirit de a sintetiza solicitarile minerilor într-un program coerent de revendicari si de a constitui un comitet de greva. Al doilea moment demn de mentionat în ceea ce-l priveste pe acesta, l-a constituit interventia plina de curaj din ziua urmatoare, pe lânga Nicolae Ceausescu, în momentul în care acesta a început sa respinga chiar prima dintre revendicari, atragându-si huiduielile minerilor. Venit pe 3 august în Valea Jiului, Nicolae Ceausescu a fost surprins de amplitudinea acestei manifestari de revolta, ulterior propaganda oficiala prezentând distorsionat evenimentul drept: "o vizita de lucru cu activul de partid... consacrata analizei la fata locului cu cadrele de conducere si oamenii muncii asupra felului cum actioneaza pentru aplicarea hotarârilor în acest sector al industriei, ca si asupra unor deficiente din activitatea de productie si sociala".
Reactia Securitatii
În ziua declansarii grevei, 2 august 1977 nu s-a actionat în forta asupra protestatarilor, Securitatea desfasurând pentru început doar munca de culegere a informatiilor si pentru asigurarea unor puncte strategice de la E.M. Lupeni. De asemenea, în seara zilei de 2 august 1977, în conformitate cu ordinul tov. prim-adjunct al M.I., general lt. Nicolae Plesita au fost luate masuri informativ-operative pentru asigurarea securitatii tov. Secretar - General Nicolae Ceausescu, masuri întreprinse în mod curent în localitatile în care se desfasurau vizite de lucru, ceea ce nu a exclus folosirea ulterioara a informatiilor culese de reteaua informativa în timpul desfasurarii întrevederii cu protestatarii, în scopuri represive.
Datorita atmosferei tensionate în noaptea de 2 spre 3 august au fost deplasati în Valea Jiului 160 ofiteri si subofiteri de la Inspectoratul Judetean Hunedoara si un numar de 700 ofiteri si subofiteri de securitate si militie din judetele: Gorj, Dolj, Caras Severin, Arad, Alba-Iulia si Sibiu. S-a constituit un comandament de coordonare a activitatii de securitate si militie condus de gen. lt. Nicolae Plesita din care au facut parte: Gen. maior Emil Macri, seful Directiei a II-a; col. Gheorghe Simon, seful Inspectoratului M.I. judetean Hunedoara, col. David Golea, seful securitatii judetului, col. Sabin Popa, seful militiei judetene. Pentru asigurarea unei bune operativitati la Petrosani si în celelalte întreprinderi miniere: Dâlja, Livezeni, Lonea, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Paroseni, Lupeni, Barbateni si Uricani au fost organizate grupe operative.
Înlocuind controlul prescriptiv cu acela restrictiv începând din 1962, securitatea a trecut de la masuri bazate pe violenta la masuri persuasive si preventive. O alta mutatie în "politica penala" are loc chiar în anul 1977, dictata tot de un anumit context international
Dupa afirmatia în cadrul Conferintei Nationale a P.C.R. din 1977 facuta de Nicolae Ceausescu, ca nu se mai comit infractiuni contra securitatii statului si în consecinta nu mai exista infractori politici, întrucât nu se mai puteau instrumenta condamnari cu caracter politic (uneltire contra ordinii sociale) s-a trecut ca practica a asigurarii controlului asupra societatii si indivizilor, care contestau masurile si conducerea partidului, la invocarea potentialelor infractiuni de drept comun pentru care Militia sau Procuratura puteau începe efectuarea actelor procesuale si procedurale arestarii preventive si trimiterii în judecata.
În concordanta cu inaugurarea acestei practici, mai trebuie precizat ca represiunea nu trebuie privita numai ca scop în sine - mijloc de persuasiune a difuzarii fricii fara întocmirea de marturii scrise, care sa atraga proteste internationale, întrucât, nu-i asa, în România nu mai existau infractori politici pentru ca nu se mai comiteau infractiuni contra securitatii statului. Declansarea unei vaste operatiuni de verificari si reverificari prin anchete întreprinse inopinat, care uzau fizic si mai ales psihologic pe cei care au participat mai evident la evenimente s-a circumscris temerii conducerii partidului ca revolta a fost declansata de factori externi.
Pâna foarte târziu Constantin Dobre, a fost urmarit pentru a se definitiva daca a actionat pe baza unei actiuni organizate anterior evenimentului de la Lupeni. Victor Apostu, fostul inginer-sef de la Aninoasa, relateaza perfect istoria intimidarilor la care au fost supusi minerii participanti la greva: "Nu m-au lovit niciodata. Dar în trei luni de zile am albit (...). Ma intimidau. Încercau sa ma intimideze. Eram mereu urmarit. Nu ma lasau deloc în pace. Pe de alta parte, minerul Octavian Dumitru povesteste ca la doua saptamâni dupa greva, o Dacie neagra a venit dupa el si l-a transportat la Petrosani, unde a ajuns în camera de ancheta a Securitatii. Era doar începutul pentru ca: În total am fost chemat la Securitate de 15 ori, am fost luat de par si dat cu capul de pereti, mi-au fost strânse degetele la usa".

Verificarea angajatilor
Acestei noi directii i se aliniaza si modalitatile operative puse în practica în Valea Jiului care au vizat întocmirea de tabele nominale în ordine alfabetica pe fiecare institutie si implicit verificarea unui numar de 45.277 salariati, din care un numar de 3.095 persoane figurau cu antecedente penale, 2416 fiind angajati ai întreprinderilor carbonifere.
"Asupra unora s-au întreprins masuri de atentionare sau avertizare, altii au fost cercetati determinând 197 sa paraseasca Valea Jiului imediat dupa zilele de 3-4 august". La momentul respectiv se constata ca dintr-un total de 22.637 angajati 1.883 aveau antecedente penale, persoane care "au fost verificate atât la locul de munca cât si la domiciliu, întocmindu-se raport pentru fiecare, cu privire la faptele pentru care au fost condamnati, comportare în serviciu, familie si societate, precum si asupra legalitatii formelor de domiciliere. Cu ocazia actiunilor organizate în toate localitatile din zona, pentru identificarea si prinderea elementelor infractoare au fost identificate un numar de 50 persoane care neputându-si justifica prezenta pe raza municipiului Petrosani au fost înlaturate si trimise la locurile de domiciliu".
Îndepartarea elementelor cu antecedente penale a fost întreprinsa nu numai în contextul schimbarii "politicii penale" dar si în eventualitatea în care influentarea pozitiva sau alte masuri menite sa optureze exprimarea nemultumirilor fata de politica si conducerea partidului erau susceptibile a nu avea vreun efect. Ulterior, s-a evitat angajarea altor persoane cunoscute cu antecedente penale care se prezentau pentru angajare la minele din Valea Jiului, fiind facute propuneri pentru a se declara orase închise, mai ales a celor cu unitatile industriale de importanta deosebita ori în zonele de frontiera.
Masuri luate de autoritati
Oficial, au fost arestate si condamnate 10-15 persoane, doar pentru infractiuni de drept comun si acte de dezordine publica propriu-zisa si s-a evitat încadrarea în munca a celor cu antecedente penale. În cursul masurilor întreprinse cu ocazia evenimentelor din Valea Jiului s-au documentat si trimis în judecata si un numar de 97 dosare cu cauze penale privind diferite infractiuni economice si judiciare.
În privinta minerilor afectati direct de masurile securitatii: "au fost avertizate, pentru manifestari ostile si activitate tendentioasa, în timpul si dupa evenimente, un numar de 96 persoane, atentionate 403, de organele de securitate iar pe linie de militie s-au aplicat 460 avertismente militienesti". În privinta membrilor de partid, despre care informatorii au semnalat ca au avut o "comportare si o atitudine necorespunzatoare" - în aceasta situatie s-au aflat peste 60 membri de partid - au fost informate comitetele orasenesti si comitetul municipal de partid Petrosani.
În perioada 2 august - 30 septembrie 1977 au fost angrenate "în rezolvarea misiunilor încredintate, toate mijloacele muncii speciale de securitate si militie, în scopul descoperirii scrierilor ascunse si dusmanoase; au fost întrebuintate mijloacele tehnice de verificare a unor persoane, filajul, folosirea mijloacelor criminalistice si de fotografiere, precum si asigurarea permanenta a legaturilor de comunicare telefonice si de radio pentru realizarea unei activitati mai eficiente. Numai pe linia compartimentului S au fost confiscate 3.371 de scrisori expediate de elemente care au facut diferite comentarii negative cu privire la evenimentele ce au avut loc în Valea Jiului. Peste 90 de elemente au fost puse în filaj...iar materialele obtinute au contribuit efectiv la probarea juridica si demascarea suspectilor".
Pentru a se evita recoagularea unor eventuale nemultumiri, conform indicatiilor verbale de la Ministerul Muncii, Legea pensiilor republicata în Buletinul Oficial din 6 august 1977 putea fi studiata individual fara a se prelucra în colectivele de munca, lamuriri în privinta ei fiind date si în ziarul Scânteia din 7 august 1977. Din perspectiva prevenirii si stoparii propagarii evenimentelor si revendicarilor din Valea Jiului în restul tarii, activitatea Militiei si Securitatii a avut efect.
O consecinta a lipsei de forta de munca în Valea Jiului (datorata în parte trecerii la program de lucru de 6 ore si implicit desfasurarea activitatii în patru schimburi nu în trei; optiunea unor pensionari cu gradul III de invaliditate doar pentru încasarea pensiei) a constituit-o înfiintarea unui detasament de munca format din militari la Petrosani, supravegheat la rândul sau de o unitate de contrainformatii militare. În rândurile acestora s-au înregistrat cazuri de refuz al muncii în subteran, dezertari sau accidentari voite.

Urmari si consecinte imediate
La sfârsitul grevei, desi minerii nu-l acceptau pe Ilie Verdet, acesta a fost numit de Nicolae Ceausescu în fruntea comisiei guvernamentale pentru rezolvarea solicitarilor minerilor si nu Constantin Babalau. Tot conform dispozitiei lui Nicolae Ceausescu, Comisia Guvernamentala a constituit subcomisii, pe domenii (Medicala, Economica, Sociala, Politica, de Partid, Sindicat, Politie) care au executat sarcinile stabilite de Ilie Verdet ramas în Valea Jiului.
În privinta solicitarilor propriu-zise, ale minerilor, ele au fost rezolvate partial. S-au respectat promisiunile privind: programul de 6 ore (4 schimburi pe zi), masa gratuita la intrarea în schimb, construirea de camine pentru nefamilisti, cantine, înfiintarea unor întreprinderi (Tesatoria Lupeni, Confectii Vulcan, Tricotaje Petrosani) care au asigurat locuri de munca pentru femei. În schimb, s-a recurs la o alta masura, pentru a reduce în mod mascat cheltuielile salariale si în multe cazuri, a fost anulata pensia de gradul III iar muncitorii au fost încadrati în alte grupe, de catre o comisie medicala. Cât despre aspectul legal, puterea executiva a falsificat legislatia conform intereselor sale, dupa greva minerilor circulând doua versiuni ale aceleiasi legi privind asigurarile sociale de stat si a asistentei sociale. Eleodor Focsaneanu a explicat acest fals intelectual prin grija conducerii de partid si de stat, de a nu lasa impresia ca textul legii a fost amendat sub presiunea grevei, ceea ce a condus la publicarea versiunii modificate, ca si cum ar fi fost de la început adoptata în forma finala.
Astfel, Legea nr. 3 din 30 iunie 1977 privind pensiile de asigurari sociale si de stat si asistenta sociala a fost adoptata de Marea Adunare Nationala si publicata în Buletinul Oficial nr. 61 din 8 iulie 1977. Ulterior, ea apare din nou, în Buletinul Oficial nr. 82 din 6 august 1977, cu acelasi numar si aceeasi data, dar cu numeroase modificari fata de textul publicat imediat dupa adoptare.9
Pe termen lung, efortul sustinut de plata a datoriilor externe cu efecte asupra fondului de acumulare pentru investitii si retehnologizari industriale au condus la uzitarea altor artificii pentru a face fata crizei de sistem. Masura care a marcat, asa cum a observat Anneli Ute Gabany, ruperea pactului social între puterea politica si societate a fost Legea privind retribuirea în acord global si în acord direct a personalului muncitor prin care salariile minime nu au mai fost garantate: Privându-i pe muncitorii români de un venit minim garantat care se ridicase anterior la 80% din venitul lor obisnuit, guvernul a înlaturat un element al legislatiei socialiste considerat fundamental în mai toate tarile socialiste. Mai mult acest act contravine ideii, tacit respectate în tarile comuniste, potrivit careia regimul, care i-a privat pe manageri si muncitori de puterile decizionale reale, garanteaza un venit minim indiferent de rezultatele activitatii lor economice".
O serie de legi care au diminuat veniturile salariale reale, cumulate cu o crestere treptata a preturilor începând din 1978, cu rationalizarea produselor de baza, au determinat ruperea pactului social între partidul-stat si muncitori si au avut ca rezultat firesc contestarea partidului si a secretarului general. La o distanta de 10 ani, Revolta de la Brasov (1987) a reliefat într-adevar trecerea de la cererile economice la contestarea politica a sistemului comunist chiar daca scandarile anticomuniste: "Jos Ceausescu", "Jos cu epoca de aur", "Jos Tiranul", "Jos Dictatorul" nu s-au ridicat la statutul de revendicari politice coagulate si fundamentate într-un program.
Moment al unei evolutii economico-sociale, fara sa fi avut un caracter politic, având un program revendicativ foarte clar, revolta minerilor din august 1977, ne sensibilizeaza astazi prin curajul minerilor de a fi rupt cordonul tacerii, majoritatea populatiei aflând despre ea de la postul de radio "Europa Libera".

Cum a început lupta lui Ceauşescu cu KGB
Nicolae Ceauşescu avea obsesia faptului că rusoaicele măritate cu români ar fi fost agente ale KGB. Foarte ...

Siguranţa despre Ceauşescu: Un tânăr ucenic cizmar, fiu al unui beţiv
Mai multe dosare privindu-l pe Nicolae Ceauşescu şi anii petrecuţi de acesta în închisoare au fost publicate pe site-ul militiaspirituala.ro. Potrivit acestora, fostul dictator a intrat pentru prima oară după gratii când avea doar 15 ani şi a fost condamnat pentru uneltire contra ordinii sociale.
Fostul dictator a ajuns pentru prima oară după gratii la vârsta de 15 ani, când a primit o condamnare la trei ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale” – art. 209 din Codul Penal. În baza aceluiaşi articol zeci de mii de români ajungeau după gratii în anii ’50 – ’60 deoarece îşi exprimaseră opoziţia faţă de regimul comunist.
Prima condamnare care există pe numele lui Ceauşescu Nicolae este cea din 1933. Acesta, în vârstă de doar 15 ani, răspândise manifeste cu ocazia unei greve şi îndemnase la acte de sabotaj.
Pe 25 noiembrie 1933, Prefectura Poliţiei Capitalei l-a înaintat pe Ceauşescu Parchetului Tribunalului Ilfov pentru a fi cercetat şi trimis în judecată pentru „acte de sabotaj” şi „îndemn la grevă”, informează militiaspirituală.ro.

În anii care vor urma, Ceauşescu Nicolae va ajunge de multe ori în arestul poliţiei şi va ajunge să-şi petreacă câţiva ani buni gratii pentru activitate comunistă, infracţiuni contra liniştii publice şi uneltire contra ordinii sociale.
A fost deţinut în penitenciarele Braşov, Doftana şi Văcăreşti (iun. 1936 – dec. 1938), Jilava (iul. – aug. 1940) şi Caransebeş (aug. 1940 – iul. 1943),Văcăreşti (iul. – aug. 1943) şi Lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu (aug. 1943 – 23 aug. 1944).

După ce armata română întoarce armele împotriva Germaniei naziste, pe 23 august 1944, şi după ce comuniştii ajung la putere în România, mulţi dintre cei implicaţi în urmărirea, arestarea, anchetarea sau condamnarea lui Ceauşescu Nicolae, vor face ani grei de puşcărie. Printre aceştia se vor regăsi: Ananiu Anton, fost comisar ajutor de poliţie, agentul Niculescu Toma din Serviciul Poliţiei Sociale, maiorul Aniţei Vasile, magistrat militar şi directorul închisorii Doftana, Eugen Săvinescu.
Un an mai târziu, pe 28 august 1934, Nicolae Ceauşescu a fost trimis în faţa Consiliului de Război de pe lângă Corpul II Armată pentru a fi judecat pentru „răspândire de manifeste”.
Potrivit unui proces verbal din 20 septembrie 1934 întocmit de Ananiu Anton, comisar ajutor de poliţie la Comisariatul circumscripţiei 13 Poliţie din Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, în noaptea respectivă proprietarul imobilului din strada Foişor, nr. 9, Enache Petre, a sesizat poliţia, pe motiv că în imobil avea loc o şedinţă ilegală a Comitetului Antifascist al Sectorului II Negru, care îşi avea sediul în cea clădire.
În urma raziei au fost arestaţi toţi participanţii deoarece nu au dorit să oprească şedinţa şi să părăsească imobilul. Cu acea ocazie au fost arestaţi Socor Matei, Vulpescu Petre, Scarlat Calimachi, Domocoş Vladimir, Preoteasa Grigore, Naum Gelu, Poltzer Mihail, Dumitru Cumescu, Elefterescu Dumitru, Sima Dumitru, Edelsohn Kiva, Ion Iacob Cohn, Marinescu Badea, Solomon Mili, Seher Anghel, Albescu Constantin, Mişu Marcovici, Rădulescu Tudor şi Ceauşescu Nicolae.

Întâlnirea era ilegală deoarece nu beneficia de autorizaţie emisă de Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti sau Corpul II Armată, însă arestaţii nu au stat prea mult după gratii.
Minorul Ceauşescu Nicolae a fost eliberat şi adus la adresa din strada Canonicul Bunea, nr. 6 unde locuia sora sa, Niculina, şi cumnatul său, Zamfir Rusu, zis „Ştefan Rusescu”, la care Nicolae era ucenic în ale cizmăriei.
Doftana, "Universitatea comuniştilor"
Nici o lună mai târziu, pe 6 octombrie, este din nou reţinut de Poliţia Socială, însă eliberat a doua zi.
Pe 24 octombrie acelaşi an, Ceauşescu a fost trimis de Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti către Legiunea de Jandarmi Olt, pentru a fi expediat la domicilul său din comuna Scorniceşti.
Câteva luni mai târziu, în ziua de 9 martie 1935, Legiunea de Jandarmi Olt atrăgea atenţia Prefecturii Poliţiei Municipiului Bucureşti asupra lui Ceauşescu Nicolae, cel care ar fi trebuit să fie supravegheat pentru că asupra sa se descoperiseră manifeste cu propagandă comunistă, informează militiaspirituală.ro.
Viitorul dictator va fi din nou condamnat la închisoare în 1936. De acestă dată va fi trimis după gratii doi ani. Sentinţa a ispăşit-o la închisoarea Doftana sau „Universitatea comuniştilor”, condusă de directorul Eugen Săvinescu, poreclit "Balaurul", la Închisoarea Centrală din Braşov şi penitenciarul Văcăreşti.
Săvinescu va fi arestat după venirea la putere a comuniştilor şi va fi executat direct.
La Doftana îi va cunoaşte Nicolae Ceauşescu pe viitorii conducători ai României după cel de-al II-lea război mondial: Gheorghe Gheorgiu-Dej, Constantin Pârvulescu, Dimităr Ganev, Vasile Luca, Emil Bodnăraş, Gheorghe Pintilie, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Gheorghe Apostol, Alexandru Moghioroş etc.
Elena, "Regina Muncii"
Într-unul dintre dosarele care-l privesc pe Nicolae Ceauşescu se vorbeşte despre o serbare câmpenească a breslei lucrătorilor din industriile pielăriei şi încălţămintei care a avut loc pe 13 august 1939 pe stadionul Ministerului Muncii din Parcul Veseliei, la ea luând parte peste 1.000 de muncitori.
Potrivit raportului Siguranţei, la acea serbare a fost aleasă ca „Regină a Muncii” viitoarea soţie a lui Ceauşescu Nicolae – Elena Petrescu, muncitoare la fabrica „Jaquard” din Bucureşti.
Tatăl a fost primar şi beţiv
De asemenea, un referat întocmit, cel mai probabil, de către Securitate, pe 2 august 1950, în care se prezenta o biografie a lui Ceauşescu Nicolae până la anul 1948, vorbeşte deloc măgulitor despre viitorul conducător al Partidului Comunist Român: „Înainte de 23 August 1944, a făcut politică de stânga, fiind închis împreună cu Tov. Gh. Gheorghiu Dej. În timp ce a fost Deputat, a venit foarte rar în judeţ şi nu a realizat nimic remarcabil. Tatăl său, Andruţa Ceauşescu, a fost primar şi scos ulterior fiind nepregătit politiceşte şi fiind beţiv. Este slab orator şi organizator”, potrivit militiaspirituală.ro.
Partidul comunist a fost scos în afara legii în 1924 deoarece era subordonat Kominternului şi milita pentru desfiinţarea graniţelor României şi declararea ţării ca „stat multinaţional”.
Începând cu 1933, în România s-a instaurat starea de asediu astfel că o parte dintre infracţiunile comise împotriva liniştii publice se judecau de către instanţele militare. Poliţia de Siguranţă avea puterea de a urmări şi de a deschide dosare de urmărire pe numele oricărui militant de stânga sau activist pe linie sindicală.

Ziua lui Nicolae Ceausescu: ar fi implinit 93 de ani

De ziua "tovarasului", de 26 ianuarie, se suna adunarea nostalgicilor la mormantul acestuia. Sondajele au indicat faptul ca multi romani, exasperati de actuala clasa politica, l-ar prefera acum pe Nicolae Ceausescu! Detalii»

Ceartă între soţii Ceauşescu: Nicule, ia vezi, că...
Emilia Marinela Macovescu: „Soţul meu credea că Elena Ceauşescu îl avea la mână pe Nicolae cu ceva”


George Macovescu (1913-2002) a fost unul dintre cei mai vechi şi mai activi membri ai PCR. S-a înscris în partid în 1936, atunci când partidul era în ilegalitate. În martie 1945 este numit secretar general la Ministerul Propagandei, în guvernul dr. Petru Groza. După doar doi ani hotărăşte să intre în diplomaţie. Din 1947 până în 1949 este însărcinatul cu afaceri al României la Londra, apoi devine director în Ministerul Afacerilor Externe (MAE). Este îndepărtat din MAE în 1952, în urma conflictului dintre Grigore Preoteasa şi prima sa soţie, Tereza. Este reprimit în diplomaţie în iulie 1959 şi trimis ca reprezentant extraordinar şi plenipotenţiar în SUA până în octombrie 1961, când devine adjunct al ministrului de Externe. Din octombrie 1972 până în martie 1978 este ministru al Afacerilor Externe, fiind înlocuit cu Ştefan Andrei. La Congresul al XII-lea al PCR din 1979, Macovescu „sare” să îl apere pe Nicolae Ceauşescu de atacul lui Constantin Pîrvulescu. Între 1977 şi 1981 îndeplineşte şi funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, după care este pensionat şi marginalizat.



Emilia Marinela Macovescu, soţia fostului ministru de Externe al României, George Macovescu, din perioada 1972-1978, aduce în prim-plan, pentru cititorii revistei „Historia”, o faţă mai puţin cunoscută a Elenei Ceauşescu. Elena-invidioasă, Elena-antisemită, Elena-femeie frustrată sunt numai câteva dintre nuanţele care alcătuiesc portretul soţiei lui Nicolae Ceauşescu, aşa cum a văzut-o Emilia Macovescu pe parcursul anilor. Şi mai importante sunt însă dezvăluirile pe care le face doamna Macovescu în legătură cu dezamăgirea pe care a trăit-o Nicolae Ceauşescu atunci când omul său de încredere, Ion Mihai Pacepa, l-a trădat.
Spuneţi-ne, în primul rând, cum aţi perceput dumneavoastră politica externă a momentului în care soţul dumneavoastră a fost adjunct al ministrului şi ulterior ministru?
Trăind alături de soţul meu, am fost un pic implicată în toată această viaţă diplomatică. Corneliu Mănescu (n.r. – ministru de Externe în perioada 21 martie 1961-22 octombrie 1972) se ocupa cu partea reprezentativă şi voiajurile, iar soţul meu făcea treaba diplomatică. După ce soţul meu a fost numit ministru de Externe, am preluat asupra mea şi atribuţiile d-nei Dana Mănescu.
Cum era percepută familia Mănescu de apropiaţi?
Corneliu Mănescu era un om foarte degajat, avea un cult al personalităţii, era foarte preocupat de înfăţişarea lui. Dana Mănescu era o soţie de ministru de Externe reprezentativă pentru ţară, foarte inteligentă şi foarte frumoasă. La un moment dat, în Turcia, s-a scris în ziare că „parcă adevărata doamnă a României este Dana Mănescu şi nu Elena Ceauşescu”.
N-a atras antipatia Elenei Ceauşescu?
Ba da. Elena Ceauşescu nu putea s-o sufere pe Dana Mănescu. Femeile care au fost profund antipatizate de Elena Ceauşescu au fost Violeta Andrei, soţia lui Ştefan Andrei, şi Silvia Popovici, nevasta lui Cornel Burtică. În momentul în care Elena Ceauşescu vedea pe cineva îmbrăcat frumos se simţea frustrată pentru că era pusă pe locul doi. Au fost foarte multe scene în care Elena Ceauşescu s-a repezit la câte o femeie şi, trăgând-o de rochie, o întreba: „Asta de unde ai cumpărat-o?”, punând-o, astfel, într-o situaţie dificilă. Persoana abordată în acest fel se înroşea şi abia putea să îngaime că soţul i-a adus un material din care a făcut o rochie.
Ordin de la Cabinetul doi: Fără coc, fără ruj, fără machiaj, fără ojă!


Dumneavoastră cum aţi încercat să preveniţi asemenea situaţii?
Eu nu eram nici foarte frumoasă şi mă îmbrăcam şi foarte la locul meu, pentru că soţul meu nu mă lăsa să mă îmbrac ­altfel. Mă îmbrăcam sobru, dar elegant, nedepăşind limitele. În momentul în care plecam în vizite cu soţii Ceauşescu, primeam bilet de la Cabinetul 2 pe care scria: „Nu aveţi voie coc – nu puteam să-mi fac coc atunci, trebuia să am părul lăsat liber –, n-aveţi voie ruj, n-aveţi voie să vă machiaţi, n-aveţi voie ojă pe unghii”. Acestea erau instrucţiunile pe care le primeam şi pe care trebuia să le respectăm. Doar Elena Ceauşescu purta părul strâns în coc, noi (soţiile miniştrilor – n.r.) nu aveam voie să purtăm. În vizitele mele cu ea, uneori Elena Ceauşescu mă chema şi-mi spunea: „Dragă – aşa mi se adresa – ia spune-mi mie care dintre tablourile astea este de cadou?”. Erau tablouri de Sabin Bălaşa, de Tarcea, aduse pentru cadouri, şi îi spuneam: „Eu cred că acesta, dacă vă place şi Dvs., dar dacă nu vă place alegeţi pe care vreţi”. Răspundea: „Da, da, şi eu m-am gândit la ăsta”.
Altădată, m-a chemat la 2 noaptea la ea în dormitor pentru că i se aduseseră valize cu bijuterii şi-şi pusese un colier la gât, pe care n-a mai putut să-l scoată. Fiind un colier extrem de scump, i se declanşase siguranţa, pentru a nu putea fi furat, şi nimeni nu ştia să-l desfacă decât bijutierul. Când am ajuns în cameră, era foarte furioasă şi congestionată şi mi-a spus: „Hai, dragă, scoate-mi şi mie ăsta, că nu mai pot”. Am încercat, n-am reuşit şi-atunci i-am spus: „Vă rog să mă scuzaţi, dar nu pot, e imposibil”, „Şi ce fac atunci, dorm cu el?” A trebuit să scoale bijutierul noaptea, să i-l dea jos de la gât. La mese, când mergeam, nu puteam să mâncăm, deşi erau lucruri foarte bune, pentru că ea se uita la tine şi, dacă te vedea că mănânci, spunea: „Uite cum mănâncă şi se îndoapă ca o scroafă”. Spunea aşa despre toate femeile care veneau la mesele respective. De Anul Nou, când se mergea la petrecerea la care eram obligaţi să mergem, Elena Ceauşescu, după ce dădea mâna cu noi, se dezinfecta. Venea chelnerul ăla special al lor şi le dădea spirt şi se dezinfectau amândoi. Aveau teroare de microbi. După fiecare dat de mână cu noi, ei se spălau foarte bine cu alcool, ca să nu se îmbolnăvească.
Care erau relaţiile dintre soţii Ceauşescu?
Se mai certau. De exemplu, au fost situaţii în vizitele din străinătate în care soţul meu s-a dus la Nicolae Ceauşescu şi i-a spus: „Tovarăşe preşedinte, daţi-le la băieţi nişte bani, că vor să trimită o vedere şi nu au bani de timbre”. Şi Elena replica: „De ce, dragă, vrei bani de timbre? Să aducă timbre de-acasă...” Şi atunci soţul meu i-a spus: „Doamnă, nu vă supăraţi, dar să ştiţi că timbrele româneşti nu merg în străinătate”. Şi Nicolae Ceauşescu i-a replicat, tot Elenei Ceauşescu: „Ia mai taci tu din gură, cum poţi să spui să aducă timbre de acasă?”.
Nicolae Ceauşescu o mai repezea pe Elena Ceauşescu...
Da, o repezea. Dar soţul meu a crezut întotdeauna că Elena îl are la mână cu ceva pe Nicolae Ceauşescu. Pentru că într-una dintre vizitele oficiale, când el s-a întors de la o întâlnire care era programată cu un preşedinte, ea, care nu fusese chemată, i-a spus, de faţă cu toţi: „Dragă, dar tu unde te trezeşti? Ai pornit la drum singur, nu cu mine? Ia vezi, că acum schimb foaia, unde te trezeşti tu?” Au înlemnit toţi: Oprea, soţul meu, Verdeţ. Şi soţul meu a spus tot timpul: „Nu ştiu cu ce îl are la mână ea, dar îl are la mână cu ceva cu care-l şantajează”.
Bănuiesc că între Dvs. mai discutaţi...
George credea că Nicolae Ceauşescu a făcut vreo crimă ceva, sau la un moment dat în viaţa lui a fost implicat în vreo crimă, şi ea ştia şi îl şantaja că va spune dacă nu ţine cont de ea. Cu toate acestea, Elena Ceauşescu îşi iubea foarte mult copiii. În special pe Nicu.

)
Pe Nicu Ceauşescu l-aţi cunoscut?
Nicu Ceauşescu a fost coleg la Şcoala 24 cu un băiat pe care soţul meu îl înfiase. Îl cunoşteam pe Nicu de când era mic. Era foarte adulat şi răsfăţat de profesori. Când a crescut, am asistat la foarte multe scene în care, în momentul când ieşea de la Clubul de tenis din Herăstrău (unde juca tenis împreună cu copiii mei şi Jean Maurer), îl aşteptau în stradă mulţi oameni şi i se plângeau de diverse lucruri. Lua de la ei toate petiţiile şi le rezolva apoi. Era de o bunătate extraordinară. Nicu Ceauşescu a iubit-o foarte mult pe fata lui Mizil, pe Donca, a vrut s-o ia de soţie, dar Elena Ceauşescu nu l-a lăsat să se căsătorească cu ea. Această fată de 16 ani a fost luată de pe stradă forţat şi dusă la un spital unde a fost chiuretată, însărcinată fiind cu Nicu Ceauşescu. Pentru Nicu, Donca Mizil a fost iubirea vieţii lui. Apoi a iubit-o foarte mult pe soprana Daniela Vlădescu (n.r. – actuala directoare a Operei din Constanţa). După despărţirea forţată de Donca Mizil, Nicu a avut o perioadă în care a mers din femeie în femeie. În ultimii ani a început să bea foarte mult whisky, cred că aşa a şi făcut ciroză.
Lui Ceauşescu i s-a intonat imnul Regelui


Ce v-a mai frapat la Elena Ceauşescu?
Ea avea o ură extraordinară împotriva evreilor, împotriva celor care îşi mai ţineau obiceiurile religioase. Walter Roman era un evreu convins, practicant. Brunea-Fox, marele ziarist, la fel. Brucan la fel, Gaston Marin, toţi mergeau la Adunarea de la Sinagogă, cu rabinul. Nu şi-au părăsit niciodată religia. În schimb, evreii au fost o sursă de mari venituri pentru ei, pentru că Israelul a început să plătească pentru evrei.
Soţii Ceauşescu ţineau sărbătorile?
Da, Paştele şi Crăciunul.
Soţul dumneavoastră a fost bun prieten cu Walter Roman...
Da. Se întâlneau după 1979 în Parcul Herăstrău, pentru a nu fi ascultaţi de către Securitate. Şi Walter Roman tot timpul spunea: „Macule, unde ne-am înşelat, ce-am făcut noi... O viaţă întreagă am luptat pentru comunism şi acum vedem că suntem înşelaţi”. Amândoi au fost foarte trişti de modul în care conducea Ceauşescu ţara.

Cum aţi trăit momentul preluării puterii de către Nicolae Ceauşescu?
După moartea lui Gheorghiu-Dej a început lupta pentru putere, o luptă crâncenă pentru postul de secretar general al partidului, luptă ce s-a dat între Apostol şi Ceauşescu. Vinovat că a fost ales Ceauşescu este Ion Gheorghe Maurer. Votul lui a fost decisiv în favoarea lui Ceauşescu. La un moment dat, la Snagov, Maurer i-a spus: „Să-mi fii recunoscător toată viaţa, că eu te-am făcut pe tine secretar general”. În condiţiile în care Apostol fusese desemnat de Gheorghiu-Dej drept secretar general...


„Ceauşescu a suferit enorm de mult când Pacepa a trădat şi a fugit”


În momentul când soţul Dvs. ajunge adjunct al ministrului de Externe şi începe să se implice activ în special în problema dintre arabi şi israelieni, care erau indicaţiile date de Ceauşescu?
Soţul meu spunea că Nicolae Ceauşescu avea un instinct politic de ţăran. Adică, fără să fie foarte inteligent, avea un fler al politicii externe în vârful degetelor. Pentru a-şi creşte importanţa pe plan internaţional, Ceauşescu s-a implicat să facă pace între Vietnam şi SUA. Apoi, între Israel şi Egipt. Soţul meu l-a cunoscut foarte bine pe Nasser. Aşa au început voiajurile Hanoi-Washington, apoi Cairo-Tel Aviv.
L-aţi însoţit?
De vreo două ori, pentru că erau voiajuri rapide. Se ducea, ţinea conferinţe şi se întorcea. Ceauşescu, fiind extrem de nerăbdător, îi spunea mereu: „Macovescule, vii repede, vii repede!”. Apoi, s-au implicat şi între Israel şi Egipt. Al Sadat a venit în vizită în România împreună cu soţia de câteva ori şi i-am dus în vizită la Castelul Peleş.
Care a fost cel mai tensionat moment pe care l-a avut de trecut soţul Dvs.?
Cel mai important a fost întoarcerea lui Ceauşescu din China (1971) şi oprirea la Moscova, unde a fost admonestat de Kosîghin, care i-a spus: „Unde te trezeşti? Cum îţi permiţi tu să te duci, fără aprobarea noastră, în China?” Ceauşescu a vrut să riposteze, dar rusul a ţipat aşa de tare la el încât Ceauşescu s-a oprit şi n-a mai putut să spună nimic. Altădată, când au făcut o escală la Jakarta, la coborârea din avion, lui Ceauşescu i-a fost intonat imnul naţional de pe vremea Regelui. Când au auzit, soţii Ceauşescu s-au uitat urât la soţul meu care s-a dus repede lângă cel cu Protocolul şi a oprit, nu s-a mai cântat. Un alt moment tensionat a fost în Cuba, la Havana, pe aeroport. Fidel Castro a întârziat vreo trei sferturi de oră. Ceauşescu a stat în avion şi nu era aer condiţionat. Avionul, fiind jos, nu mergea aerul condiţionat şi era o căldură infernală. Erau nervoşi amândoi şi strigau: „Ce-aţi făcut voi, ministerul de Externe, de ce nu-i aici Castro? Noi nu trebuie să coborâm până când Castro nu-i aici ca să ne aştepte”. Dar cel mai important a fost în România, atunci când a fost zvonul că ruşii intră în ţară. La ora 2 noaptea, soţul meu a primit un telefon şi i s-a spus că ruşii sunt la graniţă şi vor să invadeze România. Soţul meu se întreba: „Ce fac acum? Că dacă îl trezesc pe Ceauşescu şi ruşii nu intră în ţară, ăsta mă omoară... Dar dacă intră şi eu nu-l trezesc, iarăşi mă omoară”. Până la urmă, nu i-a dat telefon.
Cine-l influenţa pe Nicolae Ceauşescu? Cine era mai apropiat de el în perioada în care soţul Dvs. a fost ministru de Externe?
Singurul mai apropiat de Ceauşescu a fost Pacepa. De aceea, Ceauşescu a suferit enorm de mult când Pacepa a trădat şi a fugit. El era omul de încredere al lui Ceauşescu. El făcea tot. Pacepa era o minte strălucită, însă avea un dispreţ total pentru Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Singurul interviu dat de Nicu Ceauşescu presei române

Elena Ceauşescu, naşa ultimului CPEx

Metroul personal şi secret al lui Ceauşescu

La începutul anilor ’80, vestea că Ceauşescu dorea ca Armata să-i construiască o reţea subterană secretă care să facă legătura între Casa Poporului şi Aeroport a făcut mare vâlvă. Nici până în ziua de astăzi nu s-a putut demonstra dacă această linie secretă există cu adevărat sau este doar un mit. Şi asta pentru că Serviciul Român de Informaţii refuză accesul în subteranele Casei Poporului, acolo de unde se consideră că ar fi trebuit să pornească linia de metrou prezidenţială.
Potrivit acestui mit urban, Nicolae Ceauşescu ar fi ordonat să i se construiască, imediat după ‘80, o linie de metrou specială, ascunsă de ochii lumii, pe care să poată circula în cazuri extreme.
Oficialii Metrorex admit existenţa unui tunel între Casa Poporului şi Izvor, dar spun că scopul acelei construcţii subterane este altul. „Este un tunel de apărare, nu a existat niciodată un metrou prezidenţial care să circule pe ruta aceasta”, susţine directorul companiei, Gheorghe Udrişte.
Istoricii au şi ei o variantă. „S-a discutat mult la începutul anilor ’80 despre proiectul metroului prezidenţial, am auzit de el. Ştiu sigur însă că prin aceste tunele preşedintele circula cu o barcă pneumatică.Accesul interzis de SRI
Avea traseu subteran de la Comitetul Central de-atunci, în care acum funcţionează Ministerul de Interne, şi se bifurca către magazinul Muzica, Palatul Regal şi Biserica Kretzulescu”, îşi aminteşte istoricul Dan Falcan de la Muzeul de Istorie a Bucureştiului.
Falcan explică această obsesie a lui Ceauşescu pentru tunele ascunse ca fiind de fapt cea mai bună variantă de a se ascunde din faţa unor revolte sociale care se anunţau pentru acea vreme. Practic, ar fi fost construite cu gândul că vor fi de fapt singura lui scăpare. „Am cerut de mai multe ori aprobare să cercetez aceste tuneluri, dar m-am izbit de refuzul SRI, în a căror administrare sunt aceste spaţii subterane”, ne-a mai spus Falcan.
Nu a mai apucat metroul, dar s-a plimbat cu barca
Bucureştenii erau atât de obişnuiţi cu mofturile dictatorului, încât nu s-au îndoit deloc de faptul că acesta chiar şi-ar fi construit un „metrou personal”. În schimb, cei care aflau, nu avea voie să sufle o iotă despre acest proiect.
„La vremea aceea nu se putea discuta nimic despre asta. Chiar dacă trăgeai ceva cu urechea pe la ingineri, informaţiile trebuiau să iasă repede prin cealalată ureche, altfel riscai să ajungi rău! Am auzit că s-au început lucrările unei linii de metrou dinspre Casa Poporului către Otopeni, ca de acolo să poată fugi Ceauşescu la nevoie, cu avionul. În prima fază lucrările s-au început spre staţia Izvor, cea mai apropiată cale de rulare”, ne-a mărturisit Gheorghe A., unul dintre foştii angajaţi ai Întreprinderii Metroul Bucureşti de la acea vreme.
O inundaţie a scos la iveală tunelul
Teoria este susţinută şi de un eveniment bizar întâmplat în 2005 în staţia de metrou Izvor, care, în urma unei inundaţii, a scos la iveală un tunel subteran legat de Palatul Parlamentului.
„S-a constatat că staţia de metrou nu a fost inundată fiindcă s-a acumulat apa de ploaie, ci ea provenea de la un tunel care este în întreţinerea MApN. Un colonel de la Armată mi-a spus cum stau lucrurile: pompele de evacuare s-au defectat, apa s-a infiltrat în tunel şi de acolo în staţia de metrou”, declara atunci Mioara Mantale, prefectul Capitalei. O construcţie despre care reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale au evitat să vorbească.
„Da, există! Şi ce dacă există?"
Acest proiect secret a ajuns şi la urechea celor care locuiesc la doi paşi de vechiul Comitet Central, actualul Minister de Interne, loc în care se spune că există un alt tunel subteran cu ramificaţii prin tot Bucureştiul.
„Se discuta că Ceauşescu şi-a construit linie specială către aeroport, dar eu ştiu sigur că un tunel este chiar aici, lângă noi, sub fostul local Cuando de la capătul bulevardului Academiei”, ne-a spus Victor Onofrei, un pensionar care trăieşte de mai bine de patruzeci de ani în zonă.
Cei care locuiesc însă în blocul de deasupra galeriei subterane ştiu de existenţa culoarului, dar se eschivează de la prea multe comentarii. „Da, există! Şi ce dacă există? Este la fel de bine îngrijit ca şi atunci”, ne-a spus răstit una dintre doamnele din clădire.
Râul de sub Piaţa Revoluţiei
Potrivit istoricului Falcan, maiorul Gheorghe Grigoraş, din anturajul lui Ceauşescu, i-ar fi povestit la un moment-dat cum au vizitat un tunel secret.
Iată ce susţine Falcan că i s-ar fi spus:
„Mergem încă 10 metri şi, stupoare! culoarul se înfundă iar acolo, în fund, găsim un wc, de fapt numai un capac de la wc pe un piedestal de lemn de 20-30 de centimetri înălţime. Ridicăm capacul iar dedesubt o trapă din fier, asigurată cu o bară metalică. Ne chinuim zdravăn să ridicăm chepengul pentru a încremeni de uimire. Dedesubt curge un râu curat într-o matcă artificială de beton. Lăţime de 1,5 metri, adâncimea 1 metru, debitul apei este de 1,5 metri pe secundă. Căutăm explicaţii pentru existenţa acestui râu ascuns aflat la adâncimea de 12 metri de la nivelul Pieţei Revoluţiei”.
Oficialul trebuia să inspecteze atunci terenul de sub pământ, pe traseul Comitetul Central-Palatul Ştirbei.
Potrivit sociologului Bogdan Palici, cel care a realizat un studiu despre Miturile urbane ale Capitalei, intitulat „Folclorul urban raportat locurilor memoriei”, această legendă era una foarte cunoscută în rândul bucureştenilor. El spune că ar exista mai multe variante ale acestui mit. Potrivit uneia dintre ele, s-ar fi încercat în epoca de aur construcţia unei linii de metrou care să facă legatura între Casa poporului şi Aeroportul Otopeni, pe această rută Ceasescu dorind ca toţi oaspeţii străini să treacă printr-un tunel ca să vadă numai Centrul civic. A doua variantă vorbeşte despre un metrou special pentru familia Ceauşescu, care ajungea la Casa Poporului şi urmărea arterele principale de metrou din oraş.
„Presupusa linie de metrou construită trebuia să facă legătura între Casa Poporului şi Aeroportul Otopeni marchează faptul că în ciuda statisticilor cu care se mândrea România, oamenii stăteau la cozi interminabile pentru necesarul de hrană, ceea ce nu corespundea inaginii pe care Ceauşescu dorea să o afişeze oaspeţilor străini. Aceştia ar fi trebuit să vadă doar realizările minunate ale comunismului, şi anume Casa Poporului şi centrul civic. Deşi, este aproape sigur că acest mit este fals, a făcut mult timp vâlvă în rândul bucureştenilor", completează sociologul.

Ceauşescu: Dacia, suficient de bună pentru idioţi! -...
Ziua de 20 august 1968 a fost trecută în calendarul PCR ca una a glorioaselor realizări ale partidului-stat. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu pleca de la Colibaşi (azi Mioveni) la bordul primei maşini fabricate în România. Cea dintâi Dacie 1100 i-a revenit şefului partidului.
Ziarul „Scînteia“ din 21 august 1968 relata pe trei pagini lansarea primei maşini fabricate în România, la Colibaşi, lângă Piteşti. În fond, era un Renault 8, cu piesele furnizate de producătorul francez şi asamblate în România. Acest detaliu era trecut cu vederea.
Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Ilie Verdeţ, Constantin Drăgan, Manea Mănescu şi alţi lideri comunişti au ţinut să inaugureze „citadela primului autoturism românesc“. Prima maşină asamblată la noi a fost denumită Dacia 1100, însă licenţa pe care o cumpărase guvernul român era pentru Dacia 1300 (Renault 12), cealaltă era doar un produs intermediar, un bonus la contractul pe 10 ani semnat cu producătorul francez. De altfel, Dacia 1100 s-a produs într-un număr mic şi doar trei ani, căci începând cu aceeaşi zi de 20 august a anului următor se începe producţia celebrei deja Dacia 1300.
Dacia 1300 a apărut în mai multe variante: Standard, Lux (cunoscută ca 1300L), 1301 (model destinat numai membrilor PCR), 1302 (o autoutilitară în 2 locuri, apărută prin 1975), Break (1973). Alte modele produse de Uzinele Dacia au fost: Dacia Estafette (Renault Estafette), Dacia Lăstun şi Dacia 1310 (cu diverse variante).
Poate cea mai interesantă poveste dintre toate o are Dacia Estafette produsă doar trei ani. Este prima furgonetă realizată vreodată de Dacia, fiind o replică a lui Renault Estafette. A fost fabricată între 1975 şi 1978, fiind realizate sub 1.000 de maşini. În Franţa, modelul s-a bucurat de mare succes, adresându-se generaţiei hippy. Din acest motiv, varianta românească a fost retrasă rapid de pe piaţă, la ordinul PCR, care nu dorea ca tinerii să adopte stilul hippy.
Ce povesteşte Pacepa despre proiectul Dacia

Într-un articol publicat în 2009 în paginile publicaţiei „Wall Street Journal“, fostul şef al spionajului din timpul lui Ceauşescu, generalul Ion Mihai Pacepa relatează despre începuturile industriei auto din România: „Când dictatorul român Nicolae Ceauşescu a hotărât, la mijlocul anilor ’60, că vrea o industrie auto, m-a ales pentru a pune proiectul pe picioare. În ţara orbilor, chiorul este rege. Nu ştiam nimic despre fabricarea automobilelor, dar niciunul dintre oamenii de încredere ai lui Ceauşescu nu ştia. Totuşi, tatăl meu a fost aproape toată viaţa şeful departamentului de servicii General Motors afiliat la Bucureşti“, îşi începe Pacepa articolul intitulat „Ce am învăţat ca ţar al industriei auto“, el fiind în acel moment şeful programului român de spionaj industrial.
Fostul spion, stabilit acum în Statele Unite, povesteşte că Nicolae Ceauşescu l-a îndemnat să cumpere o licenţă de la o fabrică din Vest şi apoi „să fure tot ce era nevoie pentru a construi o maşină“. Ceauşescu ar fi ales Renault, pe motiv că era deţinută de guvernul francez, iar companiile private erau privite cu neîncredere de toţi conducătorii ţărilor comuniste.
„Aşa ne-am trezit cu o licenţă pentru învechitul Renault 12, a cărui producţie urma să fie oprită în Franţa. Era cea mai ieftină variantă“, explică fostul şef al spionajului românesc. Când a fost ales celebrul model Renault 12, Ceauşescu ar fi zis: „Destul de bună pentru idioţi“, potrivit spuselor lui Pacepa. După ce a fost ales modelul, maşina a fost botezată cu numele „Dacia“, pentru a comemora istoria de 2.000 de ani a României.
Totuşi, în momentul în care Ceauşescu a văzut prima maşină Dacia 1300 fabricată în România, a exclamat: „Prea luxoasă pentru idioţi!“. Imediat, s-a renunţat la radio, oglinda laterală din dreapta şi la încălzirea scaunelor din spate. Aşa s-a ajuns, potrivit lui Pacepa, „la un model cu mai puţine dotări ca Renault 12, care oricum nu avea prea multe dotări“. După ce şi „alte luxuri inutile“ au fost eliminate de către birocraţii zeloşi, Ceauşescu s-a declarat mulţumit de varianta finală: „Perfectă pentru idioţi!“.

Misterele Bucureştiului: Staţia de metrou Piaţa Romană, atracţia sinucigaşilor, a fost construită în secret de frica Elenei Ceauşescu

Ultima noapte la putere a lui Nicolae Ceauşescu
În dimineaţa de 21 decembrie 1989, încă pe întuneric, România stătea în cumpăna Istoriei. Provocată profesionist, Armata deschisese focul şi omorâse cetăţeni ai ţării. Oameni ai Miliţiei şi ai Securităţii arseseră cadavrele victimelor de la Timişoara, iar Gărzile patriotice din acelaşi oraş trăseseră cot la cot cu forţele de represiune, făcând şi ele victime.

Şeful statului încălcase Constituţia României şi dăduse ordine ilegale, făptuind deja infracţiunea de subminare a puterii de stat. Şi, cu toate acestea, în acea noapte, Nicolae Ceauşescu încă mai putea opri dezastrul ţării şi al naţiunii printr-una sau două decizii raţionale. Alegerea lui a fost să trimită la Timişoara câteva mii de muncitori din Oltenia care să-i bată pe muncitorii din Timişoara şi să organizeze la Bucureşti un miting prin care intenţiona să acopere cu legitimitate revoluţionar-marxistă acest ordin criminal şi să-i ofere în plus posibilitatea de a ucide în continuare, în masă.
Ne aflăm în momentul de vârf al deciziei, adică în acea clipă în care un om învestit cu o responsabilitate majoră decide soarta a milioane de oameni, destinul poporului său. Uneori, în cazul unor personalităţi cu anvergură planetară, omul care ia decizia poate influenţa Istoria.
Nu a intuit dimensiunea catastrofei

Thierry de Montbrial, fondatorul Institutului Francez de Relaţii Internaţionale, a definit acest moment: „Previziunea crizelor face să intervină mai multe niveluri de incertitudine. Cu titlu de exemplu, legat de teoria sistemelor, asupra căreia vom reveni, va trebui acordată o atenţie specială formei extreme care ţine seama de posibilitatea existenţei unei bifurcaţii în cadrul unui sistem dat, susceptibil de ­şocuri structurale, din care poate rezulta o schimbare a sistemului însuşi (criză sistemică). Noţiunile de bifurcaţie şi de criză sistemică vor fi ilustrate de un exemplu.
La 7 octombrie 1989, în Berlinul de Est, Mihail Gorbaciov avea de ales între a-şi oferi sau a refuza sprijinul faţă de Erich Honecker. Această situaţie corespunde foarte bine noţiunii de bifurcaţie. Alegând cea de-a doua alternativă, stăpânul de la Kremlin a pus în acţiune – desigur, fără a fi conştient de acest lucru – o dinamică ce a provocat prăbuşirea Uniunii Sovietice şi, deci, finalmente, o schimbare a sistemului internaţional în ansamblul său.
Dacă Mihail Gorbaciov ar fi ales să-l susţină pe Erich Honecker într-o acţiune represivă (poziţia acelora pentru care el nu avea de ales este, din punct de vedere filosofic, de nesusţinut), e posibil ca sistemul bipolar să fi supravieţuit pentru un timp nedeterminat, ceea ce ar fi atras o relansare a Războiului Rece“. 1
Decizia lui Nicolae Ceauşescu din noaptea şi dimineaţa de 21 decembrie 1989 de a supravieţui la conducerea României cu orice preţ a declanşat un lanţ de evenimente ale căror consecinţe nu s-au stins nici astăzi, după 20 de ani, legând cu inelele sale căderea generală a economiei, a stării sociale şi morale a societăţii româneşti, sugrumând statul până la limita de jos a disoluţiei naţionale.
În consecinţă, preţul pe care îl plătim acum – slăbirea accentuată a valorilor statale, supravieţuirea îndelungată a mentalităţilor şi structurilor comuniste, influenţa crimei din decembrie asupra vieţii politice şi sociale, prăbuşirea imaginii instituţiilor de forţă ale statului (Armata, Justiţia, Poliţia şi Serviciul secret), scena politică dominată de impostori şi amatori, penetrarea până la niveluri înalte a spionajului străin pe fondul dezintegrării sistemelor de securitate ale statului, poziţia internaţională inferioară şi chiar umilă – îşi au originea nu numai în lipsa de reacţie a naţiunii în faţa dictaturii, ci şi în deciziile greşite ale lui Nicolae Ceauşescu.
Putem estima, la fel ca în exemplul dat de Thierry de Montbrial, că Nicolae Ceauşescu nu a intuit dimensiunea catastrofei pe care a declaşat-o în România, astfel că schimbarea violentă de sistem în ţara noastră nu a atins doar faza crizei sistemice – aceasta era oricum declanşată la Moscova –, ci a lovit şi în bazele statului român. Încă nu ne putem imagina un Ceauşescu adept al dictonului „După noi, potopul“ şi continuăm să credem că dictatorul comunist „se crampona“ de putere din cauza obsesiei pe care o făcuse pentru destinul său eroic.
Dacă lecţia aceasta nu va fi scrisă în manualul de Istorie al şcolilor noastre, aşa cum a fost în realitate şi în întregul său dramatism cinic, suntem condamnaţi să prelungim încă multe decenii criza pe care a ­declanşat-o voit Mihail Gorbaciov în folosul Rusiei şi cu sacrificarea, slăbirea şi dezorganizarea foştilor săi sateliţi.
Ceauşescu citează din cuvântarea lui Castro

În dimineaţa de 21 decembrie 1989 se împlineau 110 de ani de la naşterea lui Stalin, iar 43 de cetăţeni ai Capitalei se pregăteau ca în acea zi să fie primiţi în Partidul Comunist Român. Din aceeaşi dimineaţă Nicolae Ceauşescu refuză să mai citească buletinele informative ale Securităţii, ale Ministerului de Externe şi ale aparatului de partid din judeţe. El va citi, inclusiv în orele dramatice ale dimineţii de 22 decembrie, numai buletinele Agerpres despre congresul comuniştilor cubanezi şi nu va înceta să citeze din cuvântarea lui Fidel Castro, cu fiecare prilej, atât în CPEx, cât şi pe culoarele Comitetului Central, de câte ori întâlnea pe cineva.
Tema cuvântării lui Castro era: „trădarea comunismului de către Gorbaciov“, dar ca şi cum era un eveniment îndepărtat, petrecut undeva la marginea lumii şi a politicii internaţionale. Pentru Castro, Cuba se afla într-o altă lume, a comunismului îndeplinit şi aplicat prin voinţa unanimă a poporului, aşa cum prevăzuse Marx. Pentru Ceauşescu, idealul acesta era la fel de îndepărtat, iar intervenţiile lui din CPEx arată cât de mult regreta faptul că nu a condus România pe drumul ales de Castro.
Nu era vorba de o nebunie, de un scurt-circuit total al minţii lui, ci de faptul esenţial că poporul român nu a intuit nicio clipă adevăratul ideal al lui Ceauşescu, crezând, cum cred mulţi şi astăzi, că poate exista o Românie independentă, naţionalistă, socialistă, în care nimeni să nu fure, statul să împartă în fiecare zi avuţia naţională la toţi românii, iar conducătorul să rezolve peste noapte recolta, digurile, spitalele, locuinţele şi transportul în comun, ca dictatorul unei insule din Marea Caraibelor.

A fost Nicu Ceauşescu desemnat succesor?

Ceauşescu‑Mitterrand, război cu spioni
Două cazuri fără vreo legătură aparentă, petrecute la o distanţă în timp de 14 ani. Primul, „Afacerea Tănase‑Haiducu“, s‑a produs în 1982 şi a fost comentat în România, abia după 1990; comentat puţin şi în dodii. Cazul „Hernu“, deşi mai recent, este aproape uitat. În octombrie 1996, un articol apărut în săptămânalul „L’Express“ (1) declanşează în Franţa un veritabil scandal naţional prin afirmaţia că Charles Hernu, fost Ministru al Apărării între 1981 şi 1985, ar fi fost agent KGB.
O teribilă umilinţă pentru Franţa, dacă lucrurile ar fi stat, într‑adevar, aşa. Şi o grea lovitură politică pentru Partidul Socialist Francez, al cărui mare exponent, fostul preşedinte François Mitterrand (decedat la începutul lui 1996), apărea vinovat de muşamalizarea unui caz de o gravitate maximă pentru Franţa (şi nu numai pentru ea) din considerente partinice, dar şi personale. Charles Hernu, un foarte apropiat prieten şi colaborator al lui Mitterrand, murise încă de la începutul anului 1990.
Mitterrand trimite dosarul „la secret“
„L’Express“ dezvăluie faptul că, încă din noiembrie 1992, un dosar de 88 de pagini a ajuns pe biroul lui Mitterrand, cu probe, în sensul că bunul său prieten Charles Hernu, numit de el Ministru al Apărării în 1981, fusese agent, bine remunerat, al sovieticilor, cu numele de cod „André“ – cu certitudine până în anul 1963, dar probabil că şi după aceea; căci o asemenea „carieră“, odată începută, nu se încheie, de regulă, decât fie prin deces, fie prin (auto)deconspirare.
Mai rar prin demisie sau înţelegerea părţilor. Mitterrand declară dosarul „Hernu“ secret de stat (secret défense), crezându‑l îngropat pentru eternitate. O precizare: cele 88 de pagini pe care le frunzărise preşedintele Franţei nu erau decât traducerea în franceză a unui dosar în limba română, provenind din străfundurile arhivei Securităţii (dosarul nr. 20508). Cum a ajuns acest dosar la Paris, şi de ce?
Caraman şi SIE intră în joc, intervine şi Iliescu
La începutul aceluiaşi an 1992, într‑o Românie care‑şi zice de‑acum democratică, şeful Serviciului de Informaţii Externe, fostul Centru de Informaţii Externe (CIE) al Securităţii, este Mihai Caraman: un vechi cadru CIE, faimos pentru isprăvile sale pariziene din perioada 1959 – 1969. Iar Caraman aşteaptă o importantă vizită de la Paris: doi distinşi reprezentanţi ai DST, contra‑informaţiile franceze ‑ Raymond Nart, nimeni altul decât directorul adjunct al DST, o somitate a contra‑spionajului francez, şi colonelul Philippe Rondot, expert în probleme arabe, cel care se afla pe urmele teroristului Carlos Şacalul încă din anul 1976, şi chiar avea să‑l captureze la doi ani după întâlnirea cu Caraman, în 1994, în Sudan.
Şeful SIE şi foştii săi adversari francezi au multe amintiri comune, plus că acum se discută ca între prieteni, n’est‑ce pas? Da, se discută bine. Atât de bine, încât se hotărăşte continuarea dialogului ceva mai târziu, la Paris, unde Caraman promite că n‑o să vină cu mâna goală.
Pe parcurs se va ivi însă o mică problemă: la presiunile NATO, preşedintele Ion Iliescu se vede nevoit să primenească conducerea SIE, trimiţându‑l pe Mihai Caraman la pensie. Aşa se face că, în octombrie 1992, pensionarul, de‑acum, Caraman este cel care întoarce vizita celor de la DST, fiind totuşi primit cu toate onorurile. Căci, oricât ar fi fost el de pensionar, Caraman n‑a venit – promisese doar – cu mâna goală. Avea cu el un dosar (cel puţin) despre care ştia că îi va interesa pe francezi mult, mult de tot: dosarul „Hernu“ din arhivele fostei Securităţi (2).
Charles Hernu, „Dinu“ pentru securişti
Fiind şi noi acum în posesia unui exemplar, putem lămuri, în sfârşit, câteva lucruri. De pildă, că Hernu nu a fost niciodata agent al Securităţii, cum s‑a tot afirmat. Adevărul este că s‑a încercat recrutarea lui, în 1962‑1963, când i s‑a dat şi numele de cod „Dinu“. Dar tentativa a fost abandonată la dispoziţia KGB‑ului, în aprilie 1963. Apoi, gestul lui Caraman de a preda francezilor copia acestui dosar nu a fost o diversiune kaghebistă, cum s‑a susţinut la Bucureşti. Ideea diversiunii nu are nici o noimă.
Cât priveşte autenticitatea materialului, ajunge să menţionăm următoarea afirmaţie a lui Jacques Fournet, şef al DST până în 1993: „Nu există nici un dubiu privind autenticitatea materialului din dosarul românesc.“ (3)
„Materialul“ despre care vorbea Jacques Fournet era râvnit de DST de mult, încă de la sfârşitul anului 1981, începutul lui ’82, când Serviciul de contra‑informaţii francez aflase un lucru extrem de grav şi teribil de compromiţător: Charles Hernu, propriul Ministru al Apărării, adică deţinătorul celor mai sensibile secrete militare, ar fi fost agent sovietic. Verificarea acestei informaţii e pe cât de obligatorie, pe atât de dificilă, mai ales din cauza faptului că Hernu avea în subordine Serviciul de informaţii externe (DGSE), adică taman spionajul francez de la care ar fi trebuit să vină elucidarea cazului. DST‑ul trebuie să se descurce singur.
Este un moment de mare cumpănă la Paris, în joc fiind guvernarea de stânga a lui Mitterrand, abia înfiripată, dar şi, sau mai ales securitatea naţională a Franţei. Verificarea informaţiei despre Hernu devine în acei ani o prioritate absolută pentru DST, dar trebuie să se desfăşoare în cel mai mare secret, mai ales în raport cu propriul serviciu de spionaj. DST‑ul, ca serviciu de contra‑informaţii, nu are nici atribuţii, nici mijloace pentru a deveni activ în afara Franţei. Are însă un as în mânecă.
Neaşteptatul caz Tănase‑Goma
Dar, colac peste pupăză, DST‑ul se vede nevoit să trateze simultan un alt caz: Virgil Tănase şi Paul Goma, scriitori şi opozanţi ai regimului din România, stabiliţi la Paris, trebuiau să fie lichidaţi din ordinul lui Nicolae Ceauşescu. Iar asul din mâneca DST‑ului este tocmai agentul român care primise această misiune: Matei Pavel Haiducu, un „ilegal“ al CIE (serviciul de spionaj român), aflat în Franţa din 1975 sub acoperirea de refugiat politic. Aşa ajungem la fabuloasa Afacere Tănase, ale cărei dedesubturi le putem desluşi abia acum, după aproape 30 de ani.
La începutul anului 1982, Haiducu primeşte din partea generalului Nicolae Pleşiţă, şeful CIE, o misiune deosebit de „onorantă“ ‑ cu precizarea că „i‑ar face aşa o plăcere tovarăşului Ceauşescu“(4): asasinarea lui Virgil Tănase şi a lui Paul Goma. Virgil Tănase tocmai publicase, în revista pariziană „Actuel“, un articol deosebit de acid despre regimul Ceauşescu şi cultul personalităţii, intitulat „Majestatea să Ceauşescu întâiul, Rege Comunist“. Pe „tovarăşu’ şi tovarăşa“, textul pare să‑i fi iritat peste măsură. Numai că iritarea cea mare pentru Ceauşescu abia avea să vină. Căci Haiducu este (de la un moment dat) agent dublu în slujba contra‑informaţiilor franceze. DST‑ul, informat imediat de Haiducu despre dublul asasinat pe care ar trebui să‑l comită la Paris, pune la cale una dintre cele mai spectaculoase operaţiuni de diversiune din istoria spionajului. O vom parcurge, aici, în rezumat.
Actul I, 18 mai 1982, Hotel Concorde Lafayette: pentru eventuali „observatori“ ai Securităţii se alege o ocazie publică, o recepţie unde se înscenează otrăvirea lui Paul Goma de către Haiducu, conform planului de la Bucureşti. Goma este „salvat“ de neîndemânarea unui ziarist (de fapt, un agent francez) care îi răstoarnă „din greşeală“ paharul în care Haiducu tocmai pusese pilula cu otravă. Actul II, 20 mai, Strada pariziană: ziua în amiaza mare, Virgil Tănase este luat pe sus de două gorile şi vârât cu forţa într‑o maşină, care demarează în trombă. Trecătorii nu ştiu dacă se filmează sau e pe bune. Poliţia franceză se alertează; dar Tănase dispăruse, şi rămâne bun dispărut.
Ceauşescu, pus la zid. La Paris
Mediile franceze tratează „Afacerea Tănase“, cum au numit‑o, insistent şi în detaliu. Militanţii pentru drepturile omului dau imediat vina pe Ceauşescu şi Securitate pentru răpirea lui Tănase. Pe 9 iunie, la o conferinţă de presă, preşedintele Franţei, François Mitterrand, ţine să avertizeze asupra consecinţelor privind relaţiile dintre ţara sa şi România în „ipoteza tragică“ în care Virgil Tănase nu ar reapărea viu şi nevătămat. Implicarea ostentativă a preşedintelui Mitterrand în această afacere provoacă stupefacţie, ţinând seama de conotaţiile politice grave ale afirmaţiei sale. Câteva săptămâni mai târziu, Mitterrand plusează: vizita pe care urma să o facă la Bucureşti în luna septembrie este amânată sine die. Pentru prima oară, Ceauşescu se vede sfidat de o asemenea manieră. Prestigiul său „de export“ primeşte o grea lovitură.
Între timp, Haiducu se duce la Bucureşti pentru a raporta îndeplinirea misiunii în ceea ce‑l priveşte pe Tănase. E destul de riscant, căci acum el lucrează pentru francezi, iar viaţa lui este efectiv în mare pericol. Pleşiţă nu realizează însă jocul dublu al lui Haiducu. Mai mult, îl promovează la gradul de locotenent‑colonel şi îl informează că, prin decret prezidenţial, i se conferă „Steaua Republicii“ pentru merite excepţionale. Ceauşescu îl felicită pe Haiducu personal la vila sa de la Neptun.
Pleşiţă, invitat să fugă în Franţa
La începutul lui august 1982, Haiducu părăseşte România cu destinaţia Paris, urmând să revină la Bucureşti o săptămână mai târziu. Dar acest lucru nu mai este posibil deoarece în presa franceză apar scurgeri de informaţii care i‑ar pune viaţa în pericol. Scurgerile provin din rândurile autorităţilor franceze, şi sunt rezultatul unor intrigi politice de culise. Diversiunea împotriva Securităţii era prevăzută să dureze până în luna decembrie, dar DST‑ul se vede obligat să‑şi modifice planurile în pripă. Generalului Pleşiţă i se transmite oferta de a se refugia în Franţa pentru a scăpa de furia lui Ceauşescu la aflarea deznodământului diversiunii franceze. Acceptul lui Pleşiţă vine prin telex pe 24 august. Se aşteaptă sosirea sa în Franţa cel târziu la 1septembrie.
Nu mai apucă să o facă (presupunând dacă ar fi vrut cu adevărat) pentru că, pe 31 august 1982, într‑un articol semnat de Bernard Poulet, ziarul „Le Matin“ dezvăluie totul despre Haiducu şi capcana întinsă Securităţii. În aceeaşi zi, la sediul revistei „Actuel“ are loc o conferinţă de presă. Sala este arhiplină, subiectul este de mare senzaţie: spionaj, contraspionaj, demascarea metodelor criminale ale unui regim comunist, cel al lui Ceauşescu. În premieră absolută, un spion ‑ Matei Haiducu ‑ se arată şi se destăinuie presei. Alături de el, Virgil Tănase, reapărut ca prin minune, şi Paul Goma. Securitatea este dată în vileag. Falsa răpire a lui Tănase, pus la adăpost de francezi, a fost doar o cursă întinsă lui Pleşiţă şi lui Ceauşescu pentru a‑i blama. A doua zi, pe prima pagină a ziarului „Le Monde“, se putea citi titlul: „Ceauşescu demascat“.
Cadou de la Haiducu
Acestea sunt, în mare, faptele cunoscute. Ele nu au fost considerate niciodată suficiente pentru a explica în întregime această poveste senzaţională cu implicaţii politice ieşite din comun. S‑a speculat enorm cu privire la implicarea publică, ostentativă, a preşedintelui Mitterrand în acest caz. Apoi, diversiunea pusă la cale de DST împotriva Securităţii a provocat multe semne de întrebare, mai ales că ea ar fi trebuit să aibă ca deznodământ blamarea României printr‑un comunicat oficial francez. De ce s‑a lansat DST‑ul într‑o operaţiune atât de riscantă pentru politica – atât internă, cât şi externă – a Franţei? Doar ca să‑i protejeze pe Goma şi Tănase? Cum de a avut DST‑ul atâta încredere în Haiducu, încât să meargă pe mâna lui împotriva Securităţii? De ce a vrut contra‑spionajul francez să‑i construiască lui Haiducu un alibi atât de solid, încât acesta să se bucure în continuare de toată încrederea Securităţii?
Lucrurile se leagă abia în momentul în care aflăm că Haiducu le‑a dezvăluit francezilor nu doar misiunea de a‑i lichida pe Goma şi Tănase, ci şi informaţia despre Charles Hernu. Într‑o declaraţie făcută în toamna lui 1996, în toiul scandalului Hernu, Haiducu susţine că el a fost cel care a primit misiunea de a se apropia de Hernu şi de a‑l reactiva – un fel de finalizare târzie a planului din 1963, cel stopat de sovietici. A încercat, dar s‑a dovedit prea dificil, şi periculos, să‑l abordeze pe ditamai Ministru al Apărării. Haiducu adaugă: „am informat DST‑ul despre asta atunci când am trecut de partea Franţei“.
Declaraţia lui Haiducu privind intenţiile Securităţii faţă de Hernu este susţinută de materialele din Dosarul Hernu. Cât despre încrederea DST‑ului în Haiducu: „Avem probe materiale ale veridicităţii afirmaţiilor sale. Certitudinea noastră absolută se bazează pe fapte ţinând de tehnica noastră“, declara o sursă a DST‑ului ziarului „Le Monde“ în septembrie 1982. Probe materiale, certitudine absolută; se poate cere mai mult?
Mitterrand îi plăteşte poliţa lui Ceauşescu
Informaţia că Ministrul Apărării ar putea fi agent sovietic era o adevărată bombă cu ceas trântită de Haiducu în braţele francezilor, iar DST‑ul trebuia să afle mai multe despre asta cu orice preţ. Acesta este motivul pentru care Haiducu trebuia să se întoarcă la Bucureşti bucurându‑se de încrederea deplină a Securităţii. El trebuia, deci, să poată afirma, de o manieră foarte credibilă, că a încercat (în cazul lui Goma) şi a reuşit (în cazul lui Tănase) să‑şi îndeplinească misiunea. Implicarea personală a preşedintelui Mitterrand în această afacere nu trebuie să ne mai mire, şi ar fi cazul să înţelegem că el nu s‑a răfuit cu Ceauşescu din cauza lui Goma şi a lui Tănase, ci a lui Hernu.
Pentru că Securitatea a avut cutezanţa să plănuiască racolarea Ministrului Apărării al Franţei. Pentru că românii îl bănuiau pe bunul său prieten Hernu că ar fi agent KGB. Şi pentru că regimul său de stânga, abia instalat la putere de un an, ar fi fost spulberat de un scandal politic declanşat de aceste maşinaţiuni. Mitterrand a făcut un joc pe muchie de cuţit, contrabalansând temeritatea cu prudenţa. Situaţie în care, la un moment dat, atitudinea Parisului a început să se schimbe, iar difuzarea unui comunicat oficial despre acest caz a fost abandonată.
Cum l‑a păcălit Pleşiţă pe Ceauşescu
Deznodământul parizian al „afacerii Tănase‑Haiducu“, din 31 august 1982, a avut de‑a face, evident, cu Haiducu, Tănase şi Goma. Deznodământul bucureştean al acestei afaceri se producea o zi mai târziu, la 1 septembrie, şi avea de‑a face cu… Hernu. Lui Ceauşescu i se prezintă o NOTĂ (nr. 00069427) scrisă de mână (gen scriere tehnică), cu litere mari: „Strict secret de importanţă deosebită. Exemplar unic… Din poziţia de Ministru al Apărării şi având în vedere şi legăturile sale cu Gaston Deferre – Ministrul de Interne – ce are în subordine principalul organ de contraspionaj intern (D.S.T.), Charles Hernu manevrează activitatea serviciilor speciale franceze spre unele acţiuni provocatoare la adresa Republicii Socialiste România… André mai lucrează cu organele K.G.B.“.
Nici o vorbă despre Haiducu, Tănase, Goma şi catastrofa mediatică – pentru regimul Ceauşescu – de la Paris. Pentru uriaşa gafă comisă de el ca şef al CIE, jucat pe degete de francezi, Pleşiţă găseşte o explicaţie aiuritoare: este o manevră anti‑românească a „agentului KGB“ Charles Hernu. La Ceauşescu, un asemenea argument părea să ţină, iar Pleşiţă îşi va menţine scaunul de şef al spionajului românesc încă doi ani. Cât priveşte dilema francezilor referitoare la Ministrul lor al Apărării, ea avea să se rezolve într‑un fel trei ani mai târziu, prin demisia lui Hernu în urma unui alt scandal – afacerea Rainbow Warrior.

Valentin Ceauşescu încearcă să recupereze de la CEC banii surorii sale, Zoe