SRI/SECURITATE

Un ofiţer SRI şi nouă vameşi, printre cele 13 persoane cercetate pentru contrabandă la Vama Stânca-Costeşti

Servicii secrete MAI. Plan comun de acţiuni peste Prut
Serviciile secrete din cadrul ministerelor de Interne de pe ambele maluri ale Prutului au început să colaboreze intens.





Astfel, un Plan comun de acţiuni a fost semnat între Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul MAI din România şi Direcţia misiuni speciale, Direcţia investigaţii şi securitate internă şi Direcţia operativă din cadrul MAI al R. Moldova.

Planul comun de acţiuni va facilita cooperarea şi schimbul de informaţii operative între subdiviziunile specializate ale ambelor instituţii. De asemenea, va servi drept bază pentru dezvoltarea activităţilor de parteneriat prin promovarea cooperării bilaterale, cu accent pe prevenirea şi combaterea infracţiunilor de crimă organizată cu caracter transfrontalier.

Ca urmare a semnării Planului, subdiviziunile specifice ale ambelor Părţi vor conveni direct asupra realizării unor acţiuni concrete privind schimbul de date şi informaţii operative, activităţile de prevenire şi combatere a faptelor ilicite, accesul şi punerea la dispoziţie a datelor operative, organizarea şi desfăşurarea seminarelor, sesiunilor ştiinţifice şi simpozioanelor în domenii de interes comun.

Documentul în cauză, negociat pe parcursul anului 2010-2011, reprezintă un suport în implementarea unor noi tactici şi metode în combaterea criminalităţii peste Prut.

De ce am (mai) condamnat comunismul? O fantoma bântuie tara: Securitatea

Auzim şi vedem tot mai des oameni politici, aleşi sau nealeşi, spilcuiţi şi hămesiţi, agramaţi şi neciopliţi, care ne povestesc nouă, cetăţenilor cuminţi, cât de binevoitoare era Securitatea, cât de patrioţi erau oamenii ei şi cât de ticăloşi sunt cei care astăzi privesc spre acel trecut şi inventează tot felul de bazaconii, punând pe seama acestei instituţii minunate tot felul de atrocităţi. Astăzi, acum, mă număr şi eu printre aceşti ticăloşi, dând frâu liber pixului meu şi povestind baza­coniile unor oameni care au simţit din plin mângâierea ocrotitoare a Securităţii.

Pentru asta am luptat noi şi pentru asta şi-au dat viaţa în revoluţie eroii poporului nos­tru? Pentru ca generalul de Securitate Pleşiţă Nicolae şi ceilalţi colonei torţionari ai Securită­ţii să-şi poată exprima liber părerile la televizor? (…) Pentru ca să ajungă parlamentari şi con­silieri ai primului-ministru şi ai şefului statului cu 36 de milioane de lei pe lună salariu şi cu tele­vizoare de peste 130 de milioane bucata? (…)

Ţărişoara noastră, România, a fost doborâtă la pământ de fiarele sălbatice comuniste şi acum mă uit neputincios la ea cum o devorează şi mă lamentez, strig in gura mare şi in toate părţile, dar nu mă aude nimeni, eu singur nu pot face nimic. (…)

Iată, domnule Paul Goma, pentru ce am lup­tat noi şi ce a făcut dl preşedinte al României, Ion Iliescu, după ce a preluat puterea. Dacă le-aş înşira pe toate aici nu mi-ar ajunge 20 de pagini.

Toate aceste rânduri sunt fragmente dintr-o scrisoare trimisă lui Paul Goma, în iulie 2002, de către Vasile Paraschiv, un per­sonaj despre care azi se pomeneşte tot mai rar. Numele lui apare, în treacăt, în câteva manuale de istorie. El este unul dintre acei puţini români care au avut curajul să înfrunte un regim criminal. Viaţa acestui om este povestea unui coşmar.

Vasile Paraschiv, un destin mutilat

Are 78 de ani. Trăieşte la Ploieşti. Iese pe stradă şi lumea nu-l mai cunoaşte. E doar un bătrânel mărunt într-un oraş amorţit.

Şi totuşi, acest bătrânel ascunde o istorie neagră. Destinul lui e un înfricoşător coşmar de care nimănui nu-i mai pasă.

Prin 1968, Vasile Paraschiv lucra ca electromecanic la Com­binatul Petrochimic Brazi. într-o mare şedinţă, s-a ridicat în picioare şi a anunţat că îşi dă demisia din partid. Acest partid nu respectă Constituţia şi legile ţării. Acest partid guvernează doar după legea bunului plac. Au fost vorbele care au declanşat calvarul. Reacţia Securităţii nu a venit însă imediat. Pesemne că între timp şi-au pregătit o strategie pentru „anihilarea elementului destabilizator”. în viziunea lor bolnavă, Paraschiv se făcea vinovat de infracţiunea de propagandă \mpotriva orânduirii socialiste, conform arti­colului 166, aliniat 2, dintr-un Cod Penal inventat de un regim dement. Dar chiar şi pentru un asemenea sistem represiv era destul de greu să arunce în puşcărie un om doar pentru atâta lucru. Aşa încât, „băieţii” au apelat la acel model stalinist de succes prin care bolşevicii reuşeau să scape în mod „elegant” de disidenţi: folosirea psihiatriei ca armă de represiune. Pe 28 mai 1969, Vasile Paraschiv a fost internat cu forţa la Spitalul de bolnavi neuro-psihic de la Urlaţi. în doar câteva ore, la ordinul Securităţii, medicul Cheresteregeanu i-a semnat şi parafat sentinţa: paranoia – psihoză delirant revendicativă sistematizată. Totuşi, după cinci zile de greva foamei, a fost eliberat. A rămas cu un diagnostic inventat care avea să-i pecetluiască destinul.

A auzit de Paul Goma la Europa Liberă. Era vorba de o scrisoare pe care el a trimis-o pen­tru Conferinţa post- Helsinki. Ascultând conţinutul scrisorii a simţit o mare bucurie. Mai era cineva, şi încă un om cu nume greu, care gândea ca el. Hotărât lucru că tre­buie să-l cunoască. A găsit numărul în cartea de telefoane. A sunat. I-a răspuns o femeie.

Era soţia lui Paul Goma. Telefonul însă avea probleme. (Oare ce fel de probleme?) Se întrerupea la fiecare cinci secunde. A sunat de vreo trei ori. La primul apel a aflat stra­da. La al doilea, blocul. Apoi, încă unul ca să afle apartamentul. S-a urcat în tren şi a pornit spre Bucureşti.

în 1971, Vasile Paraschiv se gândeşte să înfiinţeze un alt fel de sindicat al muncito­rilor. Trimite pe adresa Comitetului Central al PCR şi a Uniunii Generale a Sindicatelor din România o scrisoare care cuprinde 11 propuneri de primenire a mişcării sindi­cale. Ideea i-a venit prin luna martie, atunci când l-a auzit pe Ceauşescu vorbind despre necesitatea ca PCR să nu mai folosească sindi­catele ca pe o curea de transmisie. Exact aşa gân­dea şi el, iar asta l-a încurajat să pună pe hâr­tie cele 11 puncte care cuprindeau exact drepturile şi libertăţile pe care le au sindi­catele astăzi: dreptul muncitorilor de a-şi alege singuri liderii, dreptul la grevă, liber­tatea cuvântului, libertatea presei etc. Desigur, a fost numai o iluzie blestemată care avea să-i transforme viaţa într-un coşmar. Ani de zile a fost anchetat, bătut şi ameninţat. Mai târziu, în 1976, trimite pe adresa Europei Libere o scrisoare prin care deplânge suferinţa din închisori a disidenţilor. Vigilentă, Securitatea reuşeşte să intercepteze scrisoarea şi Vasile Paraschiv este ridicat de acasă de cinci ofiţeri şi inter­nat din nou la un spital de psihiatrie, pe baza aceluiaşi diagnostic născocit în urmă cu şapte ani. După câteva zile e trimis acasă iar directorul spitalului face greşeala să-i dea un plic pentru a-l duce chiar el la sediul Securităţii. Pe drum, Paraschiv îl deschide şi descoperă un act pe care scria foaie de obser­vaţie a pacientului. însă în loc de observaţii medicale, pacientul citeşte o înşiruire de adnotări care n-aveau nici o legătură cu psi­hiatria, ci doar cu propaganda bolnavului impotriva orânduirii socialiste. Paraschiv înţelege clar faptul că a intrat într-o luptă din care nu mai poate ieşi decât apelând la aju­torul Occidentului. Drept urmare, a început să pună pe hârtie tot ce i s-a întâmplat. Nici de data asta însă n-a avut prea mult spor. Citez din dosarul de urmărire informativă: La percheziţia domiciliară din data de 12.11.1976 au fost găsite un număr de şapte scrisori cu acelaşi conţinut duşmănos, ce urmau să fie expe­diate posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, precum şi o serie de materiale şi adnotări din comunicatele acestor posturi. Fiind cercetat cu privire la faptele ce i se impută, învinuitul Paras­chiv Vasile a decla­rat că scrisorile ce le-a conceput şi re­dactat, precum şi scrisoarea expedi­ată, sunt ideile sale, pe care le consideră ca fiind juste, nefi- ind de acord cu politica statului nostru, fapt dovedit şi prin aceea că in anul 1969 a cerut să fie scos din par­tid. Viaţa lui, aşa­dar, se complică pe zi ce trece. La fel şi diagnosticul din dosar: Are un comportament anxios deli­rant, delir persecuţie, disfuncţie a instinctului de conservare (psihogenetică). Treptat, din 1969 dezvoltă o stare depresiv reactivă. Scrie o serie de plângeri iresponsabile faţă de autorităţile noastre. Comportament antisocial. De fapt, acesta era verdictul aplicat în majoritatea cazurilor atunci când psihiatria devenea o armă de represiune. Acelaşi diagnostic era valabil pentru toţi. Fiindcă, nu-i aşa, orice gest de nesupunere în faţa Partidului era dovada unui comportament antisocial.

Prima dată şi-a dat întâlnire cu Paul Goma undeva, în oraş. Au făcut cunoştinţă, au schimbat câteva vorbe şi au rămas prie­teni. A doua întâlnire n-a fost la fel de plăcută. Chiar la intrarea în blocul lui Paul Goma, a fost săltat de un colonel (Bica) şi un căpitan (Badea). L-au dus la Miliţia Capitalei. I-au cerut să scoată tot ce avea în geantă. A refuzat, cerând la rându-i să se facă un proces verbal de percheziţie. Greu de suportat atâta tupeu. Colonelul Bica l-a luat la pumni. Apoi l-au urcat în maşină şi l-au dus la sediul Securităţii din Ploieşti. A urmat acelaşi tratament. Până la urmă, l-au culcat cu spatele pe un birou şi-au început să-l scotocească prin geantă şi-n buzunare. Sperau să găsească documente, scrisori. N-au găsit însă nimic. De ce te-ai opus dacă n-aveai nimic de ascuns?, l-au întrebat. Aşa, din principiu, pentru că nu e legal, a răspuns el. îţi arătăm noi principiu! Zis şi făcut. Din acelaşi principiu devenit deja o rutină, l-au internat din nou într-un ospiciu, de data asta la Săpoca, judeţul Buzău. Aici, Paraschiv a avut deosebitul prilej să facă cunoştinţă cu un anume doctor Anton Nicolau, directorul spitalului, doctor pe care avea să-l revadă mult mai târziu, aproape de zilele noastre, cocoţat la tribuna Parlamentului. Ajuns la Săpoca, a fost repartizat la Secţia 2, de bolnavi cronici. Mai pe şleau, la izolare sau la periculoşi. Pentru el, zilele astea sunt cele mai negre amintiri. Nici în cele mai cumplite coşmaruri nu vezi asemenea chipuri, nu asişti la asemenea scene. Aici a fost primul spital în care a fost forţat, de acelaşi doctor Nicolau, să înghită pastile. Cu siguranţă, efectul lor ar fi fost cel dorit: să facă din el o legumă. Pacientul a bănuit asta şi a cerut o audienţă la director, adică la Nicolau. L-a implorat să nu-i mai dea tratament, pentru că nu are nevoie. Eu sunt aici din alte motive, i-a explicat el. Vă rog, nu-mi mai daţi pastile. Dar, ca şi cum ar fi cerut să-i dea luna de pe cer, viitorul parla­mentar al României post-comuniste i-a răspuns sec: Asta nu se poate! Nu mai era, aşadar, decât o soluţie. Să ascundă pastilele sub limbă şi-apoi să le scuipe. Apoi, după vreo două săptămâni, a fost eliberat, mizân- du-se pesemne pe faptul că tratamentul ăsta şi-a făcut efectul, atrofiindu-i orice simţ şi poftă de a se mai revolta. N-a fost să fie. Lupta lui Vasile Paraschiv cu regimul a con­tinuat. în 1978, la cererea sa, a primit paşaport şi aprobare să plece din ţară. Sperau să scape de el definitiv. A ajuns la Paris unde a ţinut două conferinţe de presă. Subiectul? Abuzurile psihiatriei din Româ­nia. în ţară, Securitatea era în alertă maximă. Mai mult. Paraschiv cere, tot la Paris, să fie examinat medical de către un grup de spe­cialişti în psihiatrie. Rezultatul a fost cel aşteptat: diagnosticul pus de medicii din România nu se confirmă sub nici o formă. După toate acestea, Paraschiv se întoarce în ţară. Acum, însă, chiar dacă era suprave­gheat non-stop, Securitatea avea să-l lase o vreme în pace. Devenise un caz cunoscut în tot Occidentul.

Pe 8 martie 1979, la presiunea Orga­nizaţiei Internaţionale a Muncii, Vasile Paraschiv reuşeşte să înfiinţeze în România Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii. Din acest moment, Securitatea se regrupează şi represiunea începe din nou. Pe 28 martie 1979 e arestat şi dus într-o pădure de lângă Ploieşti. Aici, timp de aproape o oră, e bătut crâncen. Apoi, ani de zile, e târât iar prin spi­tale şi prin beciurile Securităţii unde este supus la adevărate torturi. Prin 1988, printr-o recomandare scrisă de doctorul Călin Botez (astăzi şef al Clinicii de Psihiatrie din cadrul Spitalului Judeţean Prahova) către U.M. 0911 Ploieşti, se solicită, pe baza aceluiaşi diagnostic aberant, internarea bolnavului Paraschiv Vasile in Spitalul de bolnavi neuro-psihic de la Călineşti. Am scris despre acest loc sinistru într-un număr mai vechi al revistei Flacăra. Pentru o scurtă descriere a lui, sintagma iadul pe pământ ar fi cea mai potrivită. De-acolo nimeni nu mai iese. Cu alte cuvinte, prin semnătura unui medic, Vasile Paraschiv ar fi fost condamnat pe viaţă în acest infern. Nici astăzi nu ştie cum a scăpat din povestea asta. îşi mai aduce aminte că în 1989 s-a petrecut ultimul act al acestui calvar pe care îl trăia de 20 de ani. L-au săltat iar de pe stradă şi l-au dus în beciul Securităţii. L-au culcat pe o bancă, l-au legat cu cătuşe şi l-au bătut în cap cu săculeţi de nisip. Noaptea îl lăsau să doarmă, iar dimineaţa o luau de la capăt. A fost din nou internat la Voila şi ţinut zile în şir sub supraveghere. Ziua de 22 decembrie 1989 a fost pentru el momentul trezirii dintr-un coşmar care-i părea nesfârşit. A sperat atunci că toţi cei care i-au chinuit viaţa în halul ăsta vor plăti. Au trecut anii şi vino­vaţii prosperă şi sunt promovaţi. Trăiesc liniştiţi cu familia lor, iar atunci când îl mai văd pe stradă pe Paraschiv, trec iute pe celălalt trotuar. Pentru el, la capătul acestui coşmar, actul prin care Băsescu a condamnat comunismul nu e decât o banală formalitate.

Terorişti la Bucureşti


Un iranian şi doi turci care se ocupau cu vânzarea de armament, inclusiv de rachete sol-aer, au fost capturaţi în Bucureşti, după ce Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) şi

SECURIŞTII SUNT ÎNCĂ LA PUTERE ÎN ROMÂNIA: JUDECĂTOR AL CURŢII DE APEL CLUJ CU ADEZIUNE LA SECURITATE La peste 20 de ani de la Revoluţie, foşti membri şi colaboratori ai securităţii încă mai au un sistem relaţional eficient. Ei conduc adevărate reţele, chiar cu iz mafiot, care gestionează afaceri anuale de miliarde de euro. Justiţia nu a rămas nici ea „neinfectată” de elemente care au avut de-a face cu poliţia politică.
La prima vedere poate părea un fapt banal că un fost securist - sau o rudă apropiată acestuia - şi-a deschis o afacere care merge ca pe roate. Dar, la o privire mai atentă se poate observa că mulţi dintre foştii securişti care s-au apucat de business s-au orientat spre afaceri comerciale. Iar reuşita lor are la baza informaţii din sfera statului, primite cu prioritate. Interesant este faptul că niciuna dintre instituţiile de control nu s-a autosesizat în legătură cu acest aspect.


Organizaţii în stil mafiot îşi susţin afacerile cu informaţii de la cele mai înalte niveluri


Funcţionarea sistemului este pe cât de simplă pe atât de ingenioasă. Constituind practic o „castă”, foştii securişti au între ei strânse legături atât la nivelul instituţiilor, cât şi la cel al societăţilor comerciale. În special cei infiltraţi la nivel ministerial transmit informaţii privind cerinţele unor viitoare lucrări publice, cu mult timp înainte ca alţi agenţi economici să afle măcar că există intenţia derulării acelor investiţii. De respectivele informaţii beneficiază alţi foşti „colegi de suferinţă”, care deţin firme cu profilul adecvat (sau îşi înfiinţează una în regim de urgenţă) şi care îşi pregătesc din timp terenul, inclusiv prin aducerea în firmele pe care le deţin a unor persoane care să corespundă - prin pregătirea sau vechimea în specialitatea cerută – cerinţelor caietelor de sarcini. Este de altfel cea mai bună metodă de „anihilare” a concurenţei, întrucât multe firme nu mai apucă să-şi trimită oamenii pe la cursuri, astfel încât să fie eligibili pentru a participa la licitaţii.


„Nevăzutul” spionaj economic la vedere, metoda „service IT”

O altă metodă folosită de foştii securişti este spionajul economic. De altfel este şi cea mai longevivă şi eficace metodă. Pentru a o pune pe roate, unii dintre foştii securişti au intrat pe piaţa IT, în special în domeniul implementării de programe software în diverse instituţii publice, dar şi în firme private. În cazul unui astfel de serviciu, există un contract de confidenţialitate, conform căruia cel care implementează software-ul îşi ia angajamentul că nu îşi va băga nasul prin programele puse la dispoziţie. Mai ales că e vorba de programe prin care se derulează toate activităţile beneficiarului. Totuşi, din sistemele implementate, securiştii scot informaţii economice deosebit de preţioase, pe care le transmit ulterior către firme interesate, ce aparţin colegilor.
În acest mod, unele societăţi comerciale ale foştilor securişti ştiu cu exactitate care sunt preţurile practicate, care sunt cerinţele în cazul licitaţiilor, furnizorii sau beneficiarii care depun oferte şi care este conţinutul acestora şi, nu în ultimul rînd, cunosc - înainte de a se face publice - nevoile pentru diverse servicii ale instituţiilor.
Deţinând toate aceste informaţii, este uşor să intervină pe cale relaţională acolo unde „au intrare”, dar şi să participe din pole-position la licitaţii sau de pe poziţii mai avantajoase decât concurenţa. Şi astfel pot să obţină cele mai bune contracte, la cele mai avantajoase preţuri.
Un alt aspect al reţelei ex-securiste se referă la folosirea influenţei pentru a-şi instala oameni în puncte cheie ale economiei româneşti. Pe această filieră, apar afaceri bănoase. De exemplu, cu materiale de import-export, în condiţiile în care în mod intenţionat activitatea unor fabrici mari din ţară a fost oprită, tocmai pentru a se crea o nevoie anume. Şi astfel să se deschidă calea unor afaceri profitabile pentru firmele reţelei.

Justiţia penetrată de foşti informatori

Ca orice reţea infracţională ce se respectă, şi cea a foştilor securişti trebuie să aibă ac de cojocul celor „neînţelegători”. Pentru a fi cât mai puternici, adună informaţii compromiţătoare - cele mai multe obţinute prin reţele proprii de supraveghere, mascate de aşa-zise firme de pază sau de detectivi -, cu care oameni importanţi din politică, administraţie şi alte instituţii importante ale statului pot fi şantajaţi. Aşa au recrutat procurori şi judecători până la cel mai înalt nivel al justiţiei. Atunci când este cazul ca să fie pus cineva cu „botul pe labe”, e de ajuns o sesizare sau o acţiune în instanţă, care ajunge taman pe mâna celor care sunt „reprezentanţii” lor în justiţie. De obicei, lucrurile decurg conform cerinţelor celor direct interesaţi în diversele procese sau cercetări penale, mai ales după ce cauzele au fost „instrumentate” cum trebuie. De aceea nu prea se pune nimeni cu sistemul care, şi la această oră, domină România. Atâta doar că, în prezent, mijloacele s-au mai schimbat: în loc de pumn şi puşcărie, se utilizează banii şi.... ameninţarea cu puşcăria.

Informatorii de ieri, judecătorii de azi

O pepinieră la îndemână pentru sistemul menţionat o constituie foştii informatori, cu deosebire cei recrutaţi la vârste fragede şi care acum au poziţii şi cariere solide.
Mai ales că regimul trecut nu s-a sfiit să recruteze informatori şi din rândul liceenilor. Un astfel de exemplu este Gabriel – Adrian Năsui, acum judecător la Curtea de Apel Cluj. În 18.05.1989. pe când avea 17 ani şi era elev al Liceului „Gheorghe Şincai” din Baia Mare, Năsui a semnat un „angajament” cu Securitatea. Numele de cod era identic cu cel al unui interpret la modă atunci: „Cotabiţă”.
După ce a ajuns judecător în era post-comunistă, probabil că Năsui a intervenit ca notele lui informative de la acea vreme să se facă „pierdute”. Cert e că ele nu au apărut, iar Năsui a fost considerat „curat ca lacrima”, reuşind să rămână mai departe în sistemul justiţiei. Chiar şi în varianta în care delaţiunile chiar nu au existat – mai ales că, din mai până în decembrie nu a avut prea mult timp la dispoziţie -, totuşi Năsui este unul dintre cei care a acceptat să colaboreze cu sistemul.
Nu e exclus ca Năsui să fi transmis verbal informaţii, ceea ce ar explica lipsa notelor informative scrise. Conform OUG nr.24/2008, art.2, lit.b, se numeşte colaborator al securităţii „persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor fundamentale ale omului”. Ordonanţă de urgenţă era în vigoare la data emiterii adeverinţei de „necolaborare” a domnului judecător Gabriel-Adrian Năsui.
Rămâne retorica întrebare:
cum ar fi justiţia din România, dacă elemente cu caractere ca ale lui Gabriel-Adrian Năsui, ar sta departe de locul în care se împărţeşte dreptatea?

Fostul şef al poliţiei legionare, agent al Securităţii?Există în deschiderea controversatului film „Portretul luptătorului la tinereţe“ (regia Constantin Popescu jr.), dedicat uneia dintre figurile socotite de frunte ale Rezistenţei armate din Munţii Făgăraşului, Ion Gavrilă Ogoranu, o scenă care debutează abrupt şi se termină la fel de brusc: lichidarea sumară a câtorva diversionişti ai Securităţii, denunţaţi chiar de un tovarăş al lor. Dincolo de schematismul ei, scena ridică multe semne de întrebare, legate în special de unul dintre diversionişti: enigmaticul personaj pe care aflăm că îl cheamă Rudan şi care este împuşcat fără a apuca să scoată o vorbă. În fapt, scurta secvenţă la care nu se mai face vreo referire în tot restul filmului dezgroapă o foarte încâlcită poveste, veche de 60 de ani.

Despre ea stau mărturie un şir de surse, iar din informaţiile pe care acestea le oferă se desprinde o imagine ceva mai limpezită a celor întâmplate, deşi multe pete albe persistă. O sursă de certă valoare, dar în acelaşi timp derutantă, este volumul I al lucrării memorialistice a lui Gavrilă Ogoranu, Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (ediţia întâi, Editura Marineasa, Timişoara, 1993). Derutantă şi mai ales greu de înţeles, fie şi numai pentru că autorul foloseşte pe tot parcursul memoriilor numele reale ale personajelor, iar atunci când povesteşte mai pe larg episodul amintit (împuşcarea diversioniştilor Securităţii) recurge, din motive numai de el ştiute şi cu o singură excepţie, la nume fictive. Rudan este astfel o invenţie onomastică pe care pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“ o preia ca atare.


O mare victorie a comunismului: trecutul cunoscut prin memoria Securităţii


Pentru a afla cine se ascunde în spatele misteriosului Rudan, de mare folos este consistenta culegere de documente semnată Adrian Brişcă şi Radu Ciuceanu, Rezistenţa armată din Munţii Făgăraş. Gruparea Ion Gavrilă-Ogoranu (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2007). Documente importante prin ceea ce dezvăluie, dar care suferă de un viciu fundamental: provin dintr-o unică sursă, cea a Securităţii; altele nu există. Ele comportă viziunea deformată a acestei instituţii represive şi, fireşte, se cuvin luate în considerare cu toată circumspecţia.
Pe bună dreptate spunea, într-un alt context, Ion Stanomir, preşedintele executiv al Institului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc: „Este o mare victorie a regimului comunist că noi cunoaştem trecutul prin memoria Securităţii“. Se înţelege de la sine că documentele marcate de o asemenea servitute trebuie supuse confruntării cu mărturiile făcute, după dispariţia Securităţii, adică după decembrie 1989, de participanţii direcţi la evenimentele respective, în cazul de faţă Gavrilă Ogoranu – dar şi asemenea mărturii sunt grevate, la rândul lor, de ipoteza subiectivităţii. Tocmai din aceste motive, reconstituirea unor fapte petrecute în anii comunismului, mai ales când e vorba de mişcările şi organizaţiile de rezistenţă, nu e deloc o treabă uşoară. Mai cu seamă că, dacă vorbim de memoriile lui Gavrilă Ogoranu, intervin aici şi distorsiunile onomastice rămase inexplicabile.


Liceul „Negru Vodă“, redută a legionarismului


Dincolo de asemenea rezerve, ceea ce reiese clar din documentele şi mărturiile disponibile (în film ­făcându-se numai vagi aluzii la această chestiune) este că toţi membrii grupului Ogoranu – „Grupul Carpatin Făgărăşan“, cum se autointitula –, al cărui nucleu stabil era alcătuit din vreo 12 persoane, urmaseră cursurile Liceului „Negru Vodă“ din oraşul Făgăraş.


(Frăţia de Cruce Negoiul, Liceul „Negru Vodă“)

Liceul cu pricina constituia o adevărată redută a Mişcării Legionare. Aici studiaseră, fiind colegi de clasă, Horia Sima, cel care avea să succeadă lui Corneliu Zelea Codreanu la conducerea Legiunii, şi Nicolae Petraşcu, viitorul secretar general al mişcării. Toţi membrii grupului – din care, în afara lui Gavrilă zis Moşu, mai făceau parte Andrei Haşu (sau Haşiu) zis Baciu, fratele acestuia, Gheorghe Haşu zis Ghiţă, o rudă (după nume) a lor, Laurian Haşu zis Leu, Ion Chiujdea zis Profesorul şi alţii – erau înscrişi, astfel, în Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret şi principala pepinieră de cadre a Legiunii. Unii, ca şeful grupului, participaseră la rebeliunea din 21-23 ianuarie 1941 şi suferiseră condamnări. Era un grup sudat, care scăpase din multe curse puse la cale de Securitate, evitând confruntările deschise datorită configuraţiei terenului. Făgăraşul, cel mai mare masiv muntos din ţară (unde, pe versantul nordic, acţiona gruparea Ogoranu, iar pe cel sudic, gruparea lui Arsenescu şi a fraţilor Arnăuţoiu), cu povârnişurile şi văile sale abrupte, cu prăpăstiile adânci şi cărăruile ameţitoare făcea extrem de dificilă surprinderea partizanilor. Singura posibilitate de anihilare rămânea penetrarea informativă.


Informatorii, „scula“ securiştilor


„Orice om îşi are scula lui. Iar scula noastră, a Securităţii, sunt Informatorii“, perorează cu infatuare şi agramat în „Portretul luptătorului...“, una dintre căpeteniile represiunii. Munţii Făgăraşului mişunau de informatori, dar angajamentele lor erau adesea formale. Chiar Gavrilă Ogoranu mărturiseşte că de multe ori îi îndemna pe localnici să dea informaţii nesemnificative despre activităţile partizanilor, pentru a scăpa de presiunile insuportabile, şantajul sau torturile securiştilor.
Acesta este contextul în care, pe la sfârşitul lui august-mijlocul lui septembrie 1951, pentru a curma activitatea grupului lui Gavrilă, Securitatea pregăteşte o acţiune combinativă. Acţiunea are loc la sugestia şi sub îndrumarea directă a unor specialişti ai NKVD – de amintit aici numele faimosului Aleksandr Mihailovici Saharovski, devenit ulterior şeful spionajului sovietic – solicitaţi ceva mai demult de însuşi Gheorghiu-Dej lui Stalin pentru a îmbunătăţi activitatea „organelor“. În „Portretul luptătorului la tinereţe“, planul pus la punct de Securitate se regăseşte la începutul peliculei, deşi, nu se ştie din ce motive, e datat ca desfăşurându-se în aprilie 1949; ulterior, în diferite interviuri, regizorul a avertizat că n-a fost interesat de firul istoric riguros. Concret, e alcătuită o echipă de diversiune (un comando de falşi partizani), compusă din patru persoane, cu fizionomia special „aranjată“ şi recuzita de rigoare (bărbi şi plete, haine uzate, arme vechi), care pretind că sunt resturile unui grup de rezistenţă din Vrancea şi că doresc să se alăture fraţilor de luptă din Făgăraş.


Ce povesteşte Ion Gavrilă Ogoranu


Din paginile cărţii lui Ogoranu, Brazii se frâng..., aflăm cum s-ar fi desfăşurat lucrurile. Unul dintre falşii partizani, numeni altul decât amintitul şi misteriosul Rudan, era bun prieten cu Baciu (făcuseră împreună închisoare), aşa că îi transmite acestuia (prin intermediul unui pădurar) dorinţa unei întâlniri între cele două grupuri, fixând şi data, 14 septembrie (să nu uităm că suntem în 1951), dar şi locul. În ciuda îndoielilor iniţiale ale lui Ogoranu – „Nu am încredere nici în cămaşa pe care o port“, zice el, la un moment dat, în carte –, întâlnirea se va materializa.
Dar, surpriză: din rândurile noilor veniţi lipseşte tocmai Rudan, iniţiatorul întâlnirii, care e „cam bolnav“, motiv pentru care a rămas la o cabană din valea unui pârâu apropiat (Valea Zârnei). Cine sunt tovarăşii săi, adică cei prezenţi la întâlnire? Ne-o spune tot Gavrilă Ogoranu în cartea amintită.
Mai întâi, e cel care pare a fi şeful, un personaj cu un ochi de sticlă (în film poartă peste ochiul lipsă un petic din pânză neagră), cunoscut sub porecla „Căpitanul“ şi care zice că îl cheamă Anghelescu. Apoi un altul numit Pasăre şi, în fine, „un tânăr bucovinean, brunet, înalt“, Vasile Motrescu – doar numele acestuia fiind cel real.

(FOTO: Gavrilă (primul din stânga), alături de doi camarazi)




Motrescu dă alarma, falşii partizani sunt lichidaţi


Împreună, cele două grupuri pornesc spre cabana din vale, unde se află Rudan. Pe drum, bucovineanul dă alarma, strigând brusc că e vorba de o cursă, iar „Căpitanul“ şi Pasăre sunt dezarmaţi şi legaţi. Odată ajunşi la cabană, Rudan, care le iese în cale, este şi el dezarmat, dar mâinile îi rămân libere; când dă să fugă este împuşcat de fostul lui prieten, Baciu (Andrei Haşu). În învălmăşeala produsă, „Căpitanul“ şi Pasăre, aşa legaţi cum sunt, încearcă şi ei să fugă şi vor fi la rândul lor ucişi. „Am fost siliţi să tragem asupra unor oameni neînarmaţi… Am tras numai atunci când au fugit“, povesteşte Gavrilă, adăugând: „Am scăpat ca prin urechile acului“ (n.a. – din capcană). Între această versiune şi cea mult mai schematică din film există discrepanţe evidente, dar finalul este acelaşi: moartea celor trei pseudopartizani, ale căror cadavre vor fi acoperite în grabă cu ţărână chiar acolo unde au căzut, în Valea Zârnei.
Cât îl priveşte pe bucovineanul Vasile Motrescu, deşi adevăraţii partizani îi sunt recunoscători, el – altă surpriză – va dispărea pe neaşteptate şi se va înfăţişa la Securitate povestind o variantă proprie a celor întâmplate. Iar Securitatea îl va crede şi îl va lăsa liber (până la urmă, în veşnic neastâmpăr, bucovineanul va lua din nou calea pădurii, sfârşind prin a fi prins şi executat în 1958; asupra lui s-au găsit filele unui jurnal, care nu conţin însă nicio referire la evenimentele din Făgăraş). Toate aceste amănunte nu fac parte din ţesătura filmului, ci sunt relatate, subliniem, în memoriile lui Gavrilă, dar ele ajută la o mai bună înţelegere a faptelor. Rămâne însă fără răspuns întrebarea de ce Gavrilă a crezut de cuviinţă să dea doar numele denunţătorului acţiunii (Motrescu) şi să ascundă numele celorlalţi trei falşi partizani, ucişi şi îngropaţi în neprimitoarea Vale a Zârnei.


Identitatea celor trei ucişi


Numele reale ale celor trei le aflăm din documentele incluse în culegerea mai sus menţionată (Rezistenţa armată din Munţii Făgăraş. Gruparea Ion Gavrilă-Ogoranu), respectiv din rapoartele Securităţii şi din declaraţiile făcute în faţa organelor de anchetă chiar de către Motrescu şi de mai mulţi dintre ortacii lui Gavrilă, după ce aceştia au fost capturaţi. Astfel, cel poreclit „Căpitanul“ este, în realitate, Nicolae Anghel, zis „Anghel Chiorul“ din pricina handicapului său ocular (în unele declaraţii se afirmă că nu avea un ochi de sticlă, ci doar albeaţă). Cunoscut şi sub numele conspirativ de Mandea, acesta era şi şeful aparent al grupului – numele conspirativ Mandea fiind, astfel, atribuit întregului grup. Cel căruia Gavrilă îi spunea Pasăre este, de fapt, Ioan Vrabie. În fine, cel pe care Gavrilă îl numeşte în memoriile sale Rudan (nume preluat, repetăm, şi în film) se chema, în realitate, Ion Boian zis Moisescu şi, în unele declaraţii, este considerat adevăratul conducător al grupului diversionist.
Biografia lui Anghel şi cea a lui Vrabie sunt mai degrabă şterse. Primul se pare că a fost căpitan de artilerie (de unde i se trage şi principala poreclă, „Căpitanul“) şi nu se ştie prin ce şantaj, ameninţări sau promisiuni a devenit colaborator al Securităţii. Nu se ştie nici dacă fusese sau nu legionar. Al doilea, potrivit certificatului de deces eliberat la şase ani (!) după moarte – ca şi celelalte două certificate, de altfel – era plutonier de Securitate (singurul deţinând o funcţie în temuta instituţie) şi participarea sa la misiunea de diversiune s-ar explica, deci, prin natura acestei funcţii. Ambii apar, mai degrabă, ca simpli figuranţi într-o piesă unde nu se prea simt în largul lor.


Boian-Moisescu, un colaborator apropiat al lui Horia Sima



Cazul lui Ion Boian (Rudan, cum îi spune Gavrilă) este însă cu totul altul. Certificatul de deces, ca orice document de acest gen, oferă doar câteva informaţii nesemnificative – vârsta: 37 de ani; locul naşterii: o comună din regiunea Timişoara; ultimul domiciliu: o stradă din Bucureşti. Sub niciun motiv nu se poate însă vorbi de el ca de un individ şters, nici ca un om care să cedeze uşor ameninţărilor sau presiunilor de orice fel. Dimpotrivă, aşa cum indică mărturiile existente, avem de-a face cu un personaj marcant al Legiunii, cu reputaţia de dur al durilor, un maestru al falselor identităţi şi al deghizărilor, care se simte ca peştele în apă într-o lume a fantomelor, a înşelătoarelor umbre chinezeşti.

De timpuriu îl aflăm ca unul dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Horia Sima, care, în volumele sale memorialistice – Sfârşitul unei domnii sângeroase, Era libertăţii, Prizonieri ai puterilor Axei, Editura Gordian, Timişoara, 1995 – dezvăluie amănunte (singurele pe care le cunoaştem deocamdată) despre trecutul acestui colaborator, având numai cuvinte de laudă la adresa lui. Perfect cunoscător al regiunii de graniţă cu fosta Iugoslavie, Boian l-a ajutat în repetate rânduri pe Sima să treacă clandestin această graniţă, într-un sens sau altul, folosind o reţea de gazde bine puse la punct, inclusiv în Banatul Sârbesc. În evenimentele de la Braşov, din 3-4 septembrie 1940, când, într-o încercare de insurecţie, legionarii au ocupat o serie de clădiri oficiale (între care Palatul Telefoanelor şi Chestura), Boian l-a însoţit pe Sima, ambii îmbrăcaţi în ofiţeri români. Iar în momentul în care aceste evenimente păreau a lua o turnură nefavorabilă, cei doi au fost pe punctul de a se refugia în partea de nord a Ardealului, cedată Ungariei. Intenţia nu s-a materializat însă, pentru că, speriat de tulburările de la Braşov, ca şi de cele din alte oraşe precum Constanţa şi Bucureşti, regele Carol al II-lea l-a chemat în fruntea guvernului pe generalul Antonescu, iar acesta, la rândul lui, l-a trimis la Braşov pe Mihai Antonescu, pentru a-i propune lui Sima o alianţă. Şi cine a făcut legătura cu trimisul generalului? Acelaşi Boian, care, într-o maşină în mers, a asigurat şi paza în timpul tratativelor purtate toată noaptea între cei doi, tot într-o maşină, care rula cu viteză redusă pe străzile oraşului...


Răsplata primită de Boian: şefia poliţiei legionare


După abdicarea lui Carol al ­II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar, în semn de recunoştinţă, Sima, devenit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, l-a numit pe Boian şef pe Capitală al nou înfiinţatei (la 23 septembrie 1940) poliţii legionare, instituţie cu caracter politic-represiv, paralelă cu poliţia de stat, şef pe ţară fiind Victor Apostolescu. Antonescu personal şi-a dat asentimentul la înfiinţarea acestui nou corp de poliţie: „Aveţi toată latitudinea, dublaţi toate elementele de la Siguranţă, de la Poliţie, dublaţi cu legionari, să poarte cămaşă albastră, verde, n-am nimic de spus, dar să facă parte din aparatul oficial“. În scurt timp, locul lui Apostolescu a fost ocupat de Boian, cunoscut în îndeplinirea atribuţiilor încredinţate sub pseudonimul de Gheorghe Moisescu, nume conspirativ adoptat mai demult.

(Ion Boian s-a numărat printre colaboratorii apropiaţi ai lui Horia Sima (sus); în memoriile sale, Sima îl numeşte „credinciosul Boian“)

Prin măsurile abuzive întreprinse, ilegalităţile comise, persecutarea şi arestarea fără mandat a celor consideraţi opozanţi politici, jecmănirea populaţiei de origine evreiască ş.a., această poliţie a căpătat repede un prost renume în rândurile opiniei publice. Masacrarea în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940 a celor 64 de slujitori ai fostului regim carlist, internaţi la Jilava, ca şi asasinarea lui Nicolae Iorga şi a lui Virgil Madgearu au stârnit cea mai vie emoţie în ţară şi, ca urmare a cererii ultimative a lui Antonescu, poliţia legionară a fost desfiinţată. Ea a fost însă imediat transformată în Serviciul de Ordine al Legiunii, în frunte cu nelipsitul Boian-Moisescu. Lui i se încredinţează mai apoi sarcina de a asigura buna desfăşurare a marii manifestaţii de la 1 Decembrie, de la Alba Iulia, iar la încheierea acesteia i se transmit felicitări din partea aceluiaşi general Antonescu (surprinzătoare dovadă de inconsecvenţă) pentru modul cum s-a achitat de sarcina primită.

În timpul sângeroaselor evenimente din 21-23 ianuarie 1941, care au consfinţit ruptura definitivă dintre general şi Sima, acesta din urmă – după propriile mărturisiri – s-a dat cu totul la fund, de teama de a nu cădea în mâna „conducătorului statului“ şi a fi lichidat. Singurul în care Sima are încredere şi care îi este permanent alături în această perioadă critică rămâne Boian-Moisescu. Cu ajutorul unei maşini, cei doi, cărora li se alătură un alt legionar (Octavian Roşu), rătăcesc, în căutarea unui adăpost, pe străzile unui Bucureşti în care continuau să se desfăşoare lupte. Noaptea de 22 ianuarie Sima şi-o va petrece în casa unei surori, de unde va fi trezit în zori de Boian, însoţit de doi ofiţeri germani în uniformă, reprezentanţi la Bucureşti ai Sieherheitdienst (SD), serviciul de informaţii al SS, ca şi al partidului şi statului nazist; Boian şi cei doi ofiţeri îl conduc pe Sima la sediul din Parcul Jianu al SD. Aici, şeful Gărzii de Fier va da ordinul de încetare a luptelor şi îşi va găsi, în fine, refugiul sigur căutat, înainte de a fi transportat clandestin în Germania. Nu este de mirare că ori de câte ori pomeneşte în memoriile sale de nelipsitul lui însoţitor-aghiotant (pe care, din acest moment încolo, nu-l va mai vedea), Sima foloseşte sintagma „credinciosul Boian“.

Tot Sima face şi un portret sumar al acestuia, aşa cum i-a apărut la un moment dat, în trecut, când, în drum spre ţară din Germania, după ce se separaseră provizoriu – omul său de încredere fiind trimis ca antemergător –, s-au reîntâlnit la Belgrad. Sima rememorează: „El şi aşa era tras la faţă, dar acum era un spectru. Numai ochii îi ardeau în orbite când mi-a comunicat, cu eternul lui zâmbet de om care a ieşit victorios din toate încercările, că misiunea a fost îndeplinită şi oarecum cu un uşor reproş în vorbă că aş fi putut să mă îndoiesc vreodată de vrednicia lui“. E singura descriere a lui Boian pe care o avem, nefiindu-i cunoscută, până în prezent, vreo fotografie; ceea ce e cazul, de regulă, cu mai toţi şefii serviciilor speciale.


Portretul unui fanatic


După eşecul rebeliunii legionare, Boian nu va părăsi însă ţara, aşa cum au făcut, pe lângă Sima, şi alţi fruntaşi ai mişcării, dar la stabilirea listei acestora va participa direct, încă o dovadă a importanţei rolului său. El va rămâne locului, pentru a contribui la asigurarea legăturii dintre legionarii din interior şi cei din afară, ca şi pentru a îndeplini alte misiuni secrete. Va cădea însă în mâinile poliţiei antonesciene şi va fi închis, dar va scăpa în scurt timp.
La acest episod face referire şi Constantin Argetoianu într-una dintre însemnările sale zilnice, datată 15 ianuarie 1942, în care vorbeşte despre cum a evadat „un foarte periculos legionar, Boianu“. Fostul şef al poliţiei legionare se refugiază apoi în Banatul Sârbesc, sub ocupaţie germană. Apoi se întoarce în ţară şi este din nou arestat şi închis – la penitenciarul din Aiud îl va cunoaşte, după toate probabilităţile, pe Andrei Haşu, cel care, peste câţiva ani, îi va provoca sfârşitul –, pentru a fi eliberat după 23 august 1944. După o perioadă de libertate, când nu există informaţii despre activităţile sale, Boian e iarăşi aruncat în închisoare, de data aceasta de către comunişti, de aici încolo fiind tot mai greu de a i se depista urmele, până când îl regăsim în rândurile echipei diversioniste din Făgăraş.


Pactul cu diavolul şi jocul dublu al lui Boian-Moisescu


E greu de crezut că o persoană cu un asemenea trecut agitat, un combatant fanatic în războiul umbrelor, să se fi lăsat cu uşurinţă convins să devină spion al duşmanului de moarte, Securitatea comunistă, pentru a ajuta la lichidarea partizanilor din munţi, părtaşi ai aceluiaşi crez politic. Nu e deloc întâmplător că, relatând împrejurările în care Boian-Moisescu şi-a găsit sfârşitul, nici documentele Securităţii disponibile până acum, nici memoriile lui Gavrilă Ogoranu nu suflă un cuvânt despre funcţiile importante pe care le-a deţinut acesta în cadrul Legiunii. Şi invers, vorbind pe larg (şi elogios) despre aceste funcţii, Horia Sima nu pomeneşte nimic despre cum şi-a pierdut viaţa fostul său colaborator. Probabil, fiecare şi-a avut motivele ascunse de a proceda în acest fel. Totul pare a îndreptăţi supoziţia (sau deducţia) că vechiul gardist s-a lansat deliberat într-un joc dublu, pe muchie de cuţit, care avea până la urmă să-i fie fatal. Anume, că a acceptat de bună voie, dacă nu a sugerat chiar el pactul cu diavolul, cu Securitatea. Infiltrarea în chip de „cârtiţă“ era, de altfel, o practică pe care Boian o mai folosise în trecut, intimii ­atribuindu-i chiar ca poreclă numele micii vietăţi trăitoare prin cotloanele subterane; şi acum era hotărât să recurgă din nou la această practică.


(O reconstituire a grupului de partizani Gavrilă Ogoranu, care acţiona pe versantul nordic al Făgăraşului)

Boian spera, probabil, că-i va trage pe sfoară pe comunişti şi, din postura de pretins informator/spion al acesteia, va putea mai uşor stabili o legătură între diversele nuclee de rezistenţă, legionare sau nu, de pe cuprinsul ţării, începând cu gruparea lui Ogoranu de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş şi cea a fraţilor Arnăuţoiu (care nu erau legionari) de pe versantul sudic. Scopul urmărit? Plauzibila creare a unei reţele coordonate. Poate că avea în vedere şi identificarea unor zone sigure în vederea paraşutării de către serviciile speciale occidentale a unor ajutoare pentru partizanii din mişcarea de rezistenţă (încercări nereuşite, în acest sens, existaseră).

Unui asemenea primejdios joc la două capete i se potriveşte de minune citatul din Marx folosit ca motto de Stelian Tănase la volumul său Dracul şi mumia (Editura Adevărul, Bucureşti, 2010): „...poţi să te aliezi şi cu dracu’, dar trebuie să te asiguri că tu îl vei înşela şi nu invers“. În alianţa încheiată cu Ucide-l-Toaca, cel înşelat până la urmă a fost Boian-Moisescu, care şi-a pierdut viaţa ca urmare a denunţului precipitat, chiar dacă bine intenţionat, al lui Motrescu. Intervine şi un alt fapt a cărui importanţă nu poate fi, sub niciun chip, trecută cu vederea. Anume, că însuşi Ogoranu a avut o doză apreciabilă de mefienţă faţă de Rudan/Boian, încă înainte de întâlnirea cu acesta. „Gândul mi se întorcea cu patru ani înapoi, când, aşa ca prin vis, îmi aminteam că cineva mi-a zis că un grup de fripturişti se dăduseră cu Ana Pauker, între care era şi unul cu numele de Rudan“, scrie el în volumul de memorii Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc.


Înţelegerea Nicolae Petraşcu-Teohari Georgescu: fiecare caută să-l înşele pe celălalt


Ogoranu făcea aluzie, desigur, la aşa-numitul pact, din 1945 – în condiţiile noi create după capitularea Germaniei –, dintre şeful comandamentului legionar pe ţară, Nicolae Petraşcu, şi ministrul comunist de Interne, Teohari Georgescu (de fapt, nu acesta direct, ci mâna lui dreaptă, Nicolschi/Grünberg), prin care legionarii acceptau să predea armele şi să se prezinte autorităţilor pentru a fi înregistraţi, urmând în schimb să fie scoşi de sub urmărire, iar cei care se mai aflau în închisori să fie eliberaţi. Fiecare dintre părţi îşi urmărea prin acest „pact“ propriile interese.


(Grupul lui Gavrilă Ogoranu în pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“ )

Comuniştii, care se simţeau încă slabi, doreau să neutralizeze un grup dinamic al opoziţiei, iar legionarii sperau într-un „respiro“, în aşteptarea unor vremuri prielnice, când să ridice din nou capul. Era un simplu armistiţiu, în scopul de a adormi vigilenţa celuilalt, legionarii predând doar un mic număr de arme şi păstrând restul ascuns, iar comuniştii monitorizând cu maximă atenţie toate acţiunile legionarilor până când să fie întrunite condiţiile administrării unei lovituri decisive. Ceea ce se şi va întâmpla în noaptea de 14/15 mai 1948, când vor fi arestaţi peste 10.000 de legionari în întreaga ţară.


Legionarii s-au omorât între ei: gruparea lui Ogoranu l-a ucis pe Boian


Or, se pare că „aripa tânără“, legionarii din Făgăraş, nu a vrut să dea ascultare dispoziţiei „bătrânilor“ de a preda, fie şi parţial, armele, unii vorbind chiar de „trădare“, printre numele vânturate în acest sens fiind şi cel al lui Boian. Aşa s-ar explica neîncrederea lui Ogoranu faţă de acesta. Probabil nu ştia de scopurile ascunse pentru care „bătrânii“, şefii mai mari ai Legiunii, încheiaseră înţelegerea cu partidul comunist. Iar după arestările în masă din 1948 această neîncredere avea să se intensifice şi mai mult. Aşa s-ar putea înţelege cum s-a ajuns, ca urmare a unor erori în lanţ, la deznodământul tragic din 14 septembrie 1951. Conform celor declarate la interogatoriul luat – în 1955 – unuia dintre partizani (Laurian Haşu), Gavrilă i-ar fi pus lui Boian câteva întrebări referitoare la misiunea lui, iar acesta ar fi refuzat să răspundă. În împrejurările unei clandestinităţi adânci şi ale unei suspiciuni generalizate, când orice necunoscut sau chiar un pretins prieten poate fi un duşman, când nervii sunt întinşi la maxim, legionarii s-au ucis între ei. Gruparea lui Gavrilă Ogoranu l-a suprimat pe Boian, nedându-şi seama de adevăratele rosturi ale acţiunii acestuia. Personajul care, de-a lungul unei existenţe atât de aventuroase, scăpase de nenumărate capcane a căzut, de data aceasta, în propria capcană, ucis de cei care se aflau de aceeaşi parte a baricadei.


Întrebări fără răspuns


Culmea este că de unde toate declaraţiile consemnate de anchetatori l-au socotit pe Motrescu demascator al scopurilor diversioniste ale grupului de falşi partizani, într-o confuză sinteză informativă (din 1952) a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului vina este dată pe... Boian, fără însă a-l nominaliza: „Grupul «Mandea», din lipsă de tact şi în urma trădării unui membru al acestui grup, fost legionar şi cunoscut de Haşu Andrei din închisoare, este dezarmat de bandiţi, apoi 3 din ei au fost împuşcaţi“. Dar dacă Boian „a trădat“, cum se spune în sinteză, adică i-a avertizat pe adevăraţii partizani de ceea ce li se pregăteşte, atunci pentru care motiv aceştia nu i-au cruţat viaţa, ci l-au omorât? Sinteza informativă se fereşte să dea vreun răspuns, păstrând tăcerea asupra unei asemenea contradicţii evidente. Pe de altă parte, se ridică şi o altă întrebare: au ştiut ori nu securiştii că Boian a fost şeful poliţiei legionare sau l-au socotit un gardist de rând? Şi dacă au ştiut, ce funcţie a deţinut, cum de s-au putut încrede în el, când era limpede că acesta se va folosi de orice tertip pentru a le scăpa din gheare?

(Grupul lui Gavrilă Ogoranu în pelicula „Portretul luptătorului la tinereţe“ )

Confuzia se adânceşte şi mai mult dacă ne gândim la poziţia mai nuanţată adoptată spre sfârşitul vieţii de un reprezentant de frunte al ramurii legionare de orientare antisimistă, dr. Şerban Milcoveanu, deosebit de activ pe tărâm publicistic după decembrie 1989. Ani de-a rândul, în diverse scrieri, acesta l-a incriminat cu înverşunare, fără a explica însă de ce, pe Boian-Moisescu ca „agentul Securităţii“; ba chiar, în voluminoasele sale Memorii îl taxează drept „colonel“ al Serviciului Special de Informaţii al României, după directoratul lui Eugen Cristescu,, ceea ce constituie o enormitate. La un moment dat însă, Milcoveanu va da înapoi admiţând – ce-i drept, cu jumătate de gură – că totul pare a fi o afacere „mai încurcată“. Derutantă concesie din partea unui antisimist convins, în judecarea unui partizan necondiţionat al simismului!


Şi-a pus vreodată Ogoranu întrebări cât priveşte justeţea acţiunii sale?



Un lucru pare sigur: cel ucis, pentru care riscul permanent al unui sfârşit neaşteptat făcea parte din „fişa postului“, a dus cu el în mormânt secretul jocului dublu practicat. Abia ­într-un târziu, după ce i-a ţinut ascuns vreme îndelungată adevăratul nume (preferând apelativul fictiv Rudan), s-a decis Gavrilă Ogoranu (foto) să-i recunoască adevărata identitate, utilizând, în ultimele volume ale ciclului Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, formula „grupul de ofiţeri de Securitate Anghel-Boian“ sau „banda securistă Anghel-Boian“. Formulă care – se vede limpede – nu schimbă cu nimic părerea sa iniţială despre cele întâmplate. Ogoranu – singurul din toată ceata de partizani care, timp de 25 de ani de la tragedia din Valea Zârnei, deci până în 1976, când a fost prins, a reuşit să scape din mâna Securităţii (iar după o scurtă recluziune a fost pus în libertate) – a murit în 2006, apăsat poate de ideea de a fi vărsat, totuşi, sângele unui comiliton politic, nu al unui inamic. Mai ales că – potrivit declaraţiilor făcute la ancheta din 1955 de Ion Chiujdea – după ce Boian a fost doborât cu un foc de armă de Andrei Haşu, lovitura de graţie i-a dat-o nimeni altul decât însuşi Moşu, adică Gavrilă.
Moartea în patul lui (la vârsta de 85 de ani) l-a surprins pe acesta din urmă în postura de preşedinte al grupării neolegionare prosimiste Partidul Pentru Patrie. Poate această calitate a sa, nou dobândită spre sfârşitul vieţii, ar fi trebuit să-l îndemne să revină asupra acuzaţiilor de trădare aduse în trecut unui acolit atât de fidel al lui Horia Sima. Dar, până la sfârşitul vieţii, Ogoranu nu a procedat la o asemenea retractare.
...Departe de a se risipi, nebulozitatea asupra acestei poveşti persistă. Doar pe măsură ce vor apărea noi documente, şi probabil ele există, se va putea face mai multă lumină asupra acestui caz încă atât de obscur.

EVZ vă prezintă lista cu numele revoluționarilor care au colaborat cu Securitatea

În urma legii date în 2004, care îi obliga pe revoluționari să își preschimbe certificatele și pe autorități să reanalizeze dosarele, s-a descoperit că mai mulți revoluționari au colaborat cu Securitatea.


Potrivit Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din decembrie 1989, nu mai puțin de 194 de persoane care beneficeau de drepturile revoluționarilor au colaborat până la Revoluție cu fosta Securitate.

"În urma acestor verificări, persoanele în cazul cărora s-a dovedit că au colaborat li s-a retras certificatul”, a explicat pentru EVZ, secretarul de stat –George Costin.
Pe listă apar atât femei cât și bărbați, iar aceștia au în prezent vârste cuprinse între 45 și 60 de ani.

Vezi AICI lista revoluționariilor care au colaborat cu Securitatea și care au rămas fără certificat.

Dezvaluire socanta a SRI
Ambasadele Israelului si SUA, tinte ratate ale unor atacuri teroriste

Planurile au fost dejucate cu sprijinul altor servicii secrete. Organizatorii - 41 de cetateni irakieni, dintre care 10 diplomati - au fost expulzati la momentul potrivit
Ieri, printr-un comunicat difuzat presei, SRI dezvaluia ca, in perioada premergatoare razboiului din Irak, a dejucat operatiuni teroriste pregatite pe teritoriul Romaniei, care vizau obiective occidentale si israeliene. La acea vreme, presa a publicat ca 41 de cetateni irakieni, dintre care 10 diplomati, au fost expulzati, masura pe care SRI-ul nu a vrut sa o comenteze prea mult. Ambasadorul statului Israel la Bucuresti, Sandu Mazor, a declarat, ieri, ca SRI a adus la cunostinta serviciului de specialitate israelian informatii privitoare la unele operatiuni care se pregateau, iar acest fapt a contribuit la anihilarea tentativelor respective. Informatia [pe larg]

Serviciile secrete în timpul celui de-al II-lea Război Mondial

În perioada premergatoare si in cea imediat urmatoare izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial, teritoriul romanesc a devenit zona de maxima importanta pentru interesele germane, franceze, engleze si sovietice. Întrucat obiectivul strategic al romanilor era refacerea tuturor granitelor tarii, s-a declansat o laborioasa activitate de creare si reformare a acelor institutii care puteau fi de folos in acest scop. Romania a incercat sa-si pastreze fiinta nationala, traditiile statale si etno-culturale si sa recupereze ceea ce se mai putea din ce-i fusese luat prin forta si dictat in vara anului 1940. În aceste circumstante pastrarea starii de neutralitate fata de partile angajate in razboiul care fusese declansat in septembrie 1939 (prin agresiunea Germaniei national-socialiste si a Rusiei sovietice asupra Poloniei) devenise imposibila, iar alianta de conjunctura cu cel mai puternic se impunea drept unica solutie.

Transformarea Serviciului Secret in Serviciul Special de Informatii

Alaturi de reorganizarea, inzestrarea si instruirea armatei, modificarea planurilor de campanie, reorientarea politicii externe a statului, elaborarea unor decrete-legi care sa puna in concordanta realitatile societatii romanesti cu esenta puterii si posibilitatile realizarii aspiratiilor nationale, suflul reformator de adaptare la noile realitati nu putea evita serviciile secrete de informatii. Modernizarea structurala si doctrinara, adaptarea la noua conjunctura si apoi la conditiile de campanie si, nu in ultimul rand, sporirea eficientei activitatii serviciilor de informatii au necesitat insa timp, dar si o confruntare dura cu evenimentele interne si externe care se derulau cu rapiditate si in directii nu intotdeauna convenabile sau previzibile.
General Ion Antonescu, conducator al statului1, avea nevoie de un instrument puternic si eficient care sa-l tina la curent cu evolutia si perspectivele raporturilor diplomatice si ale operatiilor militare. Acest instrument nu putea fi decat Serviciul de Informatii al armatei care, la acea data, era destul de slabit, in urma evenimentelor din 3-6 septembrie 1940, ce dusesera la prabusirea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea si la preluarea puterii de catre generalul Ion Antonescu. Ca urmare, serviciul trebuia supus unui amplu proces de reforma structurala care sa-i sporeasca eficienta la nivelul de exigenta cerut de inaltul comandament.
La 9 octombrie 1939, s-a publicat in Monitorul Oficial Decretul-lege pentru organizarea si functionarea Ministerului Apararii Nationale, in care, pentru prima data, aparea titulatura de Serviciu Special de Informatii (SSI),2 care nu a fost insa folosita in timpul lui Moruzov (6 septembrie 1940), impunandu-se abia dupa preluarea, in noiembrie 1940, de catre Eugen Cristescu a conducerii sale.
Decretul prevedea ca Serviciul Special de Informatii va fi subordonat direct Ministerului Apararii Nationale, seful Serviciului va avea gradul de director general, iar personalul nu va face parte din corpul functionarilor publici3.
Prima reorganizare a SSI (noiembrie 1940)
Una din primele masuri organizatorice intreprinse de generalul Ion Antonescu, dupa numirea in functia de presedinte al Consiliului de Ministri, a constat in emiterea, pe 8 septembrie 1940, a Decretului-lege nr. 3083, prin care a transferat Serviciul Special de Informatii4 din subordinea ministrului Apararii Nationale in "subordinea directa a Conducerii Statului Roman". Bugetar (financiar) si administrativ, Serviciul depindea, in continuare, de Ministerul Apararii Nationale, prin Secretariatul general. S-a prevazut, de asemenea, posibilitatea colaborarii Serviciului Special de Informatii, cu Marele Stat Major, precum si cu celelalte ministere.
Aceste masuri demonstrau importanta si urgenta pe care generalul Ion Antonescu, in calitate de conducator al statului, le-a pus in organizarea unei astfel de institutii fundamentale. Prin acest Decret-lege s-au pus bazele SSI si a inceput o noua etapa in istoria si traditia informativa din Romania.
Noul serviciu de informatii se infiinta pe langa Presedintia Consiliului de Ministri si se subordona direct conducatorului statului, iar, ca inzestrari bugetare, logistice si administrative depindea de Ministerul Apararii Nationale si Secretariatul General. in domeniul culegerii, verificarii si valorificarii informatiilor ce interesau factorii de decizie politico-militara, art. 2 al Decretului-lege nr. 3083 stipula ca "SSI conlucreaza cu celelalte ministere si cu Marele Stat Major al armatei". Dupa cum comenta Eugen Cristescu: "textul fiind destul de larg, pentru interpretarea lui trebuie sa ne referim la intentiile legiuitorului [Ion Antonescu], care a voit ca el sa fie seful superior al acestui serviciu ce urma sa actioneze numai conform ordinelor si directivelor sale". Aceeasi reglementare juridica mai specifica la art. 3 ca SSI era "un corp de specialitate, condus de un director general", iar Serviciul urma sa functioneze pe baza unui statut-regulament propriu. in prima faza s-a conceput ca personalul Serviciului sa nu beneficieze de prevederile Codului functionarilor publici "Regele Mihai I". Ulterior s-a revenit asupra acestui aspect.
Functionarea SSI-ului a fost insuficienta pentru a da dinamism activitatii informative.
Intuind iminenta unui conflict violent cu Garda de Fier, organizatie politica ce "avea in frunte elemente aventuriste" care nu urmareau decat sa acapareze in totalitate conducerea statului, Ion Antonescu si-a luat din timp o serie de masuri printre care si reorganizarea structurala a SSI.
Astfel, la 12 noiembrie 1940 a fost elaborat un nou Decret-lege nr. 3813 privind organizarea si functionarea SSI, ocazie cu care a fost numit5 in functia de director general Eugen Cristescu,6 fost sef al Sigurantei si cunoscut ca un temut adversar al miscarilor politice extremiste de dreapta si de stanga, un adevarat reformator si deschizator de drumuri.
intr-un document intitulat "Doi ani de activitate a SSI", Eugen Cristescu descrie in felul urmator situatia in care se afla institutia in momentul investirii sale ca director general: "Primind conducerea acestei institutii am gasit un serviciu vechi, care nu mai corespundea sub nici o forma noilor cerinte ale statului roman. Misiuni limitate aproape exclusiv la initiativa proprie, fara verificari si in domenii informative cu totul straine. Organizare fara baza legala, rudimentara si externe rupte sau inexistente si interne foarte reduse. Fonduri manuite arbitrar si fara nici un control serios".(7)
Decretul-lege din 12 noiembrie 1940 stipula functionarea SSI pe langa Presedintia Consiliului de Ministri (art.1) si il subordona (art. 2) directivelor conducerii statului.
in ceea ce priveste administratia, SSI se subordona Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat si subsecretariatului General.
Spre deosebire de prevederile Decretului lege nr. 3 083 din 8 septembrie 1940, noua reglementare juridica prevedea la art. 6 ca "personalul civil al SSI este supus dispozitiilor care reglementeaza Partea I din Codul Functionarilor Publici, ŤRegele Mihai Iť. Gestiunea SSI intra in competenta Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat. Sefului SSI - care avea gradul de director general - i se incredinteaza "deplina libertate in ceea ce priveste organizarea Serviciului, manuirea fondurilor afectate si fixarea atributiilor pentru intregul personal (cf. art. 5).
Potrivit primei reorganizari, Serviciul Special de Informatii urma sa functioneze pe langa Presedintia Consiliului de Ministri, fiind subordonat in ceea ce privea directivele de functionare direct Conducerii Statului Roman, iar in privinta administratiei, Secretariatului general al Subsecretariatului de Stat pentru Armata de Uscat, urmand sa conlucreze atat cu Marele Stat Major, cat si cu celelalte departamente.(
Transformarea SSI intr-o institutie incadrata in legile tarii, lucrand in stransa colaborare cu celelalte autoritati ale statului si cooperand cu intreaga comunitate informativa, s-a realizat in baza urmatoarelor principii: adaptarea la noua situatie interna si internationala a Romaniei; precizarea stricta a misiunilor ce reveneau Serviciului, conform dispozitiilor Presedintiei Consiliului de Ministri; extinderea surselor de informatii prin sporirea organelor interne si externe; descentralizarea si fixarea stricta a fiecarei componente a structurilor informative; specializarea cadrelor dupa o selectie riguroasa si utilizarea ca element de baza a ofiterilor detasati de la Ministerul Apararii Nationale; deplina legalitate a intregii activitati, bazata pe raspunderea personala a ofiterilor si functionarilor civili in toate actiunile cu caracter informativ si administrativ(9).
Prin aplicarea acestor principii, noul director general a urmarit sa realizeze trei mari obiective (10):

• Determinarea stricta a subdiviziunilor prin reorganizarea celor preluate de la Serviciul Secret care "constituiau un complex greoi si lipsit de logica" si crearea unor organe cu totul noi, a caror necesitate s-a facut simtita in situatia de campanie.
  
• Dezvoltarea structurilor de cautare informativa externa si raspandirea lor rationala in punctele vitale din arena internationala si pe principalele teatre de actiuni militare "spre a putea face fata nevoilor informative in domeniul militar, politic, economic si social".
  
• Sporirea organelor de cautare informativa interne, prin descentralizarea lor si difuzarea de rezidenturi, agenti si informatori de toate categoriile, pe tot cuprinsul tarii.
  

Reorganizarea din noiembrie 1940, ramasa in vigoare pana in ianuarie 1942, a insemnat, de fapt, si, asa cum documentele o demonstreaza, o adaptare a structurilor Serviciului Secret la noile cerinte politico-diplomatice si militare ale statului.
Aparatul informativ-operativ a ramas structurat pe cele doua mari sectii: Sectia I Informatii si Sectia a II-a Contrainformatii.
Sectia I Informatii
Sectia I Informatii a suferit din punct de vedere organizatoric cele mai serioase transformari. I s-au incredintat unele sarcini noi, cum ar fi: intocmirea sintezelor si studiilor ce interesau conducerea SSI, intensificarea activitatii informative in alte directii. A fost incadrata cu personal mai numeros si in special cu ofiteri de stat-major cunoscatori ai muncii informative. Tot acestei sectii ii revenea si misiunea de a intocmi anual Planul de cautare a informatiilor. Aceasta activitate se realiza prin colaborarea cu specialisti de la Marele Stat Major, in functie de necesitatile de informare.
In realizarea Planului de mobilizare al SSI, colonelul Lissievici11 a plecat de la principiul ca activitatea de informatii in caz de pace are un caracter static, spre deosebire de situatia de campanie cand trebuia sa prevada:

1. mijloace de tot felul (personal, materiale, mijloace tehnice si de transport etc.) necesare completarii celor existente, in functie de nevoi;
   
2. organizarea, incadrarea, dotarea, instruirea si antrenarea unui nou serviciu de informatii mobil, care sa ia fiinta la mobilizare, capabil sa se deplaseze in raport cu situatia frontului si sa satisfaca la timp si in bune conditii nevoile armatei, reprezentate prin marele Cartier General al acesteia.
   

In ceea ce priveste mijloacele de cautare si procurare a informatiilor, colonelul Ion Lissievici a apreciat, ca in caz de razboi, "nu se mai poate face uz de rezidentii externi si agentii informatori utilizati in timp de pace pe teritoriul statului cu care suntem in conflict". Se gandea probabil la faptul ca agentii puteau fi supravegheati de serviciile de informatii inamice si, astfel, la mobilizare puteau fi arestati, asa cum procedasera englezii cu agentii germani, imediat dupa declansarea operatiunilor militare in primul razboi mondial. Putea exista si posibilitatea, in cazul in care nu fusesera depistati, de a fi mobilizati in armata inamica si repartizati in diverse unitati. in aceasta ipoteza, agentii si rezidentii pierdeau legatura cu centrala Serviciului, iar, daca incercau sa o restabileasca, riscau foarte mult, intrucat nu fusesera instruiti pentru aceasta situatie. Colonelul Lissievici se mai gandise si la faptul ca metodele folosite la trecerea frontierei de agenti, in conditii de pace, nu corespundeau cu cele ale infiltrarii in spatele frontului inamic, in caz de razboi.
Concluziile formulate de seful Sectiei I prezinta interes din punct de vedere al doctrinei activitatii de informatii: "Pentru cazul de razboi trebuie ca din timp de pace sa se organizeze, incadreze, doteze, instruiasca si antreneze agenti informatori parasutati, putand executa misiuni variabile in timp si spatiu, in spatele frontului inamic; personal special instruit pentru interogarea prizonierilor de razboi; un serviciu pentru strangerea documentelor inamicului ramase pe campul de lupta, identificarea si punerea in siguranta a intreprinderilor industriale si depozitelor de tot felul, interesand armata si economia generala a tarii; eventual si alte servicii cu caracter special"(12).
Sectia a II-a Contrainformatii
Aceasta structura a suferit masive modificari de personal, atat in functiile de comanda, cat si in randurile echipelor si agentilor de teren. in activitatea ei s-a pus accent pe latura preventiva.
Comentand atributiile acestei Sectii, Eugen Cristescu sublinia un aspect de interes pentru doctrina activitatii de informatii: "Obligatia cea mai importanta a unui serviciu de informatii sta in opera de prevenire".(13)
incepand cu luna aprilie 1941, la conducerea Sectiei a fost numit locotenent-colonelul Traian Borcescu, detasat si el de la Biroul II al Marelui Stat Major.
Anterior reorganizarii, Sectia a II-a de Contrainformatii reprezenta doar un imens depozit de hartii si dosare cu o valoare informativa extrem de scazuta. Personalul birocratic era de buna calitate, insa mult mai numeros decat cel de pe teren.(14)
Problemele urmarite de Sectia de Contrainformatii erau impartite pe grupe: informatii generale, politice, economice, despre minoritati, supravegherea legatiilor si a ministerelor. Pentru ca notiunile de contraspionaj si contra-sabotaj erau foarte confuze, aceste actiuni fiind urmarite in cadrul celorlalte grupe, s-a luat masura impartirii mult mai clare a compartimentelor contrainformative. Misiunea principala a Sectiei, in special in timp de razboi, era contraspionajul si contrasabotajul, motiv pentru care a fost infiintata, in afara sectiei propriu-zise, o grupa de informatori, precum si Agentura a III-a de teren pentru supravegheri, filaj si verificari.(15)
Esalonul Mobil
O alta noutate in structura organizatorica a SSI este reprezentata de Esalonul Mobil, care, alaturi de elaborarea Planului de mobilizare a SSI, dovedeste cel mai bine adaptarea activitatii informative la conditiile de campanie. "Catre sfarsitul lunii mai 1941 - spune Eugen Cristescu - Conducerea statului si a Marelui Stat Major, prevazand o campanie in Est, au dat dispozitii precise SSI sa organizeze o grupa care sa contribuie la actiunea informativa a Marelui Cartier General". Colonelul Ion Lissievici sustine ca el ar fi acela care l-a convins pe directorul general de necesitatea organizarii acestui Esalon. Pornind de la iminenta intrarii in razboi a Romaniei, la jumatatea lunii mai 1941, colonelul Ion Lissievici i-a raportat lui Eugen Cristescu: "Singura posibilitate a SSI ca sa procure informatii pentru Marele Cartier General consta in a organiza din timp elementele necesare care sa se deplaseze o data cu frontul marilor unitati operative".
"Esalonul Mobil" avea urmatoarea structura organizatorica intocmita imediat dupa decretarea mobilizarii (16):

• Seful Esalonului, colonel Ion Lissievici, care isi mentinea si functia de sef al Sectiei Informatii. in situatia cand directorul general se afla in apropierea frontului, Esalonul i se subordona direct;
  
• Aparatul de lucru al Frontului de Est, organizat pe doua birouri (unul de studii si altul al agenturii);
  
• Biroul "Agenturii", structura care avea in subordine trei centre informative amplasate in apropierea frontierei (Suceava, Iasi si Galati) si doua subcentre (Falciu si Tulcea).
  

Colonelul Ion Lissievici marturisea ca Biroul Agenturii Frontului de Est "trebuia sa procure informatii de pe campul de lupta, actionand in imediata apropiere a frontului marilor unitati operative".
Intreaga structura a Esalonului Mobil s-a realizat in mare graba. Cauza ne-o spune colonelul Lissievici: "A fost necesar ca incadrarea Esalonului sa se realizeze cu efectivul personalului din timp de pace. Or, acesta era destul de redus fata de nevoi si, ca atare, atat incadrarea ŤEsalonului Mobilť, cat si a Centralei Serviciului ramasa in Bucuresti au fost sub posibilitati".
Crearea "Esalonului Mobil", inclusiv a grupei speciale "Vulturul"(17), a fost impusa de necesitati de ordin strategic - intrarea armatei romane in razboi -, iar organizarea lui a fost intocmita si incadrata de militari, ceea ce constituie o dovada ca SSI-ul a ramas, si dupa 1940, o structura informativa militarizata, adaptata insa la conditiile de campanie ale unui razboi ofensiv.
In afara acestor structuri informativ-operative mai functionau:

• Secretariatul, care dirija spre compartimente intreaga corespondenta, tinea legatura cu diferite departamente si autoritati din administratia statului, intocmea diferite situatii pentru conducerea SSI. si se ocupa de "intretinerea relatiilor cu Ministerul Afacerilor Straine si organizarea in comun a curselor curierilor diplomatici";
  
• Biroul Juridic (18), care functiona dupa organigrama prevazuta inca din timpul Serviciului Secret si avea misiunea de a face verificari directe asupra unor informatii semnalate de Serviciu, precum si cercetari judiciare in cauzele cu substrat politic, in special in cele in care era vorba despre spionaj;
  
• Biroul administrativ, care nu a existat in vremea lui Moruzov, a fost organizat de Eugen Cristescu, prin intermediul unui ofiter superior detasat de la Ministerul de Razboi, "care a pus bazele contabilitatii dupa toate regulile in aceasta materie". Sarcinile biroului erau de a gestiona fondurile banesti, de a tine inventarul materialelor, imobilelor si incaperilor, a face aprovizionarea cu rechizite etc.
  
• Biroul tehnic (19) si Biroul transmisiuni (20).
  

A doua reorganizare a SSI - ianuarie 1942
Reorganizarea din noiembrie 1940 a ramas in vigoare pana in ianuarie 194221, cand o noua organizare a fost determinata de necesitatea adaptarii structurilor Serviciului Secret la noile cerinte politico-diplomatice si militare ale statului roman.
Pentru ca legislatia lasa depline puteri Sefului Serviciului Special de Informatii in privinta organizarii institutiei si pentru ca problemele supra-conspirative (contra-spionajul, contrasabotajul, conspiratia, complotul, terorismul politic etc. devenisera de competenta Serviciului Special, Eugen Cristescu a considerat ca fiind imperios necesara o noua reorganizare.
Conducerea Serviciului era constituita dintr-un sef cu functie de director general si un adjunct. in functia de director general a fost reconfirmat Eugen Cristescu, iar functia de adjunct a ramas neocupata pana in septembrie 1943 cand a fost numit colonelul Ion Lissievici, iar dupa plecarea sa la stagiu pe front, incepand cu 1 ianuarie 1944, a fost numit locotenent-colonelul Traian Borcescu.
Conducerii Serviciului ii era subordonat un Secretariat general 22 si Oficiul de studii si documentare. (23)
Biroul personalului a fost inlocuit cu Sectia personalului, care urma sa tina evidenta clara a miscarilor de personal si a repartitiei acestuia pe sectii in functie de specializare si experienta (24).
Sectia de Informatii (25)
Aceasta structura si-a dublat numarul angajatilor si, ca o noutate organizatorica, in interiorul ei s-a constituit un Esalon informativ, avand la baza agentura Frontului de Est.
Aceasta Sectie avea ca sarcini principale procurarea, verificarea si completarea informatiilor externe, conform necesitatilor semnalate de Presedintia Consiliului de Ministri, Marele Stat Major si celelalte departamente. intocmea si difuza zilnic doua Buletine de Informatii (unul militar si altul politic), iar, saptamanal, doua sinteze informative (una militara si alta politica).
Periodic, sau in functie de solicitari, intocmea si studii de analiza a situatiei militare, politice, economice si sociale referitoare la misiunea de a elabora, impreuna cu Marele Stat Major, "Planul general de conducere, orientare, control si indrumare a intregii activitati a Serviciului", care era mereu adaptat situatiilor operative ce interveneau. Sub aspect organizatoric, s-a pastrat structurarea pe cele trei fronturi (de Vest, Sud si Est), in schimb si-a dezvoltat mai mult centrele, subcentrele, rezidentele si retelele informative.
Sectia a II-a Contrainformatii
Sectia de Contrainformatii a suferit cele mai importante modificari pe parcursul reorganizarii, fiind impartita in trei sectii: Contrainformatii, contraspionaj si contrasabotaj. Cele trei sectii si-au impartit personalul, arhivele si dotarile si au angajat noi agenti pentru munca de teren. Sectia de Contrainformatii urma acum sa se ocupe cu informatiile generale, politice, economice, sociale, precum si cu actiunea de prevenire a infractiunilor cu substrat politic(26). Era condusa in continuare de locotenent-colonelul Traian Borcescu.
Avea ca principala misiune procurarea, verificarea si completarea informa-tiilor interne conform necesitatilor semnalate de Presedintia Consiliului de Ministri, Marele Stat Major si Departamentele ministeriale interesate. Zilnic, intocmea note informative cu caracter politic, economic si social, iar, saptamanal, trei Buletine informative interne privind starea de spirit in randul universitatilor, paturilor muncitoresti si mediilor diplomatice. Lunar, intocmea un Buletin informativ si patru sau cinci Buletine politice, in care erau sintetizate principalele informatii despre fenomenele cu caracter politic si tendintele de evolutie.
Periodic, aceasta Sectie mai intocmea studii de sinteza din proprie initiativa sau la cerere, referitoare la curentele politice din tara, activitatea minoritatilor, miscarile iredentiste, actiunea partizanilor din Basarabia si Transnistria, actiuni contra ordinii si intereselor sigurantei statului roman.
Sectia a IV-a Contraspionaj
Sectia de Contraspionaj avea la baza grupul de contraspionaj ce actionase anterior in cadrul contrainformatiilor. Sectia dispunea de un numar redus de informatori, urmand sa foloseasca, intr-o prima etapa, rezidenti de contrainformatii si sa primeasca sprijin de la centrele din zona de frontiera si de la Sectia juridica. Este, de fapt, transformarea, printr-o noua organizare a grupei din cadrul Sectiei Contrainformatii care se ocupa cu activitatea de contraspionaj. in cadrul ei au luat fiinta trei grupe: Grupa I Contraspionaj, care urmarea identificarea si supravegherea agentilor serviciilor de spionaj straine; Grupa a II-a Filaj, care se mai numea si Agentura a II-a, avea in preocupari doar lucrarile de filaj prin posturi fixe sau mobile; Grupa a III-a Legatii, supraveghea personalul legatiilor straine. Misiunea principala a Sectiei a IV-a consta in "urmarirea actiunilor de spionaj ale statelor inamice si neutre; supravegherea legatiilor straine; urmarirea activitatilor strainilor si persoanelor semnalate ca suspecte". Aceasta Sectie dispunea si de puternice retele informative alcatuite din agenti infiltrati in cadrul legatiilor straine, mai ales a celei germane, sau in serviciile de spionaj straine, care actionau pe teritoriul Romaniei. (27)
Sectia a V-a Contrasabotaj
Sectia a V-a Contrasabotaj a luat fiinta in baza Decretului nr. 687 din 16 septembrie 1942 28. La conducerea ei a fost numit locotenent-colonelul Alexandru Proca.
Principalele misiuni ale acestei Sectii erau: prevenirea actelor de sabotaj; supravegherea intreprinderilor importante in ceea ce priveste productia si siguranta; conducerea formatiunilor informative si preventive in fiecare sector industrial important pentru aparare in economia nationala; intocmirea de acte doveditoare pentru cei care se faceau vinovati de sabotaj si trimiterea lor in fata justitiei militare; colaborarea cu autoritatile si factorii de conducere din intreprinderi la mentinerea unei stari de spirit bune in randurile muncitorilor, prin inlaturarea elementelor suspecte sau necorespunzatoare si prin acordarea de avantaje (cautiune, dispensare, gratificatii etc.)(29).
Sectia a III-a "G" de legaturi cu serviciile straine de informatii(30)
A fost condusa de locotenent-colonelul Constantin Ionescu-Micandru. Era o Sectie nou infiintata cu misiunea de a colabora prin schimbul de informatii cu Serviciul de Informatii al armatei germane (Abwehr). Sesizand ca germanii "nu joaca corect", Eugen Cristescu a recurs la o interesanta stratagema. A grupat in aceasta Sectie toate elementele cu vederi filogermane. El a urmarit sa "curete celelalte Sectii ale SSI-ului de elementele filogermane pe care le-a grupat la un loc pentru a le supraveghea mai usor". Documentele elaborate de Agentura I a Sectiei Contrainformatii privind supravegherea elementelor germane si filogermane sunt elocvente in acest sens. Sectia a III-a "G" efectua traduceri si retroversiuni din limbile germana si romana; Biroul 2 tinea legatura cu serviciile de informatii italiene; Biroul 3 avea un caracter pur administrativ, fiind interesat doar de lucrarile de registratura si arhiva. in afara de aceste trei birouri, Sectia a III-a "G" dispunea si de doua agenturi: Agentura "P" cu centrul la Ploiesti; Agentura "T-S" cu centrul la Turnu-Severin. Cadrele celor doua agenturi erau dirijate sau asistate de agenti ai Abweherului.
Sectia Juridica (Politia Judiciara Militara) (31) s-a format prin dezvoltarea fostului Birou juridic, ca urmare a cresterii numarului de magistrati, a volumului de munca si a atributiilor acestora. Printr-o decizie a Ministerului de Razboi, aceasta sectie a primit denumirea oficiala de Politie Judiciara Militara. Sectia juridica avea misiunea de a cerceta si intocmi acte de trimitere in judecata sau de clasare a spionilor, sabotorilor, teroristilor, parasutistilor si partizanilor descoperiti de agentii serviciului sau de organele altor autoritati militare si civile.
Sectia de Transmisiuni (32)
Necesitatile razboiului si instalarea sectiilor SSI in mai multe sedii au impus dezvoltarea unei retele de transmisiuni telefonice si telegrafice ale Serviciului si la cresterea importantei Sectiei de Transmisiuni. A fost creata o legatura speciala intre SSI si celelalte institutii publice, pentru a facilita comunicatiile in situatii exceptionale.
Secretariatul General (33)
Aceasta structura conducea registratura generala, tinea legatura cu celelalte ministere si institutii si executa curieratul extern. Acest compartiment era compus din: Biroul 1 Militar (care tinea evidenta ofiterilor detasati la SSI si facea legatura cu Ministerul de Razboi); Biroul 2 Civil (care se ocupa cu problemele de secretariat ce priveau institutiile civile). Pe langa aceste birouri, secretariatul mai dispunea si de un compartiment de registratura, arhiva si curieri, si un cabinet medical'
Mai functionau Sectia Tehnica (34) si cea Administrativa (35), care a fost creata ca urmare fireasca a dezvoltarii intregului Serviciu si, prin urmare, a volumului lucrarilor de contabilitate, buget, state de plata, control al fondurilor etc.
De asemenea, a fost infiintata Sectia de Filaj si Cenzura, care avea drept atributii cercetarea inscrisurilor destinate strainatatii, asigurand retinerea celor care prezentau o incalcare a legilor statului roman sau care puteau aduce prejudicii din punct de vedere militar, politic sau social si intocmirea de rapoarte catre autoritatile de resort pentru cenzurile speciale si dari de seama asupra concluziilor rezultate din cercetarea inscrisurilor.
A doua reorganizare a Serviciului a fost impusa atat de noul context politico-economic si de razboi, cat si de experienta acumulata in timp si de problemele pe care le-a creat vechea organizare. Avantajele noii impartiri pe sectii constau in uniformizarea elementelor organice ale Serviciului, compartimentarea judicioasa a atributiilor si posibilitatea sporirii discretiei operatiunilor, o mai buna specializare, un control sporit al personalului si o mai buna adaptare la efortul de razboi.
A treia reorganizare a SSI
In anul 1943 a mai survenit o reorganizare a SSI-ului, fara a se aduce insa modificari importante in structura. Aceasta reorganizare se referea la schimbarea criteriilor de verificare a pregatirii profesionale a personalului existent si la inlocuirea celor ce se dovedisera necorespunzatori.
in acest sens, maresalul Ion Antonescu a emis un nou decret-lege pentru organizarea si functionarea Serviciului Special de Informatii,36 care devine "un serviciu investit cu informatia generala ce intereseaza conducerea Statului", fiind condus de un Director general, ajutat de un subsef.
Noua lege prevedea la art. l ca SSI "este un serviciu public, insarcinat cu informarea generala a conducerii statului", cu prima consecinta recunoasterea oficiala a Serviciului si renuntarea la caracterul secret al organizarii acestuia de pana atunci. Mai mult, Serviciul nu mai era un organ de informare personala a cuiva (Conducatorul statului - Maresalul Ion Antonescu), ci devenise un organ de informare a conducerii statului.
in noua formula, SSI functiona pe langa Presedintia Consiliului de Ministri, nemaifiind dependent din punctul de vedere administrativ de Ministerul de Razboi. Raporturile cu acest minister (art.2) deveneau, astfel, de colaborare si nu de subordonare, ca in trecut, situatia fiind similara si in privinta raporturilor cu celelalte departamente si cu Marele Stat Major.37
Prin regulament,(38) s-a interzis functionarilor sa faca declaratii referitoare la activitatea de serviciu in afara institutiei - chiar si dupa ce acestia paraseau SSI - fara autorizarea expresa a Sefului Serviciului.(39)
Prevederile Legii de reorganizare a S.S.I. si ale metodologiei de aplicare a acesteia sporeau prestigiul si importanta Serviciului si dadeau un plus de motivatie personalului in indeplinirea sarcinilor de serviciu.
Ion Lissievici mentiona ca aceasta extindere a fost impusa de cerintele razboiului si prezenta urmatoarele avantaje: uniformizarea elementelor organice ale Serviciului; compartimentarea atributiilor, lucratorilor si mentinerea discretiei; specializarea si controlul personalului; inlesnirea crearii noilor sectii impuse de conditiile de campanie in afara granitelor tarii.(40)
Personalul era format din functionari si cadre militare(41) detasate de la Ministerul Apararii Nationale, de la care primeau in continuare salariu.
in plan financiar, Serviciul Special de Informatii primea fonduri de la Ministerul de Razboi si numai in imprejurari exceptionale, de la Presedintia Consiliului de Ministri.
Se poate remarca faptul ca, fata de personalul existent in primul an al angajarii Romaniei in al doilea razboi mondial, numarul celor angajati in august 1944 era cu 275,8% mai mare.
Dupa ultima reorganizare din 1943, din timpul lui Eugen Cristescu, structurii organizatorice a SSI i s-au propus unele modificari importante. Astfel a fost desfiintata intreaga structura informativa a Frontului de Est (birourile agenturilor, "Esalonul Mobil", centrele si subcentrele informative), iar ofiterii si subofiterii ramasi disponibili au fost comunicati Ministerului de Razboi, Secretariatului General, pentru a se dispune incadrarea lor in unitatile armatei. O parte din functionarii civili au fost repartizati la alte sectii, iar ceilalti angajati, dupa primirea drepturilor banesti, au fost lasati liberi.(42)
Concluzii
Prin cele trei reorganizari care au avut loc in noiembrie 1940, ianuarie 1942 si aprilie 1943, S.S.I. a suferit profunde transformari structurale, de efectiv dar si de conceptie, fapt ce ne indreptateste sa afirmam ca initiatorul si realizatorul lor, Eugen Cristescu, poate sa fie considerat de catre istoria serviciilor secrete romanesti drept un adevarat reformator, demn continuator al operei incepute de predecesorul sau, Mihail Moruzov. Opera de reconstructie a Serviciului a fost initiata si derulata in conditiile unei puternice presiuni a evenimentelor politice interne si internationale. in timpul lui Cristescu, S.S.I. a fost conceput si reorganizat ca un serviciu de informare generala, sub ordinele si directivele Conducatorului Statului, Maresalul Ion Antonescu .(43)

În ce funcţii au ajuns cei racolaţi de Securitate. Lista celor care au fost deconspiraţi de CNSAS

http://www.gandul.info/news/in-ce-functii-au-ajuns-cei-racolati-de-securitate-lista-celor-care-au-fost-deconspirati-de-cnsas-8483825
Directori în Guvern, profesori universitari, consilieri locali şi judeţeni, primari, personal MAE, judecători, procurori şi membri ai diferitelor asociaţii au fost trimişi anul trecut de Colegiul CNSAS în faţa instanţei din cauza legăturilor pe care le-au avut cu fosta Securitate.


Directori în Guvern, profesori universitari, consilieri locali şi judeţeni, primari, personal MAE, judecători, procurori şi membri ai diferitelor asociaţii au fost trimişi anul trecut de Colegiul CNSAS în faţa instanţei din cauza legăturilor pe care le-au avut cu fosta Securitate.
Bilanţul CNSAS arată că în 2010 s-au primit cereri de verificare pentru 39.958 de persoane din partea diferitelor instituţii publice, organizaţii civice şi ziarişti, creşterea fiind cu 455% mai mare faţă de 2009. Pe lista celor trimişi anul trecut în faţa instanţei de Colegiul CNSAS se află foarte multe nume din administraţia locală, directori din ministere, judecători, dar şi cadre universitare. Majoritatea proceselor se află în curs de soluţionare la Curtea de Apel Bucureşti, doar instanţa având dreptul, conform noii legi, să decidă dacă aceştia au colaborat sau nu cu fostul sistem opresiv comunist. CNSAS avertizează însă că reducerea bugetului în ultimii ani poate afecta păstrarea "funcţionalităţii instituţiei în termenii mandatului conferit de legile în vigoare".
"Deşi C.N.S.A.S. administrează o arhivă de mărime comparabilă şi are o structură şi obligaţii legale cvasisimilare cu instituţiile omologe din Germania sau Polonia, instituţia noastră are prevăzute în schemă doar 300 de posturi, dintre care au fost finanţate la începutul anului 2010 doar 255 de posturi, ele ajungând la circa 230 la sfârşitul anului. În Germania, BStU a dispus de un maximum de 3.076 de angajaţi în 1995, în prezent numărul acestora ajungând la 1.825; în Polonia, la IPN, lucrează circa 2.100 de persoane", se arată în bilanţul instituţiei. CNSAS atrage atenţia că, pentru cele 1.400 de procese pe care le are pe rol, are la dispoziţie numai cinci consilieri juridici, "mult sub necesar".
LISTA CNSAS - 2010
Datele persoanei / Calitatea stabilită de C.N.S.A.S. / Stadiul verificării
Directori
TODEA CORNEL LUCIAN DAN Director, Teatrul "Ion Creangă" din Bucureşti Colaborator În curs de soluţionare
FATYOL RUDOLF ŞTEFAN Director general, Filarmonica "Dinu Lipatti" din Satu Mare Colaborator În curs de soluţionare
GEORGESCU MARIA (născută PĂUNESCU) Director general, Institutul "Ana Aslan" Colaborator În curs de soluţionare

STS, Armată
STATACHE ADRIEAN Şef al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale Iaşi Lucrător În curs de soluţionare
IONICI VIRGIL Comandant al Centrului Militar Zonal - Dolj Lucrător În curs de soluţionare
Biserica Reformată
NOGRADI ADALBERT Protopop, Episcopia Reformată de pe lângă Piatra Craiului Colaborator În curs de soluţionare
CSOMAY ARPAD Preot reformat, Eparhia Reformată de pe lângă Piatra Craiului Colaborator În curs de soluţionare
Istorici
STOENESCU ALEXANDRU MIHAI Prim-vicepreşedinte, Partidul Noua Generaţie Colaborator În curs de soluţionare
Profesori universitari
PREDA VASILE LIVIU Prodecan al Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca Colaborator În curs de soluţionare
POPA GHEORGHE Prorector al Universităţii "Al. I. Cuza" Iaşi Colaborator În curs de soluţionare
MORÂNDĂU DOREL Şef catedră, Facultatea de Ştiinţe, Universitatea Lucian Blaga, Sibiu Colaborator În curs de soluţionare
MAN NICOLAE Şef catedră la Facultatea de Arte Plastice din cadrul Universităţii de Artă şi Design Cluj-Napoca Colaborator În curs de soluţionare
TULCAN IOAN Şef catedră, Universitatea "Aurel Vlaicu", Arad Colaborator În curs de soluţionare
VATAMANIUC DUMITRU Membru de onoare al Academiei Române Colaborator În curs de soluţionare
Membri asociaţii
BUCULEI MIHAI Membru fondator, Fundaţia Culturală "Marieta şi Chiriac Bucur" Colaborator În curs de soluţionare
CSEH SZABOLCS IMRE Preşedinte al Asociaţiei "Gladiator" Colaborator În curs de soluţionare
GERARDI FRANCESCO DAN Membru Fondator, Uniunea Italienilor din Bucureşti Colaborator În curs de soluţionare
GROŞAN IOAN Membru, Consiliul Uniunii Scriitorilor din România Colaborator În curs de soluţionare
HOLDEVICI ALICE IRINA Membru fondator, Asociaţia Colegiului Consilierilor şi Psihoterapeuţilor din România, Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală, Asociaţia de Hipnoterapie şi Psihoterapie Cognitiv Comportamentală şi Asociaţia Uniunea Vorbitorilor de Limbă Engleză - România Colaborator În curs de
soluţionare
LECA (MĂNICUŢĂ) MINODORA Preşedinte al Federaţiei Sindicatelor din Universitatea Bucureşti Colaborator În curs de soluţionare
LIEB IOZSEF Membru fondator, membru în consiliul director al Filialei Baia Mare a Fundaţiei "Communio" Satu Mare Colaborator În curs de soluţionare
MAIER ALEXANDRU Membru în conducerea Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici - Filiala Mureş Colaborator În curs de soluţionare
MUŞAT GHEORGHE Membru în Consiliul Director al Fundaţiei "Orient Expres" Colaborator şi Lucrător În curs de soluţionare
PETERCĂ VLADIMIR Membru fondator, Asociaţia "Secretariatul Naţional al Învăţământului Catolic" Colaborator În curs de soluţionare
PURGHEL CONSTANTIN FLORIN Membru în consiliul director, secretar executiv al Asociaţiei Firmelor de Protezare Auditivă din România Colaborator În curs de soluţionare
SCRĂDEANU PISC ION Preşedinte "Federaţia Energetica" Colaborator În curs de soluţionare
SEBEŞAN EMIL Membru fondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici - Filiala Timiş Colaborator În curs de soluţionare
TRUŞCĂ DANIEL Preşedinte, Sindicatul Personalului Nedidactic din Învăţământ, jud. Olt Colaborator În curs de soluţionare
CIOATĂ MIRCEA Preşedinte al Uniunii Cultului Creştin după Evanghelie Colaborator În curs de soluţionare
DURDEU VASILE Preşedinte, Comisia Centrală pentru Comunicaţii Digitale; membru în C.A., Federaţia Română de Radioamatorism Colaborator În curs de soluţionare

Ministerul de Externe
MAGHERU GHEORGHE Membru al corpului diplomatic, ministru plenipotenţiar, director general al Direcţiei Relaţii Bilaterale din Ministerul Afacerilor Externe Colaborator În curs de soluţionare
ROMAN MARIUS VASILE IOSIF Consilier economic la Beijing Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S. Sentinţa civilă
Directori ministere
MĂRCUŢĂ MARIUS MIHAIL Director, Ministerul Tineretului şi Sportului Colaborator În curs de
soluţionare
CIOCOTIŞAN MIRCEA IOAN Director, Ministerul Tineretului şi Sportului Colaborator În curs de soluţionare
FRIPTU GABRIEL LAURENŢIU Director General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Locuinţei Colaborator În curs de soluţionare
HAAS ANDREI IOAN Director executiv adjunct, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj Colaborator În curs de soluţionare
LUPESCU DAN Director executiv al Direcţiei Judeţene Dolj pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Colaborator În curs de soluţionare
MARINESCU ADA Director Adjunct, Inspectoratul de Stat în Construcţii Colaborator În curs de soluţionare
NICULAE CORNEL Director, Centrul de Formare şi Perfecţionare a Pregătirii Agenţilor de Poliţie "Nicolae Golescu" Slatina Colaborator În curs de soluţionare
OAŞĂ MARINEL Director al Centrului Judeţean APIA - Olt Colaborator În curs de soluţionare
ONACIU GRIGORE Director executiv adjunct, Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Cluj Colaborator În curs de soluţionare
PASCU GHEORGHE-MIHAIL Director adjunct al Institutului Cultural Român din Berlin Colaborator În curs de soluţionare
RADU ALEXANDRU DUMITRU Director executiv în cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti Colaborator În curs de soluţionare

Judecători, procurori
CONDREA DAN Judecător la Tribunalul Militar Iaşi Colaborator În curs de soluţionare
CREŢU (fostă RANGA) COCA MARINA Procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea Colaborator În curs de soluţionare
DRAGOSTE GRIGORE DĂNUŢ Procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Turda, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
GALEŞ MARIA (născută POPANTON) Judecător la Curtea de Apel Oradea Colaborator În curs de soluţionare
Candidaţi pentru Parlament
CHIRILĂ OCTAVIAN MARIUS Candidat la funcţia de Deputat în Parlamentul României Colaborator În curs de soluţionare
CONONOV PAUL Candidat la funcţia de Deputat în Parlamentul României Colaborator În curs de soluţionare
PĂTRUŢ VICTOR Preşedinte al Senatului PNŢCD-Gorj Colaborator În curs de soluţionare
CSOSZ IOAN Candidat la funcţia de DEPUTAT în Parlamentul României Colaborator În curs de soluţionare
Administraţia locală
ASPROIU COSTINEL Membru C.L. Coşoveni, jud. Dolj Colaborator În curs de soluţionare
AUGUSTIN DAMIAN Viceprimar, Răducăneni, jud. Iaşi Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S. Sentinţa civilă 4359/08.11.2010
AVRAM TUDOR Membru C.L. Ţinteşti, jud. Buzău Colaborator În curs de
BANU IOAN Membru C.L. Dumeşti, jud. Iaşi Colaborator În curs de
BARBĂRASĂ GHEORGHE Secretar general, C.J. Dolj, collaborator, în curs de soluţionare
BARTA ATTILA ANDREI Membru C.L. Mănăstireni, jud. Cluj Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S.
BEŞLIU VALERIU Primar, Mânzăleşti, jud. Buzău Colaborator În curs de soluţionare
BODEA EUGEN IOAN Membru C.L. Suciu de Sus,jud. MaramureşColaborator În curs desoluţionare
BOGHIU GHEORGHE Membru C.L. Bălteni, jud. Vaslui Colaborator În curs de soluţionare
BOITOR ALEXANDRU Membru l C.L. Blaj, jud. Alba Colaborator În curs de soluţionare
BORNA VASILE Membru C.L. Letca, jud. Sălaj Colaborator În curs de soluţionare
BREŞFELEAN DEAC DORUŢ Membru C.L. Cetate, jud. Bistriţa-Năsăud Colaborator În curs de soluţionare
BURCIU IOAN Membru C.L. Viişoara, jud. Cluj Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S.
BURLACU MIHAI Membru C.L. Dumitreşti, jud. Vrancea Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S.
BUSUIOC MARCEL ION Funcţionar public, Prefectura Judeţului Buzău, Colaborator Proces câştigat de CNSAS
BUZATU JAN Primar, Salcia Tudor, jud. Brăila Colaborator În curs de soluţionare
CÂRJA GHEORGHE Membru C.L. Sălciua, jud. Alba Colaborator În curs de soluţionare
CHIRIAC (TRANDAFIR) SOFIA BIANCA Membru C.J. Tulcea Colaborator În curs de soluţionare
CIACHIR DUMITRU Membru C.L. Ciochina, jud. Ialomiţa Colaborator În curs de soluţionare
CIOLOŞ IOAN Membru C.L. Bocşa, jud. Caraş-Severin Colaborator În curs de soluţionare
COBÂRZAN IONEL Membru C.L. Măguri Răcătău, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
COJOCAR CORNEL Membru C.L. Sighişoara, jud. Mureş Colaborator În curs de soluţionare
COSTACHE DORU Membru C.L. Largu, jud. Buzău Colaborator În curs de soluţionare
COŞOVEI NICOLAE Primar, Somova, jud. Tulcea Colaborator În curs de soluţionare
CRISTINA PETRE Candidat, Primăria Alexandria, jud.Teleorman Lucrător Proces câştigat de C.N.S.A.S.
CROITORU PĂTRU Membru C.L. Gherceşti, jud. Dolj Colaborator În curs de soluţionare
DIACONU DUMITRU Membru C.L. Poseşti, jud. Prahova Colaborator În curs de soluţionare
DICU NICU Membru C.L. Teslui, jud. Dolj Colaborator În curs de soluţionare
GHERMAN GLIGOR Membru, C.L. Floreşti, jud. Cluj Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S.
HOLDIŞ ANA Membru C.L. Jibou, jud. Sălaj Colaborator În curs de soluţionare
IANCU MIHAI Membru C.L. Frăsinet, jud. Călăraşi Colaborator În curs de soluţionare
ICHIM FILIP Secretar, Primăria Todireşti, jud. Iaşi Colaborator În curs de soluţionare
ILEA ARDELEAN Membru, C.L. Rişca, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
ILIE AURICĂ Membru C.L. Sfântu Gheorghe, jud. Ialomiţa Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S.
ILIE ION Membru C.L. Vulcana Pandele, jud. Dâmboviţa Colaborator În curs de soluţionare
ILINA EMILIAN Membru, C.L. Băiculeşti, jud. Argeş Colaborator În curs de soluţionare
ION CONSTANTIN FLORIN Membru, C.L. Mărăcineni, jud. Buzău Colaborator În curs de soluţionare
IONESCU ARMANDGABRIEL Membru, C.L. Topolog, jud. Tulcea Colaborator În curs de soluţionare
IONESCU DUMITRU Membru, C.L. Costeşti, jud. Argeş Colaborator În curs de soluţionare
JECAN EUGEN Membru C.L. Dej, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
JELEV PANAIT Membru C.L. Gurbăneşti, jud. Călăraşi Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S. Sentinţa civilă
KOVACS ALEXANDRU Membru C.L. Unguraş, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
LAZĂR CONSTANTIN Membru C.L. Muereasca, jud. Vâlcea Colaborator În curs de soluţionare
LEAU ION Membru C.L. Boteni, jud. Argeş Colaborator În curs de soluţionare
LENESCHI NINU Membru C.L. Liteni, jud. Suceava Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S. Sentinţa civilă
LICĂ EUGEN Membru C.L. Livezi, jud. Vâlcea Colaborator În curs de soluţionare
LOTREAN CONSTANTIN Membru C.L. Sadu, jud. Sibiu Colaborator În curs de soluţionare
MAIER TEOFIL Membru C.J. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
MANCIU EUGEN Membru C.L. Caraula, jud. Dolj Colaborator În curs de soluţionare
MARTINESCU FLORE Membru C.L. Amara Colaborator În curs de soluţionare
MĂLUŞEL PETRE DAN Membru C.L. Predeal, jud. Braşov
MIHAI CLEMENT Membru C.L. Beceni, jud. Buzău Colaborator În curs de soluţionare
MIHOC NICOLAE DOREL Membru C.L. Beliu, jud. Arad Colaborator În curs de soluţionare
MINCIU NICULAE Membru C.L. Sârbeni, jud. Teleorman Colaborator În curs de soluţionare
MIRON PETRICĂ Membru C.L. Scânteia, jud. CĂlăraşi collaborator În curs de soluţionare
MOICEANU HARALAMBIE Membru C.L. Râu Alb, jud. Dâmboviţa Colaborator În curs de soluţionare
MOLDOVAN CORNEL FLORIN Membru C.L. Negreni, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
MOLDOVEANU MARIUS Membru C.L. Sărăţeni, jud. Ialomiţa Colaborator În curs de soluţionare
MUNTEANU CONSTANTIN Membru C.L. Breasta, jud. Dolj Colaborator În curs de soluţionare
NEAMŢU DORIN Membru C.J., Bistriţa - Năsăud Colaborator În curs de soluţionare
NICOLESCU GEORGE Membru C.L. Lehliu, jud. Călăraşi Colaborator În curs de soluţionare
NIŢĂ MIRCEA Membru C.L. Almăj, jud. Dolj Colaborator În curs de soluţionare
OLARU NICOLAE Membru C.L. Turceni, jud. Gorj Colaborator În curs de soluţionare
OLTEANU CONSTANTIN Membru C.L. Siriu, jud. Buzău Colaborator În curs de soluţionare
OTVOŞ IOAN CĂLIN Membru C.L.Baciu, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
PENTEA PAVEL Membru C.L. Hidişelu de Sus, jud. Bihor Colaborator În curs de soluţionare
PISTOL GHEORGHE Membru C.L. Olanu, jud. Vâlcea Colaborator În curs de soluţionare
PRISĂCARIU VASILE Membru C.L. Liteni, jud. Suceava Colaborator În curs de soluţionare
PURCARU GHEORGHE Viceprimar, Bucşani, jud. Giurgiu Colaborator În curs de soluţionare
RAŢIU LEON IOAN Membru C.L. Prundu Bârgăului, jud. B Colaborator În curs de soluţionare
ROBA NELU VASILE Membru C.L. Măguri- Răcătău, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
SEMENI MARCHIŞ IOAN Membru C.L. Strâmtura, jud. Maramureş Colaborator În curs de soluţionare
SIMA IOAN Primar Cărpiniş, jud. Timiş Colaborator În curs de soluţionare
SIMON ZOLTI Membru C.L. Tritenii de Jos, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare
SPATI NICOLAE Membru C.L. Somova, jud. Tulcea Colaborator În curs de soluţionare
STAN AUREL IONEL Primar, Cuza-Vodă, jud. Călăraşi Colaborator În curs de soluţionare
STAVRI GHEORGHE Membru C.L. Drăgoeşti, jud. Ialomiţa Colaborator Proces câştigat de C.N.S.A.S. Sentinţa civilă
STĂNCICU ION Membru C.L. Tatea, jud. Prahova Colaborator În curs de soluţionare
STĂNESCU CORNELIU LEFTER Membru C.L. Frecăţei, jud. Tulcea Colaborator În curs de soluţionare
SZABO CAROL Membru C.L. Paleu, jud. Bihor Colaborator În curs de soluţionare
ŞERBAN ALEXANDRU Membru al C.J. Sălaj Colaborator În curs de soluţionare
ŞUFAN IOAN Membru C.L. Sânandrei, jud. Timiş Colaborator În curs de soluţionare
TOABEŞ GHEORGHE Membru C.L. Păuşeşti, judeţul Vâlcea Colaborator În curs de soluţionare
TOANĂ CUJBĂ AUREL Membru C.L. Negoi, jud. Dolj Colaborator În curs de soluţionare
TORNEA GHEORGHE Membru C.L.Turcoaia, jud. Tulcea Colaborator În curs de soluţionare
TUDOR LUCIAN DORU Membru C.J. Dâmboviţa Colaborator În curs de soluţionare
TUDOR MUGUR CHIR ALI Membru C.L. Lehliu, jud. Călăraşi Colaborator În curs de soluţionare
ŢÎRLEA DORIN Membru C.L. Ighiu, jud. Alba Colaborator În curs de soluţionare
UNGUREANU VASILE Membru C.L. Balcani, jud. Bacău Colaborator În curs de soluţionare
URSACHI IOAN Primar al comunei Mileanca, jud. Botoşani Colaborator În curs de soluţionare
VLĂDUŢ MARIN Membru C.L. Teslui, jud. Dolj Colaborator În curs de soluţionare
VOMIR PASCU Membru C.L. Ciurila, jud. Cluj Colaborator În curs de soluţionare

Zeci de "securisti", prinsi cu certificate de revolutionar

Un numar de 74 de certificate de revolutionar au fost oficial declarate nule si alte citeva zeci vor fi de asemenea anulate, atunci cind instantele vor confirma hotariri prin care CNSAS a stabilit ca detinatorii acestor certificate au facut politie politica sau au luptat impotriva revolutiei. Anuntul a fost facut vineri de Adrian Nicolaescu, secretar general al Secretariatului de Stat pentru Problemele Revolutionarilor din decembrie 1989. Acesta a precizat ca, potrivit legii, detinatorii de certificate de revolutionar in privinta carora se face dovada ca au facut politie politica in vremea regimului

comunist sau ca au actionat impotriva revolutiei pierd certificatele pe care le detin si toate drepturile ce decurg din calitatea

lor de revolutionar. Potrivit lui Adrian Nicolaescu, la nivel national exista aproape 200 de asociatii ale revolutionarilor din decembrie 1989, aproximativ 70 dintre acestea avind dreptul de a elibera certificate de revolutionar.

SECURITATEA SE INTOARCE. CU O TEHNOLOGIE SUPERIOARA
Autoritatile vor sa puna sub supraveghere telefoanele si convorbirile pe internet ale romanilor. Justificarea: lupta impotriva terorismului si a criminalitatii in concordanta cu prevederile UE. Ati fi de acord cu acest proiect de lege? Credeti ca trebuie adoptat?
Ministerul Comunicatiilor si Societatii Informationale (MCSI) a lansat in dezbatere pe site-ul sau un proiect de lege, care permite autoritatilor acces la informatii despre convorbirile telefonice si cele de pe internet ale romanilor. Ministerul sustine ca legea nu vizeaza continutul convorbirii sau a mail-ului, ci doar destinatia si durata unei convorbiri telefonice, precum si momentul si locul de unde a fost trimis un e-mail. Toate aceste date vor fi furnizate obligatoriu de operatorii de servicii comunicatie (telefonie si internet), urmand ca informatiile sa fie stocate sase luni, dupa care vor fi distruse. Datele vor putea fi folosite in lupta impotriva criminalitatii si terorismului.



Ministerul declara ca nu este vorba despre date legate de continutul mesajelor. Astfel, conform articolului 1, alineatul 2, legea "se aplica datelor de trafic si de localizare a persoanelor fizice si juridice, precum si datelor necesare pentru identificarea abonatului sau a utilizatorului inregistrat", iar alineatul 3 stipuleaza ca legea "nu se aplica in ceea ce priveste continutul comunicarii sau informatiilor consultate in timpul utilizarii unei retele de comunicatii electronice, in aceste cazuri fiind aplicabile prevederile Codului de procedura penala si cele din legile speciale in materie".

Informatiile vor fi stocate timp de 6 luni, dupa care vor fi distruse "prin proceduri automatizate, ireversibil" daca nu sunt solicitate de autoritati, iar cheltuielile legate de crearea si administrarea bazelor de date sunt deductibile fiscal.

Operatorii de internet si telefonie au obligatia de a asigura, pe cheltuiala proprie, crearea si administrarea unor baze de date in format electronic, in vederea retinerii urmatoarelor categorii de date:

• urmarirea si identificarea sursei unei comunicari;
• identificarea destinatiei unei comunicari;
• data, ora si durata comunicarii;
• tipul de comunicare;
• identificarea echipamentului de comunicatie al utilizatorului sau a dispozitivelor ce servesc utilizatorului drept echipament;
• identificarea locatiei echipamentului de comunicatii mobile.

Unul din motivele invocate de catre Guvern este ca exista o cerinta din partea Uniunii Europene pentru adoptarea acestei legi.

Astfel, pe 15 martie 2006, a fost adoptata Directiva 2006/24/CE privind retinerea datelor generate sau procesate in cadrul activitatii de furnizare de servicii de comunicatii electronice destinate publicului. Directiva prevede obligatia furnizorilor de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de retele publice de comunicatii de a asigura crearea unor baze de date in vederea pastrarii, pe o perioada de timp cuprinsa intre 6 si 24 de luni, sub rezerva conditiilor prevazute de directiva si a avut ca termen limita de transpunere data de 15 septembrie 2007.

Pe 18 noiembrie 2008, Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr. 298 privind retinerea datelor si a modificat Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice.
Curtea Constitutionala a Romaniei a abrogat insa pe 8 octombrie 2009 Legea nr. 298 considerand-o neconstitutionala. Proiectul initiat de MCSI pune in aplicare Directiva 2006/24/CE, in conformitate cu decizia Curtii Constitutionale din 8 octombrie 2009

Relaţiile Bisericii Ortodoxe Române cu SecuritateaBiserica Ortodoxa Româna a fost una dintre institutiile cele mai supravegheate în cei 45 de ani de regim comunist de catre securitate. Astazi, Biserica Ortodoxa Româna este tratata ca o "colaboratoare" a securitatii. De la înaltii sai prelati si pâna la preotul simplu de tara, preotii si calugarii sunt catalogati ca fiind, pur si simplu, colaboratori ai acelei institutii care i-a terorizat o viata.


Adevarul trebuie cautat
Tonul incriminator de azi este acelasi cu cel al anilor 50. Vehementa "Scânteii" si a Rapoartelor Directiei Generale a Securitatii Statului, împotriva credintei si a slujitorilor sai, este egalata astazi de vehementa dezvaluirilor bine ajustate.
Acuzatiile sunt aceleasi cu cele ale cumplitilor ani 50: legionarism, homosexualitate, la care se adauga cea specifica timpului nostru: colaborare cu securitatea - turnatoria. Din pacate, majoritatea celor care au fost întemnitati, sau au stat ani de zile prin munti si au rezistat prin rugaciune si propovaduirea acesteia, nu mai sunt. Asa ca este tot mai usor sa-i acuzi de toate viciile lumii si pe deasupra ca au fost turnatori. Nu-ti pot raspunde! Iar cei care o fac sunt rapid mânjiti cu cea mai noua acuzatie - turnatoria.
Biserica Ortodoxa Româna, în tot ce a însemnat aceasta în perioada comunista, înalti prelati, preoti de mir, calugari si credinciosi, a fost permanent si îndeaproape supravegheata de catre securitate, documentele o demonstreaza. Incompatibilitatea dintre crestinismul-ortodox si comunism a fost gasita si cultivata de catre cei care au devenit liderii României si ai sistemului sau represiv. Omul nou pe care comunismul trebuia sa-l creeze nu putea fi credincios, "mistic" în perceptia comunista, ci ateu.
Credinta a devenit un refugiu pentru intelectualii români de toate formatiile: scriitori, publicisti, ingineri, avocati, care au gasit în manastiri si biserici un loc unde, în ciuda represiunii, se putea gândi si chiar vorbi liber. Dovada statistica a refugiului în credinta o reprezinta tabelul pe care-l publicam, în care câteva cifre ne demonstreaza ca numarul manastirilor a crescut din 1949 si pâna în 1958, un paradox al represiunii împotriva acestor lacasuri ale credintei si libertatii. Documente care sa sustina aceste teorii exista, doar ca trebuie cautate, pentru a fi gasite si puse în circulatie, dar adevarul nu este întotdeauna spectaculos.
O analiza profunda a abuzurilor la care au fost supusi preotii si calugarii deopotriva, a desfiintarii sau comasarii unor manastiri privite ca "focare subversive si mistice", a arestarii preotilor, calugarilor si calugaritelor deopotriva nu a fost definitivata.
În anul 2006 o parte a documentelor arhivistice, care atesta unele înscenari de tip NKVD-ist, se folosesc cu scopul de a demonstra colaborarea preotilor cu securitatea. În Biserica, ca si în toate celelalte institutii românesti, bineînteles, s-au strecurat frica, teroarea, lasitatea umana, justificata prin nevoia de a supravietui. Daca nu realizam o istorie obiectiva nici a Bisericii Ortodoxe Române, nici a societatii românesti în regimul comunist, ci cream falsa imagine a culpabilitatii generale a românilor, fie ca au fost preoti si calugari, fie laici, nu vom putea ajunge niciodata la adevar.
Documentele prezentate au fost identificate în cadrul Arhivei SRI, fondul documentar, arhiva transferata acum în patrimoniul CNSAS. Unele dintre acestea au fost publicate în lucrarea Biserica Ortodoxa Româna sub regimul comunist, vol. I, 1945 - 1958, editata de Cristina Paiusan si Radu Ciuceanu.
Am selectat cele cinci documente din perioada 1955 - 1958, emblematice pentru ceea ce a însemna Biserica Ortodoxa Româna în anii comunismului-stalinist si pentru felul în care îsi propunea securitatea sa modeleze aceasta institutie. Analiza cinica a modului în care putea fi restrânsa activitatea calugarilor si comasate sau desfiintate manastirile vorbeste de la sine, securitatea neputând în cei 45 de ani de regim comunist sa aserveasca BOR si sa înlature influenta acesteia printre credinciosii de rând.
"Solutii menite sa contracareze activitatea dusmanoasa a calugarilor si calugaritelor"
Referat al Directiei a III-a Directiei Generale a Securitatii Poporului privind problema manastirilor din R.P.R. din 22 octombrie 1955.
Din materialele pe care le detinem, rezulta ca manastirile de pe teritoriul R.P.R.:

• au avut înainte de 23 august 1944 un rol antipopular si antisocial, constituind focare ale organizatiei legionare si puncte de sprijin ale regimurilor burghezo-mosieresti;
  
• si-au continuat dupa 23 august 1944 activitatea lor antipopulara prin lupta împotriva regimului nostru, aceasta activitate fiind accentuata si mai mult în urma afluentei elementelor dusmanoase în manastiri;
  
• cauta, si în unele locuri reusesc, sa extinda influenta lor asupra unui numar însemnat de credinciosi, în special în rândul taranilor mai înapoiati, aceasta concretizându-se atât prin cresterea numarului celor ce intra în manastiri, cât si prin numarul ridicat al celor ce participa la hramuri si sarbatori religioase.
  

În aceasta situatie, este necesara gasirea unei solutii menite sa contracareze activitatea dusmanoasa a calugarilor si calugaritelor.
Una dintre aceste solutii, si cea mai radicala, ar fi desfiintarea manastirilor.
A doua solutie ar fi concentrarea calugarilor în câteva manastiri mai mari.
În sfârsit, cea de a treia solutie ar fi luarea unor masuri menite pe deoparte sa scoata masele de credinciosi de sub influenta manastirilor, iar pe de alta parte sa se limiteze posibilitatile manastirilor de a recruta noi calugari.
În ceea ce priveste prima solutie - adica desfiintarea manastirilor - aceasta ar include o serie de masuri ca:

• predarea cladirilor în scopul utilizarii lor pentru: case de nasteri, spitale, case de odihna si scoli;
  
• predarea obiectelor de cult, cultului respectiv;
  
• darea spre folosinta a terenurilor si inventarului agricol taranilor cu pamânt putin sau G.A.C.-urilor din comunele din apropiere;
  
• folosirea utilajelor atelierelor din manastire pentru deschiderea unor întreprinderi de stat care sa asigure continuitatea productiei, în special în ramurile legate de comertul exterior;
  
• trimiterea calugarilor si calugaritelor la domiciliile anterioare intrarii lor în manastire si asigurarea încadrarii lor în câmpul muncii;
  
• manastirile considerate monumente istorice sa fie atribuite Academiei R.P.R.;
  

Întreg acest ansamblu de masuri legate de desfiintarea manastirilor prezinta urmatoarele:
Avantaje:

1. - desfiinteaza unele puncte de concentrare ale elementelor dusmanoase;
   
2. - desfiinteaza unele puncte de sprijin ale elementelor reactionare din tara;
   
3. - aceste masuri s-ar bucura de sprijinul unui numar de tarani ce ar beneficia într-un fel sau altul în urma lor;
   
4. - o parte din calugari si calugarite, atrasi în productie, vor fi scosi de sub influenta elementelor dusmanoase.
   

Dezavantaje:
- raspândirea calugarilor nu ar rezolva problema încetarii activitatii lor dusmanoase. Actuala situatie a agenturii în mediul rural nu garanteaza sesizarea din timp a eventualelor actiuni dusmanoase pe care acestia le-ar întreprinde;
- desfiintarea manastirilor, lovind în interesele conducatorilor bisericii (care realizeaza din manastiri venituri foarte mari), nu s-ar bucura de sprijinul acestora chiar în situatia ca - formal - o va accepta;
- numarul mare de elemente dusmanoase din conducerea bisericii si aparatul sau administrativ va constitui o piedica serioasa în realizarea acestor masuri;
- desfiintarea manastirilor va fi considerata ca o lovitura data Bisericii Ortodoxe. Or, comparând aceasta cu unele concesii facute Bisericii catolice, s-ar putea ajunge la întarirea curentului de catolicizare existent în sânul Bisericii Ortodoxe, curent sustinut în totalitate de elemente dusmanoase regimului;
- starea de înapoiere politica si culturala a majoritatii credinciosilor nu garanteaza efectuarea în conditii optime a masurilor aratate mai sus. Fiecare dintre masurile sus-mentionate poate da nastere la tulburari;
- întrucât majoritatea manastirilor sunt dispuse în locuri izolate, multe dintre acestea nu vor putea fi folosite ca scoli, spitale sau case de nastere. Din aceasta cauza, nefiind direct interesati, credinciosii din comunele din jurul manastirilor nu vor sprijini masurile ce se vor lua;
- situatia politica internationala nu este propice unei asemenea masuri.
În ceea ce priveste cea de a doua solutie, adica concentrarea calugarilor si calugaritelor în câteva manastiri, aceasta ar include urmatoarele masuri:
- pentru manastirile ce se vor evacua, masurile prevazute în prima varianta;
- pentru manastirile în care vor fi concentrati;
- desfiintarea scolilor monahale de toate gradele;
- desfiintarea atelierelor ce lucreaza pentru uzul public;
- fixarea unor noi norme de intrare în calugarie;
- interzicerea circularii calugarilor.
Aceste masuri prezinta urmatoarele:
Avantaje:
- reduce cu mult punctele de concentrare ale elementelor calugaresti dusmanoase;
- îngreuneaza sprijinirea elementelor reactionare din afara;
- înlatura unul din mijloacele de educare mistica;
- împiedica în mare masura afluenta de noi membri în manastiri;
- urmarirea informativa s-ar putea face în mai bune conditii.
Dezavantaje:
- elementele calugaresti vor continua sa mai exercite o oarecare influenta asupra credinciosilor;
- se creeaza centre calugaresti dusmanoase mai puternice;
- masura de concentrare a calugarilor va putea întâmpina rezistenta atât din partea unor calugari, cât si din partea unora dintre credinciosii din comunele vecine manastirilor ce vor fi desfiintate.
În ceea ce priveste a treia solutie, adica luarea unor masuri menite pe deoparte sa scoata masele de credinciosi de sub influenta manastirilor, iar pe de alta parte sa se limiteze posibilitatile manastirilor de a recruta noi calugari, aceasta ar include urmatoarele masuri:
1. Politice: Intensificarea muncii organelor politice si obstesti la sate. Pe aceasta linie va trebui sa se tina seama de faptul ca întreprinderea la sate în momentul de fata a unei campanii imediate si directe pentru combaterea misticismului nu va da rezultatele dorite; pentru a putea trece la aceasta este nevoie de o serioasa si sustinuta pregatire care consta din:
- cunoasterea fenomenelor naturii si explicarea lor clara, în masura de cuprindere a taranimii. Sa se accentueze asupra partilor care demonstreaza contradictii cu Biblia;
- explicarea fenomenelor sociale pe întelesul taranului muncitor si sub aspectul intereselor lui;
- sa se aleaga cu grija filmele ce se ruleaza la caminele culturale satesti si la caravanele cinematografice si sa se tina seama la alegerea acestora de influenta religiei asupra unui însemnat numar de tarani muncitori;
- sa se exploateze cazurile de imoralitate;
- sa se acorde o atentie deosebita delictelor de drept comun savârsite de calugari si calugarite. Unele din aceste cazuri vor trebui sa constituie chiar obiectul unor articole din presa locala. Numai în momentul în care aceasta pregatire a creat conditii favorabile, sa se treaca progresiv la combaterea misticismului, folosind exemple de pe plan local. Acolo unde este posibil, sa se exploateze dorinta unor calugari sau calugarite de a iesi din manastiri, asigurându-li-se conditii de munca în sectorul de stat cooperatist, dupa care apoi sa fie utilizati - dupa o prealabila pregatire - în combaterea misticismului.
2. Economice: Limitarea productiei cooperativelor si atelierelor din manastiri la necesitatile bisericii. Pentru a nu se produce însa perturbari în asigurarea satisfacerii pietii în special a celei externe - (este vorba de atelierele de covoare care lucreaza aproape numai pentru piata externa), aceasta limitare se va face progresiv si numai în masura constituirii de cooperative sau întreprinderi de stat similare, care sa asigure cel putin înlocuirea produselor atelierelor si cooperativelor din manastire.
3. Administrative: sa se ceara conducerii Bisericii Ortodoxe:
- completarea "Regulamentului pentru organizarea vietii monahale" în ceea ce priveste vârsta celor ce pot intra în manastiri. Sa se considere vârsta minima a celor ce vor intra în manastiri de 30 sau 40 ani;
- sa nu se mai admita sub nici o forma intrarea în manastiri a minorilor ca "frati", ucenici în ateliere sau elevi ai scolilor elementare ale manastirilor etc. Staretii sau calugarii care vor admite aceasta sa fie exclusi din monahism;
- sa se ia masuri eficace pentru stârpirea vagabondajului calugarilor, limitându-se la minimum deplasarile calugarilor. Sa nu se mai acorde concedii calugarilor si calugaritelor;
- sa se ceara circumscriptiilor sanitare din raza carora fac parte manastirile instituirea unor comisii care sa faca vizite medicale tuturor calugarilor si calugaritelor. Cei ce vor fi gasiti cu boli venerice sa fie exclusi din monahism;
- manastirile sau schiturile cu un numar mai mic de calugari sau calugarite sa fie treptat închise;
- sa se închida treptat scolile de toate felurile din cadrul manastirilor;
- numarul calugarilor ce vor frecventa Institutele Teologice sa nu fie mai mare de 2 de fiecare an;
- sa fie scoase din cadrul administratiilor eparhiale elementele calugaresti si înlocuite cu preoti de mir si laici.
Realizarea acestor masuri prezinta urmatoarele:
Avantaje:
- s-ar trece treptat la lichidarea influentei manastirilor asupra credinciosilor;
- s-ar împiedica cresterea si s-ar ajunge chiar la scaderea continua a numarului calugarilor si manastirilor;
- scopul acestor masuri nu va putea fi sesizat de credinciosi, astfel ca realizarea lor s-ar putea face fara dificultati.
Dezavantaje:
Realizarea acestor masuri cere un timp mai îndelungat.
Date fiind avantajele si dezavantajele fiecarei dintre solutiile mentionate mai sus,
Propun:
Ca în rezolvarea problemei manastirilor sa se adopte cea de a treia solutie.
Capitan Chiricu Dumitru
Director col. Aranici
ASRI, Fond "D", dosar 7755, vol. 7, f. 74-79.
Împotriva colaborarii cu statul si a activitaţii cooperatiste
Nota informativa privind activitatile unor calugari pe raza comunei Rohia din 22 noiembrie 1956
Va aduc la cunostinta urmatoarele:
În cadrul cooperativei "Propasirea" a functionat ca sofer pâna la data de 1 august a.c. parintele Ierodiacon Galaction Gavrila Danciu. De la aceasta data s-a dus în Ardeal în comuna Rohia, unde se afla manastirea Rohia. Acolo în legatura cu un ieromonah, anume Ilarion Butcure, au început sa amageasca elemente tinere venite din Ardeal la manastirile din Oltenia si încadrate în cooperatia mestesugareasca.
Pâna acum a strâns în comuna Rohia aproape 15 persoane. Punctul lor de întâlnire este casa locuitorului Ion I. Pop, zis Pintea, care este situata în marginea satului. Planul lor este sa faca la schitul Strâmbu din apropiere un nucleu de propaganda pentru împrejurimi ale organizatiei "Oastea Domnului".
Din relatii stiu ca episcopia Clujului a dat afara din preotie pe ieromonahul Ilarion Butcure si acum acesta umbla prin satele din împrejurimi pentru propaganda. Parintele Galaction Danciu umbla civil si face legatura cu alte orase si în special cu Bucurestiul. Desi nu este încadrat în nici un serviciu, a fost de vreo 3-4 ori pe la Bucuresti si umbla mai tot timpul pe drumuri.
Agita elemente lesne crezatoare si le îndeamna la nesupunere si indisciplina fata de rânduielile autoritatilor bisericesti, care colaboreaza cu statul, de asemeni sunt împotriva activitatii cooperatiste, spunând ca au venit la manastire sa se roage, nu sa fie robi statului.
Elementele adunate în comuna Rohia poarta ilegal uniforma, deoarece potrivit legilor în vigoare nu au învoire din partea autoritatilor bisericesti de a locui prin comune, înlesnind vagabondajul, superstitiile si sectele interzise. Organele de militie locala le tolereaza în comuna, desi au avut unele dispozitii în sensul de a li se clarifica situatia lor.
Prin diferite trucuri speculeaza credinta unor fiinte care pot fi încadrate în câmpul muncii si submineaza colaborarea dintre stat si biserica, organizând pe unde merg focare de agitatie sectanta.
Daca vor fi urmariti, vor putea fi prinsi la întâlnirile lor care au loc în casa lui Ion I. Pop, zis Pintea din comuna Rohia, Raionul Lapus, regiunea Baia -Mare.
Rolul principal în aceasta situatie îl joaca cei doi razvratiti ai disciplinei, parintele Ilarion Butcure si parintele Galaction Gavrila Danciu.
Galaction Danciu a fost în cadrul manastirii Tismana.
Sursa "Mihai" ASRI, Fond "D" dosar 7755, vol, 6, f. 55 (f-v).
Reorganizarea monahismului românesc
Nota a Secretarului General D. Dogaru de la Departamentul Cultelor de pe lânga Consiliul de Ministri privind activitatea Patriarhului Justinian si problema reorganizarii monahismului ortodox din 16 septembrie 1958
Patriarhul Justinian ne-a informat ca e nemultumit de faptul ca UCEOM ar intentiona sa nu mai dea comenzi manastirilor cu începere de la 1 ianuarie 1959. El mi-a aratat ca aceasta masura lasa manastirile fara o baza materiala de sustinere. Acelasi lucru mi l-au adus la cunostinta si mitropolitii Moisescu si Firmilian.
Aceasta problema a manastirilor merita o atentie speciala. În acest sens noi am mai alcatuit si nota anexata.
1. Suntem de parere sa i se arate Patriarhului Justinian ca:
- numarul actual al calugarilor este cel mai mare înregistrat vreodata în tara noastra (circa 5.814 azi, fata de 3.300 înainte de Cuza Voda, 2.320 în anul 1920, circa 4.000 în 1944 etc.);
- scopul comenzilor date de UCECOM a fost de a da de lucru calugarilor, de a stârpi vagabondajul si cersetoria acestora si nu acela de a da prilej staretelor de a recruta tinere fete în monahism, cum s-a întâmplat în toate manastirile;
- conducerea Bisericii Ortodoxe nu a luat nici o masura fata de patrunderea în monahism a unor elemente criminale, reactionare sau lenese - care au cautat sa faca din manastiri focare ostile regimului nostru (a se reaminti ce s-a întâmplat la Tudor Vladimirescu, Sihastru, Bistrita, Sâmbata de Sus, Neamt, Viforâta, cei arestati în prezent etc.);
- conducerea Bisericii Ortodoxe nu a examinat niciodata cresterea numarului calugarilor si al manastirilor în raport cu: nevoile reale ale bisericii, cu posibilitatile de întretinere, cu calitatea morala si cetateneasca a noilor veniti.
2. Tinând seama ca o frânare brusca în aceasta problema provoaca mari framântari necontrolabile, pentru a evita revenirea la vagabondaj si cersetorie, propunem sa se ceara Bisericii Ortodoxe urmatoarele:
a) Sinodul si episcopii sa-si asume personal responsabilitatea pentru noile admiteri în monahism, modificând art. 11 din regulamentul respectiv, în sensul ca episcopul si nu staretul sa aprobe intrarea provizorie, de încercare, în manastire.
b) Episcopii sa controleze ca noii candidati sa îndeplineasca toate celelalte conditii cerute de regulament si de canoane.
c) Sa se evite admiterea minorilor.
d) Numarul noilor admisi sa tina seama de posibilitatile de întretinere pe care le au manastirile si de nevoile reale ale bisericii - de masura în care ei pot lucra pentru nevoile bisericii, nu pentru piata sau export în prezent.
e) Sa se reduca numarul schiturilor sau manastirilor prin concentrarea calugarilor în manastirile cu posibilitati de cazare.
f) Sa se excluda din monahism toti calugarii, care, prin trecutul lor sau prin atitudinea lor politica de azi, nu au nimic comun cu calugaria. De asemenea, sa fie exclusi si cei care nu îndeplinesc conditiile regulamentului în vigoare.
g) Sa nu fie hirotoniti preoti sau diaconi calugari care nu au studiile necesare preotilor de mir.
h) Sa se reglementeze cu strictete iesirile si învoirile din manastiri.
i) Biserica Ortodoxa Româna sa faca o analiza a nevoilor reale de calugari si a posibilitatilor proprii de întretinere a acestora si sa nu mai conteze în viitor pe sprijin masiv si organizat al statului.
j) Sa se desfasoare o munca de sanatoasa îndrumare si orientare a calugarilor si calugaritelor, prin reorganizarea programului cursurilor monahale.
k) Sa se înceteze actiunea de recrutare de calugarite la care viseaza îndeosebi fetele tinere. Îndreptarea spre manastire sa fie un act personal al celui în cauza, nu actiunea de promisiuni si propaganda ce se foloseste în prezent de unele starete sau calugarite.
3. În functie de îndeplinirea conditiilor de mai sus, sa se dea dispozitii ca UCECOM sa mentina provizoriu sistemul actual, însa la un volum redus cu 50% pentru a nu mai încuraja noi intrari în monahism, si pentru a evita totusi o dezorganizare brusca a manastirilor.
4. Ar trebui ca împuternicitii Departamentului Cultelor sa fie autorizati sa sprijine pe lânga organele locale plasarea în câmpul muncii a calugarilor care doresc sa paraseasca monahismul.
5. Comitetele executive ale Sfaturilor Populare, scolile, caminele culturale, sa se ocupe de toate cazurile de plecari ale minorilor în manastiri, analizând cauzele (orfani, copii prea multi la parinti, lipsa de orientare etc.), luând masuri de îndrumare a lor în vederea plasarii si calificarii într-o meserie.
6. Mitropolitii Moisescu si Firmilian, care au în cadrul mitropoliilor lor majoritatea manastirilor, sunt de acord ca problema monahismului sa fie tratata în forma de mai sus.
Patriarhul va trebui deci s-o examineze cu mitropolitii în sinod permanent.
Secretar general,
D. Dogaru
ASRI, Fond "D", dosar 7755, vol. 7, f. 71-73.
Directivele ministrului Pintilie
[1958]. Adresa a Directiei Generale a Securitatii Poporului Iasi catre Serviciul Judetean de Securitate Falciu cu privire la directivele ministrului Pintilie de urmarire a preotilor cu manifestari dusmanoase.
Conform sarcinilor trasate de tov. Ministru Pintilie la conferinta de la Bucuresti. Înaintati pâna în ziua de 7 martie a.c. doua tabere de preotii cu manifestari dusmanoase de pe raza dvs. separat pentru cultul catolic si ortodox.
Manifestarile si activitatea dusmanoasa a clerului vor fi redate în mod concret si extras din materialul ce-l posedati.
Tabelele se vor înainta în trei exemplare si vor cuprinde urmatoarele rubrici:
1. numarul curent;
2. numele si prenumele preotului;
3. datele de stare civila - locul si data nasterii, numele parintilor, casatorit, copii etc.
4. Parohia la care functioneaza;
5. Functia în cadrul cultului;
6. Domiciliul - comuna, judetul, strada, numarul;
7. Starea materiala;
8. Originea sociala;
9. Apartenenta politica - în trecut si prezent;
10. Manifestari si actiuni ostile - concret;
11. Observatii.
Dat fiind importanta lucrarii, veti depune o deosebita atentie în executarea ei.
Nu se admite nici o depasire a termenului fixat.
Lt. colonel de securitate: N.V. Pandelea
Lt. securitate: S. Leterman

VIDEO: Radu Ciuceanu, preşedintele Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului: „Securitatea s-a infiltrat printre deţinuţii politici“

Cazul "banditului" cu stele de căpitan
http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/cazul-banditului-stele-capitan
File din dosarul de urmărire contrainformativă a ofiţerului de tancuri Gheorghe CojoceaArhivele Securităţii gem de dosare. Unele mai interesante decât altele. Preluate azi de CNSAS, o parte dintre acestea, cele mai "nevinovate", au făcut deja subiectul a pagini întregi de "dezvăluiri" în diverse publicaţii centrale, fie de scandal, istorice sau literare. Multe au fost tocate sau arse. Nu puţine sunt, în continuare, la mare secret, veritabile arme de şantaj pentru marile bătălii politice care se prefigurează. De altele, nu mai puţin numeroase, nu vom afla nimic, niciodată. În orice caz, fosta Securitate, remachiată în SRI-ul de azi, are atâtea dosare încât zeci de generaţii de istorici de acum înainte nu vor muri de foame. Chef de studiu să aibă. Eventual, noroc. Pentru că o astfel de arhivă este ca un teren aurifer: mii de tone de steril, maculatură, adică, şi din loc în loc, bine ascuns, câte un filon de... material preţios. Sau, cel puţin interesant, ca în cazul pe care vi-l propunem în continuare. Un caz interesant nu prin natura subiectului urmărit, a omului Gheorghe Cojocea, deci, cât prin natura împrejurărilor în care a fost surprins de mişcările plăcilor tectonice ale istoriei lumii.


Sursa "Marin" informează...
Primul dintre documentele care, întâmplător, mi-au căzut în mână, a fost redactat de locotenentul-major Sterian Eşanu, pe baza informaţiilor vărsate de sursa "Marin", în casa conspirativă "Adina", la 29 septembrie 1981. Prin această notă clasificată strict secret şi înaintată în unic exemplar către... rezident, sursa "Marin" informa:
În luna iulie 1981, am fost vizitat de către inginerul Cojocea Gheorghe, domiciliat în Bucureşti, strada Arieşului nr. 16, apartament 4, care mi-a relatat că a făcut cerere pentru plecare în vizită ca turist în Franţa şi R.F. Germania. În acest scop a achiziţionat valută străină în mod legal şi în prezent aşteaptă aprobarea de la organele Ministerului de Interne. În Franţa îl are pe fratele său, Cojocea Ion, plecat din anul 1945, în timp ce se afla la o şcoală de ofiţeri de rezervă la Arad şi s-a retras cu trupele germane. În Franţa a urmat şcoala de ofiţeri activi la Saint-Cyr şi apoi a luptat în Vietnam şi Algeria, după care a mai rămas în armata franceză până la pensionarea sa pe motiv medical. În prezent, este salariat la o mare întreprindere din Lyon, care se ocupă cu exportul de metale, unde are o funcţie de conducere. În ţară a fost în anul 1970, când a vizitat Bucureştiul, Litoralul, Brăila şi Focşanii, unde îl are pe tatăl său, Cojocea Iancu, domiciliat în cartierul Blocuri-Sud, fost subofiţer în armată.
Mai jos, după "semnătura" lui Marin, locotenentul-major Eşanu va adăuga următoarea notă lămuritoare: Sursa are posibilităţi de a relua legătura cu inginerul Cojocea Gheorghe, cu care se află în relaţii de vizită. S-a trasat sarcina de a stabili de unde a procurat Cojocea Gheorghe valuta necesară, ce cunoaşte în legătură cu activitatea prezentă a fratelui din Franţa şi ce legături mai are în Focşani. Nota informativă se va exploata la dosarul de problemă 63. Am semnalat cazul la serviciul de linie, personal tovarăşului locotenent-colonel David.

Ştiţi cine este acest bandit?
Aşadar, sus în dreapta, trasă în cerneală roşie, tronează simplă, dreptunghiulară şi gravă, ştampila-antet a Serviciului Arhivă al CNSAS, fără nici un număr de înregistrare, fără nimic, în afara datei eliberării copiei de pe documentul original. În cazul nostru este data de 12 februarie 2007. Următorul document care mi-a căzut sub lupă s-a întâmplat să fie o delaţiune a unui oarecare Vasile Dăniţă, care se întinde pe patru pagini rupte dintr-o agendă de buzunar. Cu numai câţiva ani înainte, o astfel de hârtie l-ar fi trimis pe numitul Gheorghe Cojocea direct în faţa plutonului de execuţie. Pentru că erau crime grele puse pe seama fostului Lieutnant din Wehrmacht, între timp ajuns la gradul de căpitan şi comandant al unui batalion de tancuri din recent închegata Armată Populară Română. Tovarăşe General, scrisese ferm, apăsat, cu un toc a cărui peniţă se mai poticnea ici-colo, la zece cuvinte o dată, în hârtia ieftină, velină, "informatorul" voluntar... Ca tată a doi copii care fac armata, vă anunţ pe Dumneavoastră, care sunteţi adevărat fiu al poporului, următoarele:
Am văzut la Râmnicu-Sărat, la unitatea de tancuri, pe un căpitan Cojocea, îmbrăcat în uniforma armatei populare. Ştiţi cine este acest bandit?
a) A făcut liceul militar la Cernăuţi;
b) Fost legionar notoriu;
c) Şcoala militară de tancuri a făcut-o în Germania; A făcut parte din trupele de tancuri ale Mareşalului Guderian;
d) A luat parte pe frontul din Polonia.
Trimis în România, acest călău bătea soldaţii până la sânge, înjura şi aducea femei la unitate pe care le siluia în camera de serviciu. Eu am fost înjurat şi lovit ca militar, când eram soldat, de această bestie. Azi, acest bandit hitlerist face pe bolşevicul şi poartă haina scumpă a Armatei Populare. Cum se poate ca unsprezece ani, de când este altă armată, acest bandit să ia soldă? Cum a rămas în armata poporului?
La Râmnicu-Sărat, când l-am văzut, am vrut să-l pălmuiesc, am vorbit cu el şi a dispărut de frică, era în restaurant. Am reclamat pe acest bandit şi nici un rezultat. El e din Focşani, are în lada de campanie din pod uniforma hitleristă, căci venea în uniformă germană la Focşani. Pe strada I.V. Stalin nr. 47 (Focşani), la tatăl lui, găsiţi uniforma hitleristă şi două pistoale Parabellum.
Nu lăsaţi cazul acestui bandit, Cojocea, care poartă stele de căpitan.
Trăiască Republica Populară Română!
Adresantul, semnat indescifrabil cu un creion bont şi, foarte posibil colorat, la 7 noiembrie 1954 a pus rezoluţie către Regiunea a II-a ca să o aibă în vedere pentru verificarea celor susţinute acolo.

Toată lumea are ceva cu "spionul" Cojocea
Şi tot aşa, zi cu zi, săptămână cu săptămână, Dosarul Cojocea a adunat mii de file, pe urmele sale aruncându-se cohorte de lucrători ai serviciilor secrete, intuind, probabil, cazul vieţii lor. Vecinii, securiştii, colegii de muncă, toată lumea - o lume de anonimi, în mare parte - avea ceva cu "spionul" Gheorghe Cojocea:
Ministerul Afacerilor Interne, Direcţia secretariat, către Direcţia a IV-a. Secret, s.c. nr. 669/1961. Vă înaintăm alăturat, pentru informarea dumneavoastră şi luarea măsurilor ce le apreciaţi necesare, o sesizare anonimă privind pe Gheorghe Cojocea, inginer la cooperativa "Ascensorul" din Bucureşti. Menţionăm că o copie de pe scrisoare a fost trimisă, cu numărul şi data de mai sus, la Direcţia regională MAI Galaţi, pentru a lua măsurile necesare în ce-l priveşte pe Iancu Cojocea. Semnează, locţiitor şef Direcţie, maior Linţu Ioan.
Culeasă la maşina de scris şi adresată ministrului de interne, secţia cadre, Bucureşti, anonima era cât se poate de... incitantă:
Tovarăşe ministru,
Cu respect vă aduc la cunoştinţă următoarele: În oraşul Focşani suntem foarte mulţi muncitori calificaţi şi necalificaţi care nu avem de lucru deşi mulţi dintre noi avem pregătire şcolară la bază. Dar sunt parte din oameni care au dus în eroare partidul şi ocupă funcţii importante, deşi toată viaţa au fost contra partidului şi astăzi, la fel uneltesc prin diverse combinaţii contra statului. Dăm mai jos un caz special:
Numitul Cojocea Gheorghe, născut în Focşani din părinţii Cojocea Iancu şi Aneta, chiaburi, cu rude expropriate, în prezent posedă două corpuri de case în Focşani şi o sută de stupi cu albine. Celălalt fiu al lor, Ion Cojocea, este dezertor în Franţa din anul 1944, face corespondenţă prin diverşi evrei care sunt în Palestina.
Gheorghe Cojocea a făcut şcoala militară în Germania, a luptat ca ofiţer contra URSS, fiind în armata germană, poartă în tot timpul legături de spionaj prin intermediul evreilor plecaţi în Palestina. Astăzi locuieşte în Bucureşti, strada Puişor nr. 11 şi prin autobiografie mincinoasă este încadrat ca inginer cu salar mare la fabrica de ascensoare Bucureşti.
Repet, Gheorghe Cojocea poartă corespondenţă de spionaj cu fratele său Ion Cojocea, care în timpul de faţă este ofiţer în armata franceză.
Rog cercetaţi şi vă veţi convinge de adevăr căci toate acestea se lucrează din anul 1944. E foarte mare nedreptate ca acel care lucrează contra unei ţări să stea în linişte cu serviciu de inginer, ba mai mult, are şi aprobare ca să-i dea locuinţă în bloc.

De fapt, cine este Gheorghe Cojocea?
"Banditul" cu stele de căpitan, "hitleristul" care făcea pe bolşevicul şi aşa mai departe este, de fapt, un român ca toţi ceilalţi din generaţia sa, o persoană onestă şi un bun cetăţean. Numai că, aidoma cronicarului, s-a întâmplat să nimerească sub vremuri, şi nu deasupra lor. Mai exact, face parte din generaţia născută să dea cele mai grele jertfe în al doilea război mondial. Venit pe lume în dimineaţa zilei de 5 aprilie 1922 la Herculane - unde tatăl său, subofiţer în armata română şi vrâncean ca origine, se afla detaşat cu serviciul -, Gheorghe Cojocea a urmat cursurile Liceului Militar din Cernăuţi, acum în Ucraina, visul său fiind acela de a deveni ofiţer. Şi era anul de graţie 1942 când încheia socotelile cu liceul militar, numai că aşa cum astăzi, în "Era NATO", cei mai buni - cel puţin teoretic - dintre militarii români se specializează sau îşi continuă studiile în instituţiile de învăţământ ale armatelor din statele NATO, în special în SUA, tot astfel şi în timpul celui de al doilea război mondial, aliaţi cu germanii fiind, cei mai buni absolvenţi - primii cinci din cele şase licee militare existente - au fost trimişi în Germania, la diferite şcoli de ofiţeri. Aceasta este logica pentru care la cei 20 de ani, câţi tocmai împlinise, Gheorghe Cojocea ajunge elev al Şcolii de Ofiţeri de Tancuri de la Berlin. O va absolvi în primăvara lui 1944 şi, după un stagiu în Panzerregiment 3 din Viena, cu câteva zile înainte de 23 august 1944 va reveni în România, fiind încadrat într-o unitate de tancuri de la Târgovişte. In extenso, odiseea Leutnant-ului Gheorghe Cojocea - din care cel mai dramatic, dar şi frumos episod, este cel care tratează participarea sa în cea mai mare bătălie de tancuri din istoria războaielor (Kursk-Orel, vara lui 1943, când îşi efectua cele 100 de zile de stagiu de front, conform reglementărilor de atunci ale învăţământului militar german) - am relatat-o în romanul Pumnul de fier (Phobos, 2003). Fireşte, o dată războiul terminat, Gheorghe Cojocea a avut trista soartă a oricărui soldat din tabăra învinşilor. Al oricărui soldat demn vreau să zic. Putea să se retragă cu armata germană. Or să dea curs vreuneia din numeroasele partide matrimoniale care mai de care mai promiţătoare, între care una cu fiica unui diplomat scandinav.
După cum se putea face preş la picioarele învingătorilor. Dar nu a făcut nimic din toate acestea.
Specialist incontestabil în arma tancuri, care abia după război a pus bazele unei şcoli de ofiţeri şi la noi, în România, prima promoţie absolvind în 1949 la Piteşti, Gheorghe Cojocea a fost folosit de armata populară până când şi-a format propria rezervă de cadre. După care, out! Ajunsese, totuşi, la gradul de căpitan. Şi îşi sacrificase timp, speranţe, iluzii. Spera în îndreptarea lucrurilor, însă, şi a preferat să aştepte. Aşteptarea lui a durat până la finele lui 1989. An pe care mulţi dintre foştii săi camarazi de şcoală militară din Germania lui Hitler nu l-au mai apucat. Acum este un venerabil pensionar, colecţionar de obiecte de artă. Şi locuieşte undeva, pe lângă Gara de Nord, în apartamentul pe care mama sa i l-a făcut cadou atunci când a absolvit şcoala de ofiţeri. Interesant este însă că odiseea fratelui său, Ion Cojocea, mai mic doar cu un an decât el, nu este mai puţin deosebită. Dezertor din armata română în zilele tulburi de după 23 august, acesta chiar s-a retras cu armata germană şi, într-un final, când rudele lui îi făceau cuvenitele parastase demne de un erou, ajungea în Legiunea Străină de la Sidi-bel-Abbes. Ofiţer al armatei franceze, avea să lupte, apoi, în Vietnam. Stabilit la Lyon, astăzi, ca şi fratele său din Bucureşti, este un respectat, dar anonim, pensionar militar. Colonel în rezervă al armatei franceze.

Concluzie
În concluzie, urmărit zeci de ani de Securitate pentru trecutul său prin Wehrmacht, dar mai ales pentru poziţia fratelui său, ajuns într-un final ofiţer în serviciile secrete ale unei armate occidentale, cu securiştii non-stop pe urmele sale, în casa sa, la locul de muncă, chiar şi pe stradă, mai ales pe stradă, Gheorghe Cojocea este astăzi nu unul dintre simplii supravieţuitori ai sistemului de tristă amintire, ci un învingător în adevăratul sens al cuvântului. Din păcate, însă, victoria a venit prea târziu pentru el. Şi totuşi, suficient de devreme ca să-şi poată privi în ochi "prietenii" de odinioară, care nu mai pridideau scriindu-i biografia, fără a bănui, măcar, că va veni odată vremea când eroul lor de note informative nu numai că-i va ierta cu seninătatea unui patriarh pentru "năzbâtiile" lor, dar le va şi mulţumi sincer. Pentru simplul fapt că l-au ajutat să nu uite. Şi să le lase nepoţilor săi dovezile incontestabile ale unui caracter ferm, puternic, umbrit ce-i drept, pe alocuri, de inevitabilele imperfecţiuni umane. Dar care fac cu atât mai credibilă povestea vieţii lui.

"Ofiţerii din Securitate, nişte idioţi care nu erau în stare de nimic"

Seful SRI acuzat de “negationism” de Vladimir Tismaneanu. VIDEO cu ambasadorul George Maior vorbind despre agentul sovietic Ion Mihai Pacepa la lansarea cartii lui Larry Watts, “Fereste-ma, Doamne, de prieteni!”, aparuta la Editura Rao

Ce a căutat SRI la CJ Iaşi
Vicepreşedinţii Consiliului Judeţean Iaşi, Constantin Adăs-că-li-ţei şi Victor Chirilă, au fost chemaţi ieri la DNA, ...

Acţiunile diversioniste ale Securităţii la Braşov

Personalitaţi ale frontului secret-Ion Lissievici
Moto: Colonelul Lissievici este un ofiţer capabil, priceput şi muncitor ..
Bun gospodar şi organizator. Temperament modest , domol cuminte. Lipsit de vici. Ducea o viaţa retrasă….m-a substituit adesea în condiţii mulţumitoare şi cu toată onestitatea, căci era şi un om onest .
Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii

Ioan Lissievici


Militar de carieră, şef al secţiei I Informaţii din SSI, subdirector în perioada în care Eugen Cristescu a condus SSI–ul şi ulterior chiar director al SSI –ului, Ion Lissievici este unul din ofiţerii oneşti şi loiali ai frontului secret sau Intelligence –lui românesc României dintre cele două războaie şi din perioada celui de al doilea Război Mondial

Date biografice şi începuturile carierei

Ion Lissievici s-a născut la Iaşi, pe data de 29.01.1896, într-o familie de români ortodocşi în care tatăl, Ioan, şi fratele mai mare, Mihai, urmaseră cariere militare, direcţie preluată şi de Ion. Acesta va ajunge să lucreze în structurile informative românesti ce acţionau la graniţa de est a României, avansând treptele ierarhiei din cadrul Serviciului Special de Informatii (SSI) până la funcţia de subdirector general (în timpul lui Eugen Cristescu) şi, mai apoi, chiar până la funcţia de şef al SSI.
Absolvent al Liceului Militar din Iaşi şi apoi al Şcolii Militare de Artilerie, Geniu şi Marină, Ion Lissievici este înaintat la grad de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 11 Artilerie, alături de care va participa la campaniile militare din toamna anului 1916 şi la cele din 1917, având funcţia de comandant de secţie şi de baterie. A făcut parte din unităţile operative care urmau să execute manevra de la Flămânda, care nu a fost finalizată; a reuşit în schimb să se remarce în urma bătăliilor de la Bran, Dragoslavele, Câmpulung, Mărăşti şi Oituz.
În 1924, Ion Lissievici a absolvit Şcoala Superioară de Război, în anul1925 fiind numit comandant de companie în Regimentul 10 Infanterie. Începând cu anul 1925 urmează cursul de ofiţeri stagiari de stat-major, ceea ce îi va permite să activeze în perioada anilor 1926 – 1930 ca ajutor – şef de birou (Biroul 1) şi şef de birou (Birourile 2, 3 şi 4) din cadrul Statului Major al Diviziei 6 Infanterie. Munca de aici îl va pune în contact direct cu activitatea de informaţii, activitate pentru care, potrivit aprecierilor superiorilor ierarhici, Lissievici dispunea de toate calităţile necesare.
Între 1930 şi 1932, Ion Lissievicieste şef al Centrului Informativ Cernăuţi (sau Centrul de Informatii “A”), o structură cu sarcini în exteriorul ţării, ce avea ca misiune principală obţinerea de informaţii de pe teritoriul URSS şi activităţi pe domeniul contrainformaţii. Centrul se află în subordinea directă a Marelui Stat – Major, Secţia a Il-a Informaţii. Lissievici se implică în reorganizarea şi extinderea sistemului de informaţii şi contrainformaţii din zonă. În plus, în această perioadă, în cooperare cu serviciile similare poloneze din Lvov, va contribui la neutralizarea unei acţiuni periculoase de spionaj sovietic, fapt pentru care este decorat de autorităţile militare poloneze (1932).
Între anii 1932 -1935, Ion Lissievici efectuează stagii de comandă la diferite unităţi de artilerie şi infanterie, iar din 1935 revine în cadrul Secţiei a II-a a Marelui Stat – Major, ca şef al Biroului 2 (informaţii si contrainformaţii) până în 1937, când preia conducerea Biroului 1 (recrutare, organizare, mobilizare).

Estul, vestul si restul…..

În urma instaurarii guvernului condus de mareşalul Antonescu şi a organizării SSI, Lissievici este numit şef al Secţiei I Informaţii din cadrul SSI din 1 mai 1941. Potrivit noii organizări, această secţie avea ca misiune să procure şi să difuzeze informaţii de ordin extern care interesau Marele Stat – Major şi, alături de Sectia a II-a Contrainformaţii, Sectia a III-a Legături cu Serviciile de Informaţii Străine şi Secţia IV Contraspionaj, reprezenta fundamentul muncii de informaţii în cadrul SSI-ului.

Ion Lissievici la conducerea ”Eşalonui Mobil” şi a SSI –ului

Eugen Cristescu,director SSI

Ion Lissievici s-a aflat la conducerea “Eşalonului Mobil” al SSI în campania din Est, având în subordine şi Agentura Frontului de Estîn perioada mai — august 1944. Acest Eşalon Mobil a fost principala structură de informaţii pe frontul de Est în războiul antisovietic. Considerat ca un SSI – în variantă mai mică, dar şi mobilă, Esalonul avea ca principale misiuni:

• procurarea de informaţii despre armatele sovietice angajate în lupte;
  
• apărarea spatelui armatei române de actiuni de spionaj, sabotaj şi terorism;
  

• recuperarea oricăror documente militare sovietice găsite pe câmpul de luptă;
  

În plus, cadrele din Eşalonul Mobil erau obligate să asiste la interogarea prizonierilor de război, a dezertorilor şi a partizanilor prinşi.
În luna iulie 1943, în momentul în care Cristescu pleacă în concediu, Lissievici va avea ocazia de a prelua conducerea SSI-lui. Cu ocazia reorganizării SSI, datorită calitaţilor sale şi a contribuţiei sale informative, Eugen Cristescu îl propune pe Ion Lissievici în funcţia de subdirector, acesta devenind astfel oficial locţiitorul şefului SSI. Eugen Cristescu relatează în memoriile sale şi acest lucru subliniind calităţile deosebite ale lui Lissevici. Ca ajutor al şefului, îndeplinind funcţia de subdirector general, m-a substituit adesea în condiţii mulţumitoare şi cu toată onestitatea, căci era şi un om onest.
În decembrie 1943, conform ordinului ministrului apărarii naţionale, Lissievici este numit comandant al Regimentului 4 Artilerie Grea, în ciuda protestelor lui Cristescu, care nu este de acord cu această mutare, considerându-1 pe Lissievici ca fiind greu de înlocuit.
După evenimentele din august 1944, Cristescu părăseşte conducerea SSI, preluată temporar de Traian Borcescu, şef al Secţiei II Contrainformaţii. Tot acum, SSI trece din subordinea Presedinţiei Consiliului de Ministri în cea a ministrului de razboi, generalul Mihail Racoviţă. În acest sens, acesta din urmă va dispune “studiul organizării, încadrarii şi stabilirii misiunilor Serviciului de Informaţii”, activitate de care urmează să se ocupe Ion Lissievici. Aprobând studiul şi proiectul de reorganizare propuse de Lissievici, ministrul de război îl numeşte şef al Serviciului de Informaţii (noua denumire a SSI) trecut în subordiea Armatei. Din păcate, Lissievici va ocupa acest post o perioadă foarte scurtă de timp, din septembrie 1944 până în decembrie 1944, când va fi schimbat din funcţie.
Motivele care ţin de această schimbare sunt complexe şi au la bază noua orientare a Romaniei de după 1944 şi implicit schimbarea legăturilor cu URSS. În acest sens, trebuie precizat faptul că superiorii din serviciile sovietice au interzis Serviciului de Informaţii românesc orice legătură externă, procedând in acelaşi timp la numeroase arestări de cadre. Lissievici reacţionează, întocmind un raport către ministrul de război prin care prezintă situaţia “funcţionarilor timoraţi prin măsurile privative de libertate ce s-au luat de către organele sovietice“, argumentând totodată că acest fapt afectează grav prestaţia şi randamentul serviciului. Din acest moment, Lissievici devine un personaj incomod, care trebuie înlăturat din structurile superioare ale serviciului.

Lissievici şi ordinul mareşalului Antonescu
Comandantul militar din Odessa, la scurtă vreme după cucerirea Odessei de către trupele române în anul 1942, transmitea o informaţie conform căreia, datorită numărului mare de arestări a celor suspectaţi a fi partizani ai sovieticilor, se aflau în închisorile, care funcţionau peste capacităţile maxime. În acest context se cerea acordul Presedinţiei Consiliului de Miniştri ca simplii complici să nu mai fie judecaţi de Curtea Martială, ci internaţi într-un lagar special, urmând ca doar partizanii activi să fie judecaţi.

Maresalul Antonescu

SSI prezintă un raport cu situaţia şi soluţia propusă, document pe care mareşalul Antonescu ar fi notat: ” nu, toţi partizanii — activi sau complici -să fie împuscaţi. Acest ordin să fie comunicat şi guvernămintelor Basarabiei şi Bucovinei.
În aprilie 1942 ordinul în rezoluţie este trimis către SSI pentru executare. Cristescu il prezintă lui Lissievici, pe atunci şef al Secţiei I Informaţii din SSI şi al Eşalonului Mobil care consideră hotărârea de a împuşca oamenii fără judecată drept “pripită şi inumană” şi care “poate da naştere la erori regretabile“. Astfel, Lissievici propune să se întocmească un nou raport care să prezinte consecinţele unei asemenea măsuri, raport pe care să îl susţine el însuşi în audienţă specială la mareşalul Antonescu. Cristescu nu este de acord cu această propunere, dar nici nu semnează rezoluţia, lăsându-1 pe Lissievici să “se descurce singur”. Lissievici îşi reiterează decizia de a nu respecta un ordin “contrar constiinţei sale”, ceea ce va şi face mai târziu, dar în secret. Lissievici transmite ordinul lui Antonescu către Comandamentul din Odessa, dar cu menţiunea de a nu îl pune în practică şi de a păstra secretul asupra acestuia, urmând să nu mai transmită informaţii despre situaţia partizanilor. Acelaşi instructaj este stabilit şi pentru Traian Borcescu, şeful Secţiei II Contrainformaţii.

Sub represiunea sovietică şi comunistă

O altă etapă importantă începe odată cu instalarea guvernului Petru Groza (martie 1945), când serviciul cunoaşte o nouă restructurare şi când începe o acţiune de “curăţenie” în rândul funcţionarilor, dintre care cei “vechi”, inclusiv Ion Lissievici, sunt retinuţi şi anchetaţi. În cazul lui Lissievici, acestea s-au concretizat în arestarea sa, pe data de 28 martie 1945, apoi deportarea in URSS, la Lubianka, unde a fost deţinut şi anchetat de către ofiţerii sovietici. În aprilie 1945 revine la Bucureşti, aici fiind reţinut în arestul Biroului Juridic al SSI. Cum nici anchetatorii sovietici, nici cei români nu găsesc probe pentru acuzaţia de crime de război, Lissievici este eliberat în decembrie 1945. În perioada următoare îşi desfăşoară activitatea ca director administrativ la societatea Standard Graphica Bucureşti. Dar, în noaptea de 26 spre 27 mai 1949 Lissievici este arestat din nou, fiind acuzat de “activitate intensă contra clasei muncitoare” datorită activităţii sale din timpul războiului, ca şef al Secţiei I Informaţii. După opt ani de detenţie, în aprilie 1957 se pronunţă sentinţa în cazul său: 15 ani de închisoare şi confiscarea totală a averii. O pedeapsă care a fost executată în penitenciarele Jilava, Piteşti, Făgaras, Ghencea şi Gherla. În august 1963 Lissievici este eliberat, dar i se impune domiciliu obligatoriu în comuna Lăteşti, din raionul Feteşti.
Din anul 1965 revine in Bucuresti, unde este supravegheat de către Securitate, fiind considerat în continuare ca un “element periculos pentru regim“. Despre situaţia acestui onest şi patriot ofiţer de informaţii într-o notă a Securităţii se înregistra situaţia în care fostul conducător al Serviciului Special de Informaţii al României o prezenta personal .
Nu mai am casă şi am fost adăpostit cum s-a putut până în momentul de faţă ,dar acum mă lupt din răsputeri să-mi găsesc o locuinţă propie .Mai grea este problema existenţei. Nu am pensie şi-mi vine pur şi simplu penibil să fiu întreţinut de alţii, dar aceasta fiind situaţia trebui să mă resemnez.
În data de 29 ianuarie 1970 Tribunalul Militar Bucureşti dă o soluţie favorabilă în sensul anulării condamnării lui Lissievici. În această perioadă, Ion Lissievici începe să îşi redacteze memoriile — “Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de Informaţii al statului , împarţite în două perioade distincte:

• 1 mai 1941 -31 decembrie 1943;
  
• 20 septembrie – 24 decembrie 1944.
  

Ion Lissievici moare in februarie 1974, fiind înmormântat la cimitirul Ghencea Militar. Pe parcursul carierei sale militare a obţinut numeroase distincţii, printre care Coroana României, Steaua României clasa IV, Steaua României cu spade şi panglică de Virtute Militară, Victoria, Bărbaţie şi Credintă, Polonia Restituta etc.

Spionajul românesc, de la Cuza pâna în prezent
Ca si alte meserii - mai mult sau mai putin onorabile - si începuturile spionajului se pierd în negura veacurilor. Din cele mai vechi timpuri, chiar biblice, se mentioneaza asemenea actiuni, în scopul obtinerii de informatii necesare, de cele mai multe ori, câstigarii unor confruntari militare.
Serban Cantacuzino vinde secretele turcilor
Actiuni de culegere a informatiilor prin intermediul agentilor s-au desfasurat înca în timpul domniei regelui Decebal. Dupa unele relatari, se pare ca acesta l-a trimis la Roma pe omul lui de încredere, Atticus, care a reusit sa actioneze astfel încât sa fie ales în Senatul roman. Nu este exclus ca primul razboi daco-roman (101-102) sa se fi încheiat nedecis, tocmai datorita activitatilor lui Atticus.
În Evul Mediu, culegerea de informatii dincolo de granitele tarii a fost practicata de Basarab I, Mircea cel Batrân, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Vasile Lupu, Serban Cantacuzino si Constantin Brâncoveanu. Domnitorul Serban Cantacuzino a participat cu oastea Tarii Românesti, în cadrul armatei otomane, la asediul Vienei (1683), dar, pornind de la interesele fundamentale ale tarii sale a stabilit contacte cu cei asediati carora le-a transmis informatii despre punctele sensibile ale atacatorilor. Ca urmare, crestinii condusi de printul Eugeniu de Savoia au obtinut o stralucita victorie contra otomanilor si au spulberat definitiv visul acestora de a cuceri Occidentul. De remarcat ca trei secole mai târziu, în 1983, acest gest al lui Serban Cantacuzino si-a aflat recunoastere într-un monument dezvelit la Viena. La rândul sau, Constantin Brâncoveanu a organizat culegerea sistematica de informatii în capitalele tarilor vecine si a introdus, pentru prima data în spatiul românesc, codificarea documentelor trimise prin curieri.
Cuza înfiinteaza primul organ de informatii
Alexandru Ioan Cuza s-a evidentiat, pentru prima data, în luptele purtate pe "frontul invizibil", asa cum este cunoscut tarâmul informativ/ contrainformativ, în perioada premergatoare Unirii din 1859. Adversar al Unirii, caimacamul Moldovei, Nicolae Vogoride, a falsificat alegerile pentru Adunarea ad-hoc. Într-o bogata corespondenta cu ambasada Turciei la Londra, cu reprezentantul Moldovei la Constantinopol si cu rudele sale, el si-a prezentat pe larg activitatea desfasurata împotriva unirii celor doua tari române. Serviciul de informatii al unionistilor, din care faceau parte, printre altii, Alexandru Ioan Cuza, Cezar Liebrecht si Grigore Alevra, a interceptat scrisorile compromitatoare si le-a publicat în presa franceza, ceea ce a provocat nu numai un scandal international (Franta a amenintat Imperiul otoman cu ruperea relatiilor diplomatice), ci si anularea alegerilor falsificate.
În contextul multiplelor sale preocupari pentru faurirea unui stat national modern, Alexandru Ioan Cuza a avut în vedere, imediat dupa alegerea sa ca domn al Principatelor Unite (24 ianuarie 1859), organizarea unei structuri informative la nivelul cerintelor epocii. Culegerea de informatii militare în România a fost legiferata la 12 noiembrie 1859, atunci când domnitorul Alexandru Ioan Cuza (24 ianuarie 1859-11 februarie 1866) a înfiintat Statul Major General al Armatei, prin Înalt Ordin de Zi nr. 83, în cadrul caruia functiona Sectia a II-a. Aceasta reprezinta primul organ de informatii al armatei române si a fost încadrata cu sublocotenentul Gheorghe Slaniceanu si sublocotenentul Stefan Falcoianu, care vor deveni, ulterior, generali si ministri de razboi.
În continuare, dupa desfiintarea Statului Major General al Armatei (1865), activitatea culegerii de informatii militare s-a desfasurat în cadrul Directiei 1 din Ministerul de Razboi (1865-1867), Depozitului General de Razboi (1867 si 1870-1882), Statului Major General (1867-1870) si Marelui Stat Major (din 1882, an în care a fost înfiintat).
Vasile Lascar initiaza depolitizarea politiei
În timpul primului razboi mondial (1914-1918), activitatea informativa a fost practicata atât de Marele Cartier General (MCG), prin Biroul 2 Informatii din cadrul Sectiei I Operatii, cât si de Biroul 5 Informatii, subordonat Marelui Stat Major (MStM). Dupa încheierea razboiului, în urma reorganizarilor, MStM a avut în subordine Diviziunea a II-a, în cadrul careia functionau Sectia a V-a Informatii si Sectia a X-a Contrainformatii. În anul 1927, o noua restructurare a MStM a definitivat titulatura de Sectia a II-a pentru serviciul de informatii si contrainformatii al armatei române. Obiectivele Sectiei a II-a au fost: cunoasterea evolutiei fenomenului militar international, sesizarea tuturor pericolelor care pot afecta, într-o forma sau alta, independenta, suveranitatea si integritatea teritoriala a României, precum si analize care sa previna orice surprindere, indiferent din partea cui ar veni.
La data de 25 martie 1908, Monitorul Oficial a publicat, printre altele, Legea pentru desfiintarea directiunii administratiunii generale a personalului, contenciosului, politiei generale si statistice din Ministerul de Interne si înfiintarea a doua noi directiuni. Cele doua noi directiuni din Ministerul de Interne au fost Directiunea Administratiunii Generale a Personalului si Contenciosului, respectiv Directiunea Politiei si Sigurantei Generale (DPSG).
A doua directiune reprezenta o structurare mai eficienta, capabila sa identifice si sa anihileze pericolele la adresa ordinii publice si sigurantei statului, asa cum nu se întâmplase cu un an în urma, în timpul rascoalei taranesti din 1907. Pe de alta parte, actiunea s-a înscris în profesionalizarea personalului din Ministerul de Interne care, încet, dar sigur, trebuia scos de sub influentele politice, iar meseria de politist nu mai trebuia sa fie o sinecura (situatie nemeritata, obtinuta datorita protectiei si interventiilor). Aceasta reprezenta transpunerea practica a celui care initiase proiectul depolitizarii politiei, Vasile Lascar (ministru de interne liberal în perioadele 21 noiembrie 1896-31 martie 1897 si 22 noiembrie 1902-13 decembrie 1904), care nu s-a sfiit sa declare în fata Parlamentului: "Noi voim ca agentii de politie sa fie la ordinele legii, sa faca nu ceea ce le poruncim noi, ci ceea ce legea le ordona".
În acest sens, pentru conspirativitate si compartimentare au fost introduse, pentru prima data în România, munca sub acoperire (infiltrare), lucrul cu agenti acoperiti, si utilizarea numerelor pentru conspirarea agentilor. În fruntea DPSG au fost numiti Iancu Panaitescu, director si Stan N. Emanuel, subdirector, iar organizarea DPSG a cuprins, initial, doua diviziuni, împartite în birouri, si 10 brigazi. Prima diviziune avea în subordine doua birouri - al politiei generale si personalului, respectiv al sigurantei generale - si era condusa de I. M. Grigorescu. A doua diviziune cuprindea 4 birouri - informatii; controlul strainilor; politia de frontiera si gari; al presei si interpretilor - avându-l în frunte pe D. Manolescu-Sideri.
Începe scolirea cadrelor
Printre succesele remarcabile ale DPSG în planul muncii informative si contrainformative s-au numarat: obtinerea planului de mobilizare si actiune a armatei bulgare contra României (1915), infiltrarea unui agent acoperit (ca ziarist al unei tari straine) la Cartierul General al Armatei austro-ungare de la Teschen (1915-1917), sustragerea listei cu persoanele filogermane (spioni, agenti de influenta, propagandisti etc.) din valiza diplomatica a reprezentantului Imperiului german la Bucuresti (1916), obtinerea cifrului utilizat de Legatia Austro-Ungariei la Bucuresti (1916) si altele. Pe de alta parte, Iancu Panaitescu s-a preocupat de atragerea si formarea, inclusiv prin trimiterea la cursuri de specialitate în strainatate a unor cadre profesioniste, capabile sa-si desfasoare activitatea indiferent de fluctuatiile vietii politice. Printre cei formati la aceasta "scoala" s-au numarat Romulus Voinescu (seful Inspectoratului General al Politiilor 1908-1918, seful DPSG 1921-1927), Eugen Bianu (subdirector si director general al Politiei 1930-1944), Eugen Cristescu (seful Directiei Politiei de Siguranta 1927-1934, seful Directiei Politiei Administrative 1934-1940, director general al Serviciului Special de Informatii 1940-1944), Vintila Ionescu (seful Corpului Detectivilor 1931-1938, seful Serviciului Politiei Sociale si al Informatiilor din Prefectura Politiei Capitalei 1939-1944) si altii.
La sfârsitul primului razboi mondial, în organizarea Sectiei a II-a era prevazuta, printre altele, înfiintarea unei structuri denumite Serviciul Secret. Aceasta trebuia încadrata exclusiv cu civili si avea ca misiuni culegerea de informatii din exteriorul României, prin actiuni si mijloace acoperite. Abia în 1924 se va cristaliza aceasta institutie, când în fruntea ei va fi numit un personaj care s-a remarcat prin câteva succese notabile, în domeniul informativ, în timpul primului razboi mondial - Mihail Moruzov.
De numele acestuia se leaga înfiintarea, organizarea si succesele obtinute de Serviciul Secret de Informatii (din 1939, Serviciul Special de Informatii) în primii 16 ani de existenta. Organizarea Serviciului Secret de Informatii (SSI sau Serviciul "S") a cuprins doua sectii - Sectia I Informatii Externe (condusa personal de Mihail Moruzov) si Sectia a II-a Contrainformatii (condusa de Niki Stefanescu 1932-1937 si Florin Becescu 1937-1942) - si mai multe birouri tehnice si administrative. Regulamentul în baza caruia SSI îsi desfasura activitatea, aprobat la 20 aprilie 1934, prevedea urmatoarele obiective: "procurarea de informatii interne si externe cu caracter general pentru Ministerul Apararii Nationale, atât în timp de razboi, cât si în timp de pace". Decizia Ministeriala nr.2200/29 martie 1938 a reconfirmat misiunea acestui serviciu secret: "a procura informatii secrete cu caracter general si militar".
Sporeste organigrama
Consideram ca nu este lipsit de interes sa prezentam o scurta statistica în ceea ce priveste numarul de posturi din Serviciul "S". La începutul celui de-al doilea razboi mondial, schema de încadrare prevedea un numar de 36 posturi de ofiteri (un colonel, doi locotenenti-colonei, noua maiori si 24 de capitani) care acopereau întreg spectrul militar (stat-major, front, justitie, jandarmi, geniu, marina si aviatie) dar, practic, existau numai 22 de ofiteri. De asemenea, organigrama cuprindea si numarul de functionari civili, în numar de 306, care nu erau acoperite în totalitate.Este foarte adevarat ca numarul de locuri prevazute în bugetul SSI a crescut de la... 1 în 1928 (functia de sef al Serviciului) la 306 în anul 1940/1941, trecând prin diverse situatii si etape. Agenti principali au fost doar 6 - în 1929, 10 - în 1930, 13-14 în perioada 1931-1937, pentru a creste progresiv în ultimii 4 ani (1938-1941): 24, 44, 54, respectiv 61. La fel s-a petrecut si cu numarul de agenti speciali care de la 24- în 1929 a ajuns la 101- în 1941, dupa ce timp de un deceniu (1930-1940) a oscilat între 30 si 40. Totalul membrilor Serviciului "S" a fost de 32 în 1929, 45 în 1930 si 59 în 1931-1934, pentru a sari la 93 în 1935. Urmatoarea marire de personal va fi în anul bugetar 1936/1937, când s-a aprobat un numar de 109 posturi, apoi, anual, se va extinde progresiv la 171, 228, 262 si, în final, 306 de angajati la începutul conflagratiei mondiale.
Perioada interbelica
În perioada premergatoare celui de-al doilea razboi mondial transformarile politico-militare desfasurate în Europa si-au demonstrat efectele negative si asupra României. Printre cei vinovati de pierderile teritoriale din vara anului 1940 s-au aflat, pe lânga regele Carol al II-lea si politicienii care au condus destinele tarii, si sefii structurilor informative. Schimbarea regimului politic din România, survenita la începutul lunii septembrie 1940, a afectat si principalul serviciu de informatii al tarii.
Prin Decretul-Lege nr. 3083, Serviciul Special de Informatii s-a constituit pe lânga Presedintia Consiliului de Ministri fiind subordonat direct Conducatorului Statului, generalul Ion Antonescu. Prin Decretele-Lege nr. 3084 si 3813, emise în noiembrie 1940, au fost detaliate obiectivele Serviciului, atributiile persoanelor cu functii de conducere, sanctiunile si fondurile puse la dispozitie. Eugen Cristescu, sef al Directiei Politiei de Siguranta (1927-1934) si al Directiei Politiei Administrative (1934-1940), a fost numit în functia de director general al SSI. Organigrama SSI cuprindea Sectia I Informatii Externe, Sectia a II-a Contrainformatii si 4 birouri, însa cele mai mari transformari au avut loc la nivelul personalului. În perioada imediat urmatoare au fost adusi în SSI ofiteri capabili, care au lucrat în Sectia a II-a Informatii Externe si Contrainformatii si si-au dovedit profesionalismul în activitatea desfasurata. Printre acestia s-au numarat colonelul Ioan Lissievici, seful Sectiei I Informatii Externe (1941-1944), maiorul Traian Borcescu, seful Sectiei Contrainformatii (1941-1944), maiorul Alexandru Proca, seful Sectiei Contrasabotaj (1942-1944) si atii.
În privinta misiunilor pe care SSI le avea de îndeplinit, Sectia I Informatii Externe a avut sarcina de a culege, verifica si completa informatiile externe. În componenta sa intrau trei structuri: Frontul de Vest, cu 5 centre informative în tara, 6 rezidente în Ardealul cedat si 8 în strainatate, 10 retele informative în tara, 9 în Ardealul cedat si 14 în strainatate (în 6 tari); Frontul de Sud, cu rezidente în 22 de orase din 8 tari si retele informative în 17 localitati din 4 tari; Frontul de Est, cu 5 centre informative si 8 retele informative;
Sectia a II-a - Contrainformatii se ocupa cu culegerea, verificarea si completarea informatiilor interne, conform necesitatilor diferitelor departamente, precum si colaborarea cu celelalte departamente ale sigurantei nationale;
Sectia a III-a - Relatii externe efectua, în principal, schimbul de informatii cu serviciile similare germane si italiene. Sectia a IV-a - Contraspionaj era compusa din trei grupe: Contraspionaj, Filaj si Legatii. Sectia a V-a - Contrasabotaj si Sectia a VI-a - Filaj si cenzura corespondentei. În afara de acestea, SSI mai cuprindea alte 6 sectii auxiliare, care desfasurau alte activitati.
Dupa 1944 incep disponibilizarile
Dupa întoarcerea armelor si trecerea României de partea Natiunilor Unite, prin Decretul-Lege nr. 158 din 14 septembrie 1944, SSI a devenit Serviciul de Informatii al Ministerului de Razboi (pâna la 14 martie 1945). O data cu aceasta transformare, au fost desfiintate Frontul de Est, Sectia a III-a (Relatii externe), grupele si birourile care aveau ca obiectiv miscarea comunista. De asemenea, în scopul obtinerii de informatii în folosul trupelor române a fost constituit Esalonul Operativ, cu doua centre de informatii atasate pe lânga armatele române: Centrul 1 pe lânga Armata 1 si Centrul 2 pe lânga Armata 4. În aceasta perioada a avut loc si o masiva reducere de personal, circa 30% din efectiv fiind disponibilizat. În octombrie 1944 s-au emis "Instructiunile pentru organele informative ce lucreaza în folosul armatelor de operatiuni", putin mai târziu au aparut "Instructiunile speciale pentru functionarea Centrului Mixt" (româno-sovietic), iar la 7 noiembrie 1944 au fost aprobate "Instructiunile pentru colaborarea organelor exterioare ale Serviciului de Informatii cu armatele aliate".
Activitatea desfasurata de SSI în perioada 1945-1948 a fost marcata de reducerea succesiva a personalului, a implicarii unor cadre în diferite procese penale pentru activitatea depusa pe frontul de est, precum si a impunerii la conducerea institutiei a unor elemente mediocre, neprofesioniste si numite pe criterii politice. Încet, dar sigur, SSI a fost deturnat de la activitatile sale traditionale si a fost încadrat cu membri de partid, fosti ilegalisti, deveniti oameni de baza ai noului regim comunist. Lovitura de gratie a survenit la 30 august 1948 când, prin Decretul nr. 221 al Presedintelui Marii Adunari Nationale, s-a înfiintat Directia Generala a Securitatii Poporului (DGSP), la conducerea careia s-au perindat mai multe persoane, care ulterior aveau sa se dovedeasca fie agenti ai spionajului sovietic, fie cetateni straini impusi de Moscova. Agonia a mai durat 3 ani, pâna în 1951, când ceea ce a mai ramas din SSI a fost comasat în DGSP.
Munca de informatii externe s-a desfasurat fara întrerupere, chiar daca, uneori, cu alte obiective impuse de conducerea PCR, institutia responsabila schimbându-si frecvent denumirea si subordonarea: Departamentul A - 1951-1954; Directia I - 1954-1963; Directia Generala de Informatii Externe - 1963-1972; Departamentul de Informatii Externe - 1972-1978; Centrul de Informatii Externe - 1978-1989.
La conducerea acestei structuri s-au perindat, initial, alogeni (Serghei Nicolau, Vasile Vâlcu si Mihai Gavriliuc), iar ulterior s-a trecut la numirea unor ofiteri români (Nicolae Doicaru, Nicolae Plesita, Aristotel Stamatoiu). Alaturi de alte institutii ale statului, organele de informatii au sprijinit distantarea de Moscova si au pregatit, informativ, plecarea consilierilor sovietici si celebra declaratie din aprilie 1964 a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, prin care România si-a afirmat propriile puncte de vedere în raport cu URSS.
Ca în orice alt serviciu de informatii, succesele de marca au alternat cu esecurile sau defectarile rasunatoare. Asa cum bine se stie, date despre actiunile întreprinse de serviciile de spionaj nu se regasesc decât în doua cazuri: în memorialistica celor care au lucrat în domeniu (uneori transpuse beletristic) sau în cazul unor esecuri, care au scos la iveala, mai mult sau mai putin, organizarea si intentiile misiunii.
Dupa decembrie 1989, prima mentiune oficiala referitoare la o structura informativa externa a aparut în Decretul CFSN nr. 111 din 8 februarie 1990, când a fost reorganizat Centrul de Informatii Externe. Denumirea actuala a Serviciului de Informatii Externe (SIE) a aparut pentru prima oara în Legea nr. 39 din 13 decembrie 1990 privind înfiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Suprem de Aparare a Tarii. Directori ai SIE au fost Mihai Caraman (1990-1992), Ioan Talpes (1992-1997) si Catalin Harnagea (1997-2000). De la 12 februarie 2001 la conducerea institutiei s-a aflat dr. Gheorghe Fulga, până la 20 iulie 2006. A urmat Claudiu Săftoiu (04.10.2006 - 24.04.2007), Silviu Pedoiu director interimar al SIE (20.07 - 04.10.2006 şi 24.04.2007 – 08.12.2007). Începând de la 8 decembrie 2007, directorul SIE este Mihai- Răzvan. Activitatea si functionarea SIE au fost reglementate, în conformitate cu principiile democratice universal valabile, prin Legea nr. 1 din 6 ianuarie 1998.

Francmasoneria, securitatea şi regimul comunistActivitatea de represiune impotriva francmasoneriei a organelor Sigurantei si, ulterior, ale Securitatii, nu a fost declansata imediat dupa preluarea puterii de regimul comunist. Justificarea oficiala, data ulterior de Securitate, a acestei aparente indiferente fata de actiunile francmasoneriei este legata de revenirea, dupa 1944, in functia de Inspector General la Siguranta a lui Romulus Voinescu, el insusi francmason, care nu putea lua masuri impotriva fratilor sai si care, in momentul indepartarii sale din functie, ar fi sustras din arhiva Sigurantei toate dosarele si documentele privitoare la problema francmasoneriei. Materialul documentar sustras de acesta a fost redescoperit de organele Securitatii abia in 1951-1952, cand incepusera deja arestarile masive in randul masonilor. Consecinta acestei situatii a fost ca nu s-au luat niciun fel de masuri impotriva francmasoneriei mai multi ani dupa 1945, situatia ramanand neschimbata chiar si dupa arestarea membrilor organizatiei contrarevolutionare Miscarea Nationala de Rezistenta, cand s-a descoperit implicarea unor vechi masoni in sustinerea acesteia.


Arestarea conducerii francmasoneriei romane
Situatia nu a cunoscut o schimbare semnificativa, din acest punct de vedere, nici dupa infiintarea, in 1948, a Securitatii Poporului. Aceasta s-ar fi datorat faptului ca organele Securitatii au preluat aceasta problema fara a dispune de niciun informator - sau, cel putin, aceasta era justificarea oficiala in 1956. La aceste lipsuri mostenite de la structurile fostei Sigurante, se adauga atitudinea noilor cadre ale institutiei, care ar fi abordat problema cu superficialitate, lasandu-se influentati de conceptia gresita, mostenita de la Siguranta, potrivit careia masonii - oameni in varsta si neseriosi prin ritualul lor absurd - ar fi incetat singuri orice activitate.
Totul s-a schimbat incepand cu anul 1949, cand a fost retinut "grupul" Stanciulescu-Tomescu si cu arestarea, in 1951-1953, a intregii conduceri a francmasoneriei romane, in frunte cu Constantin Bellu. Cu aceasta ocazie a fost confiscata si o parte a arhivei lojilor din Romania si s-a reusit inspaimantarea tuturor francmasonilor din tara, ramasi inca in libertate, intr-o masura suficienta incat sa nu mai reia activitatile "masonice". Cu toate acestea, aflandu-se, din unele surse, ca unii din masonii ramasi liberi din Bucuresti si din provincie mai aveau inca intalniri ocazionale sau de prietenie, in cursul carora discuta si comenteaza evenimente politice interne si internationale, in favoarea tarilor capitaliste, Directia a III-a a Securitatii hotaraste, la 1 octombrie 1956, deschiderea unui dosar de evidenta in problema francmasoneriei, pentru luarea in evidenta a elementelor francmasonice mai principale [sic!] si a fi lucrate informativ in vederea stabilirii activitatii ce eventual o desfasoara.
Interesul scazut al Securitatii
Dosarul de evidenta in problema a fost mentinut deschis pana in anul 1975, desi sediul sau este mutat ulterior de la Directia a III-a (din 1967 - Directia I) la Securitatea Municipiului Bucuresti. in perioada 1960-1975, in urma activitatii organelor de Securitate in aceasta problema, au fost identificati si verificati peste 500 fosti francmasoni, obtinandu-se si informatii privind unele incercari din exterior de reluare a activitatii francmasonilor in R.S. Romania, existenta unor grupari restranse de asemenea elemente si preocupari izolate de a se restabili legaturi cu cercuri ale emigratiei reactionare din Occident si de a organiza ajutorul francmasonic in Romania.
Cu toate acestea, interesul Securitatii pentru aceasta problema continua sa se mentina scazut, motiv pentru care, in 1975, capitanul Petre Ionescu, din cadrul Securitatii Municipiului Bucuresti, propune si i se aproba inchiderea dosarului de problema privind elementele dusmanoase din randul fostei francmasonerii romane, aducand urmatoarele argumente :
Analizand situatia operativa din problema, se constata ca majoritatea elementelor au decedat, iar cele ramase in viata, datorita varstei inaintate, nu mai prezinta pericol potential.
In prezent, in evidentele noastre, se afla un numar de 3 elemente din aceasta categorie, fiind si fost condamnate pentru infractiuni contra securitatii statului, urmarirea lor continuandu-se in cadrul problemei 891 - fosti condamnati fara nuanta politica.
Mentionam, de asemenea, ca nici in cadrul Directiei I nu exista un asemenea dosar de problema.
Cu toate ca s-a efectuat cu aprobarea conducerii Securitatii, inchiderea dosarului de problema in 1975 a fost indelung criticata ulterior, cand s-a hotarat redeschiderea sa sub numele de cod "Oculta" :
Datorita desfiintarii acestei probleme de munca, in acest domeniu nu s-au mai intreprins masuri organizate de cunoastere si prevenire si, drept consecinta, nu se cunoaste situatia prezenta a fostilor francmasoni din tara si din strainatate, in special a celor care au fost condamnati pentru activitate ostila, precum si a descendentilor acestora [...] si nu a existat o preocupare temeinica pentru depistarea emisarilor francmasoneriei si a canalelor de legatura [...]. Ca urmare, aparatul de securitate, nefiind instruit si orientat cu privire la aceasta problema, nu cunoaste formele si metodele specifice ale actiunilor ostile desfasurate de francmasonerie si [...] nu este in masura sa sesizeze particularitatile activitatii de nuanta masonica a elementelor din baza de lucru suspecte sau sa identifice persoanele racolate de organizatie.
1981 - francmasoneria denigra regimul politic
Incepand cu anul 1981, francmasoneria redevine brusc o problema de mare importanta pe agenda Securitatii. Motivatiile acestei bruste schimbari de atitudine se refereau mai ales la activitatea francmasoneriei din exterior. Se citeaza, in acest sens, actiunile Supremului Consiliu pentru Romania, care denigra regimul politic din Romania si facea apel la redesteptarea lojilor francmasonice romanesti, vizitele in Romania ale unor masoni din strainatate, suspectati a fi in slujba unor servicii de spionaj occidentale, dintre care unii ar fi proferat diferite amenintari la adresa autoritatilor romane precum cea de a se folosi de relatiile lor masonice pentru a distruge turismul romanesc mentinerea legaturilor unor vechi membri ai lojilor din tara de exemplu: Panait Stanescu Bellu, Vasile Florescu, Alexandru Bilciurescu cu Marcel Schapira, aflat la Paris, intrarea in contact a unor intelectuali romani cu francmasoni din strainatate cu ocazia calatoriilor efectuate de acestia in Occident etc. Toate acestea nu par, insa, justificari suficient de credibile ale interesului acordat francmasoneriei din anul 1981. Supremul Consiliu pentru Romania se infiintase inca din 1969, legaturi ale intelectualilor romani cu persoane banuite de apartenenta la francmasonerie din Occident erau semnalate de multa vreme, dupa cum vizitele unor masoni straini in Romania se produsesera si anterior.
Cel mai probabil, toate acestea nu reprezinta decat justificari ulterioare ale unei hotarari luate din cu totul alte motive. in ceea ce priveste adevaratul motiv al reconsiderarii problemei francmasoneriei, documentele nu ofera date suplimentare, dar este de remarcat coincidenta acestei schimbari de atitudine a conducerii Securitatii cu scandalul lojei masonice italiene "Propaganda Due", care a izbucnit in 1981, afectand intreaga clasa politica din Italia si care a beneficiat de atentia mass-media din intreaga lume. in rapoartele Securitatii apar referiri la acest scandal, extrase din presa italiana, reproduceri ale declaratiilor unor oficiali italieni - precum cele ale lui Aldo Bozi, presedintele Partidului Liberal Italian, membru al Comisiei de ancheta a Parlamentului italian in cazul lojei "P2", care afirma ca, in Romania, s-ar gasi membri ai lojei amintite.
Este de remarcat, de asemenea, faptul ca prima unitate care arata un interes deosebit francmasoneriei dupa inchiderea dosarului de problema in 1975 este Centrul de Informatii Externe (U.M. 0544), care preia multe din informatiile presei occidentale referitoare la masonerie si cauta sa prezinte practicile lojei "P2" ca fiind generalizate in cadrul francmasoneriei. Toate acestea nu reprezinta, insa, decat o ipoteza, care nu este confirmata si nici infirmata de documentele studiate. Oricum, pentru conducerea Securitatii, mai important decat sa arate ca isi stabilea propria agenda in functie de speculatiile presei occidentale, era faptul ca astfel redescoperea un vechi "dusman", in seama caruia putea pune toate actiunile indreptate impotriva regimului pe care il apara ba chiar, cu putin efort, toate neajunsurile care apareau in diverse sectoare de activitate din Romania.
Redeschiderea dosarului de problema privind francmasoneria nu s-a produs, insa, din 1981. Aceasta s-a datorat, cel mai probabil, disputelor dintre diferitele unitati ale Securitatii cu privire la compartimentul care ar fi trebuit sa se ocupe de problema in cauza. La inceput, problema a cazut in sarcina U.M. 0544, dar, ulterior, ea a revenit compartimentelor care se ocupau de problemele interne (in special celor de informatii interne si contraspionaj), Directia I (Informatii Interne) propunand, in 1982, deschiderea dosarului de problema "Persoane care desfasoara activitate francmasonica" sub indrumarea angajatilor sai.2 Castig de cauza, in aceasta privinta, va avea insa Directia a III-a (Contraspionaj), care va aduce drept argument pentru acesta solutie, intre altele, faptul ca francmasoneria ar fi o organizatie cu caracter international, structurata pe principii si reguli de conspirativitate severe, similare activitatii serviciilor de spionaj. Initial, in martie 1983, dosarul de problema a fost deschis doar la Directia a III-a si la compartimentele corespondente din cadrul a 5 inspectorate judetene si la Securitatea Municipiului Bucuresti, urmand ca, in functie de rezultatul masurilor intreprinse, sa se deschida si la alte inspectorate din tara. Abia in iulie 1984 s-a hotarat deschiderea dosarului la toate inspectoratele judetene ale Securitatii din tara. Coordonarea activitatii pe tara era asigurata de Serviciul 7 din cadrul Directiei a III-a, laolalta cu celelalte probleme date in sarcina serviciului respectiv - radioamatori, filatelisti etc. Dosarul de problema avea numarul 1780 - "Prevenirea actiunilor organizatiei francmasonice"- cu numele de cod - "Oculta", iar de coordonarea actiunilor din cadrul acestuia raspundeau nemijlocit capitanul Odroiu Dumitru si colonelul Stefanescu Gh.3
Supravegherea celor cu nuanta francmasonica
Dupa stabilirea sediului problemei, s-a procedat la impartirea sarcinilor fiecarei unitati implicate in aceasta activitate, dar si a obiectivelor comune. Sarcinile comune tuturor unitatilor Securitatii in problema "Oculta" erau : lucrarea in mod calificat a persoanelor din tara suspectate de desfasurarea unei activitati francmasonice sau de intretinerea de legaturi cu organizatiile francmasonice din strainatate, pentru prevenirea si neutralizarea oricarei forme de activitate ostila pe aceasta linie"; intensificarea supravegherii cetatenilor straini care veneau in Romania, suspecti a fi emisari sau ca ar avea preocupari de nuanta francmasonica; controlarea informativa a cetatenilor straini aflati la studiu in Romania, in vederea depistarii eventualilor masoni existenti in randul acestora; identificarea si urmarirea informativa a persoanelor cu preocupari pe linia teosofiei, esoterismului, astrologiei si a altor tendinte filosofice oculte ; selectionarea surselor cu posibilitati pe langa elementele suspectate de activitate francmasonica, completarea retelei informative cu noi surse utile si reevaluarea fostilor informatori, in vederea selectionarii celor care puteau fi utilizati in continuare; asigurarea unei instruiri adecvate a cadrelor si a informatorilor implicati in problema. Pentru indeplinirea acestor sarcini, fiecare unitate centrala sau locala a Securitatii trebuia sa desemneze cate 1-2 ofiteri care raspundeau, dupa caz, in exclusivitate sau pe langa alte sarcini, de problema "Oculta".
Urmarirea informativa
Urmarirea informativa a persoanelor banuite de apartenenta la francmasonerie sau de intretinerea de legaturi cu diferiti membri ai lojilor masonice a constituit cea mai importanta activitate desfasurata de Securitate in problema "Oculta". Persoanele care intrau sub incidenta urmaririi informative in problema francmasoneriei trebuia sa se incadreze, teoretic, intr-una din categoriile stabilite de la bun inceput de conducerea Securitatii prin Programul de masuri pentru cunoasterea si contracararea actiunilor ostile tarii noastre preconizate de francmasomerie, intocmit cu prilejul deschiderii dosarului de problema "Oculta" :
In evidenta dosarului de problema vor fi incluse persoane :
a) Cunoscute ca au facut parte din francmasonerie inainte de anul 1948, cand aceasta a fost scoasa in afara legii;
b) Cu privire la care exista indicii sau informatii ca au fost racolate ulterior la activitati francmasonice;
c) Depistate ca au legaturi cu organizatii sau elemente francmasonice din exterior;
d) Semnalate ca sunt trimise in tara cu misiuni din partea organizatiilor francmasonice din exterior;
e) Straini cunoscuti ca fac parte din francmasonerie, care viziteaza R.S.Romania ori actioneaza din exterior impotriva tarii noastre;
f) in ale caror preocupari se regasesc simboluri, expresii ori idei francmasonice
g) Descendenti ai fostilor francmasoni care intretin legaturi cu straini, calatoresc in strainatate ori sunt cunoscuti ca desfasoara activitate ostila ;
h) Orice alte categorii de persoane in legatura cu care exista sau se obtin informatii cu esenta de activitate francmasonica .
Programul de masuri amintit mai sus stabilea o gama destul de larga de persoane asupra carora se putea incepe urmarirea informativa in problema francmasoneriei si permitea diverselor compartimente ale Securitatii raportarea obtinerii unor succese in activitatea desfasurata pe aceasta linie. Asta si datorita faptului ca desemnarea multora din categoriile de persoane ce puteau face obiectul urmaririi informative pe aceasta linie era suficient de vaga incat sa permita fiecarei unitati, locale sau centrale, a Securitatii sa anunte, in scurt timp, inregistrarea a macar 1 sau doi suspecti de activitate francmasonica. Lucrurile nu s-au petrecut insa intocmai conform planurilor.
Numarul suspectilor creste
Se poate consemna, intr-adevar, un progres rapid in privinta numarului persoanelor care constituiau baza de lucru in problema "Oculta". Astfel, la deschiderea dosarului de problema, in iulie 1984, erau identificati, in Romania, 22 de francmasoni in viata - 14 in Bucuresti, 4 in judetul Cluj si cate 2 in judetele Timis si Constanta - carora li se adaugau 50 de persoane suspectate de a fi fost racolate de francmasonerie in anii din urma, majoritatea acestora fiind din Bucuresti. Apoi, in decembrie 1984, in urma studierii materialului de arhiva detinut, sunt identificate 320 de persoane (romani si straini) care au facut sau fac parte din francmasonerie, sunt descendenti de francmasoni, intretin relatii cu persoane din strainatate ce fac parte din francmasonerie, au preocupari pe linia teozofiei, ezoterismului ori altor practici oculte. Dintre aceste persoane, 70 au fost incluse in baza de lucru, fiind subiectul propriu - zis al urmaririi - 22 cu dosar de urmarire informativa, iar 48 au fost puse sub supraveghere informativa. in iulie 1987, numarul persoanelor care intrasera sub urmarirea Securitatii ajunsese la 92- 77 romani si 15 straini, iar in 1988, pana la 103 persoane 92 romani si 11 straini dintre care 34 aveau dosar de urmarire informativa, 2 aveau mape de verificare, iar 67 se aflau sub supraveghere informativa.
Desi, in privinta numarului persoanelor urmarite, se constata un progres continuu al organelor de Securitate, nivelul de implicare al diverselor compartimente in activitatile legate de aceasta problema este departe de a fi egal. Astfel, la cateva luni dupa deschiderea dosarului de problema, in decembrie 1984, se putea remarca faptul ca, in timp ce unele structuri teritoriale si centrale ale Securitatii depuneau eforturi pentru identificarea persoanelor banuite de intretinerea de legaturi cu francmasoneria, 16 Securitati judetene nu au obtinut nici un fel de informatii, nu au luat in lucru niciun element si nu au nici o sursa in problema. Atentionarile venite din partea conducerii, prin care sefii acestor unitati teritoriale erau indemnati sa acorde o mai mare importanta problemei francmasoneriei au ramas, in general, fara efect, o dovada in acest sens fiind si faptul ca, 4 ani mai tarziu, in 1988, situatia ramasese aproape neschimbata, 12 unitati judetene neavand niciun element in atentie. Multe unitati nu trecusera nici la identificarea fostilor francmasoni, a descendentilor si a rudelor si cunostintelor acestora, iar in cazul in care se efectuase identificarea lor nu s-a trecut la luarea lor in lucru operativ pentru a cunoaste si documenta daca au preocupari masonice prezente.

Lipsa de rezultate in problema "Oculta"
Cauzele lipsei evidente de rezultate a unor unitati locale ale Securitatii in problema "Oculta" erau legate, mai ales, in opinia conducerii Directiei a III-a, de deficientele in organizarea unei retele informative adecvate, cadrele acestor unitati nereusind sa realizeze o selectionare a surselor care sa fie dirijate pe langa elemente suspecte de activitate francmasonica, impunandu-se o reevaluare a surselor mai vechi, folosite anterior in problema, pentru a se vedea in ce masura acestea puteau fi utilizate in continuare, precum si recrutarea de noi informatori in aceasta problema. insa principala cauza a lipsei de rezultate in problema "Oculta" inregistrata de unele unitati era legata de mentalitatea lucratorilor operativi din cadrul acestora, care nu acordau acestei probleme importanta necesara :
In anumite situatii, desi au fost identificate unele elemente care au facut parte din organizatii masonice, apreciindu-se cu usurinta ca sunt in varsta, bolnave ori ca nu ar prezenta pericol pentru securitatea statului, nu s-a trecut la selectionarea si luarea lor in lucru activ pentru a le cunoaste pozitia si preocuparile prezente, cu toate ca informatiile atesta faptul ca francmasonii, indiferent de varsta si starea sanatatii, mentin contacte intre ei si actioneaza pentru raspandirea ideilor masonice si recrutarea de noi membri.
Lipsa de interes a unor cadre ale Securitatii fata de problema francmasoneriei, precum si cantitatea redusa de informatii de o importanta reala obtinuta de la deschiderea dosarului de problema, starneste adesea nemultumirea conducerii organelor de represiune, dar nici exprimarea, in repetate randuri, a acestei nemultumiri, nu a fost de natura sa modifice situatia:
Stadiul general al activitatii in acest domeniu nu poate fi insa apreciat ca sastisfacator.[...]
Pornind de la imperativele deosebite ce au impus reactivizarea problemei, de la fondul de informatii ce necesita a fi clarificat, cele ce se raporteaza sunt doar niste aspecte mai mult formale de justificare cat de cat a unei activitati.
Daca cineva din conducerea Directiei a III-a are o alta parere, sa vina cu argumentele![...] Este nemultumitor si greu de calificat faptul ca nu s-a dat inca raspuns chestiunilor de fond vizate la deschiderea problemei.
Prevederile vagi ale Programului de masuri in problema "Oculta" ar fi permis punerea sub urmarire a unui numar mare de persoane, care nu aveau propriu-zis o legatura cu francmasoneria, dar manifestasera interes pentru activitatea acesteia sau pentru istoria ei ori pronuntasera cuvantul "francmasonerie" in prezenta unui informator al Securitatii. Cu toate acestea, unele inspectorate judetene ale Securitatii nu reusesc nici in aceste conditii sa raporteze identificarea unui suspect pe teritoriul judetului si, in consecinta, consemneaza urmarirea, pe linia problemei "Oculta", a unor pasionati de filatelie, radioamatori, a unor persoane care calatorisera in Statele Unite sau erau rude ale unor evazionisti etc.
NOTE
1. ACNSAS,fond Documentar Bucuresti, dosar 8795(10680), f. 33-34 - Lupta organelor Securitatii statului impotriva francmasoneriei - material de invatamant, ian. 1956. Aceasta convingere a ramas inradacinata in randul cadrelor Securitatii, aparent in ciuda tuturor eforturilor depuse de conducatorii acestora de a o modifica. Si in materialul mai sus citat se sublinia ca lucratorii operativi trebuie sa combata conceptiile dusmanoase ale unor informatori care credeau ca masonii nu ar fi decat niste persoane neserioase, patrunse de misticism, ale caror manifestari nu prezinta pentru statul nostru niciun pericol - vezi ibidem, f. 41.
2. Idem, dosar 8796,vol. 5 f. 165 - 166 - Nota din nov. 1982. Numele de cod al dosarului de problema astfel deschis urma sa fie "Simbolul"
3. Ibidem, vol. 1, f. 25 - Asta nu insemna ca problema directiei care trebuia sa coordoneze actiunile intreprinse in acest dosar a fost rezolvata definitiv. O dovada in acest sens o constituie si faptul ca, in septembrie 1985, generalul Iulian Vlad intreba: Directia a III-a cum s-a impus ca unitate centrala cu sediul de problema? - vezi ibidem, f. 70 - Nota din 16.09.1985 a generalului Iulian Vlad.
4. Termenul "urmarire informativa" este folosit impropriu aici. Prin el am vrut sa desemnez intreaga gama de operatiuni utilizate de Securitate in problema, adica supravegherea, verificarea si urmarirea informativa propriu-zisa.
5. Ibidem, f. 109 - Nota a gen. - colonel Iulian Vlad din 10.07.1987