SRI/SECURITATE

Cum isi racola KGB-ul agentii.
John Vassall, fiul unui vicar anglican care era cel mai tinar oficial al ambasadei britanice de la Moscova prin 1956, a devenit unul dintre cei mai folositori spioni ai KGB-ului in timpul Razboiului Rece. El a fost racolat dupa ce a fost fotografiat luind parte la o orgie gay. A fost arestat in septembrie 1962, in apartamentul sau din Westminster dupa ce furnizase inclusiv secrete militare Kremlinului. Vassall a recunoscut totul si a povestit cum a devenit spion. Dupa numai trei luni, un oarecare Mihailski, care era agent KGB si translator la ambasada, l-a introdus pe britanicul ce avea la acea vreme 30 de ani intr-un grup de prieteni barbati. Ei l-au invitat apoi la o cina intr-o camera privata a unui restaurant din apropierea Teatrului Balsoi. S-a mincat si s-a baut din belsug si, dupa o ora, toata lumea si-a scos hainele, cineva ajutindu-l si pe Vassall sa si-o scoata pe a sa. intr-un colt era un divan mare. "imi amintesc ca lumina era foarte puternica si treptat mi s-au scos tot mai multe haine. Doi, trei indivizi stateau cu mine pe pat, toti dezbracati. Apoi au avut loc acte sexuale compromitatoare. Cineva facea fotografii", a povestit englezul.
Santajul sovietic

Documentele date publicitatii ieri, de Arhivele Nationale din Kew, din vestul Londrei, provin de la procesul lui John Vassall, ale carui audieri s-au desfasurat in parte cu usile inchise pentru a proteja secretele de stat. Vassall a povestit la proces ca a fost santajat de agenti KGB, care l-au amenintat ca i se va ridica imunitatea diplomatica si va fi judecat pentru ca a incalcat legile rusesti ce interziceau homosexualitatea.
Din cauza santajului, el a inceput sa duca o viata dubla in timp ce lucra la Ministerul Apararii ca secretar al unui ministru tinar, Thomas Galbraith, despre care s-a spus ca i-ar fi fost iubit. Arestarea lui Vassall s-a datorat unor tradatori sovietici, declansindu-se apoi o ancheta privitoare la cum a reusit sa nu fie depistat atit de mult timp.
El a fost condamnat la 18 ani de inchisoare si a incetat din viata in anul 1996.


Arina Avram.
http://www.7plus.ro/?id=1126

MARIUS OPREA*
De ce nu am scris istoria comunismului in Romania?


Istoria comunismului, cel putin in anii tarzii ai regimului, este strans legata de istoria propriei noastre vieti. De ce nu putem privi cu totii cu luciditate si cu o privire critica spre trecut, spre propria viata, in fond? Un posibil raspuns se regaseste la nivel personal: oamenii inceteaza sa-si mai aminteasca de la un moment dat evenimentele neplacute din trecut. Un alt raspuns este ca in Romania nu s-a vrut scrierea unei istorii a comunismului.

Arhivele PCR

Noua clasa politica, instaurata dupa revolutia din 1989, provenea in marea ei parte din randurile fostului Partid Comunist, sprijinit in mod direct de elemente din fosta Securitate. Odata cu preluarea puterii, s-a pus la punct un plan extrem de minutios de consolidare a influentei politice a acelui grup de persoane care, profitand de miscarea de masa anticomunista, au deturnat practic sensul anticomunist al revolutiei din 1989. De la bun inceput a fost pus la punct un complex de masuri care a vizat inclusiv protejarea trecutului comunist al Romaniei, de fapt protejarea propriului trecut al acestei clase politice care a umplut vidul de putere creat prin fuga si apoi executia lui Nicolae Ceausescu, precum si prin indepartarea celor apropiati lui. Acest complex de masuri a vizat in primul rand punerea sub control a tuturor fondurilor arhivistice cu privire la trecutul comunist. Primele care au intrat sub incidenta acestor masuri au fost arhivele PCR. Acestea au fost evacuate in chiar zilele revolutiei din cladirea Comitetului Central, incarcate in camioane militare si duse intr-o directie necunoscuta. Toate investigatiile facute de presa ulterior nu au au avut nici un succes. S-a determinat abia in 1991 ca aceste arhive au intrat sub controlul armatei, fiind transportate intr-o mare unitate militara, care stoca la vremea respectiva arhivele militare la Pitesti. Toate aceste arhive au fost deplin secretizate, pentru ca multi parlamentari sau membri ai Executivului proveneau din randurile activului PCR, din fosta nomenclatura. Ei isi protejau astfel propriul trecut de orice privire curioasa, pentru ca s-ar fi demonstrat ca ei sunt incompatibili cu sensul anticomunist al revolutiei, pe care ei proclamau ca o reprezinta. Nu a existat nici o baza legala pentru secretizarea acestei arhive. Pentru a o crea, totusi, s-a luat decizia ca documentele intrate fara nici un fel de forme legale in custodia armatei, ci doar ca urmare a unor dispozitii telefonice, sa fie inventariate de catre MApN. Ele au fost clasificate in cadrul Biroului de Documente Secrete al MapN, ceea ce a facut din start ca orice posibil acces la arhivele PCR sa fie privit ca o infractiune care lezeaza siguranta nationala.

Aceste arhive au fost preluate abuziv, in primul rand, din cauza faptului ca nu a existat o decizie de desfiintare a PCR. Va aduceti aminte ca, in urma unor manifestatii de strada, in februarie 1990 s-a luat decizia, sub presiunea strazii, ca PCR sa fie trecut in ilegalitate. Trei zile mai tarziu, acest decret al CPUN a fost abrogat. Ne-am intrebat de ce, pentru ca, practic, Partidul Comunist fusese desfiintat de fapt, iar decizia n-ar fi facut decat sa consfinteasca o realitate. Raspunsul este foarte simplu: daca PCR ar fi fost desfiintat printr-un decret, s-ar fi pus problema succesiunii, deci a ceea ce se intampla cu ce a lasat acest partid in urma. Este vorba de conturi in bani, nici astazi elucidate, sume adunate de pe urma cotizatiilor celor 3.800.000 de membri de partid, dar si de pe urma altor venituri realizate de PCR. Banii din conturi trebuiau trecuti cu discretie la dispozitia noilor autoritati, pentru a fi folositi in vederea campaniei electorale a FSN. Pe de alta parte, averea imobiliara a PCR trebuia sa intre in portofoliul noii puteri, pentru a fi la dispozitia ei in vederea trecerii proprietatilor in posesia liderilor, intr-un proces pe care eu l-am denumit "privatizarea comunismului". Iar arhivele, asa cum am vazut, au fost secretizate abuziv si puse sub controlul armatei, tocmai pentru ca marea parte a populatiei sa nu aiba cunostinta despre aspectele legate de trecutul fiecaruia dintre liderii noii puteri.

In 1995, s-au facut eforturi pentru intrarea, cumva, in legalitate. In cursul acelui an, s-a realizat un protocol intre Arhivele Nationale, institutia care in mod legal ar fi trebuit sa posede aceste arhive, si MApN, care detinea arhivele evacuate din Comitetul Central si stocate in unitatea militara de la Pitesti. In urma protocolului au fost predate, pe parcursul unui an de zile, fondurile arhivistice ale fostului CC al PCR - 3,8 km de dosare, in opinia mea, o foarte mica parte a arhivei PCR. Primele documente din arhiva fostului CC au fost accesibile publicului abia in 1997. Si atunci cu foarte mare greutate, pentru ca cei de la conducerea Arhivelor Nationale au invocat intotdeauna faptul ca nu au avut indeajuns de mult timp sa inventarieze aceste fonduri arhivistice spre a le pune la dispozitia publicului. Situatia persista pana in momentul de fata.

Arhivele Securitatii

Arhivele fostei Securitati au avut parte de un tratament similar. Asupra arhivelor Securitatii a fost focalizata atentia opiniei publice inca din primele zile de dupa revolutie. Situatia lor a facut obiectul Hotararii de Guvern nr. 1294/1990, care nu a avut un caracter secret. Cu toate acestea, ea nu a fost adusa la cunostinta publicului decat la finele anului 1992, cand a fost publicata in Monitorul Oficial. Prin aceasta hotarare, s-a decis spargerea arhivei fostei Securitati in mai multe parti. O parte extrem de consistenta a fost preluata de Ministerul Justitiei si transportata intr-un depozit din localitatea Cernica, unde s-a aflat la dispozitia instantelor militare din Romania. Ea cuprinde toate dosarele penale instrumentate de Securitate impotriva opozantilor politici ai regimului comunist. Sunt date cu privire la 200.000 de persoane care au suferit condamnari politice, iar alte 80.000 de dosare privesc persoane care au fost deportate sau internate in lagare in timpul regimului comunist. Accesul la aceste arhive a fost extrem de dificil, practic doar cateva persoane au avut norocul sa le vada. O alta parte a arhivelor a fost transportata la Procuratura Generala. Este vorba de acele doasare ale Securitatii care nu au fost finalizate printr-un proces penal, la care practic s-a dat neinceperea urmaririi penale. Iar cea mai mare parte a dosarelor Securitatii - dosarele operative, dosarele care cuprindeau procedurile de urmarire a persoanelor aflate in atentia Securitatii, corespondente ale unitatilor Securitatii, acte si mapele celor peste 400.000 de informatori care constituiau reteaua informativa a Securitatii, cat si dosarele de cadre ale fostilor securisti - au fost transferate, odata cu infiintarea, in 1990, a SRI, in custodia acestei structuri.

Accesul la arhivele fostei Securitati a fost oprit prin lege pentru 50 de ani. Exista insa, in prevederile acestei legi, si un articol care spune ca directorul SRI poate permite accesul la orice fond arhivistic in baza unei cereri socotite intemeiate. Faptul ca directorul SRI putea permite accesul neingradit era stipulat pentru a permite celor venind din zona puterii sau din zona propriei institutii de a face uz de documente din aceste arhive, inclusiv in lupta politica. Asa cum s-a vazut pe parcursul vremii, au aparut foarte multe documente din arhivele fostei Securitati in paginile unor publicatii.

Interdictii in Legea arhivelor
Abia la 7 ani de la revolutia din decembrie am avut o Lege a arhivelor nationale, in care se spunea ca aceasta institutie este cea care gestioneaza inclusiv arhivele regimului comunist din Romania. Pana la aceasta data, accesul la fondul de documentare al arhivei PCR a fost practic imposibil. Acest acces a fost lasat la bunavointa detinatorilor ei, si anume MApN, care, de cele mai multe ori, au refuzat cererile de acces.

Legea arhivelor nationale ar fi o lege buna, daca nu ar exista o anexa a ei. Legea prevede conditiile de acces la documente, modul in care acestea sunt pastrate, asa cum exista prevederi legale in intreaga Europa. Dar in Anexa nr. 6 a acestei legi se stabilesc interdictii. De pilda, accesul la orice act din Arhivele Nationale este interzis pentru documentele mai noi de 30 de ani de la data emiterii lor. Cu alte cuvinte, noi nu avem acces la arhivele PCR decat pana in 1976 si numai daca acestea au fost inventariate de catre birocratii din sistemul Arhivelor Nationale. Prin Legea arhivelor nationale se stabilesc interdictii de acces la documente care merg pana la perioade de 110 ani - este vorba de arhivele medicale. Arhivele fostei Securitati sunt protejate prin Legea arhivelor nationale. Arhivele care au fost clasificate drept secrete inainte de 1989 de catre regimul comunist sunt protejate pe o perioada de 50 de ani si, avand in vedere ca majoritatea documentelor Comitetului Central si ale comitetelor municipale si judetene de partid poarta antetul de "strict secret" sau chiar "strict secret de importanta deosebita", accesul la aceste documente ale PCR poate fi oprit.

Acest monopol tinde sa fie spart abia in ultima vreme. In urma modificarii "Legii Ticu", prin ordonanta care acum se afla la parlament, serviciile secrete din Romania sunt obligate sa predea, in termen de 60 de zile de la intrarea in vigoare, arhivele fostei Securitati aproape in totalitate. De asemenea, exista proiecte de modificare a Legii arhiveor nationale, care sa liberalizeze total accesul la arhivele regimului comunist, pe de o parte, pe de alta parte, sa puna sub protectie in integralitatea lor arhivele comunismului din Romania. Din pacate, asadar, a existat aceasta lunga perioada de 16 ani, din decembrie '89 si pana astazi, in care autoritatile din Romania au fost cele care ne-au impiedicat sa scriem istoria comunismului.
*Marius Oprea este directorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din Romania.

Istoria cimitirelor din Romania. Suna interesant! Comunistilor nu le-
a placut. Au gasit ceva subversiv, ceva amenintator in acest demers
si au reactionat dupa modelul deja cunoscut. Cu ochiul si timpanul
credincios alaturi, ciumatii rosii l-au "interceptat" pe omul
de
cultura Dumitru Vasi-Soimosanu, furandu-i un manuscris care astazi ar
fi facut istorie. Povestile lui scot la iveala ciocoi vechi si noi
(cei insanatositi dupa 89' printr-o infuzie puternica de
capitalism
salbatic), dar, mai ales, arata inca o fata a unui regim absurd.

Legionarul din cimitir si vigilentii aparatori ai neamului

Abia terminase facultatea de istorie. Tanarul, prin anii 1960,
Dumitru Vasi- Soimosanu simtea ca originalitatea il va salva. Sub
acest impuls, a ales sa colinde cimitirele din Romania. Isi propusese
sa realizeze o istorie a celor mai importante locuri de veci, un fel
de dictionar al monumentelor funerare apartinand romanilor de seama.
Nu isi imagina ca intentiile sale vor deranja si nici nu banuia ca
ani intregi de eforturi vor fi confiscati de niste indivizi pe care
doar ochii albastri ii recomandau. "Scriam studii si lucrari
pentru
mai multe reviste de specialitate din tara. La un moment dat, am
inteles ca trebuie sa fac ceva mai deosebit. Asa am inceput sa scriu
istoria cimitirelor", iti povesteste omul de cultura.
La Iasi, a avut un prim contact cu Securitatea. Un accident! O
sinistra prefata la ceea ce va urma. "Ma aflam la cimitirul
Eternitatea, la mormantul marelui sonetist Mihail Codreanu, fostul
director al Teatrului National. Unul dintre paznici a alertat
securitatea, banuind ca sunt un legionar care a venit la mormantul
lui Corneliu Zelea Codreanu. Imediat in zona au aparut cativa barbati
bine facuti care m-au bagat intr-o masina. Pana la sediu, mi-au
administrat corectia necesara. Acolo m-au bagat intr-o camaruta si m-
au intrebat, foarte surprinsi, cum de am venit tocmai din Ardeal la
mormantul lui Codreanu. Am incercat sa le explic ca de fapt era vorba
de un alt Codreanu, dar nu m-au ascultat", isi aminteste Dumitru
Vasi-
Soimosanu. Insa, sansa a facut ca un sef cu ceva mai mult cenusiu in
spatele ochilor albastri sa ia legatura cu prieteni ieseni ai
cercetatorului si sa realizeze in scurt timp ca subalternii sai au
dat-o din nou in bara.

"Mii de epitafuri din cateva sute de cimitire"

Dumitru Vasi-Soimosanu stransese deja mii de epitafuri din numeroase
cimitire. Cartea sa prindea tot mai mult contur. Numai editorii nu
pareau prea entuziasmati de oferta.
La un semn insa, se apropie de el o tipografie. Numele: editura
Enciclopedica. Scopul: furt. Pedeapsa: nici una! Se intampla in iarna
anului 1982. "Totul a fost o sarlatanie. Am fost chemat la
editura,
dupa ce am fost anuntat ca mi se va publica manuscrisul. Dar, nu a
fost deloc asa. Maiorul Mihai Cofan mi l-a confiscat, fiindca nu era
pe placul regimului", revede Dumitru Vasi-Soimosanu filmul mortii
unei carti nenascute. Dupa Revolutie a incercat din rasputeri sa ia
urma manuscrisului. I-a sarit in ajutor pana si ex-ministrul Razvan
Theodorescu, care stia despre preocuparile din tinerete ale
confratelui sau de litere. Nu a reusit decat sa reinvie speranta.
Acum, Dumitru Vasi-Soimosanu vrea, si chiar indrazneste, sa creada ca
actualul ministru Mona Musca ar putea sa desluseasca misterul. Pana
sa o faca, scriitorul aradean ramane consolat doar de consemnarile
unor vremuri apuse, in care "Istoria cimitirelor" primea deja
aplauze
la scena deschisa. In una dintre acestea, aparuta intr-o revista
literara, regretatul poet Ioan Alexandru scria: "Aceasta carte ce
o
am in fata, de o importanta exceptionala pentru cultura noastra
istorica si spirituala, inca nu a vazut lumina tiparului. Ea trebuie
sa apara! Un ardelean pe nume Dumitru Vasi-Soimoseanu a adunat in
timp de douazeci de ani cateva mii de epitafuri din cateva sute de
cimitire de pe tot cuprinsul patriei. Cineva, asadar, a facut aceasta
munca inainte de a o face arheologii peste veacuri, cand poate numai
o farama din ceea ce acum exista va mai rezista timpului, pentru ca,
vai, multe din epitafuri sunt scrise pe lemn sau pe piatra slaba,
pentru ca, vai, am pierdut astfel uriasa mostenire, de-a lungul
veacurilor, inscriindu-ne numele pe frunza codrului si creanga
plopului. (…) Alaturi de numele atator carturari care au adus un
elogiu acestei carti, inca in manuscris, precum Arghezi, Calinescu,
Dalcoviciu, Rosetti, Noica, Cioculescu, Graur, Razvan Theodorescu si
atatia altii, alaturi de articolul scriitorului Tudor Octavian, adaug
si eu numele mele de iubire pe aceasta exceptionala carte de
exceptionala valoare, ce bate fierbinte la usile editurilor pe mai
departe". Sa fi fost oare soarta cartii trista pentru ca Dumitru
Vasi-
Soimosanu descoperise ca "securistii intrau in cimitire si radeau
pur
si simplu de pe monumentele funerare citatele sau pasajele care nu le
conveneau"? E greu de spus.

Eternul si fascinantul ciocoi

Ca o ironie a destinului, Dumitru Vasi-Soimosanu a abandonat pentru
o vreme fiorul mortii si s-a lasat cuprins de farmecul rasului. A
cules peste 50.000 de anecdote, le-a adunat in mai multe volume si s-
a impus cu zambetul pe buze. In 2003, o intamplare de tot hazul i-a
aratat inca o fata a noii lumi. "Imprimasem pe CD cartea
«Antologia
umorului politic – Eterna si fascinanta anecdota». Mircea
Geoana a
comandat in prima faza 50 de exemplare, insa in final a anulat
comanda pentru ca pe coperta CD-ului, Ion Iliescu era asezat langa
Ceausescu", povesteste autorul. Iar, un an mai tarziu, un alt
exemplu
de ciocoism avea sa il nauceasca pe Dumitru Vasi-
Soimosanu. "Publicasem un volum beneficiind de sprijinul
financiar al
unui om de afaceri, George Medintu. Toata lumea a fost incantata
atunci de gestul afaceristului, dar dupa ce acesta a fost arestat,
cei de la Ministerul de Externe mi-au sugerat sa sterg numele lui,
deoarece cartea se vindea si peste hotare. Pesemne ca era rau sa se
stie ca Medintu a contribuit in vreun fel la publicarea unei
carti",
afirma ironic cel pentru care cimitirele si anecdotele au constituit
reperele vietii sale.
In rest, doar tacere. Si asteptare! Pana la noi semne, sa-ti fie
tarana usoara, manuscris ingropat in locul nestiut.

Dosarul "Lucona" - un accident naval provocat, in 1977, pentru a
aduce bani murdari Guvernului socialist de la Viena


Securitatea a facut afaceri cu mafia austriaca
Cazul cargoului scufundat atinge cele mai inalte sfere ale scenei
politice vieneze dominate, in perioada postbelica, de stanga,
sustinuta, imediat dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, de Armata
Rosie * Securitatea lui Ceausescu a incercat, cu stangacie, sa
acopere afacerile ilegale ale sponsorilor Partidului Socialist
Austriac * Biroul Argus al Camerei de Comert si Industrie a RSR
corupea oficiali occidentali pentru a aduce devize in Romania
Cartea "Afacerea Lucona", scrisa de Hans Pretterebner si publicata de
Editura "Knaur", din München, din care vom publica fragmente, in
urmatoarele numere ale ziarului nostru, prezinta o afacere celebra,
in Austria, privind scufundarea provocata a unui cargou,
implicatiile, consecintele si ramificatiile ei. In mai multe momente
ale intregii afaceri apar personaje din fosta Securitate a Romaniei,
complici ai omologilor lor din Austria. Mai mult, ca o noutate pentru
cititorul roman, se desprinde din aceasta carte o noua latura, mai
putin cunoscuta a activitatii ofiterilor de Securitate, din vremea
lui Ceausescu, denumita de autor "consultanta". Aflam ca, sub
pretextul obtinerii de valuta, sau in speranta procurarii unor
tehnologii "de varf", coloneii se pretau la absolut orice: documente
false, martori mincinosi, inscenari de nivel continental. Iar itele
afacerii "Lucona" sunt atat de incurcate, incat se deduce ca ofiterii
romani lucrau mai mult pentru ei decat pentru tara. Si se mai deduce
ca sursele unor averi fabuloase din prezent incep sa iasa la iveala
din intamplari cum ar fi scufundarea unei nave, in 1977, in Oceanul
Indian. Astazi, pana sa ajungem la implicarea lui Marin Ceausescu si
a Firmei Argus, pana la ofiterii de Securitate Visinescu si
Diaconescu, va propunem o incursiune in atmosfera cafenelei "Demel"
din Viena, o introducere a personajelor si o scurta prezentare a
afacerii ale carei ramificatii se intind din Austria pana pe
Bulevardul Nicolae Balcescu din Bucuresti, din Elvetia pana in Hong
Kong, din Oceanul Indian si pana in sanul organizatiei new-
yorkeze "Koscher Nostra", varianta american-evreiasca a "Cosei
Nostra". (H.T.)

In noaptea de 23 ianuarie 1977, cargoul M/V Lucona HO 9117,
inregistrat sub pavilion panamez, s-a scufundat la nord-vest de
insulele Maldive, in apele Oceanului Indian, in urma unei misterioase
explozii in care si-au pierdut viata sase din cele 12 persoane aflate
la bord. Nava s-a scufundat in doua minute. Udo Proksch, proprietarul
incarcaturii vasului si al celei mai selecte cofetarii din Viena
(Demel), a solicitat unei companii de asigurari aproximativ 20 de
milioane de dolari, sustinand ca la bordul navei s-ar fi aflat
aparatura de preparare a uraniului (mori de uraniu), pe care o
transporta catre un beneficiar din Extremul Orient. In varianta sa,
explozia s-ar fi datorat unor cauze tehnice. Investigatiile demarate
de compania de asigurari au condus, insa, spre banuiala de fals si
frauda. Influenti politicieni austrieci, apropiati lui Proksch,
majoritatea membri ai Partidului Socialist Austriac (SPOe), au
incercat sa obstructioneze cercetarile.


Americanii au demonstrat in 1990 ca nava nu transporta aparatura de
preparare a uraniului, ci fier vechi
In ianuarie 1990, compania Oceaneering, asociata marinei americane, a
fost cooptata in cercetarile subacvatice. In urma unor scufundari la
mare adancime (circa 4200 de metri), specialistii americani au
descoperit ca nava nu avea incarcatura declarata companiilor de
asigurari, ci fier vechi revopsit, obtinut de la preparatiile unor
mine de carbuni. Mai mult, s-a dovedit ca banuielile privind o
explozie provocata cu buna stiinta au fost intemeiate.

Dupa un proces care a durat mai multi ani, bazandu-se pe audierea a
circa 120 de marturii si pe lectura a peste 15.000 de documente, in
afacerea Lucona au fost condamnate mai multe persoane implicate in
tentativa de frauda, in fals si crima. Intre acestia, cativa fosti
membri ai Executivului austriac. Un ex-ministru al Apararii, Karl
Lutgendorf, copropietar, alaturi de Proksch, al firmei Zapata AG,
partener in afacerea necurata pusa la cale de Proksch, gasit vinovat
ca ar fi permis folosirea de explozivi pentru sabotarea navei, a fost
gasit mort in urma a ceea ce pare a fi o sinucidere (acesta fusese
implicat si intr-o afacere de trafic ilegal cu arme catre Siria,
implicare ce i-a atras demisia din Executiv, de altfel).


Proprietarul incarcaturii vasului "Lucona" a fost condamnat la
detentie pe viata
La randul sau, Proksch a fost condamnat la detentie pe viata, in
1992, pentru crima si frauda, judecatorul Uwe Martensen din Kiel
(Schleswig-Holstein, Germania) demonstrand ca Proksch a planuit
distrugerea cargoului.

In fine, Leopold Gratz, fost sef al diplomatiei vieneze (coactionar,
la randul sau, la Zapata AG), a fost dovedit vinovat de fals in
actele cargoului Lucona, operatiune la care a primit largul concurs
al Ambasadei Romaniei in Austria.

Despre Zapata trebuie precizat faptul ca este sora europeana a unei
firme fondate, in anii '50, de tanarul (pe atunci) George Bush,
nimeni altul decat cel care avea sa devina, mai tarziu, director al
CIA, vicepresedinte si, in cele din urma, presedinte al Statelor
Unite. Periodic, Udo Proksch se intalnea cu un anume Steven Low,
reprezentant al concernului american Zapata (cu sediul in Houston,
Texas, si cu peste 6000 de angajati). S-a aflat, intre timp, ca Low
preluase, de fapt, fraiele companiei americane, ceea ce nu inseamna
neaparat ca, absolvindu-se de obligatiile de patron (cum cer
uzantele, atunci cand esti ales intr-o functie publica), George Bush
nu mai avea nici o influenta in procesul decizional. Dar acest fapt
nu poate fi dovedit, ramanand la statutul de speculatie. Low este cel
care - se pare - a stabilit contactul cu "beneficiarul" (din Hong
Kong) al presupusei instalatii de prelucrare a uraniului: o companie
marunta, care nu avea ca domeniu de activitate inregistrat obiectul
tranzactiei cu firma lui Proksch.

Tot mai tarziu avea sa se afle ca Steven Low era, de fapt, Stephan
Loewi, cetatean american, evreu nascut in Polonia. Acesta era
cunoscut in subteranele economiei new-yorkeze drept "Nasul"
lui "Koscher Nostra", varianta american-evreiasca a "Cosei Nostra".


Cristian STEFANESCU