SRI/SECURITATE

http://www.revistamagazin.ro/content/view/9722/8/

Pe numele sau adevarat Ilici Ramirez Sanchez, de origine venezuelean, Carlos Sacalul este actualmente inchis pe viata in Franta. Este cel mai faimos terorist politic international (suporter al lui Bin Laden), cu numeroase crime dovedite, atacuri cu bombe si grenade si cu planuri de atac terorist asupra mai multor obiective, printre care si o centrala nucleara din Franta. El ar fi avut o legatura si cu Securitatea din Romania, dupa condamnarea la moarte a lui Ion Mihai Pacepa, in 1978.

De vorbă cu generalul Bartolomeu Săvoiu. "Securitatea vindea copii orfani la Paris!"

Metode de tortură folosite de Securitate în închisorile comuniste


Înjurăturile cele mai abjecte, care puteau ieşi numai din gura unor indivizi primitivi şi sadici; nu cred să fi scăpat vreun deţinut politic să nu fie înjurat şi ameninţat în timpul anchetelor la care a fost supus.

Loviturile aşa-zise „libere“: cu palma, cu pumnul sau piciorul (încălţat cu cizmă) distribuite absolut la întâmplare şi la „inspiraţie“: peste obraz, gât (la venele jugulare), în abdomen, lovituri cu cizma în spate. […]

Bătaia la tălpi. Cea mai periculoasă bătaie la tălpi era varianta peste încălţăminte, cu victima întinsă pe masă, deoarece şocul loviturii se transmitea până în creştet, unde de obicei aveau loc desprinderi şi distrugeri ale meningelui, cel torturat rămânând cu sechele grave, de multe ori sucombând după o astfel de bătaie. […]

Bătaia la palme cu cravaşa, cu vâna de bou sau o scurtătură din lemn rezistent.

Atârnarea anchetatului cu capul în jos cu ajutorul unui scripete special.

Bătaia cu beţe subţiri de lemn sau de cauciuc pe spate, după ce anchetatul era prins de blatul mesei sau al biroului, cu mâinile legate de picioarele mesei sau ale biroului.

Strivirea unghiilor cu un cleşte special.

Introducerea de beţişoare între degetele victimei, după ce acestea erau strâns legate.

Arderea tălpilor anchetatului cu flacăra oxiacetilenică. […]

Prinderea mâinilor între două mese şi bătaia la palme deasupra meselor.

Ţipetele de groază şi gemete (ale soţiilor anchetaţilor sau ale unor persoane necunoscute), înregistrate pe benzi de magnetofon şi apoi redate cu intensitate maximă pentru a îndupleca pe cei anchetaţi să facă mărturisiri complete.

Bătaia în cap cu ciocanul. Această metodă ducea în mod sigur la alienarea victimei şi la moartea acesteia; variantele acestei metode erau izbirea de pereţi a capului anchetatului sau izbirea cap în cap a doi torturaţi sub supravegherea torţionarilor. […]

Bătaia cu sacul de nisip cu care era lovită victima legată şi culcată pe o masă sau pe duşumea. Loviturile aveau drept efect dislocarea organelor interne şi moartea victimei.

Bătaia cu vârful sau cu tocul cizmei peste gura anchetatului, legat şi târât pe duşumea.

Crucifarea pe perete. Victima, cu braţele desfăcute şi legate de două belciuge ancorate în perete, era spânzurată, fără să atingă duşumeaua cu picioarele şi era ţinută aşa şi bătută până făcea mărturisiri complete.

Ancheta cu o pisică introdusă sub cămaşa victimei. Securistul enerva pisica cu lovituri nu prea puternice, aceasta căuta să iasă de sub cămaşă şi-şi înfigea ghearele în carnea celui supus la un astfel de supliciu.

Bătaia cu cablul de cupru peste gambele picioarelor.

Bătaia pe plăgi deschise (plăgi de după operaţii, plăgi împuşcate, răni produse de bătăi anterioare etc.).

Bătaia cu ciomagul şi apoi aruncarea victimei pe o cale ferată, astfel încât să se simuleze o sinucidere.

Smulgerea unghiilor de la mâini şi de la picioare; metoda era aplicată în special de Securitatea din Bucureşti.

Ancheta cu proiectoare puternice îndreptate spre ochii victimei, fără ca aceasta să se mişte; acest tip de anchetă a fost folosit de toate Securităţile din ţară.

Ancheta continuă, zile şi nopţi, prizonierul fiind supus unor interogatorii fără întreruperi, fără să fie lăsat să închidă un ochi (Securistul ţipa la victimă: „Ei, ai venit aici să dormi? Crezi că noi avem timp de pierdut cu tine?“ etc.).

Ancheta însoţită de şocuri electrice, metodă folosită în întreaga ţară.

Ancheta cu regim alimentar cu sare în exces, fără apă.

Ancheta însoţită de izolare în celule umede şi întunecoase, cu victima dezbrăcată, celule în care mişunau şobolani flămânzi; această metodă era de asemenea „specialitatea“ securiştilor bucureşteni.

Izolarea de unul singur a deţinutului în celule strâmte, pe lungi perioade de timp, săptămâni, luni sau chiar ani, încât acesta uita chiar să vorbească. Cazul lui Corneliu Coposu, care a fost izolat în acest mod în închisoarea de la Râmnicu Sărat, este cel mai cunoscut.

Securitatea cea plină de surprize… de Rodica Grindea

Cine dintre noi nu are amintiri din trecutul comunist al existenţei sale, care revin pe neaşteptate în actualitate, fără să le fi chemat nimeni, printr-un soi de asociaţii determinate de sechelele afective ale acelei epoci, mai ales dacă are o vârstă a cărei primă cifră ar fi cam… de la 4 în sus? Teribilele poveşti pe care le auzeam despre temuta instituţie pre nume „Securitate” ni se păreau incredibile, până când deveneam noi înşine câte un personaj (secundar, în cel mai bun caz şi principal – în cel mai rău), al vreunei astfel de poveşti.

Cele mai serioase şi mai şocante erau – şi au rămas, desigur, cele legate de viaţa personală. În ceea ce mă priveşte, acele amintiri îmi revin în minte doar după ce au fost prelucrate de umorul care mi-a fost inoculat chiar din copilăria mică de către tatăl meu, ca „element primordial” al educaţiei mele spiritual-intelectuale.

Prin 1975, m-am înscris, după vreo şase ani de meserie ca profesoară de franceză, la Facultatea de Filosofie, luând din nou drumul Universităţii ieşene. Cine îi ironizează pe cei care au făcut o facultate la fără frecvenţă, habar nu are despre ce vorbeşte! Cu noi, cei de la „fefe”, exigenţa era de nu ştiu câte ori mai mare decât faţă de cei de „la zi”. Se pornea de la premisa că vin acolo toate „loazele” care n-au intrat „la zi”, ori toţi handicapaţii intelectual. La fiecare început de semestru primeam acasă o broşură-bibliografie cu câteva zeci de titluri la fiecare disciplină, fiecare profesor fiind convins, pesemne, că tot timpul de care dispune studentul de la fefe pentru studii trebuie rezervat obiectului său. Astfel încât s-a dezvoltat o adevărată „bursă” a caietelor de notiţe, din care studenţii de la zi mai scoteau şi ei un ban cu nefericiţii de la fără frecvenţă. Ba chiar „caietele de conspecte”, pretinse la examen de unii profesori, erau şi mai scumpe! De asemenea, la sfatul unor colegii din anii mai mari, ni s-a recomandat ca la unii profesori, cu care examenele erau adevărate „cuie”, să facem în aşa fel încât să ne ducem la cursurile lor de la zi şi chiar la seminarii, la care să ne facem chiar remarcaţi, căci multe repetenţii la ff. aveau pe conştiinţă respectivii profesori. Ceea ce am şi făcut, mai ales că personal, nu mă simţeam în stare să învăţ singură logica, iar pe cea matematică, în anul II – nici atât.

M-am împrietenit imediat cu „puştanii” de la zi, dintre care cea mai mare parte aveau chiar vârsta elevilor mei. M-am străduit – ca şi ei – să nu mă simt ca „măgarul între oi”. De la un an la altul, eu cumpăram, sau copiam săptămânal notiţe de la ei şi în schimb, programa şi profesorii fiind aceiaşi, ei aveau cadou de la mine caietele de conspecte, fiindcă n-aveam inimă să iau vreun ban de la vreunul, deşi s-au oferit să mi le cumpere.

Prin anul al III-lea, am dispărut o vreme din „peisaj”, fiindcă m-am îmbolnăvit de vărsat de vânt, „importat” de fiul meu de la grădiniţă, şi să faci boala asta la 32 de ani, zici că ţi-a venit sfârşitul! Dar colegii veniţi să mă viziteze, mi-au transmis să nu cumva să mai cumpăr caiete de cursuri de la tânărul T. (le preferam, fiindcă avea un scris foarte citeţ) şi nici măcar să nu-i mai răspund la salut, fiindcă altfel, deşi toată grupa mă simpatiza mult, ar fi fost nevoiţi să mă „boicoteze” ca şi pe T., care fusese demascat ca un patentat turnător la „secu”…

„Victima” a fost prietenul nedespărţit al lui T.,un tânăr maghiar, care şi-a permis să-şi „dea drumul la gură” faţă de el, cu toată încrederea. Tânărul respectiv a trebuit să viziteze un psihiatru, după şocul suferit, şi singura care a rămas în relaţii cu T. a fost o fată care ţinea morţiş să se mărite cu el. După încheierea anului, într-adevăr, s-au căsătorit şi s-au transferat în alt centru universitar.

Tot atunci am ajuns şi eu, tot prin transfer, la un aşa-numit liceu „cu profil”. De şcoala aceea răspundea un ofiţer de securitate, care „supraveghea” tot ce se întâmpla acolo, printre elevi şi profesori. Chiar şi elevii, când îl vedeau intrând pe poarta şcolii, exclamau: „Uite, iar vine securistu’ ăla”.

Într-o zi, către sfârşitul anului, când tocmai mă pregăteam să plec acasă fiindcă îmi terminasem orele, vine un pedagog să mă anunţe că tov. ofiţer X. mă aşteaptă în cabinetul directorului. N-am înţeles de ce pedagogul s-a luat după mine, iar când a deschis uşa cabinetului, m-a înşfăcat de braţ, spunându-i „am adus-o” persoanei instalate pe fotoliul directorial. Deşi îmi bătea inima de teamă, l-am apucat cu vădită silă de mânecă pe pedagog, i-am îndepărtat mâna ca pe-un şobolan, cu întrebarea: „De ce pui mâna pe mine, tovarăşe Ş.”, iar spre celălalt: „Sunt cumva arestată”? Acela a zâmbit şi mi-a răspuns că nici vorbă, că aşa e tovarăşul, mai… glumeţ, şi l-a poftit să ne lase singuri „N-am îndrăznit, de faţă cu dv., să-i spun cu cine să mai facă glume din astea”, au fost primele cuvinte pe care le-am rostit. Le-a spus „tovarăşul ofiţer”, desigur aplicând tactica de-a „sparge gheaţa” . Eu mă temeam să nu mă întrebe de bancurile politice care se mai strecurau în pauze, când se aduna „gaşca fumătorilor” în locul special rezervat.

Dar nu, nici pomeneală, m-a prevenit că doreşte să discutăm despre gravele abateri ale unor colege de-ale mele, divorţate, de la „morala socialistă a omului de tip nou”. A numit apoi vreo două-trei colege, care într-adevăr, divorţate, fără copii, se cam… încurcaseră cu nişte profesori-maiştri, însuraţi, unele nu chiar „dezinteresat”, fiindcă la salariile de-atunci, aceia le mai şi ajutau să termine luna! Astfel încât, tovarăşul ofiţer mi-a cerut amănunte despre respectivele „cazuri”. Am arborat imediat mutra mea parşiv-inocentă şi i-am spus că din câte văd, mai informat este el decât mine, fiindcă eu habar nu am despre ce vorbeşte, că aud pentru prima oară relatările d-sale! Că poate întreba toţi ceilalţi colegi, dacă eu particip vreodată la bârfele din cancelarie, că am o singură prietenă printre toţi colegii, şi aceea, cu mult dinainte de-a deveni colege, şi că eu am cercul meu de prieteni din afara şcolii, iar cu colegii, sunt prietenă cu toţi, dar cu nimeni „în confidenţe”, totul fiind la mine o chestiune de educaţie.

Văzând că nu poate „scoate” nimic de la mine, mi-a amintit că şi eu eram o divorţată, dar că nu a auzit nimic despre mine, astfel încât „ce părere aveam despre atitudinea neprincipială a colegelor mele”? I-am răspuns că în general, eu nu judec pe nimeni şi că oricum, eu sunt acolo ca să-mi educ elevii, nu colegii. Dacă eu aş face ca ele, a fost următoarea întrebare. I-am răspuns că nu, dar în primul rând, datorită caracterului meu cam individualist, independent, cât şi faptului că mă cunosc foarte bine şi că într-o relaţie, n-aş suporta pentru nimic în lume să fiu „vioara a doua”, fiindcă eu aştept de la o relaţie să fiu fericită, nu să sufăr „câineşte”. Am adăugat că, chiar şi atunci când îmi place o persoană masculină, dacă-i văd o verighetă pe mână, asta e pentru mine cel mai bun antidot… antiromantic!

În momentul acela, deşteptul şi-a acoperit automat dosul mâinii stângi cu cea dreaptă, iar eu am spus „dar nu e cazul, tovarăşe ofiţer”. Nu ştiu ce curaj am avut! Când am ieşit de-acolo, m-am oprit glonţ la o bună amică ce locuia la doi paşi de şcoală şi i-am spus să-mi dea imediat un păhărel cu ce-avea mai „spirtos” în casă, fiindcă altfel, fac un infarct la uşa ei. Asta a speriat-o cel mai mult, cunoscând bine relaţia mea… rece de tot cu alcoolul!

Domnul ofiţer a mai încercat nu o dată să mă tragă de limbă în privinţa colegilor mei, dar cu la fel de mult succes ca şi prima oară. Chiar înainte de a obţine paşaportul pentru plecare m-a chemat să mă pună să semnez o declaraţie precum că voi rămâne loială statului român, că nu voi divulga secrete de stat şi nu voi defăima politica PCR. După aceea, mi-a strâns mâna şi m-a rugat ca, de voi mai veni în vizită în România, să… nu-l ocolesc! M-am şi grăbit să-i îndeplinesc rugămintea, până astăzi!

Da, azi pot amuza aceste istorisiri, dar credeţi-mă, la vremea când au fost trăite, emoţiile pe care le-au stârnit au fost absolut… negative şi nocive! Iar ca să le „prelucrezi”, ai nevoie, desigur, de un vagon de umor!

A MURIT Harry G. Barnes, fostul ambasador american la Bucureşti, ascultat de Securitate printr-un microfon ascuns în pantof

SRI cere expulzarea a opt persoane provenite din Orientul Mijlociu şi suspectate de terorism, din "motive de securitate naţională"

Fantomele vii ale Securităţii şi nu numai

Dosarul ediţiei lunii august a revistei noastre pare desprins din romanele bune de spionaj. Ion Cristoiu aduce în faţa cititorilor revistei „Historia” un regal al genului. În 1973, înainte să plece în vizită oficială în SUA, la invitaţia preşedintelui Richard Nixon, Nicolae Ceauşescu acordă un interviu publicaţiei „Business Week”, trimisul prestigioasei publicaţii la Bucureşti, în vederea întâlnirii cu liderul român, fiind redactorul-şef adjunct John Pearson. Până aici nimic senzaţional. Înaintea vizitelor în străinătate exista obiceiul acordării unor interviuri, iar în 1973, imaginea lui Nicolae Ceauşescu în Occident era aceea a unei vedete din lagărul comunist, cu totul alta decât avea să devină câţiva ani mai târziu. Numai că John Pearson nu este John Pearson, ci românul Ion Agheană, agent al Securităţii plasat ca fantomă în Statele Unite.

Ca în toate cărţile de spionaj, Ion Agheană fusese declarat mort în România pentru a putea activa sub numele Pearson în America. Cum-necum, ajunge redactor-şef adjunct al revistei „Business Week”, calitate oficială în care vine la Bucureşti! Cercetătorii cazului sunt împărţiţi. Unii afirmă că spionul român trecuse în tabăra CIA, care îl trimite înapoi în ţară folosind ocazia unui interviu la cel mai înal nivel. Alţii susţin că agentul Securităţii nu defectase la americani, ci se comporta conform cerinţelor noii sale identităţi.

De aici încolo lucrurile sunt senzaţionale. Interviul apare în „Business Week” şi este preluat şi în „Scînteia”. Să ne imaginăm scena interviului. Ştia Nicolae Ceauşescu că Pearson este Agheană? Bănuia că poate fi agent dublu? S-a prefăcut tot timpul că vorbeşte cu un ziarist american get-beget sau, la sfârşit, l-a decorat pentru succesul implantării sale în America?

Fuga lui Pacepa a distrus reţeaua de fantome a Securităţii

Misterele acestui caz sunt departe de a fi elucidate. Personajul mai apare prin România şi pe continentul american înainte de a i se pierde urma. Defectarea lui Pacepa a dus la prăbuşirea reţelei de fantome trimise în Occident. Cetăţeni onorabili din lumea liberă au dispărut brusc de acasă şi au apărut în România socialistă, acolo unde cu ani înainte fuseseră declaraţi trecuţi în alt tărâm, dincolo de comunism şi de capitalism.

Războiul rece s-a încheiat, lumea s-a schimbat radical faţă de ceea ce era cu numai 40 de ani în urmă. Dar vedem şi în zilele noastre cum presa internaţională devine teatrul de război al unor confruntări între actori politici interni angajaţi în lupta pentru putere. Interesele străine ale unora sau altora legate de ceea ce se întâmplă pe Dâmboviţa sunt şi ele reflectate în cele mai prestigioase ziare cu impact la nivel mondial. Spre deosebire de alte timpuri, acum totul pare mai simplu. Informaţia circulă liber. Mediile electronice transmit în timp real tot ceea ce se întâmplă. Nu mai există graniţe, nu mai există secrete. Pare că totul este un uriaş Big-brother în care până şi comploturile sunt transmise live spre deliciile spectatorului din toate colţurile planetei. Într-o asemenea abundenţă infomaţională, ai impresia că ştirea şi evenimentul se nasc singure, deschizi Internetul şi afli totul, de parcă circuitele electronice autogenerează realităţi la care nimeni nu se aştepta. Poate jurnalişti ca John Pearson nu mai sunt necesari în ziua de azi. Oare aşa să fie?

SRI în redacţia Jurnalului Naţional

Cum i-a vânat Securitatea pe ocupanţii ambasadei de la...


Un grup de români exilaţi a ocupat în februarie 1955 legaţia românã din Berna. Condamnaţii şi-au ispãşit pedeapsa cu închisoarea la Thorberg. Elveţia a negat o extrãdare în România comunistã, şi totuşi liderul Ovidiu Beldeanu a fost executat în România la 5 ani de la sãvârşirea faptei. Acum existã documente care aratã cu ce pretext a reuşit Securitatea sã-l captureze în Berlinul de Est.

“Am strigat , dar el s-a nãpustit asupra mea şi s-a întins dupã armã. Atunci l-am lovit. El s-a grãbit înapoi la maşinã, unde ţinea propria armã. Atunci am tras”, aşa descrie Stan Codrescu, azi în vârstã de 82 de ani, circumstanţele în care în noaptea de 15 febr. 1955 în jurul orei 2 l-a împuşcat în grãdina legaţiei românde de lângã Kocherpark pe Aurel Şeţu, şoferul ambasadei. Acesta tocmai sosise de la Zürich, de unde a colectat scrisori diplomatice.

Poliţia din Berna îl gãseşte pe rãnit cu puţin înainte de ora 7. Mai târziu îşi trateazã rãnile în Inselspital. “Erau minus 14 grade”, deci o noapte extrem de rece, işi aminteşte Codrescu. Şoferul ambasadei trebuie sã fi fost omul de legãturã dintre legaţie şi Securitate.

Aniversarea de 31 de ani a lui Beldeanu

În vreme ce focurile nocturne spulberã liniştea din Kocherpark, locuitorii de pe strada Schlössli se alarmeazã, crezând cã le sunt casele atacate. “Legaţia românã din Berna cuceritã de luptãtorii rezistentei”, aşa sunã titlul de pe prima paginã a ziarului “Berner Tagblatt”. Vestea spectaculoasei ocupaţii a ambasadei din Berna face înconjurul lumii.

În jurul orei de 16.30 a acelei miercuri se încheie deja rãzboiul nervilor. Oliviu Beldeanu, conducãtorul celor patru ocupanţi, îşi sãrbãtoreşte ce-a de-a 31-a aniversare. Grupul se predã. Vestul vorbeşte despre membri ai rezistenţei, estul despre terorişti, iar emigraţia românã îşi are proprii eroi.

Fortãreaţa asediatã

Berna se aflã în aceste zile într-o situaţie excepţionalã. Legaţia românã se aseamãnã unei fortãreţe asediate. În desfãşurare sunt aproximativ 50 de ofiţeri de la poliţia oraşului şi cantonului, temporar sprijiniţi de soldaţi. Chiar şi tancuri sunt pregãtite. Strada Schlössli este închisã. Pe strada Laupen şi în Kocherpark se înghesuie însã mulţi curioşi, în ciuda frigului insuportabil. În jur de 50 de jurnalişti urmãresc vrãjiţi evenimentele misterioase din jurul legaţiei.

Pentru a-i determina pe români sã capituleze, comisarul Kurt Kessi îndrãzneşte de douã ori cu ajutorul unui interpret sã ducã tratative delicate şi dificile în clãdirea ocupatã. Într-un raport Kessi îl eticheteazã pe Beldeanu drept “un patriot fanatic”, dar nu “criminal”. Intruşilor li se dã un ultimatum şi sunt ameninţaţi cã vor fi luaţi cu asalt. Aceştia sunt gata de capitulare abia dupã ce discutã cu preotul catolic Beat Seckinger, vicarul Bisericii Trinitãţii. El îi dezleagã de jurãmântul de a lupta pânã la moarte.

Zguduirea mediului public

Acţiunea spectaculoasã a început cu aproape 43 de ore înainte cu asaltul minuţios pregãtit asupra clãdirii legaţiei de pe strada Schlössli, unde azi se aflã Casa Universitãţii.

Pe 14 febr. 1955 un grup de cinci emigranţi români vin din Konstanz în Elveţia. În VW-ul lor au ascuns diverse arme. În acea searã de luni, la orele 22, pãtrund pe terenul legaţiei. Anticomuniştii convinşi, cu vârste între 23 şi 31 de ani vor prin acţiunea lor politicã sã zdruncine mediul public şi sã arate lumii cât de nedrept este regimul din ţara lor, aflatã sub conducerea precursorului lui Ceauşescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej. În afarã de asta vor sã predea arhiva ambasadei serviciilor secrete din vest, pentru a demonstra cã ambasada este un cuib de spioni. În plus solicitã şi eliberarea a cinci deţinuţi politici români. Cã cel puţin trei dintre ei – liberalul Constantin Brãtianu, episcopul Ioan Suciu şi fostul general Aurel Aldea sunt morţi de mult în momentul asaltului – ocupanţii ambasadei nu au de unde sã ştie, pentru cã acesta rãmâne secretul cinic al autoritãţilor române.

Cãpeteniile Oliviu “Puiu” Beldeanu şi Ioan Chirilã pãtrund aşadar pe terenul legaţiei în noaptea lui 14 febr., Stan Codrescu şi Dumitru Ochiu stau de veghe în parc şi Teodor Ciochinã rãmâne la maşinã – şi-a pierdut un picior în cel de-al doilea rãzboi mondial. În toiul nopţii, în faţa clãdirii, în zãpadã, se ajunge la un schimb de focuri în urma cãruia şoferul ambasadei, Şeţu, este rãnit.

Anticomunismul militant

Speriaţi de împuşcãturi, unii membri ai ambasadei pãrãsesc zona. Alţii pot sã scape mai târziu, printre care însãrcinatul cu afaceri Emmerich Stoffel, şvab care aparţine minoritãţii germane din România. Alţii sunt lãsaţi liberi de ocupanţi.

Dupã împuşcãturi zeci de locuitori îngrijoraţi sunã la poliţie. La aproape patru ore de la asalt începe şi poliţia sã se alarmeze. Din cauza extra-teritorialitãţii ambasadei poliţia poate acţiona în zonã abia dupã ce Stoffel obţine permisiunea corespunzãtoare în urma unei discuţii cu Bucureştiul. Tot noaptea Dumitru Ochiu se adreseazã autoritãţilor din Berna predându-le 545 de documente ale ambasadei.

Baza comunã a ocupanţilor este anticomunismul militant. Liderul Beldeanu, veteranul grupãrii, a simpatizat mai de mult cu Partidul Naţional Ţãrãnesc, s-a afiliat rezistenţei anticomuniste şi a dispãrut temporar. În ţarã a fost arestat sub un nume fals. Pe 1 ian. 1949 reuşeşte sã fugã în Iugoslavia. Acolo îi întâlneşte pe Chirilã, Ochiu şi Codreanu, care l-au însoţit la atacul asupra ambasadei.

Codrescu îl descrie pe Beldeanu în retrospectivã ca fiind “foarte fanatic”, a vrut sã fie mereu în central atenţiei şi se considera “invincibil”. Ar fi fost foarte talentat în calitate de sculptor, dar din pãcate l-a împiedicat “dorinţa de a se impune”. La Thorberg Beldeanu a sculptat 30 de opere în decurs de 30 de luni.

Ocuparea ambasadei a provocat reacţii acerbe din Bucureşti şi Moscova la adresa Elveţiei din cauza presupusei intervenţii tardive şi procedurii neprofesioniste a autoritãţilor, poliţiei şi justiţiei. Între Bucureşti şi Berna are loc un schimb înflãcãrat de note diplomatice. Incidental afecteazã grav relaţiile bilateral. Este rãzboiul rece, iar România se aflã – şi dupã moartea lui Stalin din 1953- încã sub dominaţia stalinismului. Din perspectiva de la Bucureşti asaltul reprezintã un complot antinaţional care poartã însemnele legionare, ale fascismului românesc. În zadar insistã Bucureştiul asupra extrãdãrii “teroriştilor”.

La Thorberg

Ocupanţii ambasadei sunt închişi în fostul castel Thorberg. Într-o scrisoare Chirilã îi spune visãtor unui prieten: “Imi merge excelent. Fãrã glumã, cred cã m-am îngrãşat un pic. Tratamentul elveţienilor este neobişnuit de bun. Cred cã Elveţia este cel mai uman stat al lumii”.

În iunie 1956 decurge procesul în primãria din Berna, urmãrit de jurnalişti din întreaga lume. Partea româneascã îşi duce propriul rãzboi propagandistic înainte de proces. “Sã nu care cumva sã umblaţi noaptea prin Berna”, îi avertizeazã Scânteia pe puţini conaţionali de acolo. Cãpetenia Beldeanu este pe 21 iunie 1956 condamnat la patru ani de închisoare, dar este eliberat – ca şi complicii sãi – mai devreme. Pe 15 oct. 1957 este expulzat. Beldeanu se stabileşte în München. Revoluţia maghiarã din 1956 a alungat de mult ocupaţia ambasadei de la Berna de pe prima paginã a ziarelor.

Stasi şi Securitatea

Doi ani mai târziu Beldeanu este executat în Bucureşti. Cum a reuşit Securitatea sã-l captureze o aratã nişte documente din arhivele bucureştene şi berlineze, scoase la ivealã în ultimii ani de cercetãtorii Georg Herbstritt şi Stejãrel Olaru, care le-au investigat, evaluat şi publicat. Împreunã au publicat volumul “Stasi şi Securitatea”. Herbstritt este colaborator ştiinţific la institutul pentru păstrarea arhivelor Stasi din fosta Republică Democrată Germană. Istoricul şi politologul de 37 de ani Olaru a publicat o monografie de 290 de pagini a incidentului din Berna, “Cei cinci care au speriat estul”. Aici aflãm cã Beldeanu avea o prietenã în Elveţia şi cã acesta a vizitat-o de mai multe ori înaintea incidentului.

Rãpit în Berlin

Pe 31 aug. 1958 la orele 19.30 se ajunge la împuşcãturi în Berlinul de est în plinã stradã. A doua zi apare titlu principal în West-Berliner Zeitung: “Schimb de focuri în Berlinul de est. Serviciile secrete roşii aresteazã pe românul exilat”. Securitatea a plãnuit minuţios rãpirea “teroristului” Beldeanu, asta e concluzia cercetãrilor lui Herbstritt şi Olaru.

La începutul lui aug. 1958 se cazeazã agentul de Securitate “George”, un presupus om de afaceri, în compania surorii sale, care I se dã drept soţie, în hotelul Daniel din München, unde Beldeanu lucreazã ca portar de douã ori pe sãptãmânã. “George” este de fapt românul de origine greacã George Kehaioglu. Oaspeţii vorbesc ceva în românã atrãgându-l pe Beldeanu în discuţie. Acesta nu îşi ascunda fapta din Berna, iar “George” îşi exprimã indignarea, cã emigraţia românã n-a fost în stare sã-I asigure un loc de muncã mai bun unui asemenea martir. “George” îi câştigã repede încrederea lui Beldeanu şi îi oferã un loc de muncã mult mai bine plãtit. Aşa îl ademeneşte în Berlin.

Puţin dupã aterizarea în Berlinul de Vest Beldeanu este escortat pe 31 aug. 1958 de cãtre “George” peste graniţa de sector în Berlinul de est – înainte de ridicarea zidului din 1961 încã deschisã.

Acolo, la intersecţia strãzilor Wilhelm şi Leipzig, intervine Stasi. Beldeanu este însã înarmat cu douã pistoale, se apãrã şi rãneşte un ofiţer. Beldeanu este de asemenea rãnit – la stomac şi genunchi – şi necesitã spitalizare. Asta amânã predarea cãtre Securitate cu douã zile.

În Berlinul de vest au fost în anii ’50 multe cazuri de rãpiri înlesnite de poliţia secretã a statelor din blocul comunist. Numãrul rãpirilor încercate şi reuşite de pânã la ridicarea zidului este estimat de cãtre experţi undeva la 6/700. Jumãtate au fost duse la bun sfârşit.

Momeala “Gerda”

În cadrul mai multor acţiuni ale Securitãţii a jucat un rol decisiv de momealã agenta “Gerda”, dupã cum aratã Herbstritt în nou apãrutul studiu “Rãpirile din Berlin”. Aceasta a contribuit şi la capturarea lui Beldeanu.

“Gerda” era sãsoaica Helene Michel, care activa în Berlinul de vest. La îndrumarea sa îl îndatoreazã şi pe fratele ei Alfred Bolinth, care a locuit în Suedia şi a lucrat în Gestapo şi cu serviciul secret subordonat lui Heinrich Himmler.

Cu numele de cod “Gerhard” se mutã la München şi deschide acolo cu sprijinul financiar al Securitãţii o cantina şi o mãcelãrie – la nici trei luni înaintea prinderii lui Beldeanu “Gerda” îl ajutã în afacere. Aici îşi gãseşte ca prin minune un loc de muncã şi Ioan Chirilã. Prin “Gerda” şi “Gerhard” “centrul are posibilitatea de a se familiariza zu o parte din activitãţile duşmãnoase ale acestei grupãri şi de a organiza acţiunea de capturare a lui Beldeanu”, citeazã Herbstritt din actele Securitãţii.

Complicele Chirilã nu cade însã în mâinile Securitãţii în ciuda mai multor încercãri. În vârstã de 79 de ani, acesta locuieşte în München şi, ca o ironie a sorţii, la o aruncãturã de bãţ de strada Berna.

În Bucureşti liderul Beldeanu este supus unor lungi interogatorii şi în nov. 1959 condamnat la moarte sub acuzaţia de “trãdare naţionalã şi activitãţi teroriste. Pedeapsa este pusã în aplicare prin împuşcare în penitenciarul Jilava, pe 18 febr. 1960 la orele 20, la douã zile dupã ce împlineşte 36 de ani şi la cinci ani şi douã zile dupã asaltul ambasadei din Berna.



Stan Codrescu: “Dupã aceea l-am sunat pe ministrul federal Wahlen”

Stan Codrescu este singurul dintre emigranţii care au ocupat ambasada care, dupã ispãşirea pedepsei la Thorberg, a rãmas în Elveţia – mai întâi forţat, apoi din dragoste.

S.C. cunoaşte bine Berna. Într-adevãr trebuia sã pãrãseascã şi el Elveţia, dar nici Franţa, unde mai trãise, nici Germania, de unde venise gruparea lui Beldeanu, nu au vrut sã-I acorde permis. Asa cã a rãmas în Elveţia.

“22 de luni am stat illegal în Elveţia şi m-am menţinut pe linia de plutire pentru cã am lucrat la negru. Dupã aceea l-am sunat pe ministrul federal Wahlen şi i-am explicat situaţia. Puţin mai târziu am obţinut un statut legal”, povesteşte C. în plus a absolvit în Berna un curs de gravurã fotograficã. În 1962 se însoarã cu Josette Bürki din Biel. Se mutã cu ea mai întâi în Belp şi apoi în Crissier lângã Laussane. Are cu ea trei copii. Vreme de 25 de ani C., deja de mult cetãţean elveţian, a lucrat la Edipresse în Lausanne. Securitatea a încercat sã-l atragã şi pe el din ţarã. În zadar.

Pentru noua sa patrie nu are decât cuvinte de laudã. “Am trait bine şi acolo”, spune el cu referire la închisoarea din Thorberg, comparativ cu închisorile române sau iugoslave.

Azi petrece puţin timp în Crissier, pentru cã stã mai tot timpul anului cu soţia sa cu zece ani mai tânãrã în Spania. “Aici strãluceşte mai mereu soarele şi mai ales îmi pot trata mai bine reumatismul”, spune el completând în glumã: “Aşa am sã trãiesc 100 de ani”.

Ce servicii avea directia a Va ? Cu ce se ocupau ele? Gasesti foarte putine informatii despre aceste lucruri...De ex gasesti informatia ca lt-col Simionescu era sef serviciu , serviciul 9 directia a V a securitate si garda .Cu ce se ocupa serviciul asta 9 ? Sau servicuul 8 garzi din care cica facea parte lunetistii care supravegheau traseele pe care trecea Ceausescu

Cum făcea Securitatea dosarele duşmanilor poporului


În vara anului 1951, mă aflam într-o celulă din subsolul Securităţii din Sibiu. Eram arestat şi cercetat pentru că, în anul 1958, mi se făcuse dosar de trimitere in judecată, în baza căruia am fost condamnat, „în lipsă” de Tribunalul Militar din Craiova, la patru luni de închi-soare, pentru „Răspândire de ştiri false”.


Aceste ştiri constau în faptul că spusesem, într-un grup de cunoscuţi că; „Nu e nimic veşnic”, subînţelegându-se că nici guvernul de atunci nu va fi veşnic. Cineva din cei prezenţi acolo a „şoptit” la proaspăt înfiinţata Securitate cele spuse de mine, probabil, cu unele adăugiri, pentru a da „greutate”informaţiei. Cum noi trebuia să credem că regimul comunist va dura veşnic, ziua următoare am fost arestat şi trimes la Securitatea din Rm. Vâlcea care mi-a făcut dosar pentru răspândire de ştiri false.

Condamnarea a fost pronunţată în lipsă, pentru că, spre norocul meu, în dimineaţa următoare arestării mele, un guardian mi-a deschis uşa garajului, în care fusesem închis şi mi-a spus:„Dumneata eşti liber!”. Deoarece am înţeles că e vorba de o greşeală, m-am îndepărtat cât mai repede de Securitate şi am avut grije să dispar din „regiune”. În luna martie 1951 am fost arestat, într-o seară, de Securitatea din Sibiu, cu ocazia unei razii făcute in oraş, pentru că mă găsise pe lista celor „urmăriţi pe ţară”. M-au dus la Securitate şi, deoarece credeau că de când am fost dat în urmărire şi până atunci am stat în munţi, „cu partizanii”, m-au închis într-o celulă de doi metri patraţi şi în dimineaţa zilei următoare au inceput cercetările. În următoarele două luni de cercetări, s-au convins că nu am stat în munţi, cu partizanii. Eu stătusem, în realitate, într-un orăşel din Ardeal, la fosta mea soţie, cu care m-am împăcat. Acolo, concetăţenii şi autorităţile n-au considerat că revenirea mea la fosta soţie era un fapt neobişnuit, aşa că am stat netulburat de nimeni, până la razia din Sibiu, unde mă mdusesem să-mi văd fratele, care era elev la o şcoală din acest oraş.

În timpul anchetei, mi se puneau „ ochelari negri” ﴾complect opaci﴿, socotidu-mă „un bandit periculos”, cum, dealtfel, ne considera, pe toţi cei arestaţi, colonelul Crăciun, comandantul, de atunci, al Securităţii din Sibiu.Deoarece, în anul 1949, s-au schimbat în toată ţa-ra buletinele de identitate, şi cum şi eu aveam buletin nou, obţinut prin bunăvoinţa unui subofiţer de miliţie, ancheta s-a complicat şi a durat cam două luni dar deoarece anchetatorul, locotenentul Nistor, a văzut că nu pot să dau răspunsuri coerente, m-a anchetat, în continuare, fără ochelari...

Nemaiavănd ochelari negri, îmi „aruncam privirea” prin tot biroul. Într-una din „şedinţele de anchetă” am zărit câteva dosare, puse unul peste altul în stânga biroului. Pe coperta celui de deasupra scria „Pantera Neagră” şi, mai jos, în colţul din dreapta, 15.000 lei. Cu ocazia altei şedinţe, am văzut, în acelaşi loc, un dosar pe care scria „Munţii Apuseni” şi 50.000 lei. Pe dosarul meu n-am văzut ce scria, fiindcă era deschis în timpul anchetelor.

Când şi-au dat seama că nu sunt un bandit din cei mai mari, m-au mutat într-o celulă cu încă doisprezece deţinuţi. Acolo aveam să aflu informaţii despre Pantera Neagră. În această celulă, l-am cunoscut pe Mitică. Numele de familie nu mi-l mai amintesc. El era unul din cei doi membri ai organizatiei, constituită şi botezată la Securitate, „Pantera Neagră”. Mitică, care era un munci-tor miner din Valea Jiului, ne-a povestit toată istoria organizaţiei... De altfel, fiecare povesteam motivele pentru care eram închişi. Şi iată istoria acestei „periculoase organizaţie”:

Înscenări plănuite de Securitate


Într-una din zile, lui Mitică şi celuilalt „membru al organizatiei”, un al treilea miner, li s-a propus să înfiinţeze o organizatie subversivă. Mitică şi colegul lui au rămas „tablou”. N-au putut reacţiona în niciun fel, bănuind poate că ar putea fi o cursă. După mai multe zile, au fost chemaţi la Securitatea locală, arestaţi şi duşi la Securitatea din Sibiu, unde era „arondată şi zona Valea Jiului”. La Sibiu, în timpul anchetei, au înţeles de unde li se trage arestarea. Cel de al treilea miner era informator şi agent provocator. Lui Mitică şi celuilalt miner le-a fost întocmit dosar pentru că au înfiinţat organizatia Pantera Neagră, dar agentul pro-vocator n-a fost inclus între membrii organizaţiei. Şi oricât au negat ei că nu au spus că sunt de acord, nu le-a folosit la nimic pentru că securiştii le reproşau că nu s-au dus la Securitate să-l pârască pe cel care le-a făcut propunerea. Dacă nu s-au dus înseamnă că au fost de acord. Şi dacă se duceau Securitatea avea ocazia să-i „coopteze” şi pe ei în rândul informatorilor.

Despre organizaţia din Munţii Apuseni aveam să aflu mult mai târziu, după ce s-a terminat anchetarea mea şi am fost „depus la penitenciar”, în aşteptarea vagonului pentru deţinuţi cu care urma să fiu trimis acolo unde fusesem condamnat. La penitenciar am fost închis într-o celulă cu încă zece arestaţi, din lotul sabotorilor de la Fabrica de Negru de Fum din Mediaş, care-şi aşteptau şi ei ziua judecăţii.

După mai multe zile, într-o seară securistul peni-tenciarului m-a scos din celula în care eram şi m-a dus într-o altă celulă, după ce mi-a dat sarcina să-l „trag de limbă” pe deţinutul din acea celulă. Acolo am aflat că deţinutul făcea parte din lotul partizanilor din Munţii Apuseni, că fusese judecat şi condamnat la moarte împreună cu alţi partizani din ace-laş lot. Eu i-am spus lui Traian Mcavei, că aşa-l chema, de ce am ajuns în celula lui şi să-mi spună numai dacă are ceva să transmită Securităţii. A spus că nu are nimic să le transmită securiştilor, dar m-a rugat să transmit căteva cuvinte de „Adio” familiei. Ziua următoare, securistul m-a scos din celula lui Macavei şi m-a dus înapoi de unde mă luase fără să-mi ceară să-i spun ce am aflat de la Macavei.

În următoarea zi, pe la orele 23, s-a auzit zgomot de lanţuri, iar în zilele următoare, în penitenciar a circulat zvonul că Traian Macavei a fost împuşcat. Din faptul că Traian Macavei era condamnat la moarte şi din faptul că securistul nu a mai întrebat ce am aflat de la el, am înţeles că în celula lui Macavei şi probabil în toate celulele cu deţinuţi politici erau instalaţii de ascultare, precum şi faptul că securistul n-a urmărit altceva decât să mă pună la încercare să vadă dacă poate face un informator din mine.

Recrutarea informatorilor


Informatorii se recrutau, de obicei, din cei care fiind angajaţi în fabrici, săvârşeau mici furtişaguri şi erau arestaţi de Miliţie. Miliţia avea ordin să nu le facă dosar penal până nu-i trimitea la Securitate. Acolo li se ofereau două posibilităţi. Puteau să aleagă între condamnarea pentru furt sau acceptarea de a deveni informator.

Fratele unei lucrătoare dintr-o fabrică de produse din piele, într-un moment de sinceritate, mi-a spus că şi el este informator, crezând poate că şi eu sunt şi ne putem descărca sufletul spovedindu-ne unul celuilalt. În continuare, mi-a spus că sora lui, precum şi alte lucrătoare, au fost prinse cu piele ascunsă sub haine şi au acceptat târgul, după care fiecare era „legată” de un ofiţer de securitate, din acelaşi oraş sau din unul apropiat, cu care se întâlnea într-o „casă conspirativă”, care era, în realitate, un apartament sau o garsonieră din multele pe care Securitatea le avea rezervate, mai ales în oraşele mari.

Un alt caz: Un tânăr „fără căpătâi” a fost prins că a furat o bicicletă. Pus în faţa dilemei, a acceptat „târgul cu diavolu”, după care aranjament Securitatea a luat măsuri ca tânărul să fie angajat într-o Cooperativă Comercială ca să fie între mulţi salariaţi de la care să poată culege informaţii de care avea nevoie Securitatea. Totodată, încadrarea în serviciu trebuia să constituie şi o recompensă pentru serviciile pe care le făcea Securităţii. Cu timpul, tânărul şi-a mai completat studiile şi în cele din urmă, ajutat de Securitate şi de Partid, a ajuns vice-preşedintele cooperativei.

Dar Securitatea nu se mulţumea cu achiziţii întâmplătoare dintre cei prinşi cu mici furtişaguri. Dorea să afle ce spun femeile la spovedanie, ce discută sportivii în cantonament, ce spun împricinaţii, confidenţial, avocaţilor lor când le cer să-i apere în procese. Securitatea dorea să ştie totul. De aceea, „angajau” şi informatori de la care, la-nceput, nu sperau să afle nimic. Idealul pentru securişti ar fi fost ca toţi cetăţenii să semneze câte un angajament cu ei pentru că astfel, în cazul „răsturnării” situaţiei, ca în Decembrie ′89, să nu aibă cine să-i învinu-iască pentru faptele odioase pe care le-au făcut.

Cunosc cazul unui prieten şi fost coleg de şcoală. Acesta lucra într-un „şantier de proiectare” şi deseori, în birou sau „atelier”, cum i se spunea oficial, aveau loc şedinţe de spus „bancuri”, de obicei politice. Într-o zi, prietenul meu a fost chemat de securistul Institutului în biroul său, unde i-a spus că ştie că el şi colegii săi se ţin de bârfe politice şi că ştie că el a spus următorul banc şi i-a reprodus bancul. In această situaţie, „învinuitul” n-a putut nega. Văzându-l speriat, securistul s-a arătat mărinimos şi i-a spus că dacă semnează un angajament că o să spună şi el ce discută ceilalţi, nu o să anunţe Securitatea, şi el a semnat, dar când începea „şedinţa de glume”, pleca din birou; şi aşa a putut scăpa cu faţa curată.

Pentru a-i constrânge pe preoţi să încalce „Taina spovedaniei” îi supraveghea până îi prindea cu o abatere de la „cele drepte” şi aplica şantajul, mai ales că mulţi preoţi fuseseră legionari. Pe viitorii preoţi îi recruta înainte de a intra la Facultatea de Teologie, spunându-le că-i ajută să poată intra în facultate, altfel… La fel procedau şi cu candidaţii la Facultatea de Sport. Cu avocaţii procedau aşijderea, mai ales că de avocaţi, în cazul că aceştia deveneau procurori şi, mai ales, judecători, aveau nevoie ca la pronunţarea sentinţelor să ţină seama de „sfaturile” Securităţii şi ale Partidului.

Avocaţii în vârstă care fuseseră oameni politici în timpul burghezo-moşierimii au fost condamnati în anii ′50 fie la Canal, fie in alte locuri de detenţie, dar cu viitorii avocaţi şi jurişti au procedat la fel, ca şi cu viitorii preoţi şi viitorii gimnaşti. Le-a promis că îi ajută să reuşească la examenul de admitere în facultate. Ba chiar la Facultatea de Drept Securitatea avea câteva locuri rezervate.

Îmi amintesc că în anul 1955, in luna septembrie, am fost la Bucureşti în interes de serviciu. Într-una din zile, trecând prin faţa Universităţii, am văzut, pe afişierul Facultăţii de Drept, un anunţ scris „de mână” care anunţa pe candidaţi că trebuie să depună, în prealabil, avizul Partidului pentru a se putea prezenta la examenul de admitere în facultate. Se ştie că, înainte de a-şi da avizul, Partidul consulta oamenii de „specialitate” care, se-nţelege îi ajutau pe cei ce semnau „pactul cu diavolu.”

Tot pe acest anunţ, era precizat şi numărul de locuri rezervate, dar nu mi-l mai amintesc. E mult de atunci... Cu câţiva ani în urmă, după cum ne amintim, au fost avocaţi, parlamentari, care au fost dovediţi că au fost informatori. Unii au afirmat că ei spuneau la Securitate ce voiau ei, nu ce voia Securitatea, ca şi cum securiştii erau naivi, sau poate pe noi ne-au considerat naivi.

În afară de aceste categorii de informatori, mai erau alcoolicii. Acestora, Securitatea le plătea serviciile după importanţa informaţiei şi, chiar când nu puteau adu-ce nimic în cursul unei luni, primeau, în anii ′50, o îndemnizaţie minimă de 300 lei pe lună.

În anul 1951, după ce scăpasem de toate învinu-irile, securistul din oraşul în care locuiam mi-a propus, de două ori, să-mi aranjeze să primesc serviciu într-un loc unde ei „au nevoie de un om al lor”. Văzând că nu-i dau nici un răspuns, a treia oară mi-a spus să merg la Sibiu, că mă cheamă colonelul Crăciun, care are ceva să-mi spună. M-am dus, şi colonelul Crăciun mi-a spus numele cuiva care „ar fi spus ceva rău despre mine” şi cum persoana respectivă era director într-o intreprindere, ei doreau să ştie ce învârte acel director, după care Colonelul a ieşit din birou lăsându-mă singur. Atunci, pe o canapea din birou, am observat o multime de plicuri. În timp ce aşteptam să revină, a intrat un bărbat, conce-tăţean de al meu, care era un alcoolic notoriu şi a căutat un plic pe care am văzut că scria un nume, desigur numele lui „conspirativ”, şi 300 lei şi a plecat.

Nici colonelului Crăciun nu i-am spus nici că sunt de acord şi nici că nu sunt.

Au trecut mulţi ani de atunci; prin anii ′80 aveam nevoie de un paşaport să merg intr-o ţară apuseană, s-o vizitez pe fiica mea şi familia ei pe care nu-i mai văzusem de 15 ani. Paşaportul mi-a fost refuzat deşi am făcut repetate cereri. După mai mult de un an de încercări şi insistenţe, mă cheamă şeful Securităţii „să merg până la Securitate, că are ceva cu mine”. Şi m-am dus. Ajuns acolo, dl. Şef al Securităţii, după ce-mi cere unele informaţii despre fiica mea şi despre familia ei, îmi spune că el poate face să obţin paşaportul, dar să le fac şi eu unele servicii. De acestă dată, i-am spus că, pentru mine, astfel de servicii sunt similare cu a lovi pe cineva pe la spate, cu un ciomag în cap, şi că aşa ceva nu fac nici chiar dacă n-aş mai vede-o pe fiica mea niciodată. În urma acestui refuz, securistul mi-a spus:„ Atunci rămânem aşa. Nici eu nu-i ajut, nici ei nu mă ajută!”

O altă categorie de informatori, proveneau din foştii securişti, pensionaţi la 50 de ani, cu pensii foarte mari, dar care, deşi pensionari, aveau obligaţia ca, dacă aflau ceva ce ar putea interesa Securitatea, să raporteze imediat acesteia, pentru că,angajamentul cu Securitatea era pe viaţă, fie că era vorba de securişti, fie de infor-matori care, odată ce semnau angajamentul, puteau fi şantajaţi pentru că şi lor li se făcea dosar şi primeau un pseudonim. Dacă nu-şi făceau „datoria”, fiecare se temea să nu fie divulgat, pe „căi ocolite”. Acest fapt era valabil şi pentru cei care spun că au lucrat în DIE, pentru că niciun securist nu ajungea în DIE decât după ce era „verificat” cu privire la fidelitate, verificare care începea cu stagiul de informator.

O altă categorie era cea provenită din sindicalişti, de obicei tineri, doritori să parvină în posturi mai bune şi mai bine remunerate. Acestora, înainte de începerea şedinţei de sindicat, un membru de partid le spunea pe cine trebue să atace în şedinţa ce urma şi le strecura şi un bileţel în care scria ce trebuie să spună cel care urma să ia cuvântul în şedinţă. Dacă aceştia erau docili, îi contacta securistul intreprinderii, care le promitea avan-sări dacă vin cu informaţii despre alţi salariaţi din Întreprindere.

Salariile foarte mari, primele înscrise pe dosare şi pensiile proveneau din munca lui Mitică şi a celorlalţi mineri, a tuturor salariaţilor productivi şi a ţăranilor pe care ei, securiştii, îi supravegheau, îi arestau şi-i schin-giuiau în bătaie sau şi mai rău. Ei, securiştii, nu prestau o muncă productivă. „Bunurile” produse de ei erau dosa-rele - cele 2.000.000 de dosare -, muncă la care şi-au dat silinţa, mai ales că pe lângă salariile secrete, mai pri-meau şi „primele notate pe dosar”.

Astăzi, mulţi dintre informatori şi dintre securişti sunt „revoluţionarii de la ′89”, alţii sunt mari oameni de afaceri şi mari politicieni, unii chiar „preşedinţi de onoare” şi, chiar dacă li s-a dat „certificat de informator” de Tribunalul Suprem, au insolenţa încă să mai nege că au colaborat cu Securitatea, deşi unii au recunoscut că au-colaborat „ca să mănânce o pâine mai bună”, neţinând seama că, pentru a mânca ei o pâine mai bună, ce pâine urma să mănânce, după ce l-a „turnat”, cel pe care-l dă-dea pe mâna Securităţii.

De aceea să nu ne mire că avem atâta corupţie. Comunismul a distrus tot ce a fost mai curat în popor şi ne-a lăsat moştenire doar „gunoiul”.

SRI rinjeste coltii catre putere

În dispută cu asasinul securist Mihai Patriciu
Securist-şef din Cluj, care avea să se remarce printr-o cruzime deosebită, a intrat ...

http://www.evz.ro/detalii/stiri/jurnalist-romano-britanic-revenit-acasa-cu-o-carte-despre-securitate-968247.html

http://www.acum.tv/articol/46927/

N-am fost întotdeauna atât de deştept pe cât sunt astăzi, deşi mă consider în continuare tot un prost şi un naiv, „calităţi” pe care probabil n-am să pot să mi le dezatribui vreodată. Îmi plac versurile unui cântec de muzică country, care sună în traducere liberă cam aşa: „Nu mai sunt la fel de bun pe cât am fost odată, dar o dată sunt la fel de bun pe cât am fost dintotdeauna”.

Presiuni de diferite naturi, efectiv ne obligă pe cei care încercăm să facem o diferenţă în peisajul publicisticii în limba română să revenim la subiectul anilor de tristă amintire cunoscuţi drept „Epoca de Aur”, „Epoca Nicolae Ceauşescu” sau „Perioada construirii Societăţii Socialiste Multilateral Dezvoltate”. Aceste presiuni sunt create în principal fie de intervenţii amnezice în legătură cu acei ani, fie de remarci maliţioase potrivit cărora la ACUM am fi mai preocupaţi de istoriografia Holocaustului decât de victimele comunismului (să ridice această problemă cei care au încercat să publice pe tema situaţiilor create de dictatura ceauşistă şi cărora le-am refuzat publicarea!).

Există însă şi o a treia categorie de presiuni, care consider că mă priveşte direct, deoarece izvorăşte din retorica specifică atitudinii comunistoide în raport cu comunicarea. Ori dacă n-aş scrie despre asta, ar echivala cu o dezicere de unul dintre actele, numărabile pe degetele unei mâini, care mi-au decis destinul.

De ce comunicarea? N-am ştiut nici eu prea bine până foarte recent când, într-o după-amiază friguroasă am luat copiii adolescenţi la un film care mi s-a părut potrivit pentru ei, din ceea ce aflasem până în acel moment: „The Iron Lady”. În acel film, cunoscuta actriţă Meryl Streep, în rolul lui Margaret Thatcher, are o discuţie aparent banală cu un doctor, în timpul căreia vorbeşte despre inapetenţa societăţii contemporane de a mai gândi. Oamenii vor să ia cât mai mult de-a gata, spune ea, refuzând să-şi urmărească gândurile. Acestea devin cuvinte, cuvintele devin fapte, iar faptele se transformă în destin.

Am avut atunci revelaţia că exact din cauza asta sunt condamnat să rămân pe veci un prost şi un naiv, afirmaţie care v-a şocat poate, pe unii, care aţi fi vrut să gândiţi în alţi termeni despre mine. Iar ca să atenuez acest şoc, mi-am propus să încerc un tur de forţă şi să şi demonstrez că am dreptate.

Într-adevăr, internalizând replica genială a personajului Margaret Thatcher care, evident, reflectă o persoană reală – întâmplător îi datorez viaţa parţial şi indirect pentru contribuţia pe care şi-a adus-o la căderea „Cortinei de Fier” – mi-am clarificat o dată pentru totdeauna de ce am ajuns în celula unei închisori ceauşiste.

Am ajuns acolo pentru că am avut prostia şi naivitatea de a transforma simţăminte în gânduri, gânduri în cuvinte şi cuvinte în fapte (tiparniţa ilegală construită de „grupul Băcanu” din care am făcut parte, este astăzi una dintre „piesele grele” ale celui mai vizitat muzeu din lume, „Newseum” în Washington, D.C.). Aceeaşi prostie şi naivitate le am şi astăzi şi aş face acelaşi lucru (doar, poate, mai chibzuit) dacă ar fi s-o iau de la început. Arestându-ne, regimul a ştiut că gândurile noastre, transformate în cuvinte şi fapte, pot deveni destin. A încercat să oprească această transformare dar a refuzat să realizeze că noi eram doar fumul unui vulcan ce avea să erupă unsprezece luni mai târziu, fiindcă focul fusese deja aprins. Nu vreau să deschid un alt subiect, dar din acelasi motiv actualul regim de la Bucureşti va fi măturat de îndată ce vremea (efectiv condiţiile meteorologice) o va permite. Tocmai ziceam ca spun ce gândesc?

Deşi n-am cunoscut “regimul închisorilor ceauşiste”, fiind doar „arestat preventiv” timp de 93 de zile, n-aş vrea să se creadă însă că tortura psihologică şi nopţile de veghe în compania anchetatorilor Securităţii au fost o plimbare prin parc. Nu doresc nimănui să fie ridicat de acasă, unde nimeni nu ştia de activitatea ilegală, cum am fost eu, pentru crima de a fi spus ceea ce gândeam. Nu doresc nimănui să aştepte naşterea unui copil şi să afle, în acelaşi timp, că, din nefericire, s-ar putea să nu-l vadă niciodată deoarece sentinţa meritată pentru fapta săvârşită constă în Pedeapsa Capitală. Însăşi acest detaliu poate fi subiectul unei alte povestiri cu un sfârşit tragic petrecute practic în acelaşi vârtej al destinului…

Aşadar sper să nu vă dezamăgesc, vorbind mai mult despre lecţiile pe care le-am învăţat decât despre faptele care m-au condus la însuşirea lor. De altfel, ce să spun nou, despre care nu s-a mai scris? Nu mi-ar fi ruşine să compar condiţiile de la Rahova unde, de bine de rău, auzeam vocile cristaline ale unor copii de grădiniţă în fiecare dimineaţă, prin geamul prin care străbătea o fâşie de lumină, cu condiţiile de la Canal sau din infaimosul „Experiment Piteşti”? Să spun ce am simţit când mi s-a comunicat că voi fi condamnat la moarte? Să povestesc cum mă „împrietenisem” cu un păianjen? Cum l-am văzut pentru prima dată pe Mircea Răceanu, cunoscutul dizident, urmare unei greşeli a gardienilor care l-au introdus în Celula 8 pentru câteva secunde? Cum ascultam tânguielile interminabile ale unei femei, cea care ne pusese la dispoziţie locuinţa conspirativă unde culegeam literă cu literă ziarul „România”? Cum am aflat, ieşind, de reacţiile prietenilor şi cunoscuţilor, dintre care majoritatea au început să-mi evite familia? Cum l-am căutat după revoluţie pe Petru Clej, despre care ştiam că aflase de la mama că sunt închis încă din primele zile de după arestare şi îşi exprimase solidaritatea fără rezerve, cu rugămintea de a veni la „România liberă”? Cum a rezistat soţia mea ca şi când ar fi avut certitudinea că totul se va termina curând, deşi nu se ştia dacă ne vom mai vedea vreodată? Toate acestea sunt „istorie” şi poate le va veni rândul să fie povestite cândva şi cu lux de amănunte.

Acum însă, este important să facem un efort de reamintire pentru ca acele lucruri să nu se mai repete. Este nevoie de o atitudine clară, intolerantă în raport cu discursul comunistoid marcat de „eu ştiu mai bine decât tine” dar lipsit de argumente şi demonstraţii şi bazat pe forţă sau înşelătorie. Oamenii au început să uite. În loc să privească înainte şi să facă ceva cu libertatea lor, îşi îndreaptă privirile melancolice spre trecut unde, amestecate cu tinereţea lor şi sub eroziunea timpului, cozile la mâncare, controalele ginecologice obligatorii şi mai ales aplaudatul unor discursuri în care nu credea nimeni, alături de multe alte nenorociri, par mai acceptabile. De ce nu, repetabile!

Ne propunem să oferim o alternativă acestor trăiri sau gânduri care minimalizează crimele trecutului, înainte ca ele să devină fapte şi destin. Dacă nu pentru România, măcar pentru ei înşişi să privească unii dintre cititorii noştri, atent, alternativele care se desprind din amintiri.

Noi chiar am trăit acele timpuri.

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=28546:atacul-asupra-sediului-opecii&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=28526:atacul-asupra-sediului-opec-i&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7

http://www.ne-cenzurat.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=28498:sie-si-sri-se-pregatesc-pentru-lovitura-de-la-miezul-noptii&catid=1:dezvaluiri&Itemid=7

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/serviciile-secrete-romanesti-lovesc-spionajul-austro-ungar

A fi ministru plenipotenţiar austro-ungar în România în anul 1914 era o misiune mai mult decât dificilă. O misiune ingrată şi cu şanse minime de final cordial. Iar Austro-Ungaria pare conştientă de acest fapt în momentul în care, în 1912, îl numeşte pe Ottokar von Czernin ca reprezentant diplomatic al intereselor dublei-monarhii la Bucureşti. Peste doi ani, cariera ministrului plenipotenţiar austro-ungar în România e pusă sub semnul întrebării. Serviciile Secrete Româneşti pun mâna pe servieta sa, în care se găsea lista informatorilor români recrutaţi de spionajul austro-ungar!


Anii 1912-1913 au marcat o schimbare fundamentală a atitudinii României faţă de Dubla Monarhie, o dată cu desfăşurarea Războaielor Balcanice, în urma cărora România a câştigat Cadrilaterul. Impactul psihologic al acestei victorii era dublat şi de o semnificaţie politică: intrarea României în război a însemnat un pas decisiv în ruperea legăturilor cu Puterile Centrale şi, în special, cu Austro-Ungaria.

Prezenţa trupelor române în Bulgaria declanşa un conflict împotriva voinţei austriece. La sud de Dunăre se discuta, practic, chestiunea Ardealului. Astfel se explică şi nemulţumirea opiniei publice româneşti după încheierea Păcii de la Bucureşti din 10 august 1913. Nu un teritoriu din sudul Dobrogei, care nu aparţinuse niciodată României, constituise miza războiului, ci Transilvania, eternul ideal românesc.
Extrem de sensibila chestiune a Transilvaniei rămăsese nerezolvată la sfârşitul secolului al XIX-lea, după declanşarea mişcării memorandiste din 1892. Începând cu anul 1905, noii conducători ai mişcării naţionale româneşti adoptau activismul, ca mijloc de luptă, cerând autonomia Ardealului şi dreptul locuitorilor de aici de a-şi decide singuri soarta.

Cinci deputaţi români activau în 1910 în Parlamentul de la Budapesta, iar până în preajma declanşării Primului Război Mondial am avea impresia că nu se întâmplă nimic deosebit în planul relaţiilor româno-ungare.

Ziarul „Rumänischer Lloyd” (unul dintre ziarele în limba germană editat la Bucureşti, cu un puternic impact pe plan extern) prezintă un început de an 1914 destul de tumultuos în planul negocierilor româno-ungare. Niciuna dintre părţi nu voia să cedeze. Românii ar fi dorit 70 de mandate în Parlamentul de la Budapesta şi un tratament asemănător cu cel de care se bucurau cehii din partea austriecilor. Chiar dacă contele Tisza ştia că cererile românilor sunt îndreptăţite, nu putea să le dea dreptate. Ar fi fost contrar uzanţelor diplomatice şi contrar intereselor politice ale ţării sale.

Aşa că, încă din lunile ianuarie-februarie ale anului 1914 negocierile româno-ungare se încheiau cu un eşec. Cum Ungaria era asociată Austriei, opinia publică românească le „ura” pe amândouă. Pe una, direct, pe cealaltă, indirect. Iar contele Ottokar von Czernin, un aristocrat din Boemia, asociat unui austriac, putea fi întâmpinat la Bucureşti la modul contradictoriu: cu antipatie şi cu speranţă. Antipatie, pentru că reprezenta interesele austro-ungare, şi speranţă pentru că, numai prin mijlocirea şi înţelepciunea lui, mai exista o posibilitate de a îndrepta relaţiile româno-ungare, poate chiar de a obţine mult-dorita autonomie a Transilvaniei.

Omul Arhiducelui


Ziarul „Rumänischer Lloyd” (Lloydul românesc) îl prezintă pe Czernin drept simpatizant al cauzei româneşti. Pe lângă calităţile sale diplomatice şi simţul politic de necontestat, Czernin avea şi defecte: spre exemplu, înţelegea prea puţin, aproape deloc, limba ungară. În plus, în privinţa situaţiei politice şi economice din România, ambasadorul face confuzii: într-o discuţie cu arhiepiscopul catolic Raymund Netzhammer, contele îşi exprimă regretul că religia lui Carol I nu era „pe calea Vienei”.

Era atât de puţin informat Czernin despre religia catolică a regelui nostru? Altfel, cum se explică faptul că îl credea pe Carol I drept protestant, iar pe regele Ferdinand I al Bulgariei, drept „convertit la altă religie”?
Desigur că situaţia cunoştinţelor lui Czernin s-ar fi putut îmbunătăţi dacă timpurile ar fi fost mai liniştite. Acest lucru nu se întâmplă: la 18 iunie 1914 are loc atentatul asupra arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei.

Era pretextul declanşării Primului Război Mondial. Ottokar von Czernin este deplin afectat de acest eveniment deoarece fusese întru totul omul arhiducelui, fiind, din acest motiv, nu prea bine văzut la Ministerul Afacerilor Externe. Influenţa lui era notorie şi se ştie că întreţinea o legătură personală şi epistolară cu moştenitorul tronului. Este momentul în care cariera lui Czernin la Bucureşti era salvată doar graţie intervenţiei personale a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena. Această carieră fragilă este pusă din nou sub semnul întrebării în octombrie 1914, într-o zi în care, în ­cursul unei vizite, ambasadorul lasă servieta sa diplomatică cu preţioase documente în maşina cu care se deplasa. Un act de uitare, de neglijenţă? Nu neapărat, dacă Serviciul Român de Informaţii şi Contrainformaţii nu ar fi fost, în permanenţă, pe urmele lui Czernin.

Filajul la care era supus ambasadorul se intensificase mai ales după ce Serviciul Secret descoperise un fapt inedit: Victor Verzea, şeful serviciilor poştale, transmitea lui Czernin codul de descifrare al telegramelor corespunzătoare corespondenţei comandanţilor militari şi oamenilor politici. Aşa că servieta uitată a lui Czernin constituia ocazia ideală pentru o revanşă. Iar Serviciile Secrete au chiar noroc: în servietă se găsea cifrul diplomatic şi o listă a informatorilor recrutaţi de spionajul austro-ungar. Agenţii români au sustras rapid documentele din servieta lui Czernin la un atelier fotografic. Apoi, poliţia returnează servieta „intactă”, pretextând că fusese găsită asupra unui hoţ.

Czernin mulţumeşte autorităţilor române pentru profesionalism şi îşi păstrează încrederea că evenimentul respectiv fusese unul nesemnificativ şi izolat. Ca urmare, timp de doi ani, până la intrarea României în război de partea Antantei, vor fi ştiute cu uşurinţă toate comunicările dinspre şi înspre Viena. Contele muşamalizează evenimentul şi păstrează, pe mai departe, relaţii cordiale cu Viena. Cum de se bucura contele de atât de multă trecere la Curtea de la Viena? Sau chiar el furniza informaţii care ţineau, mai degrabă, de activitatea unui spion, iar acum se afla în postura de spionat?

Episodul are şi un epilog: fotografiile documentelor sustrase în toamna anului 1914 au fost găsite în podul casei în care locuise Ionel Brătianu, la începutul anului 1917, când Bucureştiul se afla sub ocupaţia trupelor lui Mackensen. Autorităţile române nu au luat măsuri decisive pentru a-i aresta pe spionii de pe listele lui Czernin, ci i-au pus doar sub o supraveghere mai strictă. În privinţa lui Czernin, este cert că uitarea unei serviete într-o maşină, în Bucureşti, în octombrie 1914, nu i-a produs îngrijorare. Altfel, cum ar fi povestit atât de inocent şi degajat acest incident în Memoriile sale?