SRI/SECURITATE

Dinu Zamfirescu: Am fost cumpărat de la Securitate cu 6.000 de dolari
Dinu Zamfirescu s-a întors în România în decembrie 1989 cu ...

Fostul ofiţer SRI prins la vânătoare de capre negre a primit interdicţie de părăsire a localităţii

Ce spune George Maior, şeful SRI, despre ameninţările teroriste la adresa României, “în lumina” atacurilor cu colete-capcană din întreaga Europă

Torturaţi şi ucişi de Securitate pentru că l-au vrut înapoi pe Mihai I

Cum acţiona Serviciul “D” din cadrul Securităţii
Serviciul “D” – Dezinformare. Acest fost serviciu al DSS (fosta Securitate) avea rolul de a lansa informaţii false în opinia publică. Acest serviciu era vital pentru orice Securitate din Europa răsăriteană deoarece: demoraliza ţinta vizată dezintegrându-i structura; discredita autoritatea adversarului; şi în final neutraliza oponentul.
Iniţial Serviciul “D” era cunoscut în cadrul DSS ca o “Arhivă Documentară” sediul acesteia fiind ascuns la etajul patru al clădirii izolate a Ministerului de Interne. Majoritatea ofiţerilor DSS credeau că serviciul avea doar trei ghişee pentru primirea cererilor de documentare de la diferite unităţi de spionaj. Serviciul beneficia însă de o cameră secretă în care realmente îşi desfăşura activitatea, scrie athenian-legacy.
Activitatea curentă a serviciului era supervizată zilnic de directorul adjunct al Serviciului, colonelul Valentin Leonte (numele real era Valentin Lipatti – fratele celebrului pianist român Dinu Lipatti ce trăia în Elveţia). Acesta era păstrat în funcţie datorită vorbirii fluente a francezei şi cunoaşterii bune a realităţilor occidentale. Cei doi fraţi proveneau dintr-o familie burgheză.
Unitatea era condusă de generalul Mihai Ilie (fost director adjunct a Directoratului de Contraspionaj al Securităţii, în trecut fiind implicat şi în fabricarea de dosare unor reprezentanţi ai Vaticanului, aceştia fiind acuzaţi că ar fi construit o reţea de spionaj în România. Ilie a mai activat ca spion la Londra şi Paris. Împreună cu agentul său Mihai Caraman reuşise două racolări spectaculoase la NATO. Zeci de mii de documente militare au luat calea Bucureştiului. Ilie reuşise să implanteze un “microfon” şi la UNESCO. (Ion Iacobescu în 1969 dezertează şi fuge în SUA).
Scopul Serviciului “D” era acela de a ascunde puterea reală informaţională şi militară, de a deforma dimensiunea operaţională pentru a deruta guvernele şi mass media occidentală. Serviciu fabrica şi documente false, uitate din greşeală pentru a crea României o auroră de independenţă în blocul răsăritean. Serviciul se ocupa şi cu colecţionarea de semnături false a celor mai mulţi şefi de state, premieri, ofiţeri ai altor servicii secrete, personalităţi din presă, corporaţii internaţionale şi chiar de la Vatican. Dintre cele mai celebre semnături ale vremii amintim pe cele ale lui Chirac sau a secretarului de stat SUA, Cyrus Vance.
Iată câteva cazuri de dezinformare produse de Serviciul “D” (exterior): Vizita cancelarului vest-german Helmut Schmidt la Bucureşti după ce se întorcea de la Cairo. Serviciul i-a infiltrat un dosar fals al BND – Bundesnachrichtendienst (serviciul secret RFG) ce era identic cu notele reale întocmite de BND; Alt caz a vizat rivalitatea franco-germană privind exportul de echipament metalurgic în România (coorporaţia franceză Schneider-Creusot – grupul industrial german compus din AEG, Siemens şi Schloemann A.G.). Servicul “D” a dezinformat cele două grupuri printr-un fals gambit: cele două grupuri au aflat de ofertele lor (false) şi au lăsat din preţuri…
La sfârşitul anilor `80 serviciul număra 20 de ofiţeri şi 2 subofiţeri comandantul unităţii fiind colonelul Dumitru Tatu.
Dintre acţiunile interne Serviciul “D” a fost responsabil cu răspândirea zvonului despre cruzimea represaliilor din noiembrie 1987 – Braşov, pentru a descuraja orice altă tentativă de revoltă sau răspândirea zvonului legat de “injectarea cu mercur” a portocalelor în condiţiile în care importul citricelor nu satisfăcea cererea pieţei.

Buncărul secret al fostei Securităţi din Caransebeş
Zona Banatului Montan a fost una deosebită în ceea ce priveşte rezistenţa ...

Securitatea l-a împuşcat, iar prietenul l-a decapitat

SRI sapă după comorile lui Attila Han


De şantierul arheologic de la Corneşti nimeni nu a avut habar pînă acum, deşi arheologii români ş... citeşte mai mult

38 de ani, rătăciţi în dosarele Securităţii




Ioan Gheorghe a plătit scump factura utopiei comuniste, care i-a furat aproape patru decenii din viaţă.

SRI apreciat de Raportul SUA privind combaterea terorismului

Un erou de război, executat de Securitate, a fost deshumat
Osemintele unui bărbat executat de Securitate, în august 1950, în localitatea Gâlgău, judeţul Sălaj, au fost deshumate pentru a fi mutate de urmaşi în cimitirul din localitate, acţiunea fiind făcută de Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (CICCR).
Operaţiunea a fost primul de acest fel din Sălaj şi a fost efectuată de o echipă specializată în acest sens, coordonată de către dr. Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj Napoca.
Arheologul Gheorghe Petrov, care, alături de CICCR, coordonează acţiunile de căutare şi deshumare a persoanelor ucise de Securitate, a declarat că acuzaţiile care i-au fost aduse sălăjeanului Aurel Ionac de către Securitate au fost că acesta a sprijinit o grupare de partizani care a încercat să treacă Munţii Ţibleşului.
"Osemintele lui Aurel Ionac, executat de Securitate în noaptea de 21 spre 22 august 1950, au fost deshumate marţi pentru a fi mutate spre odihna veşnică în cimitirul din localitate. Locul unde sălăjeanul a fost îngropat, din dispoziţiile Securităţii, a fost cunoscut de localnici şi de urmaşii defunctului, dar osemintele nu au putut fi dezgropate legal până acum, când cazul a fost rezolvat în urma cercetărilor efectuate de Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului din România", a spus Petrov.
Cercetările în acest caz au fost începute de CICCR, în urma sesizărilor pe care le-au făcut Szervaczius Elena şi Szervaczius Laszlo, fiica şi nepotul celui ucis.
Executat din gelozie
Motivul oficial pentru care securiştii l-au executat cu sânge rece cu un pistol mitralieră este acela ca Ionac ar fi făcut parte dintr-un grup de partizani refugiaţi în Munţii Ţibleşului, judeţul Maramureş.
În realitate, bărbatul a fost trădat de un aume Chindrean, bun prieten cu el, din răzbunare pentru faptul că Ionac se iubea cu soţia lui. Soţia lui Chindrean era o femeie frumoasă, telefonistă în Gâlgău, râvnită de mulţi bărbaţi. Din declaraţiile oamenilor, aceasta era iubită chiar şeful Securităţii din Dej, Nicolae Briceag, ceea ce l-a făcut pe ofiţerul de Securitate să îşi înlăture inamicul în dragoste. Din dispoziţia personală a acestuia, Ionac Aurel a fost ridicat de acasă în ziua de 21 august 1950, fiind executat în cursul nopţii, prin împuşcare, la marginea localităţii Gâlgău.
Se pare că crima a fost înfăptuită de către securistul Vieru Constantin, alături de care s-au aflat şi Dobondi Ludovic şi Tomşa Augustin. Crima a fost săvârşită cu premeditare, la ordin, fără să existe vreo sentinţă judecătorească de condamnare în privinţa victimei.
Cadavrul a fost îngropat în dimineaţa de 22 august, sau, după unele surse, în ziua următoare, de către trei localnici - Bobos Carol, Ioan Suian şi Alexandru Ionac (unchiul celui decedat - n.r.), care au fost luaţi cu forţa de acasă pentru «a îngropa nişte câini». Groapa de înhumare a fost făcută la câţiva metri de locul unde Ionac a fost împuşcat.
Osemintele deshumate după aproximativ patru ore de săpături arheologice au fost analizate de către un medic legist din cadrul Institutului de Medicină Legală Cluj, care a stabilit exact cauzele şi împrejurările în care s-a produs decesul şi apoi au fost redate familiei.
Criminalul, în libertate
Nicolae Briceag nu a răspuns penal pentru fapta de care se face vinovat şi că, deşi s-a făcut o anchetă în acest caz, în 1968-1969, sancţiunile au fost doar de formă şi au vizat înlăturarea lui Briceag de la şefia Serviciului Securităţii Poporului pentru fostul judeţ Someş.
Bobos Carol şi Ioan Suian au dat fiecare, în anul 1993, o declaraţie autentificată, la cererea soţiei victimei, în care relatează despre împrejurările în care a fost îngropat cadavrul lui Ionac. Certificatul de deces a fost eliberat abia în anul 1968, în urma unei cereri pe care soţia bărbatului a trimis-o Procuraturii Generale a RSR, care a aprobat înregistrarea decesului.
Acesta a fost consemnat în Registrul Stării Civile de la Primăria Gâlgău în data de 12 aprilie 1968, data morţii fiind 22 august 1950. Certificatul de deces a fost eliberat în 23 aprilie 1968 de Consiliul Popular al comunei Gâlgău.
Fiica lui Aurel Ionac, Szervaczius Elena, a declarat că, după ce tatăl ei a fost executat de Securitate, soţia lui nu a primit pensie timp de 18 ani, iar ea a fost supusă unor repetate persecuţii, în timpul anilor de facultate, de către securişti.
„Duşmanul poporului”, fost soldat medaliat în război
Aurel Ionac s-a născut în 26 ianuarie 1907 în localitatea Gâlgău şi a urmat şcoala primară de şapte clase în satul natal. La 1 februarie 1927 a intrat în armată ca voluntar pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu. În august 1928 a fost trimis la Şcoala de Subofiţeri de Infanterie de la Braşov şi înaintat la gradul de sergent major după absolvire.
Aurel Ionac a fost unul din românii decoraţi cu mai multe medalii şi ordine militare pentru faptele săvârşite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost inclus în Regimentul 34 Infanterie din Constanţa, cu stagii de participare în campania din URSS, dar şi în campaniile din Ardeal, Ungaria şi Cehoslovacia.

Nevestele securiştilor cumpărau cărţi interzise
Desfiinţarea instituţiilor constituţionale, care asigurau structura de rezistenţă a democraţiei româneşti, a fost făcută, nu întâmplător, de către comunişti, concomitent cu epurarea bibliotecilor publice. Satrapii roşii au inventariat şi au interzis nesfârşite liste cu autori şi titluri de cărţi, iar deţinerea acestora, chiar în biblioteci personale, ca să nu mai vorbim de colportarea lor, erau condamnate la ani grei de puşcărie.
În pofida numeroaselor pedepse dictate de către tribunalele militare, documentele din arhivele Securităţii ne dovedesc magnitudinea cu care a funcţionat sub dictatură mişcarea subterană, subversivă, de carte interzisă.
Probabil că abundenţa dosarelor de urmărire informativă, care stau la baza unor cărţi, a indus ideea că interesul Securităţii era limitat doar la vânătoarea punctuală de disidenţi. Desigur, fusese întotdeauna în capul listei de priorităţi, dar după un timp ea reinventase rolul tradiţional al serviciilor secrete, cel de culegere de informaţii.
Un astfel de document e „în legătură cu unele fenomene ce se produc în cadrul anticariatului din Bucureşti.“ Sursa maiorului M. Bojin face o analiză aplicată asupra „sistemului de achiziţionare a unor cărţi sau alte lucrări de la public“, unde „se fac simţite o serie întreagă de anomalii care prejudiciază foarte grav asupra comerţului legal cu cartea… În prezent, datorită acestor anomalii, funcţionează paralel două sute de anticariate, una legală, instituţionalizată, iar altele particulare, ilegale, clandestine, conduse de doi «bonzi» de notorietate publică: Radu Sterescu şi Leon Kalustian. (…) Ambii sunt foarte bine cunoscuţi în lumea scriitorilor în rândul cărora plasează, în special, cartea mai rară, pretinzând, în acelaşi timp, că aprovizionează cu carte pe unii factori cu munci de răspundere în aparatul de partid şi de stat, făcând chipurile o operă culturală“. (Atenţie: suntem în 1973, când multe se schimbaseră în România. Inclusiv în gusturile nomenclaturii comuniste; apăruseră de‑acum colecţionari nu doar de mobilă stil, dar şi de tablouri „de nume“ sau cărţi rare.)
Cine erau aceşti „bonzi“, ne‑o spune acelaşi informator: „… atât Sterescu, cât şi Kalustian sunt foşti condamnaţi politici eliberaţi în perioada 1964‑65. (…) au o întinsă reţea de oameni pe care îi angrenează în procurarea de cărţi, o vastă clientelă particulară, cât şi o serie întreagă de instituţii interesate în obţinerea de cărţi rare, cum sunt Muzeul de istorie al RSR, Muzeul literaturii române, Biblioteca Centrală de Stat etc.“.
Repet, suntem în 1973, şi chiar dacă începuse maoismul în stil dâmboviţean, instituţiile culturale care fuseseră revigorate în puţinii ani ai dezgheţului continuau să‑şi îmbogăţească fondurile, salvând astfel valori bibliografice rare!
Înscenare pentru Kalustian
Să ne întoarcem în fundul gropii din care România culturală încerca să iasă la suprafaţă. Nu ştiu dacă vă spune ceva numele maiorului Sorin Iulian, mie da, dar nu asta e problema. Tovarăşul se ocupa de „ilegaliştii din cultură“. În speţă, de Leon Kalustian.
La 28 noiembrie 1960, ofiţerul cu pricina primeşte raportul agentului „Ştefan Vasilescu“. Acesta fusese coleg cu Kalustian la „Curentul“ lui Pamfil Şeicaru, aşa că avea credit la cel care va fi urmărit de Securitate până la dispariţia din această lume, în ianuarie 1990. La vremea aceea, Kalustian fusese deja închis timp de cinci ani, fără să fie judecat, pentru că pusese în aplicare sloganul cu care, chipurile, venise la putere Partidul Comunist: citise şi dăduse mai departe. E adevărat, nu o carte propagandistică, să zicem „Istoria mincinoasă“ a lui Roller, ci cartea de memorii a lui Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini.
Acum, Kalustian era urmărit pentru difuzarea de cărţi interzise şi deţinere de lucrări originale ale lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic scrise în detenţie. Din obişnuita n.b. (probabil, nota bene – n.n.) de după nota informativă, aflăm că „agentul a mai fost dirijat către Kalustian pe considerentul că au lucrat împreună la «Curentul»“, dar „nu s‑au obţinut rezultatele scontate“.
Probabil că L. Kalustian devenise, după stagiul de puşcărie, mai prudent, îşi mai cenzurase pornirea de a răspunde curiozităţilor politice ale primului venit, drept pentru care maiorul şi agentul îi pun la cale o provocare: acesta din urmă „să ia legătura cu Kalustian şi să‑i propună o colaborare în domeniul cumpărării şi vânzării de cărţi vechi folosind împrejurarea că la el (la agent) se prezintă diferiţi oameni care au de vânzare sau vor să cumpere anumite cărţi vechi“.
Zis şi făcut. Informatorul îl caută acasă pe Kalustian, pe Strada Maria Rosetti, luni, 7 noiembrie 1960 (ce coincidenţă bizară cu Revoluţia bolşevică – n.n.) şi îl invită să‑i facă o vizită. După trei zile Kalustian îi trece pragul.
„Suntem ţara lui Nyusu“

Ce au discutat cei doi e de tot interesul chiar şi azi după jumătate de secol:
„Turnătorul: Mi s‑au oferit nişte cărţi foarte interesante pentru dumneata. Ştiu că te ocupi cu lucruri de anticariat. Dacă ţii să le ai, eu le pot reţine ca să ţi le dau. Să‑mi spui dacă te pot servi şi cu ce anume.
Kalustian (luând în mână câteva cărţi scrise în limbi străine aflate pe masă): Dragul meu, multe capodopere universale în limba lor originală nu au la noi nici un preţ. Goethe, Schiller, Rilke, Ibsen se găsesc prin anticariate la preţuri mici. Întreaga operă a lui Proust se poate cumpăra cu 80 de lei. Nu interesează.
Turnătorul: Şi cum explici asta?
Kalustian: Printr‑o scădere teribilă a cititorilor de limbi străine. În privinţa asta regimul actual a lichidat analfabetismul, gândind să câştige pe oameni la ideologie, dar s‑a păcălit îngrozitor, pentru că omul care a învăţat să citească nu vrea ideologie, ci vrea să citească numai cărţi de altădată. «Cămaşa lui Iisus», de Douglas, apoi cărţile engleze şi americane pe care le traduceau «negrii» lui Jurgea, adică pe Somerset Maugham şi pe alţii ca el. A
stea au mare preţ pe piaţă şi se găsesc greu. Nevestele ofiţerilor (sublinierea aparţine ofiţerului care a întocmit nota – n.n.) cărţile astea vor, şi cum anticariatele nu le pot vinde, le dirijează în spre talcioc, unde se vând scump.
Sunt facultăţi unde se învaţă şi limba latină, dar nu avem dicţionare latineşti. Dicţionarul lui Nădejde, care e cel mai bun, se vinde cu o sută de lei, dar e numai pentru cine poate plăti atât. Un filozof ca Bergson n‑are nici un curs… În schimb, dintre scritorii români de dinainte de război, se plăteşte fabulos, cu aproape o sută de lei, romanul «Nyusu» de D.I. Atanasiu… E de neînchipuit: «Nyusu», sentimental şi lacrimogen. Sau «Mocirla», sau «Bucureşti, oraşul prăbuşirilor», ambele de Octav Dessila… Ce cărţi ţi s‑au oferit?
Turnătorul: Unul avea «Le guide de la femme inteligente» de Bernard Shaw, apoi un cogeamite volum de economie socialistă fabianistă britanică. Cerea treizeci de lei.
Kalustian: Costă zece lei. Chiar şi mai puţin. Am şi eu un volum pe care ţi‑l pot oferi gratis, dacă vrei să‑l citeşti. Să ştii că dezinteresul pentru astfel de cărţi nu e numai la noi. Nici în Franţa nu mai au prestigiul de altădată.(...)
Turnătorul: După câte îmi spui trebuie c‑o duci greu cu anticariatul de carte.
Kalustian: «Nyusu»! Suntem ţara lui «Nyusu»! Asta se caută… Eu nu trăiesc din asta. Primesc de la o soră (profesoară emerită de română la Focşani – n.n.) două pachete pe lună şi la care mai adaug puţinul ce‑l mai pot ciocăni. Am obţinut prin Tudor Vianu permisiunea de a consulta cărţi într‑o mare bibliotecă şi în felul acesta mai pot citi cărţi bune“.
Poate că cititorul ar fi interesat să afle cum s‑a terminat provocarea pusă la cale de maior şi agentul său. Nebănuind că fostul său coleg de gazetă are surse oculte de subzistenţă, Kalustian, bunul samaritean pentru toţi cei care l‑au cunoscut, se oferă să „obţină de la vreo editură ceva de lucru“. „Legal sau la negru?“, nu pierde agentul ocazia să pună ceva în tolba pe care o va deşerta la întâlnirea sorocită cu ofiţerul său de legătură. „Absolut legal şi pe faţă, fiindcă toţi lucrează aşa!“, crede Kalustian că doar astfel îşi va linişti gazda…
„În fond, este un proces politic mascat“
Celălalt „bonz“ era Radu Sterescu. Sterescu avea şi el, ca şi Kalustian, un stagiu de cinci ani bătuţi pe muchie de puşcărie politică. Şi totuşi… Vineri, 20 octombrie 1967, aflăm din nota informativă a agentului „Jean Draga“, cu noaptea‑n cap, la ora 5 dimineaţa a venit la el I. Carabas, cunoscut şi el ca anticar clandestin. De data aceasta nu Securitatea, ci Miliţia economică descinsese la domiciliul său şi după ce‑i „sigilase toate cărţile, l‑a chemat la Direcţia Generală din Calea Victoriei pentru declaraţie. De asemenea lui Sterescu şi Kalustian. El spune că a fost văzut de mai multe ori intrând cu pachete (în garsoniera – n.n.) din str. Ştirbei Vodă, la Cantuniari, prietena lui Kalustian, pe care l‑a dus la diferite adrese. Crede că răul provine în mare parte şi din cauza lui Enescu, de la Anticariat, care a dat lista celor care vând frecvent.
La prânz l‑am văzut pe Sterescu, întors în timpul nopţii de la Sibiu. La auzul ştirii a avut un atac de angină pectorală, de care suferă de mult. A telefonat la toate cunoştinţele, mai ales la scriitorii tineri. I‑a scris şi (lui) Eugen Barbu rugându‑l să‑l ajute. În convorbirea cu care a avut‑o la telefon cu cei de la Miliţie el le‑a spus că de 20 de ani se încearcă asasinarea lui în rate, dar acum vor să‑l omoare de‑a binele. Se va apăra singur în proces şi va fi necruţător.
El a făcut servicii mari culturii româneşti, a servit pe mulţi în afara graniţelor şi acest proces nu va trece neobservat. În fond este un proces politic mascat. Radio «Europa liberă» şi America (probabil «Vocea…» ‑ n.n.) vor afla de cele întâmplate de la străinii care‑l cunosc. L‑a vizitat Kalustian, care a fost reţinut pentru declaraţii de la 7 dimineaţa până la 11 noaptea, Cardaş, care a fost chemat şi el pentru interogator, dar nu i s‑a sigilat nimic.
Sterescu s‑a plâns că are multe datorii pe care acum nu le va putea plăti. I‑a telefonat lui Enescu, de la Anticariat. Îl crede vinovat, în mare parte, şi nesincer fiindcă nu i‑a prevenit, pentru a‑şi acoperi propriile lui afaceri. Dar Sterescu a mărturisit (cui? lui Enescu sau informatorului? – n.n.) că nu‑l va cruţa, de data aceasta ca acum 7 ani“.
Ceva, ceva se schimbase între timp în cauza „anticarilor clandestini“. Aparent, urmărirea acestora interesa Miliţia, ca infracţiune economică, şi nu Securitatea care‑i urmărea pe cei care, chipurile, atentează la existenta orânduire de stat.
Două apostile care însoţesc nota informativă înlătură însă presupusa absenţă a funcţiei de poliţie politică a Securităţii. Una aparţine ofiţerului de caz, lt. maj. Ionescu Petre, prin care aflăm că atât Sterescu, cât şi Kalustian au fost condamnaţi şi sunt urmăriţi prin „acţiune informativă“ la biroul 113 din Direcţia Securităţii oraşului Bucureşti. Şi printr‑o a doua notă aparţinând unui ofiţer cu grad mai mare i se cere subalternului să ţină legătura mai îndeaproape cu organele de Miliţie „şi dacă Sterescu va fi reţinut să intervenim cu cea ce avem noi din urmărirea lui. Putem astfel pune capăt acţiunii lui duşmănoase.“
Marii scriitori îşi procurau cărţi interzise

Să ne întoarcem la 1960, atunci când împotriva celor doi „bonzi“ ai anticarilor clandestini, Radu Sterescu şi Leon Kalustian, avea să înceapă hăituirea. Ne vom folosi de piesele aflate în dosarul de urmărire a lui Leon Kalustian. Aşa cum spuneam, acesta fusese arestat şi ţinut cinci ani în captivitate, fără să fie judecat, între 5 mai 1951 şi 16 mai 1956.
Într‑un raport al colonelului de Securitate N. Budişteanu, şeful Direcţiei M.A.I. cabinetul II (prefigurând, probabil, cabinetul viitoarei primei doamne/tovarăşe a României), se dă startul supravegherii operative a numitului Kalustian Leon pe timp de 15 zile. Adică filaj, interceptarea telefoanelor şi a corespondenţei.
Era faza finală a unui proces informativ început la 5 iunie 1959, când „s‑a deschis acţiune de verificare în vederea clarificării şi documentării activităţii duşmănoase a numitului Kalustian Leon, fost ziarist, în prezent anticar clandestin, care a difuzat în rândurile scriitorilor lucrări literare reacţionare şi deţine unele versuri scrise de Nichifor Crainic în timpul detenţiei“.
Nu era vorba, deci, de comerţ clandestin, ci de „uneltire împotriva ordinii de stat“; cartea subversivă era tratată ca o conspiraţie armată îndreptată împotriva tancurilor sovietice pe care se cocoţaseră, la conducerea României, bastarzii lui Stalin! Iar beneficiarii colportării clandestine de carte deveneau în imaginaţia securiştilor, populată de fantasmele luptei de clasă, complotişti dirijaţi de anticarii clandestini. Mai ales scriitorii şi cărturarii.
În notele informative strânse în dosarul lui L.K., printre numele vehiculate frecvent din rândul celor care procurau cărţi interzise vom întâlni nume pres­ti­gioase din cultura românească: Mihai Şora, Mihu Dragomir, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Ion Dodu Bălan, Aurel Martin, sau fiul lui Vasile Voiculescu. Chiar şi cei din „fabrica de literaţi“, moşită pe Kiseleff de către regim, citeau noaptea, pe sub plapumă, cărţile procurate pe această cale! (În treacăt fie zis, o formă de rezistenţă prin cultură luată şi ea la băşcălie azi de orfanii lui Stalin!)
Ce li se oferă agenţilor spre cumpărare

Dintr‑o „notă de stadiu“ premergătoare supravegherii pas cu pas aflăm mai multe despre ce făcea şi, mai ales, ce gândea L. Kalustian. Căci şi gândurile erau puse sub supraveghere! După o puşcărie făcută, parcă, drept „recompensă“ pentru activitatea sa jurnalistică de stânga şi, uneori, prea de stânga, cum a fost apărarea comuniştilor aduşi în boxa acuzaţilor în anii ’30, Kalustian devenise foarte rezervat „ducând o viaţă foarte retrasă şi chiar cei care‑l cunosc bine nu reuşesc să poarte cu el o discuţie cu caracter politic“.
Astfel se plânge unul dintre hăitaşii lui Kalustian trimişi de ofiţerii de legătură să‑l tragă de limbă. Şi nu erau puţini cei care‑l „încadraseră“: „Filipescu“, „Barbu Mihăilescu“, „David“, şi, ultimul pe listă, „candidatul (la turnătorie – n.n.) R. S.“. Cu toate acestea, la capitolul „delict de opinie“, recolta era săracă. La capitolul infracţional, cel al colportării de cărţi, recolta securistă e însă foarte bogată:
„Agentul «Filipescu» ne precizează că i s‑au oferit spre cumpărare cărţile lui Aron Cotruş, Horia Niţulescu (aflat în puşcărie în acel timp – n.n.), Nichifor Crainic, şi l‑a întrebat dacă nu doreşte cărţi de Radu Gyr. Cu privire la manuscrisul cu versuri inedite al lui Nichifor Crainic (compuse în puşcărie, după cum menţionează alte documente şi scoase «afară» pe căi neprecizate – n.n.), deşi L.K. i‑a promis în repetate rânduri agentului «Filipescu» că i‑l va aduce să‑l citească nici până‑n prezent n‑a făcut acest lucru justificând sub diverse forme acest fapt“.

Năvodul aruncat nu prinde peşti prea mari

Probabil că faţă de securiştii care dictaseră condamnarea sa în 1951, fără să fie judecat, cei din 1960 suferiseră o modificare în raportul lor cu Justiţia. Iată că dosarul menit să‑l condamne cuprinde şi o umbră de scrupul de genul „menţionăm că supravegherea operativă (a lui L. Kalustian – n.n.) n‑a decurs în condiţii bune, încă din primele rapoarte de supraveghere constatându‑se că obiectivul se controlează foarte atent, uneori având chiar o comportare stranie, mergând până într‑un anumit loc şi întorcându‑se imediat fără a realiza ceva“.
Şi, totuşi, în final: „Consider că până la sfârşitul anului, realizându‑se măsurile de documentare a acţiunii, prevăzute în planul alăturat, se poate lichida acţiunea prin arestarea obiectivului“.
Pentru a grăbi priponirea „omului cu cartea“, Securitatea apelează la întregul său arsenal de presiuni. Din puşcărie, unde se află din vara anului 1959, e scos la anchetă şi Radu Sterescu, după „agentul deţinut Popescu Gh.“ şi, aşa cum aminteam, Iordache Nicolae (Vladimir Streinu – n.n.), pentru a‑l înfunda pe Kalustian.
Degeaba! Aceştia neagă să fi avut relaţii apropiate cu Leon Kalustian; cărţile pe care acesta le vinde – spune Sterescu – provin din vasta sa bibliotecă. (Adevărul era altul şi Sterescu nu putea să nu ştie: vasta bibliotecă a lui Kalustian, unde, într‑adevăr, se găsiseră cărţi rare chiar şi în Franţa, cum era celebra colecţie „Pleyade“, fusese deja confiscată la prima arestare – n.n.).
Una peste alta, năvodul aruncat de Securitate nu prinde peşti prea mari. Chiar dacă în cursul lunii august Kalustian vorbea unui informator despre faptul că dr. Vasile Voiculescu a murit în închisoare, arestat pe nedrept. Un altul informează că Leon Kalustian ar avea de la familia doctorului „versuri şi proză inedite, valoroase în aşa măsură încât pot fi oricând distinse cu Premiul Nobel. Securitatea ştia şi titlul: „Poveşti biblice“.
Ocnaş sau turnător

Un document din acest dosar dedicat arestării uneia dintre minţile cele mai lucide pe care le‑am cunoscut, cea a lui Leon Kalustian, pare rupt dintr‑o cronică uzinală, veritabilă fabrică de produs victime: „Întrucât la data de 5 XII 1959, a expirat perioada de 6 luni, cât este limita în vederea clarificării şi verificării unui element urmărit prin dosar de verificare şi nu am reuşit să documentăm activitatea lui Leon Kalustian de difuzor de materiale cu caracter duşmănos, propunem a se aproba prelungirea verificării cu încă trei luni, urmând ca în acest timp să planificăm acţiunea şi să propunem arestarea sau, în caz că se dovedeşte a fi util ca agent, să propunem recrutarea lui. Are multe relaţii în rândul oamenilor de litere şi din caracterizarea făcută de agentul «David» rezultă că are aptitudini pentru munca informativă şi relaţii, fiind, în acelaşi timp, un element cult, inteligent şi dotat cu un rafinament deosebit“.
Ocnaş sau turnător, asta era alternativa propusă de acest dosar. În prima variantă îl aştepta moartea civilă, în a doua, care părea mai blândă, sinuciderea morală. A ales să‑şi salveze sufletul. Securitatea, în faţa refuzului lui Kalustian de a colabora, va trece la arestarea lui la 30 decembrie 1960.
Cu acelaşi refuz va trata omul cu cartea, câteva luni înainte ca despre decretul de amnistiere din 1964 să se şoptească măcar, când „Întreprinderea“ l‑a momit cu preţul de a fi liber. A refuzat din nou. Nu degeaba autorităţile prigoniseră adevărul cărţilor din satrapia comunistă.

Creatorii Imnului crizei - KK-Maka, interogaţi de SRI
de RL ONLINE | 10:44
Poliţia şi SRI-ul au verificat membrii echipei Serviciului de Comedie în timpul ...

Ofiţerii SRI zboară în ţările calde

European Voice: Ungaria spionează România şi Slovacia



Serviciul român de Informaţii Externe (SIE) este la curent cu ce se întâmplă în Moldova şi întreţine relaţii bune cu Serbia, în timp ce Ungaria, îngrijorată de etnicii maghiari din străinătate, spionează România şi Slovacia, deşi teoretic n-ar avea voie să o facă, fiind membre NATO, scrie European Voice, transmite NewsIn. În contextul scandalului recent de spionaj dintre SUA şi Rusia, ziarul de la Bruxelles publică articolul intitulat "Adevăraţii spioni îşi fac griji despre cheltuieli, nu în legătură cu spionajul". Deşi apare fără semnătură, publicaţia menţionează că autorul este corespondentul The Economist pentru Europa Centrală şi de Est.

"Ghidul spionilor din Europa Centrală"

Acesta precizează că articolul se vrea "un ghid despre spionii din Europa Centrală şi potenţiala lor interferenţă competitivă - totul bazat, desigur, pe presupoziţii şi bârfe". Autorul, care a locuit la Berlin în timpul Războiului Rece, apoi în statele baltice, Viena, din nou Berlin şi Moscova, admite că are mai degrabă prejudecăţi despre spioni şi arta spionajului, dar spune că această activitate nu este decât rareori spectaculoasă - imaginea cu care au obişnuit cărţile şi filmele din domeniu -, mai degrabă având similitudini cu birocraţia din sectorul public, pentru că spionii lucrează îndeobşte cu material care este deja de domeniu public. În concluzie, autorul îşi permite să alcătuiască o hartă a spionajului în regiune, precizând că pleacă de la presupuneri, zvonuri, şi nu de la informaţii secrete. El îşi propune să alcătuiască o "listă a dorinţelor" spionilor din regiune, prezentând ţintele potenţiale, logice, ale acestei activităţi.
Astfel, serviciile Poloniei, AW, vor să ştie în primul rând ce se întâmplă în Belarus, Kaliningrad şi Ucraina. Îşi fac griji (aşa cum îşi fac griji şi colegii lor din serviciile militare de informaţii) despre comanda şi controlul forţelor ruse de acolo, în special al celor cu acces la arme nucleare (principalele griji sunt legate însă mai degrabă de un accident sau de vânzarea unor astfel de materiale decât de declanşarea unui război, precizează autorul). Alte probleme pentru spionajul polonez includ procesul de luare a deciziilor şi ceea ce ţine de succesiune în Ucraina şi Belarus.
Spionajul extern ceh a excelat în timpul Războiului Rece şi încarnarea lui modernă, ÚZSI, păstrează această caracteristică de competitivitate în ţările arabe, aşa cum face, de altfel, şi Polonia, ceea ce ajută la eforturile globale antiterorism. Spionii cehi supraveghează atent gangsterii ruşi şi banii murdari. Nu şi-au actualizat site-ul în engleză de câţiva ani - o inteligentă cacealma, fără îndoială, comentează autorul.
Serviciile ungare MKIH sunt îngrijorate de vecini, în special dacă nu îi tratează cum trebuie pe etnicii maghiari. Nu este un sentiment, este o practică. Ultimul lucru pe care şi l-ar dori Ungaria este să fie implicată într-un conflict etnic la frontiere. Teoretic, Ungaria nu ar trebui să spioneze România şi Slovacia, ambele ţări membre NATO. Dar o face. Şi Serbia a făcut obiectul unei atente monitorizări, scrie European Voice. Teabeamet, serviciile estone, SAB din Letonia şi VSD-ul Lituaniei se concentrează pe cooperarea discretă cu ţările din NATO şi alţi aliaţi. Contraspionajul lituanian a ajutat serviciul de securitate britanic să prindă câţiva presupuşi terorişti republicani irlandezi. Unul dintre ei este judecat în prezent la Vilnius.

SIE este foarte informat despre Moldova şi are legături bune cu Serbia
SIE din România este locul unde poţi merge ca să afli despre Moldova şi are legături bune cu Serbia, scrie European Voice. Serviciile bulgare NRS sunt bune în privinţa Balcanilor de Vest.
Slovenia şi Croaţia obişnuiesc să se spioneze reciproc, dar fără îndoială vor înceta odată ce ambele vor fi în UE, scrie autorul, care are totuşi o atitudine circumspectă atunci când face această afirmaşie.
Serviciul SBU al Ucrainei a trecut recent printr-o perioadă grea. De obicei era într-o competiţie acerbă cu FSB-ul şi SVR-ul din Rusia, dar acum agenţii ucraineni au sentimentul lipsei sprijinului politic.
A depune eforturi serioase pentru a afla secretele altor ţări este costisitor, înseamnă o muncă dificială şi adesea se dovedeşte a nu fi necesar. Aceasta nu înseamnă că spionii stau degeaba: pot fi îngrozitor de ocupaţi cu alte lucruri, cum ar fi să-şi facă griji pentru pensii, promovări, cheltuieli şi în unele cazuri despre afacerile lor comerciale, conchide autorul articolul din European Voice.

A doua viata a Securitatii






Securitatea a fost o institutie ilegala, ilegitima si criminala de la inceputul si pana la sfarsitul ei. Partidul a fost creierul sistemului represiv, iar Securitatea instrumentul care a pus in practica deciziile politice. Infiintata la mijlocul anului 1948, Securitatea si trupele sale speciale, ajutate de militie, a reprezentat principalul instrument al represiunii comuniste impotriva poporului roman. Securitatea a fost "bratul inarmat al partidului", menirea ei fiind aceea de a impune, prin teroare, dictatura comunista. Puterea Securitatii era fara limite. Avand in vedere scopurile sale, este o aberatie sa se aprecieze ca au existat "securisti buni" alaturi de cei rai. Toate cuvintele de mai inainte sunt citate ca atare din Raportul Comisiei prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste si din discursul presedintelui Traian Basescu de prezentare a raportului in Parlamentul Romaniei. ...

Citeste tot articolul

SRI pregăteşte spionii Marii Britanii


SRI, serviciul de informaţii al unei foste ţări comuniste, aflată în declin economic şi cu un buget mic, comparativ cu omoloagele sale din ţările occidentale, poate fi mai bun, din punct de vedere al factorului uman, decât serviciul de spionaj al Marii Britanii? Teoretic, nu.

Ucis pentru că iubea aceeaşi femeie ca şeful Securităţii


18:47Aurel Ionac, plutonier-major în rezervă, a fost împuşcat în 1950 la ordinul şefului Securităţii din Dej, Nicolae Briceag, sub pretextul că ar fi luptat împotriva comunismului. Subofiţerul era îndră-gostit de o telefonistă, la fel ca şi Briceag. Femeia era căsătorită, iar soţul ei l-a denunţat pe Ionac că ar fi partizan. Briceag a profitat şi a dat ordin să fie ucis.

Avocatul căruia Securitatea i-a luat prietenii (VIDEO)


10:11La 82 de ani, avocatul Constantin Rotaru se mai luptă cu securitatea comunistă. Ce-i drept ,au dispărut filajele, rapoartele, notele informative. Acestea au fost înlocuite însă cu suspiciune şi neîncredere. „Mi-a fost otrăvită încrederea în prieteni", spune amar Constantin Rotaru.

Oprea: Peste 10.000 de persoane, executate de Securitate fara judecata

SRI a supravegheat pe teritoriul României un lider al-Qaida

Urmărit 40 de ani de Securitate


20:31Urmaşii fostului deţinut politic Nicolae Stroescu au câştigat în instanţă 300.000 de euro pentru suferinţele disidentului.