SRI/SECURITATE

Caderea cancelarului Willy Brandt a spulberat reteaua DIE din Germania
http://www.gardianul.ro/2007/11/12/arhivele_gardianul-c57/caderea_cancelarului_willy_brandt_a_spulberat_reteaua_die_din_germania-s104409.html
Demisia din 1974 a cancelarului vest-german Willy Brandt, din cauza unui colaborator apropiat, descoperit ca furnizeaza informatii serviciilor secrete est-germane, a bulversat si spionajul românesc. Atunci exista în Germania Federala o vasta retea româneasca a Directiei de Informatii Externe (DIE). Investigatiile contraspionajului de la Bonn cu privire la racolarea de catre serviciile secrete est-germane a unor persoane importante din politica vest-germana puteau sa strice si socotelile Bucurestiului. Reteaua DIE, cu punctul de comanda la Köln, s-a dezvoltat la începutul anilor ‘70 datorita schimburilor economice dintre cele doua tari, dar si a emigrarii în masa din România a sasilor si svabilor. Procurarea de tehnologie de ultima ora a fost prioritatea spionilor de la Köln, însa si faptul ca postul de radio Europa Libera, care dadea atâtea dureri de cap conducerii de la acea vreme a României, emitea tot din Germania Federala, a fost un alt argument puternic pentru crearea în aceasta tara, unei puternice rezidente.

A doua zi dupa caderea lui Willy Brandt, conducerea spionaju






lui de la Bucuresti, în special generalul Ion Mihai Pacepa, a cerut subordonatilor atât numele de cod, cât si identitatea agentilor din Germania. Era un gest aproape fara precedent, însa nu este singurul mister din istoria spionajului românesc. Ce a facut Pacepa cu lista e greu de spus, însa, dupa parerea multora, acela a fost momentul deconspirarii celei mai vaste retele DIE.

Generalul Constantin, staroste peste 30 de spioni
Reteaua spionajului românesc din Germania Federala era dirijata de la Köln de catre generalul Stefan Constantin. Între 1974 si 1978, seful rezidentei a coordonat nu mai putin de 30 de ofiteri.

Din datele de care dispunem reiese ca Stefan Constantin avea si o retea de informatori germani bine pusa la punct. Multi dintre acestia erau legionari emigrati din România în RF a Germaniei în timpul sau dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. ORESTE, VIGU, MARIN, SCHMIDT, MARIUS, LEUL i-au furnizat ani de zile informatii mai mult sau mai putin pretioase generalului Stefan Constantin. Un alt spion român, prezent la Köln înca din 1972, se numea Gheorghe Magureanu si avea gradul de colonel. Ani buni, el a reusit sa procure documente din domeniul constructiilor de masini, metalurgiei, siderurgiei, care au ajuns la Bucuresti pe diferite cai.

O alta piesa importanta a retelei germane era locotenent-colonelul Ion Istrate, specializat în probleme politice.

Maiorul Nanu, arestat pentru furt de patente
Gheorghe Rosu era un alt ofiter experimentat din rezidenta de la Köln. Fusese scolit în ale spionajului în Uniunea Sovietica si lucra sub acoperirea de consilier al Ministerului Afacerilor Externe din 1974. Existau si agenti cu probleme.

Dupa ce a spionat sase ani în Germania Federala, mai precis din 1969 pâna în 1975, maiorul Ion Nanu a fost arestat la cererea serviciilor secrete vest-germane si încarcerat timp de trei saptamâni, sub acuzatia de spionaj. În acea perioada, o publicatie româneasca din Israel sustinea ca spionul, acoperit ca reprezentant al Ministerului Industriei Chimice, reusise sa fotografieze peste 2.000 de patente. Asupra cifrei exista mai multe rezerve, însa e limpede ca Nanu fura tehnologie.

Maiorul a fost arestat dupa întâlnirea cu un functionar de la Oficiul de standarde si brevete la intrarea pe o autostrada care ducea la Stuttgart. Cele mai dure întrebari ale anchetatorilor au fost legate de încercarile spionului de-a procura formulele unor coloranti. Aceasta informatie nu era cunoscuta decât de Alexandru Braha, angajat al concernului BASF din Ludwingshafen, o legatura din Germania a maiorului Nanu.

Tarom oferea o acoperire de cea mai buna calitate
Lista cu ofiterii retelei din Germania e lunga. Unii dintre ei erau acoperiti ca soferi, cum ar fi cazul maiorului Sebastian Barbu, alias ARON C~LINESCU. Maiorul Ion Mitu, alias ION DUMITRU, era acoperit ca reprezentant al companiei Tarom la Frankfurt pe Main, ca si maiorul Dorel Baloiu, pe care nemtii îl cunosteau sub numele de DAN BARBU. În vara anului 1976, Baloiu a intrat în atentia contraspionajului vest-german, motiv pentru care a fost transferat în Danemarca, iar locul sau a fost ocupat de maiorul Gheorghe Mincu.

Maiorul Ion Denuta, specializat în chestiuni economice, a lucrat în Germania timp de 9 ani. A fost unul dintre cei implicati în operatiunea ARIPA (achizitionarea unui tip de avion mediu-curier Fokker). În toata aceasta armata de spioni coordonati de la Köln erau si personaje ciudate.

De pilda, maiorul Gheorghe Cursaru. Despre cel din urma, Stefan Constantin, seful rezidentei din Köln, spunea ca e un tip cu mari deficiente de exprimare si chiar greu de cap. Cum un asemenea personaj putea fi agent secret este o întrebare la care chiar nu putem da un raspuns. Si comportamentul colonelului Sebastian Cremenescu a fost ciudat, ca sa ne exprimam elegant. În 1977 a fost retinut în tara de catre sefii sai, dupa ce însotise o delegatie vest-germana la Bucuresti, pentru ca pur si simplu se deconspirase.

Spionul din Paris avea probleme cu birocratia
Care au fost cu adevarat succesele retelei germane e totusi greu de spus. La asemenea documente nu exista acces. Multi dintre cei care au studiat cu diferite ocazii arhivele secrete si cred ca Pacepa furnizase germanilor lista cu agentii români înca din 1974 vorbesc despre o mare dezamagire a serviciilor secrete vest-germane imediat dupa fuga lui Pacepa. Asta pentru ca, dupa retragerile în masa ale spionilor coordonati de la Köln, nemtii trebuiau sa reia munca contrainformativa de la zero. Noii veniti care-i înlocuiau pe cei retrasi din retea trebuiau identificati, iar asta nu era chiar floare la ureche.

În alta ordine de idei, sefii cei mari de la Bucuresti erau uneori obtuzi si încremeniti în sabloane, încât munca agentilor plasati în Occident devenea un calvar. Povestea unui spion care a actionat o lunga perioada la Paris, asupra careia o sa revenim pe larg într-un alt episod, este elocventa. Asadar, la mijlocul anilor ’70, repectivul agent reusise sa puna mâna pe mai multe cartele folosite în acea perioada la programarea calculatoarelor. Trebuie precizat ca atunci un calculator era cât un sifonier, daca nu si mai mare. Dar sa revenim.

Agentul din Franta primise de la o legatura de-a sa un sac de documente. Erau sute de cartele ale unor programe, însa nu de ultima generatie. În Occident, lucrurile evoluau cu mult mai repede decât în tarile socialiste. Cel care lucra pentru spionul român, un francez, era dispus sa-i livreze marfa pe care o tinea în portbagajul masinii, dar instructiunile Bucurestiului erau clare. Totul trebuie sa parvina curierului inregistrat pe pelicula. Asa ca francezul a fost nevoit sa fotografieze cartelele, bucata cu bucata, o noapte întreaga. A doua zi, omul a predat filmele cu ochii cârpiti si s-a jurat ca n-o sa mai colaboreze cu românii.

În timp ce seful rezidentei de la Köln inventa tot felul de sarcini pentru agentii sai, ca sa justifice marimea si cheltuielile retelei, sefii Centralei de la Bucuresti îngreunau misiunile agentilor din prostie crasa. Prostie care a cutreierat ani de zile serviciul de spionaj românesc si poate mai cutreiera si azi.


Constantin cauta motive care sa justifice umflarea aparatului din Germania

Fuga lui Pacepa a facut praf reteaua din Germania Federala. Cei enumerati mai sus si multi altii, pe care spatiul nu ne-a permis sa-i numim, s-au întors în România peste noapte. Toti figurau pe lista ceruta de Pacepa dupa caderea lui Willy Brandt. Un document al Securitatii, întocmit în 1978, consemneaza exact cum s-au petrecut lucrurile.

„A doua zi dupa caderea lui Willy Brandt (foto) din functia de cancelar, Ion Mihai Pacepa a cerut rezidentei din Köln toate datele privind reteaua informativa din RF a Germaniei cu numele reale si functiile persoanelor respective, precum si actiunile aflate în lucru.“ Întrebarea de o mie de puncte e daca Pacepa a furnizat occidentalilor lista obtinuta dupa caderea cancelarului. Iar daca a dat-o, când s-a petrecut asta: în 1974 ori în vara anului 1978, momentul dezertarii? Oricum ar fi fost, toata povestea retelei din Germania are si aspectele ei ilare. Unul dintre acestea e legat chiar de declaratia generalului Stefan Constantin, seful rezidentei din Köln. La ancheta pricinuita de fuga lui Pacepa, generalul a rostit o fraza memorabila, ajunsa pâna la noi datorita memoriei arhivelor.

Întrebat de catre comisie despre motivele care l-au determinat sa extinda atât de mult reteaua informativa din Germania Federala, Constantin a raspuns:

„Ne-am cautat sarcini pentru a justifica aparatul pe care-l aveam“. Cu alte cuvinte, chiar daca nu aveau treaba, o inventau, asa de amorul artei. Daca tot nu spionau, cel putin aratau Bucurestiului ca macar se afla în treaba.

Reţeaua Caraman, glonţ pe ţeavă între NATO şi KGB

Securitatea a fost tradata pentru bani si servita tot contra cost
http://www.gardianul.ro/2007/10/29/arhivele_gardianul-c57/securitatea_a_fost_tradata_pentru_bani_si_servita_tot_contra_cost-s103617.html

Ceauşescu decapitează Securitatea lui Gheorghiu Dej

Cum ucidea Securitatea. Dezvaluiri din arhivele SIE

Site-ul HotNews.ro prezinta un asa numit "plan de masuri" al Securitatii adoptat pe 18 august 1980 impotriva angajatilor de la Europa Libera si desecretizat de SIE. Documentele demonstreaza negru pe alb un fapt notoriu, dar negat de fosii ofiteri: Securitatea organiza si coordona asasinate, noteaza Hotnews.ro, sub semnatura lui Dan Tapalaga.
"Serviciul de Informatii Externe a pastrat la secret aceste documente pana acum doua luni, cand au fost declasificate. Ele fac parte din dosarul de urmarire al fostului director al Europei Libere, Noel Bernard, mort in conditii suspecte in februarie 1981, dosar completat abia acum cu inca 80 de pagini scoase de la secret", relateaza sursa citata.

Metode terosite

"Plasarea unor containere cu explozivi, scrisori si colete prelucrate", "modificari tehnice la autoturismele lor cauzatoare de accidente grave", "intreprinderea de masuri speciale in scopul paralizarii activitatii obiectivului Radio Europa Libera si al neutralizarii unor angajati, prin avarierea si distrugerea unor cladiri si instalatii ale postului, a
locuintelor si mijloacelor de transport personale" – iata cateva dintre metodele teroriste folosite de Securitate pentru a-i elimina pe "incomozi".
"Este prima data cand planurile criminale ale Securitatii ies la lumina, iar asasinatele pot fi probate cu documente. SIE a declasificat "Planul de masuri" la insistentele fostului director al Europei Libere, Nestor Ratesh, care se pregateste un volum despre angajatii postului de radio care au cazut victimele Securitatii", relateaza Hotnews.ro.

Noel Bernard - Sacalul

Din dosarul lui Noel Bernard (nume conspirativ "Sacalul") se vede cum Securitatea a simtit nevoia, in august 1980, sa treaca la masuri radicale. "Avand in vedere periculozitatea activitatii pe care o desfasoara "Sacalul" impotriva tarii noastre, se impune necesitatea si urgenta unor masuri de securitate mai calificate si energice pentru:

compromiterea si indepartarea lui Sacalul din functia pe care o detine la postul de radio Europa Libera si pregatirea conditiilor pentru trecerea la masuri radicale impotriva sa.
Adancirea si amplificarea disensiunilor existente intre Sacalul si Emil Georgescu, precum si intre alti angajati romani si evrei de la sectia pentru Romania a postului de radio Europa Libera
Intreprinderea de masuri speciale in scopul paralizarii activitatii obiectivului Europa Libera si al neutralizarii unor angajati, prin avarierea si distrugerea unor cladiri si instalatii ale postului, a locuintelor si mijloacelor de transport personale, precum si prin producerea de vatarmari corporale asupra celor mai activi angajati si colaboatori ai Europei Libere".

Pentru compromitrea lui Noel Bernard, Securitatea intentiona sa raspandeasca zvonul ca ar avea legaturi cu serviciul informatii sovietic. Despre sotia sa urma sa fie lansata versiunea ca ar lucra atat pentru sovietici cit si pentru Securitate.
O alta varianta luata in calcul de Securitate era eliminara lui Noel Bernard cu ajutorul medicului sau personal: "Recrutarea lui Marcu din RF Germania, prieten si medic al familiei Sacalul, in scopul de a fi folosit pentru obtinerea de date compromitatoare privind pe Sacalul si sotia sa si pentru pregatirea conditiilor necesare in vederea aplicarii de masuri radicale impotriva lui Sacalul". (termen 30 decembrie 1980)

Catre sfarsitul planului de masuri, gluma se ingroasa si Securitatea cauta orice metoda care sa duca la neutralizarea angajatilor: "reactivizarea informatorului Barta Geza din RF Germania, mecanic auto, care este folosit de unii angajati ai Europei Libere pentru repararea autoturismelor, in scopul de a-l angrena la producerea de avarii la autoturisemele acestora.

Prin sursele: Riva, Protopopescu, Kraus, Barta Geza si altele, vom studia cladirile si instalatiile postului de radio Europa Libera, sistemul de paza si securitate, punctele vulnerabile etc, in scopul gasirii unor cai si solutii concrete pentru folosirea mijloacelor adecvate in vederea avarierii si distrugerii cladirilor si instalatiilor postului de radio Europa Libera, prin plasarea de explozivi, provocarea de incendii etc."
Vlad Georgescu moare in conditii suspecte la teremenele stabilite de fosta Securitate. S-a imbolnavit subit de cancer iar boala a evoluat extrem de repede. Fostul director al Europei Libere, Nestor Ratesh, spune ca "a fost prima victima a acelei epidemii de cancer de la Europa Libera din anii 80" si crede ca boala i-a fost indusa prin iradiere.

Fostul director al Europei Libere afirma ca un alt raport al rezidentei romanesti a Securitatii din Viena vorbeste despre "compromiterea si lichidarea" lui Noel Bernard si arata ca "operatiunea a fost aprobata de arhitectul-sef", adica de Nicolae Ceausescu.

Victimele terorii prin intermediari

La inceputul lui februarie 1981, Paul Goma, Serban Orascu si fostul ministru taranist Nicolae Penescu au primit in posta colete in care se aflau "carti-bomba".
In noaptea de 21 februarie 1981, o bomba a explodat in cladirea postului de radio "Europa Libera" de la Munchen. Desi au fost afectate birorurile redactiei in limba ceha, atacul fusese programat impotriva departamentului romanesc al "Europei Libere". Atentatul a fost executat de celebrul terorist Carlos, la comanda Securitatii.
In vara lui 1981, Emil Georgescu, prezentatorul emisiunii "Actualitatea romaneasca", a fost injunghiat de doi necunoscuti in parcarea cladirii in care locuia la Munchen. Cei doi atentatori, membri ai unei retele mafiote franceze, l-au lovit de 20 de ori pe jurnalist. Georgescu a supravietuit atentatului, dar a murit patru ani mai tarziu, in urma unui cancer pulmonar.
Un alt director al departamentului romanesc, Vlad Georgescu, s-a aflat pe lista neagra a Securitatii. Si el s-a stins rapid din cauza unei tumori maligne.


La Memorialul Sighet a fost inaugurata joi sala "Libertatea pe unde scurte". Intr-o incapere mica, un perete intreg este dedicat postului de radio Europa Libera, iar altul posturilor Vocea Americii si BBC. Este pentru prima data cand vocile Europei Libere iau chip in mod exemplar intr-un muzeu dedicat rezistentei impotriva comunismului in Romania.

Voci celebre inainte de 1989 - Noel Bernard, Vlad Georgescu, Nestor Ratesh, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Mircea Carp si altii - sunt prezente intr-un cuprinzator colaj care prezinta prin imagini si text redactia Europei Libere de la Munchen.


Puteti citi aici documentul desecretizat de SIE si prezentat de Hotnews:

Pagina 1

Pagina 2

Pagina 3

Pagina 4

Pagina 5

Pagina 6

Pagina 7

Pagina 8
Pagina 9

În pat cu o agentă a Securităţii române

În scandalul Clearstream, în care sunt implicaţi fostul preşedinte Jacques Chirac şi fostul premier Dominique de Villepin, care aavut drept ţintă compromiterea actualului preşedinte francez, Nicolas Sarkozy, un nume este cheia afacerii: generalul Philippe Rondot. Generalul Rondot a fost implicat la Bucureşti, acum aproape 40 de ani, în două acţiuni de racolare a fostei Securităţi.


Datorită descoperirilor din computerul personal al generalului Rondot, s-a ajuns la sfârşitul săptămânii trecute la o percheziţie la domiciliul fostului prim-ministru Dominique de Villepin. Urmează Jacques Chirac, care nu vrea să depună mărturie. Generalul Rondot vorbeşte perfect româneşte şi a fost implicat la Bucureşti, acum aproape 40 de ani, în două acţiuni de racolare a fostei Securităţi. La acea vreme lucra ca ataşat militar la Ambasada Franţei la Bucureşti. Nu există până în acest moment informaţii că Rondot ar fi şi fost racolat de serviciile secrete comuniste. Rondot a fost implicat însă şi în afacerea jurnaliştilor răpiţi în Irak, dar şi în arestarea celebrului terorist Carlos Şacalul, unul dintre killerii cu care a colaborat Securitatea română.


CHEIA. Generalul Philippe Rondot, implicat în scandalul Clearstream, care zguduie în prezent Franţa, este un apropiat al fostului preşedinte Jacques Chirac şi al fostului premier Dominique de Villepin. Philippe Rondot a fost în perioada când a lucrat la Bucureşti în anii 70 în atenţia Securităţii, care a încercat să îl racoleze. O agentă a Securităţii l-a sedus la un moment dat pe Rondot, iar serviciile secrete comuniste i-au căutat prin documentele din apartamentul său din centrul Capitalei. Finalitatea cazului nu este cunoscută.


CEL PUŢIN DOUĂ ACŢIUNI DE RACOLARE. Informaţiile obţinute din diferite surse ale fostei Securităţi indică faptul că Rondot a fost ţinta a cel puţin două acţiuni de racolare din partea Securităţii. Philippe Rondot a lucrat la biroul ataşatului militar francez la Bucureşti în anii 1965-1970. Securitatea a încercat să îl atragă la acea vreme. Povestea a fost una cu accente sexuale. O agentă a Securităţii l-a ademenit pe Rondot. S-a închegat o relaţie foarte apropiată, iar cei doi au ajuns în intimitate, undeva într-o casă conspirativă a Securităţii. Surse din fosta Securitate ne spun că a fost vorba despre o acţiune mixtă a Direcţiei III, contraspionaj, şi a IV-a, contrainformaţii militare. Nu avem nici o confirmare că acţiunile de racolare au şi reuşit, dar legătura este celebră în folclorul serviciilor secrete. La aceea vreme, Rondot era un frumos Don Juan, pe care graţiile diferitelor românce l-au atras. Pe de altă parte, Rondot era şi un vitezoman cunoscut prin Bucureşti.


FĂRĂ CHEI. Rondot s-a aflat în atenţia Securităţii după ce a fost implicat şi într-un accident auto pe Autostrada Bucureşti – Ploieşti, undeva în zona Aeroportului Internaţional Otopeni, în apropiere de Baloteşti. Acţiunea a fost coordonată de generalul de Securitate Grigore Răduică. Într-una dintre nopţile de amor cu o agentă a Securităţii, lui Rondot i-au fost subtilizate cheile de la apartamentul său din centrul Capitalei. Se bănuieşte că la acel timp Securitatea a căutat prin fişele din apartamentul francezului, însă confirmări oficiale sunt greu de obţinut şi probabil nu vor fi aflate prea curând. Cert este că, la acel timp, Rondot, după ce a rămas fără cheile apartamentului din Piaţa Amzei, a ajuns la un hotel, unde şi-a închiriat o cameră, deoarece nu avea unde să se ducă. Cazul a ajuns celebru la Paris, iar serviciile secrete franceze şi-au pus multe întrebări la acel moment despre credibilitatea agentului lor. Rondot şi-a recuperat însă credibilitatea în anii ce au urmat. Şi cazul a fost închis.
După escapadele de la Bucureşti, Philippe Rondot a ajuns unul dintre specialiştii de vârf ai spionajului francez. A coordonat celula de criză în cazul răpirii a trei jurnalişti francezi în Irak (Christian Chesnot, Georges Malbrunot şi Florence Aubenas). În cazul Aubenas, cazul de care s-a ocupat este aşa cum ştim deja, legat şi de răpirea celor trei jurnalişti români, care au stat în aceeaşi locaţie cu reprezentanta cotidianului francez Liberation în Irak şi în care s-a spus că serviciile secrete ar fi oferit informaţii. Tot în acest caz s-a spus că foşti agenţi ai Securităţi din Irak ar fi fost reactivaţi. Rondot vorbeşte la perfecţie rusa, engleza, araba, germana şi româna, el având conexiuni şi pe spaţiul sovietic, dar şi cel arab.


L-A CAPTURAT PE ŞACALUL. Rondot afost celcare l-a capturat pe cunoscutul terorist internaţional Carlos Şacalul, alias Ilich Ramirez Sanchez, în 1994. Şinumele lui Şacalul a fost “legat” de acţiuni ale Securităţii, acesta fiind folosit de Securitate pentru amplasarea unei bombe în 1981 la sediul postului de radio Europa Liberă din München, Germania Federală. La acea vreme, Şacalul a ratat redacţia română a postului de radio american, punând bomba, din greşeală, la secţia cehoslovacă de la Radio Europa Liberă. Şacalul a fost implicat în mai multe acţiuni ale Securităţii în anii ’80, printre altele fiind angajat de Nicolae Ceauşescu şi de dictatorul libian Mouammar al Khaaddafi pentru asasinarea preşedintelui american Ronald Reagan, dar şi a generalului Ion Mihai Pacepa, cel mai important “defector” din fostul lagăr sovietic în Statele Unite ale Americii, acţiuneafiind comandată la “pachet”. Fostul general de Securitate Nicolae Pleşită i-a dat mai multe “ordine” lui Şacalul, printre care şi bomba din München. Un dosar despre implicarea Securităţii în ordonarea crimelor pentru Carlos Şacalul se află de mai multă vreme în cercetare la Parchetul Militar din Bucureşti.


AUDIERI LA PARIS. Generalul Philippe Rondot a fost audiat zece ore în privinţa notelor conţinute din computerul său şi care ar indica, conform presei franceze, implicarea fostului preşedinte Jacques Chirac şi a fostului premier Dominique de Villepin într-o acţiune de compromitere a actualului preşedinte francez, Nicholas Sarkozy.

Scamatoriile lui Iozefini au aburit Securitatea

Aurel Iozefini, iluzionistul care nu mai are nevoie de nici un fel de prezentare, a fost şi protagonistul unor jocuri de culise iniţiate d..

Moarte in chinuri cu acordul organelor de Securitate

Nume de cod: Paţachina

Pe Frusinica Moraru am găsit-o într-un colţ tihnit de lume, departe de tumultul civilizaţiei. Tânără pensionară, s-a întors la sat, în mediul de unde a plecat recrutată pentru Securitate. A lucrat în "unitatea de elită" a Securităţii – Direcţia a V-a – şi în "creierul" arhivei, la CID, fiind una dintre primele femei-ofiţeri de Securitate – altă iniţiativă a Elenei Ceauşescu.

† Jurnalul Naţional: Cum aţi ajuns în "sistem"?

După ce am terminat liceul, m-am angajat la fabrica de ulei din Slobozia. Într-o noapte, era prin 1981, pe când spălam un coridor de ulei, m-am împiedicat de nişte picioare. Când m-am întors, am dat cu ochii de nişte necunoscuţi. Unul dintre ei, despre care ştiam că "răspundea" de fabrică, mi-a spus foarte dur: "Tu eşti Stan Frusinica (numele de fată – n.n.)? Mâine să te prezinţi la Securitate." Era printre primele dăţi în viaţa mea când auzeam de Securitate. Am fugit speriată la tata, care m-a întrebat: "Ce-ai făcut?". "N-am făcut nimic!", am răspuns eu. Şi-atunci tata a tras o înjurătură şi a spus: "Dacă tatăl meu a fost primar PNL-ist, asta înseamnă că trebuie să îmi ia fata la Securitate?". Se speriase şi tata, nu numai eu.
Recrutată de "dragul Partidului"

† Concret, cum s-a ajuns să fiţi "aleasă"?

Când am ajuns la Securitatea din Slobozia, al cărei sediu nici nu ştiam iniţial unde se află, cei de acolo mi-au spus că mă aleseseră dintr-o listă dată de conducerea fabricii: "Uite, te-am ales pentru că eşti fată cuminte, serioasă!". Era primul an în care se organiza o selecţie şi pentru fete pentru Şcoala militară de la Băneasa, în cinstea aniversării a "40 de ani de la revoluţia anifascistă şi antiimperialistă". "O să faci carieră, – mi-au mai spus –, o să ai bani, dar nu cumva să spui vreodată că intri în trupele de Securitate pentru bani!" Aşadar, trebuia să spunem că vrem să ne înrolăm pentru că "partidul are nevoie de cadre tinere care să ducă mai departe socialismul multilateral dezvoltat".

† La Băneasa ce şcoală era?

Era Şcoala militară de ofiţeri activi a Ministerului de Interne, unde se pregăteau toate armele care aparţineau de Minister: trupele de Securitate, Miliţie, Pompieri, Penitenciare.

† Ce criterii trebuia să îndeplinească un candidat la "înrolare"?

Regula era ca ofiţerii de la inspectoratele judeţene "să puncteze" din mediul muncitoresc elemente fără vicii, serioase. În caracterizarea mea, pe care am citit-o abia după 1990, scria: "Se preocupă de creşterea surorilor, are grijă de familie şi are ca hobby grădinăritul..."

† Aţi dat concurs la Băneasa?

Da şi au fost mai multe probe. Într-adevăr, la interviu m-au întrebat de ce vreau să intru în trupele de Securitate şi eu am recitat "povestea" cu partidul. Dar apoi, la primul examen, cel din 1981, am căzut pe motiv că aveam semne particulare – o aluniţă la ochi şi una pe obraz. În al doilea an nu am mai vrut să mă duc. Însă m-am lăsat convinsă de viitorul meu soţ, pe atunci student în anul II la Băneasa. Şcoala dura trei ani. Fetele, deşi făceau instrucţie cot la cot cu băieţii, trebuiau să respecte nişte reguli suplimentare: pe timpul şcolii nu aveau voie să se căsătorească, să rămână gravide nici atât. Ni s-a spus dintodeauna că eram un curs experimental, al cărui scop era să se arate tovarăşilor din conducere, de fapt Elenei Ceauşescu, că şi femeile rezistă, că pot să desfăşoare acelaşi program ca şi bărbaţii, în orice domeniu.

† Ce s-a întâmplat după finalizarea Şcolii militare?

Am fost repartizată la Direcţia a V-a. În anul acela, a fost pentru prima dată când s-a respectat, parţial desigur, dorinţa fiecărui cursant la repartiţie. Doar unităţile centrale îşi puteau alege absolvenţii pe care şi i-ar fi dorit în structura lor. Iar dintre unităţile centrale, avea prioritate Direcţia a V-a, care era considerată "elita Securităţii". Mie mi-au spus că voi merge la Direcţia a V-a încă de la Băneasa. Eram pe platoul şcolii, învăţam "marşul promoţiei", şi deodată mi-aud numele: "Stan, la mine!". Era Gavrilă, locţiitorul comandantului Şcolii, care mi-a cerut să merg în biroul lui, unde nu ajunsesem niciodată în trei ani de şcoală. Acolo am găsit o gaşcă de tipi în civil – erau de la Direcţia a V-a – care m-au studiat, inclusiv mâinile, şi m-au chestionat: "Ce intenţionaţi după ce terminaţi Şcoala?". "În primul rând, să mă căsătoresc", am zis eu. Însă ei au continuat ca şi cum nu m-ar fi auzit: "Ne-am gândit că aţi fi potrivită pentru a lucra în Direcţia a V-a pentru că aveţi un fizic plăcut, mult bun-simţ... Direcţia este o unitate de elită, unde veţi fi şi bine remunerată".
Prima misiune

† Aşadar banii erau totdeauna prezenţi în aceste conversaţii "de interior". V-aţi simţit ca aparţinând unei unităţi de elită?

Nu ştiam prea multe despre noul meu loc de muncă. În Şcoala militară doar în anul I se făcea specializarea "Securitate", doar chestiunile generale, iar despre Direcţia a V-a am avut în tot anul o singură oră de curs. Abia în anul II se despărţeau specializările: profilul de Direcţia I – securitate internă, Direcţia II – spionaj economic, contrasabotajul (urmată de mine), Direcţia III – contraspionajul. Prima mea misiune am primit-o fără vreun instructaj. După întrunirea comandamentului, fiecărui ofiţer i se repartiza un punct de lucru. Mie mi s-a spus: "Locotenent Stan Frusinica, Aeroportul Otopeni, – «uşă cristal dreapta»". "Am înţeles, să trăiţi!" Ne-au dus acolo, ne-am ocupat locul, totul era coordonat, controlat. Misiunea mea era să stau în poziţie de drepţi între două uşi, să aştept coloana oficială şi, la sosirea Ceauşeştilor, să fac un singur pas, cât să-mi permită să deschid uşa... Elenei Ceauşescu! Eu m-am mirat de aşa-zisa misiune. Însă ştiam că locul în care stăteam era cel mai important, căci erai în imediata apropiere a "Tovarăşilor". Până veneau, trebuia să controlăm locul, să nu pună careva vreo bombă, să nu-l iradieze...
Model - Raisa Gorbaciova

† Doar atât însemna pentru dvs. misterioasa Direcţie a V-a?

Un capitol important al muncii de la Direcţia a V-a era vestimentaţia şi aspectul nostru fizic. Regulile în această privinţă erau făcute de Elena Ceauşescu: trebuia să avem unghiile tăiate "în carne", părul strâns, fără tocuri, numai costum negru sau bleumarin, cu fustă lungă – două palme peste genunchi, nemachiate. Interesant e că modelul costumului nostru era luat după Raisa Gorbaciova. Odată, tot într-o misiune la aeroport, am avut ghinionul să mi se rupă flecul la un pantof şi m-am dus cu nişte pantofi cu un toc mai înalt. După încheierea misiunii, la şedinţa de evaluare, care se făcea de fiecare dată după o acţiune, şeful serviciului meu – Adrian Cristea – ne-a întrebat care am purtat tocuri. Căci îi făcuse observaţii Elena Ceauşescu: "Vezi că una dintre fetele tale de la aeroport avea tocuri". Eu am tăcut, norocul meu a fost că a sărit o altă colegă de a mea, care purtase şi ea, şi a recunoscut. Eu am scăpat, pe cealaltă au "sărit-o" de la primă şi apoi au trimis-o în mizerabila misiune ce era pentru noi "Casa Poporului".

† Plata era la fel de mare pe cât v-au promis-o?

Da, eram foarte bine plătiţi. În plus aveam şi prime. De pildă, întâia mea primă la salariu am obţinut-o cu destul de multe emoţii. La fiecare misiune la Otopeni, eram instruiţi astfel: de linia imaginară dintre cele două uşi prin care urmau să treacă Ceauşeştii nu mai păşeşte absolut nimeni înainte de sosirea lor. Şi la un moment dat, stând eu în post, vine un individ mare şi gras şi-mi trece linia... ca Vodă prin lobodă. Eu, vigilentă, m-am repezit să-i spun că nu are voie. "Zău, măi, fetiţo?!", a râs el. M-am legitimat şi am repetat interdicţia. El a pus mâna pe mine să mă dea la o parte, eu am parat şi i-am cerut să se dea un pas înapoi până nu alarmez dispozitivul. Între timp apare şeful meu, Cristea, smerit în faţa burtosului, şi cerându-şi scuze în numele meu, spunând că sunt tânără, nouă... În şedinţa de evaluare, am aflat şi eu cine era "burtosul" – celebrul general Nuţă! Încântat de "vitejia" mea, ceruse să fiu premiată. Cu aceeaşi ocazie, ca făcând parte din premiu, mi s-a aprobat şi instalarea unui telefon în casă. Mare realizare în vremea aceea! M-am bucurat să aud că voi primi 2.500 de lei (aproape un salariu), chiar dacă din banii aceia trebuia să plătesc celebrele costume "de serviciu". Numai că eu mi-am luat frigider! Şi iar am fost criticată!
Misiunea "Alba"

† Despre ce alte misiuni vă mai amintiţi?

"Misiunea Alba". M-au trimis într-o garsonieră (lângă Biserica Albă, vizavi de casa unde stăteau Nicu şi Zoe Ceauşescu) de unde trebuia să raportez fiecare mişcare făcută de cei doi, dar mai ales de Nicuşor. Familia Ceauşescu a cerut luarea acestei măsuri, ca formă de protecţie, deoarece Nicu nu permitea să aibă gardă. Din camera unde mă aflam (aveam doar un pat şi o masă acolo!), transmiteam prin staţie, fără să pronunţăm vreun nume: "Suntem acasă!" sau "Am plecat!" sau "Luăm masa!", "Am venit cu Paţachina (numele de cod al Danielei Vlădescu)". Pe ea n-o plăcea Elena Ceauşescu, probabil că ştia că mai fusese căsătorită... Nu ştiu! Ce ştiam despre ea era doar din ceea ce ni se spunea la Direcţie – că "e o paraşută".
A urmat misiunea de la Casa Poporului. Acolo se punea stucatura de aur la Cabinetele 1 şi 2. Sarcina mea consta în supravegherea muncitorilor, ca nu cumva pe timpul desfăşurării controalelor, vizitelor "tovarăşului" unul dintre muncitori să-i dea cu cerneală, să-l atace într-un fel etc. Numai că eu nu aveam experienţă în aşa ceva. De aceea, m-am dus la inginerii care-i aveau în subordine pe muncitori, le-am spus cine sunt şi ce trebuie să fac. M-am asigurat că nu se va întâmpla nimic rău. Mi-au arătat doar un pictor – "la el s-ar putea să fie ceva probleme!". Şi într-adevăr, la una dintre vizite, individul, în loc să-şi vadă de treabă, a băgat mâna în buzunar. Eu am înlemnit. Putea să-i facă ceva lui Ceauşescu! Am zis: "Fie ce-o fi!". La un moment dat, apare un general şi îmi zice: "Domnişoară, ai încurcat-o! Cine-i individul şi ce face cu mâna în buzunar? Nu ştie că nu are voie?". Căci muncitorii trebuiau să lucreze tot timpul cu mâinile la vedere!
În mijlocul arhivelor

† Până când aţi lucrat la Direcţia a V-a?

La 1 martie 1988, m-au chemat din concediu postnatal, să mă informeze că am fost transferată la CID - Centrul de Informare şi Documentare. Pe atunci, cartoteca - evidenţele Securităţii _ era deservită de o armată (vreo patruzeci de inşi) de "bătrâni" - ofiţeri cu grade mari. Eu am găsit acolo un munte de dosare legate pachet, aranjate pe fonduri.

† Care erau aceste fonduri?

Fondul informativ – două depozite – compus din dosarele persoanelor lucrate de unităţile operative centrale, dosarul era alcătuit de ofiţerii operativi din teritoriu. Fondul documentar - care conţinea documentarea în cadrul unui obiectiv sau al unei probleme (de pildă, problema legionară sau artă-cultură). Ca să poţi găsi sau scoate din Fondul informativ dosarul unei persoane, trebuia să ai dosarul de la Fondul documentar. Fondul reţea conţinea dosarele de reţea informativă a persoanelor lucrate. Fondul penal, unde erau păstrate sentinţele pronunţate în cazul infracţiunilor din Codul Penal. Fondul S – corespondenţa între diversele unităţi ale Securităţii. Tot în acele depozite se păstrau diferite registre şi evidenţa persoanelor – cartoteca. Aceasta din urmă era organizată într-o strictă ordine alfabetică. Ofiţerilor ce lucrau acolo le erau repartizate rafturi cu anumite litere. Practic, în nişte fişiere cum sunt azi pe la bibliotecile publice de stat, existau nişte cartonaşe: pe o parte aveau trecute datele de identificare ale unei persoane, numită şi "esenţa informaţiei" – nume, prenume, data naşterii. Pe verso se înscria dacă mai fusese urmărit, unde, dacă e suspect de spionaj etc. Dacă un astfel de cartonaş exista în dublu sau triplu exemplar la o altă unitate, se distrugea. Totul era ordonat manual. Abia din 1978, la CID a fost adus primul computer care a intrat în ţară. Tot noi aveam şi cea mai bună echipă de specialişti în informatică. Ca să conexăm datele din catonaşe cu cele din calculator, trebuia să completăm un formular pe care-l trimiteam la cei ce lucrau la computer. Registrele erau excelent păstrate şi permanent actualizate cu datele colaboratorilor.

† Afirmaţi că evidenţele de la CID erau foarte bine păstrate. Şi atunci cum vă explicaţi haosul şi secretomania în care sunt învăluite ele azi? Când a început debandada?

În timpul evenimentelor din decembrie 1989, am venit la unitate, deşi eram în concediu de maternitate cu al doilea băiat. La scurt timp, toţi ofiţerii din CID au primit ordin de la superiori să scoată fişele de evidenţă ale "noilor personalităţi". Mie mi-au revenit nume ca Petre Roman, Dumitru Mazilu, Gelu Voican-Voiculescu. Ştiu că s-au mai scos fişele lui Silviu Brucan ,Ion Iliescu... Odată scose din evidenţe, ele au ajuns la comandantul unităţii. Numai cine avea aceste fişe putea scoate din arhivă dosarul persoanei respective.

† Şi s-a scos, desigur. Cunoaşteţi şi alte cazuri de "violare" a arhivei?

Mai degrabă ştiu că centrul de la Bran – depozitarul de microfilme – este singurul rămas întreg. Deoarece cu microfilmele, aflate pe role mari, se lucrează mai greu, în sensul că este mai dificil să te apuci să le desfăşori şi să tai din rolă. La Bran arhiva de microfilme era compusă din Fondul Exploatare şi Fondul Asigurare, ultimul cu siguranţă neatins.

† Din dezvăluirile altor ofiţeri superiori de Securitate ştiu însă că nu totul era microfilmat. La nivelul judeţelor se putea întâmpla acelaşi lucru cu arhiva Securităţii locale?

Adică să fi fost scoase dosarele unei persoane care deveniseră foarte importante după 22 decembrie 1989? Sigur că s-a făcut acelaşi lucru ca la nivel central.

† Ce părere aveţi despre dezvăluirile ce au la bază informaţii extrase din dosarele de Securitate?

Dezvăluirile şi decizia de a le face sunt politice. Pentru mine sunt o pierdere de timp. Ce să mai "dezvălui" acum? Dacă s-ar da totul "la liber" s-ar observa că nimic din ce este esenţial nu mai există.
Definiţii
t.-col. (r) Frusinica Moraru explică termeni prea uzitaţi azi de necunoscători. Din dosarele date spre cercetare CNSAS sau din cele de pe "piaţa neagră" apar nume de informatori. Erau cei care aveau dosar de reţea, cu angajament scris, în baza căruia dădeau informări scrise. Mai existau alte trei categorii: colaboratorul, "persoana de sprijin" – folosită, cu sau fără voia ei, de un ofiţer ca sursă de informaţie fără un angajament scris şi fără a da informări scrise, şi "gazda casă conspirativă" – individul care îşi punea locuinţa la dispoziţia Securităţii. "Persoana de sprijin" primea, fără ştirea ei, un nume de cod, folosit în rapoartele ofiţerilor, ceea ce astăzi face să fie confundată cu informatorul cu angajament.
• Locotenent Frusinica Moraru a făcut parte din prima generaţie de femei-ofiţer de Securitate

Lucrători angajaţi în slujba Securităţii
După desfiinţarea Jandarmeriei, îndeplinirea misiunilor Securităţii a revenit trupelor de securitate. Neinstruite şi prost dotate, acestea stăteau bine la capitolul "pregătire ideologică". Primele lor misiuni au fost eliminarea grupurilor de rezistenţă din munţi sau a elementelor paraşutate pe teritoriul ţării şi asigurarea ordinii şi liniştii publice.




Trupele de securitate


dată cu modificările denumirii, din Direcţia Generală a Securităţii Poporului în cea a Statului, şi a organizării, multiplicării direcţiilor regionale şi naţionale, a monopolizării activităţilor informative, în cadrul instituţiei Securităţii au avut loc şi schimbări la nivelul efectivelor. Pentru distrugerea "duşmanului de clasă", pentru paza lagărelor, distrugerea organizaţiilor de rezistenţă armată anticomunistă din munţi sau intervenţia în cazul unor revolte populare, Securitatea avea nevoie de efective serioase.





DESFIINŢAREA JANDARMERIEI. La 7 octombrie 1948 au fost organizate 17 centre de instrucţie pentru jandarmi. Peste doar o lună, prin Ordinul 11.606 a luat fiinţă, în cadrul Jandarmeriei, şcoala de Educatori ai Trupelor Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI) din Bucureşti.



După înfiinţarea Direcţiei Securităţii Poporului, trupele de jandarmi, mai bine dotate şi instruite, participau împreună cu organele de securitate pentru îndeplinirea unor misiuni. Trupele "combinate" se numeau "trupe de securitate", care existau, fără a avea un cadru legal de funcţionare. Prin decretul 163 din 7 februarie 1949, actul de naştere a trupelor de Securitate, acestea au trecut în subordinea Secretariatului General pentru Trupe din MAI. Formaţiunile teritoriale ale Jandarmeriei au trecut la Direcţia Generală a Miliţiei, iar jandarmeria ca instituţie a fost desfiinţată.



Justificarea necesităţii înfiinţării unor astfel de trupe a găsit-o însuşi ministrul de Interne, Teoharie Georgescu: "Numeroasa burghezie de la noi este asmuţită de provocările imperialiştilor din afară; problema este foarte serioasă şi noi nu putem merge pe pista autoliniştirii, dată fiind situaţia noastră şi vecinătatea cu Marea Uniune Sovietică. (...) Problema ţărănească începe a fi serioasă; noi încă nu am dat lovituri chiaburimii, care ar putea să ne puie piedici în drum spre socialism. Avem judeţe întregi de chiaburi şi dacă ar lua foc un judeţ întreg, acolo nu se va mai putea merge cu propaganda, ci va trebui acţionat."





MULŢI BURGHEZI, PUŢINI ROMĂNI. La fel ca în cazul Securităţii, şi trupele sale au avut parte de reorganizări. În martie 1949, Secretariatul General pentru Trupe se transformă în Comandamentul Trupelor MAI, în cadrul căruia atributele fostei Jandarmerii au fost preluate de Comandamentul Trupelor de Securitate, aflat sub conducerea generalului Eremia Popescu. Comandamentului îi erau subordonate un regiment şi un batalion de Securitate, gărzi în Bucureşti, 11 batalioane de Securitate-Intervenţie dislocate pe întreg teritoriul ţării, 17 centre de instrucţie.


i în cadrul trupelor de Securitate existau aceleaşi probleme de cadre şi dotare, ca şi în cazul întregii instituţii a DGSS-ului. Un alt neajuns observat de şefii săi a fost acela al "compoziţiei de clasă" a activului: "La ofiţerii generali şi superiori predomină elementele mic-burgheze, la ofiţerii inferiori predomină elementele mic-burgheze, ţărani mijlocaşi şi săraci, iar la subofiţeri predomină elementele provenite din ţărani săraci şi mijlocaşi". Un alt deficit se înregistra la dotare, după cum rezultă din rapoartele de la sfârşitul anului 1949, armament era doar 50%, 30% din echipament, 30% la materialele de transmisiuni pe fir, 20% la autovehicule, 25% la cai, staţiile de emisie-recepţie erau acum doar 5%.



Misiunile trupelor de Securitate au constat în primii ani în desfăşurarea de operaţiuni de capturare, neutralizare şi nimicire a grupurilor de rezistenţă armată anticomunistă sau a altor elemente înarmate aflate în diverse regiuni ale ţării, descoperirea, capturarea, nimicirea elementelor paraşutate pe teritoriul României, paza şi apărarea unor obiective şi căi de comunicaţii, precum şi asigurarea liniştii publice şi ordinii şi prevenirea oricărei acţiuni a "forţelor contrarevoluţionare".



POLITICĂ LA SERAL. Îndeplinirea unor astfel de misiuni presupunea, în primul rând, încadrarea în trupele de Securitate a unor "elemente" devotate "trup şi suflet" Partidului, bune cunoscătoare ale ideologiei. De aceea au fost organizate programe de studiu: pentru ofiţeri s-a stabilit un program de 10 ore lunar pentru studiu şi seminar la pregătirea politico-ideologică, iar săptămânal se desfăşura timp de o oră "informarea politică".



Locţiitorii politici şi comandanţii de toate gradele trebuiau să participe la pregătirea politică a cadrelor. În oraşele cu garnizoane mari (Bucureşti, Constanţa, Cluj, Oradea şi Timişoara) au fost create "universităţi" serale de marxism-leninism, cu durata de 2 ani. Cu soldaţii s-a aplicat sistemul "convorbirilor" la lecţiile politice, ţinute pe plutoane de conducători de lecţii politice, numiţi din rândul comandanţilor de plutoane şi companii şi pregătiţi de aparatul politic al unităţii. Zilnic avea loc, timp de 33 de minute, "citirea presie", unde un agitator citea "Scînteia" şi comenta articolele.



"BULDOZERUL"
"Instituţia Securităţii a săvârşit multe şi abominabile crime, din care cauză şi-a atras oprobiul general, ea constituind, indiscutabil, unul dintre pilo-nii pe care s-a sprijinit regimul dictatorial al lui Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu. Mai mult, în faza de început a jucat rolul de deschizător de drum, de buldozer care a dat totul la o parte, netezind drumul celor ce o dirijau"
Neagu Cosma, general de Securitate





Securitatea privită din interior





Folosind metodele şi mijloacele "specifice" "importate" de la sovietici, ceea ce se declara a fi serviciul de informaţii al RPR a fost până în decembrie 1989 poliţia politică a regimului. Funcţiona, iniţial, pe treisprezece direcţii regionale şi zece direcţii naţionale notate astfel: Direcţia I – Informaţii interne; Direcţia a-II-a – Contrasabotaj; Direcţia a-III-a – Contrainformaţii penitenciare şi miliţii; Direcţia a-IV-a – Contrainformaţii militare; Direcţia a-V-a – Cercetări penale; Direcţia a-VI-a – Paza Guvernului; Direcţia a VII-a – Tehnică; Direcţia a-VIII-a – Cadre; Direcţia a-IX-a – Politică; Direcţia a-X-a – Administrativă şi contabilitate. Cu timpul, direcţiile îşi vor schimba atât denumirea, cât şi numerotarea, niciodată misiunea principală. Erau exceptate de la publicarea în Monitorul Oficial "normele de numire, tratare şi ieşire din serviciu, precum şi drepturile şi îndatoririle personalului", bugetul Direcţiei.

Primii capi ai Securităţii
Generalii Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi şi Vladimir Mazuru – agenţi sovietici cu ştate vechi – au fost numiţi în 1948 la conducerea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului. Relaţiile amicale cu liderii partidului şi ordinele NKVD-ului i-au ajutat să "modeleze" Securitatea după chipul şi asemănarea poliţiei politice sovietice.


În plină epocă de sovietizare a RPR, Securitatea a avut în fruntea sa agenţi sovietici. Documentele oficiale însă îi prezintă ca ofiţeri cu nume românizate, specialişti ai muncii de informaţii şi contrainformaţii. Ascensiunea lor avea rădăcini adânci în istoria PCdR. Cu mulţi dintre liderii politici de după 1944 viitorii şefi ai Securităţii conlucraseră din vremea când împărţeau aceleaşi spaţii de detenţie.


ŞEFUL – PANTIUŞA. La 15 august 1948, cu cinci zile înaintea publicării în Monitorul Oficial a Decretului de înfiinţare a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, Gheorghe Pintilie era avansat la gradul de general-locotenent şi numit în fruntea noii instituţii cu rang de ministru.

Căror fapte se datora funcţia lui Pintilie? Din memorialistică şi puţinele lucrări de specialitate, aflăm că locotenent generalul Pintilie se numea, de fapt, Pantelei Bodnarenko şi făcea parte din "pleiada" de agenţi trimişi în România de serviciile secrete sovietice. Născut în Ucraina, în 1902, a fost racolat de GPU din Transnistria şi instruit în acţiuni subversive împotriva autorităţilor româneşti. Prima misiune din România (1928) avea ca scop întemeierea unei reţele de diversiune şi spionaj. Descoperit şi arestat de Siguranţa românească, a trecut prin Doftana, Văcăreşti şi Caransebeş, loc unde i-a cunoscut pe Teoharie Georgescu, Iosif Chişinevschi, Dej. Pantiuşa, pe numele său de "alint" conspirativ a fost însărcinat să depisteze agenţii Siguranţei infiltraţi printre deţinuţii comunişti, în tipicul închisorii, fiecare nou deţinut fiind "anchetat" de tovarăşii săi în legătură cu "căderea" sa şi informaţiile ce le dăduse Siguranţei în propria-i anchetă. Printre altele, în puşcărie avea în grijă şi serviciul administrativ al partidului.

Eliberat după august 1944, calităţile dovedite şi în detenţie i-au asigurat un post de şef al Departamentului Special al CC al PCR, ocupând, în paralel, şi funcţia de adjunct pentru probleme de securitate al rezidenţei INU (Direcţia de Informaţii Externe a NKVD) la Bucureşti. Misiunile sale au fost dintre cele mai "incomode", numele său fiind legat de lichidarea lui Ştefan Foriş şi a mamei acestuia şi de arestarea (aprilie 1948) lui Lucreţiu Pătrăşcanu, pe care trebuia să-l demaşte ca "spion în slujba imperialiştilor anglo-americani".


ALCOOLIC ŞI INCULT. Alexandru Bârlădeanu a povestit despre relaţia lui Dej cu Pantiuşa: "Dej avea multă încredere în el, în urma convieţuirii din închisoare, (...) deoarece acesta acţiona doar la ordinul superiorului. Sunt convins că tot ce a făcut Pantiuşa era la ordinul lui Dej". În viaţa de zi cu zi, Pintilie nu şi-a pierdut niciodată accentul rusesc. Se mai spune că era şi un băutor performant. Curând după ieşirea din închisoare tovarăşă de viaţă i-a devenit Anuţa Toma (Ana Grossman, n.n.), care fusese soţia lui Sorin Toma şi apoi "tovarăşa" lui Constantin Pârvulescu, prietenă şi adjunctă a Anei Pauker. În 1968, anchetat cu privire la perioada în care a condus Securitatea, a declarat că multe crime le-a comis din convingere, altele din respect faţă de disciplina de partid.


PRIMUL ADJUNCT – NICOLSCHI. Ca "ajutor de nădejde" al noului şef al Securităţii, la 1 septembrie 1948, subdirector general al DGSP a fost numit general maiorul Alexandru Nicolschi.

Boris Grünberg (numele de naştere al lui Nicolschi) s-a născut în 1915, la Chişinău, în Basarabia ocupată de ruşi. În 1932 a aderat la organizaţia tinerilor comunişti – Komsomol –, motiv pentru care peste doar un an a fost arestat de Siguranţa României Mari, în componenţa căreia revenise Basarabia. După reanexarea Basarabiei de către URSS (1940), Grünberg a intrat în atenţia NKVD şi a fost trimis la Cernăuţi, unde urmase un curs special de spionaj pe informaţii externe.

Înainte de plecarea în România, cu misiunea de a strânge informaţii privind mişcările de trupe sau situaţia economică, i s-au întocmit acte false, pe numele de Vasile Ştefănescu. La două ore după trecerea graniţei (26 mai 1941) a fost prins, dându-se de gol de necunoaşterea limbii române şi dezvăluindu-şi "adevărata" identitate – Aleksandr Sergheevici Nikolski. Judecat pentru spionaj, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă.


CRIMINAL NEPEDEPSIT. Ascensiunea sa în funcţii după 23 august 1944 seamănă carierei celorlalţi agenţi sovietici. Venirea la putere a Guvernului Groza (martie 1945) i-a adus numirea de şef al echipei de detectivi din DGP. Până să avanseze ca subdirector al Securităţii Poporului, a mai ocupat şi postul de inspector general al Siguranţei. Ultima avansare s-a petrecut în 1953, în postul de secretar general al MAI, condus de Alexandru Drăghici. Unica sarcină a lui Nicolschi, din orice post, a fost represiunea "duşmanilor".
Abia în 1992 crimele lui Nicolschi au ajuns la ora judecăţii. Numai că, doar cu o zi înaintea prezentării sale la Procuratura Generală, unde urma a fi cercetat, Nicolschi a murit.


GENERAL CU PATRU CLASE. Vladimir Mazuru a completat troika din fruntea Securităţii, fiind numit în 1948 director general adjunct al DGSP-ului. Şi el provenea din Basarabia (născut în 1915, la Chişinău), unde a şi absolvit primele patru clase şi o şcoală de meserii. Despre viaţa sa de ilegalist nu se ştiu prea multe. Cert este că a fost infiltrat de NKVD în Ministerul român de Interne (1947). Numirea lui în conducerea Securităţii a fost mai mult decât aşteptată în branşă, de vreme ce el îndeplinise la MAI funcţia de director al Direcţiei cadrelor. Aşadar, îi trecuseră prin mâini toate dosarele de cadre importante, propuse spre promovare sau eliminare, transformându-l într-un pion esenţial al regimului.
Se spune că sfârşitul carierei sale în Securitate a fost unul... cu "cântec": trimis în 1952 să aresteze nişte paraşutişti ce urmau a pătrunde pe teritoriul judeţului Teleorman, Mazuru a ratat misiunea, îmbătându-se. Scos din organigrama Securităţi în ianuarie 1953, a revenit în atenţia publică în calitate de ambasador la Varşovia. După care... a dispărut din vizorul foştilor subalterni.




Bruta Nicolschi

Măsura durităţii pe care a folosit-o generalul Alexandru Nicolschi în "eliminarea duşmanului de clasă" au dat-o documentele din arhive. Comitetul Naţional Român, care funcţiona la Washington, a dat publicităţii în 1949 un act despre încălcarea drepturilor omului în România. Documentul menţiona declaraţia unei tinere femei, Adriana Georgescu Cosmovici, care a fost arestată şi anchetată în 1945 sub acuzaţia de apartenenţă la o mişcare de rezistenţă. Ancheta a presupus şi bătăi cu un sac de piele cu nisip, lovirea cu capul de zid, lovirea feţei şi mutilarea. Printre numele celor trei "anchetatori comunişti" se află şi cel al lui Nicolschi. Presa românească postcomunistă a scos la iveală o informaţie conform căreia acelaşi Nicolschi ar fi ordonat în 1949 asasinarea a şapte deţinuţi de la Gherla, în timp ce erau tranferaţi în alt loc al detenţiei. Numele său este legat şi de teribilul experiment al reeducării de la Piteşti, început sub coordonarea lui la 6 decembrie 1948.

'Naşul' Pantiuşa
Primul director general al Securităţii a fost ucraineanul Pantelei Bodnarenko, "românizat" cu numele de Gheorghe Pintilie şi înălţat cu prilejul numirii la gradul de general-locotenent. Prin interpretările sale contradictorii, biografia acestui personaj e un bun caz pentru semantica istoriei partidului comunist în imaginarul colectiv al românilor. În decursul a trei decenii, Bodnarenko a parcurs ciclul de spion, puşcăriaş, "erou al luptei contra exploatării burgheze", "conducător neînfricat în încleştarea cu duşmanul de clasă" şi "exclus din partid", plasându-se prin rolurile sale politice în extremele unor categorii de excepţie – "victime", "eroi" ori "călăi" – în chiar aceeaşi comunitate.

Din biografia reprodusă după fişele de cadre ce i-au fost făcute în România reiese că, în pofida excesului de neprevăzut, a trăit adânci bătrâneţi. Vecinii din zona selectă a Capitalei îl întâlneau adesea, în plimbare, cu soţia la braţ. Un cuplu vârstnic, salutat respectuos şi cu devoţiunea recomandată în epocă foştilor ilegalişti a căror "luptă" ascundea mistere de nepătruns.

S-a născut la Tiraspol (1902) şi, după cum va fi declarat el, a lucrat lungă vreme – între 1915 şi 1928 – lăcătuş la Odessa. Un copil ucenic, probabil aruncat de sărăcia familiei în mizeria vreunui atelier din vremea primei mari conflagraţii mondiale, când bărbaţii erau pe front. În războiul civil ştim c-a ajuns doar din poveştile celor care-l cunoscuseră îndeaproape; nimeni dintre ei nu-l auzise însă spunând cum intrase în NKVD. Frânturi din naraţiunile sale eroice i-au cutremurat pe ascultători (astupase o dată intrarea unui bordei din stepă unde se-adunaseră câţiva preoţi şi "culaci" într-o şedinţă "reacţionară" lăsându-i pe-aceia să moară asfixiaţi). Dar în vâltorile revoluţiei bolşevice aceasta era o faptă de erou, ca şi misiunile pentru care va fi fost trimis în ţara vecină şi ostilă sovietelor, România, unde-a acţionat din 1928 până în 1937, când e prins şi condamnat. În autobiografiile după care i s-au făcut actele (căci dosarul său de cadre de la Moscova n-a fost făcut cunoscut în ţara de adopţie, iar documentele procesului au fost, desigur, distruse când se afla şi el la putere), declarase că trecuse Nistrul cu misiunea de a asigura "protecţia" contra-informativă a comuniştilor, depistându-i pe informatorii Siguranţei. O misiune imposibilă şi de ridicol desăvârşit dac-ar fi să-ţi închipui un străin care-a vorbit până la moarte stricat limba română, bezmeticind să descopere spioni într-o organizaţie ilegală, taxată de autorităţile locului ca organizaţie de spionaj în favoarea URSS.


Şi la Doftana, Văcăreşti şi Caransebeş îndeplineşte "misiuni speciale" în organizaţia partidului din închisoare. La Caransebeş răspundea de "legătura cu exteriorul": prelua şi gestiona pachetele trimise prin Ajutorul Roşu deţinuţilor comunişti şi participa la contra-anchetele făcute de "comisia de control" din închisoare care, după model sovietic, îl cerceta pe fiecare nou-venit: cum "căzuse", pe cine şi ce "dăduse" Siguranţei. Membrii "organizaţiei" de la Caransebeş vor deveni peste puţini ani majoritate între "cei mai iubiţi fii ai poporului" de la conducerea ţării. La Caransebeş află despre "trădarea lui Foriş" şi tot aici îşi va fi cunoscut, probabil, viitoarea nevastă, pe Ana Toma. Măritată cu Sorin Toma, pe-atunci imigrant în Uniunea Sovietică, încălcând "disciplina de partid", aceasta procurase deţinuţilor de aici un aparat de radio şi ţinea legătura cu ei fără ştiinţa lui Foriş.


Ajuns la Bucureşti, câteva zile după "revoluţia de eliberare" din 23 august 1944, se instalează în fostul sediu al Gestapo-ului din Aleea Alexandru, botezat Comandamentul Gărzilor Patriotice. Bodnarenko răspundea de magazie. Locul va fi teatrul unor crime: în secret, trei foşti ilegalişti au fost ucişi şi îngropaţi ntr-o groapă comună, în acelaşi fel şi sub aceeaşi acuzaţie de agenţi ai Siguranţei în partid – Petru Melinte, Ioan Pârgaru şi Ştefan Foriş, ultimii doi, foşti secretari ai PCdR. Deşi crimele aveau aceiaşi făptaşi – decizia fiind a întregului Secretariat al partidului alcătuit din Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu, iar executanţii aceiaşi: Pantelimon Bodnarenko şi şoferul său, Dumitru Neciu, doar uciderea ui Foriş a fost cercetată în ancheta din 1968. Pentru aceasta, "eroul" Gheorghe Pintilie a fost criticat de tovarăşii săi şi exclus din partid.


Deja pensionar, făcând figură de tată de familie model, companion preţuit de un anturaj ales (unde după moartea lui Dej se distingea Leonte Răutu), Bodnarenko a fost profund afectat de "trădarea" fostului camarad, Ceauşescu. Nu putea fi însă învinuit că făcuse ceva "de capul lui". După propriile sale declaraţii, nici măcar şef al Securităţii nu vrusese să fie: mulţi kilometri îl plimbase Dej în "munca de lămurire". Până la capăt "soldat credincios al partidului", s-a declarat gata să semneze orice declaraţie i s-ar fi cerut.
În 1971, Ceauşescu l-a decorat pe "naşul" Securităţii – "lancea şi pavăza" puterii partidului.

Începuturile temutei instituţii a Securităţii
Organizare haotică, dar secretizată, cadre cu pregătire puţină şi birocraţie excesivă sunt doar câteva dintre caracteristicile primilor ani de existenţă ai Securităţii Statului. Scopul declarat al noii instituţii era "apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni si externi".




Lancea şi pavăza


Înfiinţarea unui serviciu de informaţii, cu tot ce presupune ea, nu este subiect de ştire publică. De aceea, despre cum a luat fiinţă Securitatea românească nu avem amănunţite informaţii, cele existente putând fi culese doar din compendiile de istorie sau din memoriile contemporanilor. Oameni din sistem indică şi arhivele sovietice de la Moscova drept sursă de informaţii despre anii de început ai Securităţii. Se pare că, odată cu retragerea lor de pe teritoriul României, consilierii sovietici au luat cu ei şi documente din arhiva secretă a poliţiei politice comuniste. Creaţia lor, de altfel.


SECURITATEA POPORULUI. Oricât de complicate ar părea la prima vedere pregătirile pentru "naşterea" poliţiei politice comuniste, începutul a fost crearea cadrului legal. La 30 august 1948, Preşedinţia Marii Adunări Naţionale a emis Decretul numărul 221 de înfiinţare în cadrul Ministerului de Interne a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP). La rândul său, Preşedinţia Consiliului de Miniştri avea subordonat Serviciul Special de Informaţii, păstrat în "gestiunea" sa de dinainte de război, cu sarcini în domeniile informaţiilor externe şi a contraspionajului, ca serviciu funcţional. Noua DGSP, conform Decretului 221, avea rolul "de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea RPR împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi". Pentru îndeplinirea rolului său, organele de Securitate, cu competenţă extinsă pe întreg teritoriul ţării, aveau ca sarcină "instrumentarea infracţiunilor ce primejduiesc regimul democratic şi securitatea poporului", formulare general-ambiguă, care permitea ilegalităţi şi represalii de mare amploare.


HAOS ŞI SECRETOMANIE. Scris într-un limbaj propagandistic, Decretul 221 contura doar liniile principale de funcţionare ale Direcţiei Securităţii Poporului. Detaliile de încadrare, dotare, atribuţiile şi competenţele specifice urmau a fi stabilite şi transmise ca "decizii şi instrucţiuni" secrete şi directe ale Ministerului de Interne, fără girul vreunui for legislativ. Odată înscrise în registrul special al DGSP şi comunicate cadrelor competente, instrucţiunile şi deciziile Ministerului Internelor erau executate prioritar celor specificate prin legi şi acte oficiale publice.


"DEMASCARE" ŞI DISTRUGERE. Libertatea de mişcare şi decizie a Internelor nu era atât de sigură pe cât poate părea. Fără un cadru instituţional bine pus la punct, Direcţia Securităţii Poporului a suferit în primii săi ani mai multe reorganizări. La începutul anului 1949, de pildă, au apărut alte două organe ce vizau securitatea internă: Direcţia Generală a Miliţiei (instituţie ce a înlocuit Poliţia, condusă de alt general de etnie evreiască şi provenienţă rusă – Pavel Cristescu – pe numele "nou") şi Trupele de Securitate, "înlocuitoarele" jandarmilor. La 30 martie 1950, DGSP-ul îşi schimbă denumirea în Direcţia Generală a Securităţii Statului (DGSS), ale cărei competenţe se vor lărgi prin înglobarea în structurile ei a Serviciului Special de Informaţii (aprilie 1951). Printre obiectivele Securităţii, asemănătoare sau identice cu cele ale NKVD-ului, se numărau "demascarea activităţii de spionaj imperialist", precum şi "identificarea şi distrugerea oricărei forme de activitate antidemocratică subversivă a duşmanilor poporului". În categoria "duşmanilor poporului", adică a celor care se opun regimului comunist, au fost trecuţi foştii proprietari de întreprinderi, moşierii, liderii partidelor istorice, foşti ofiţeri şi poliţişti. Iar mai târziu, ţăranii.


CADRE PUŢINE ŞI SEMIANALFABETE. Nici în ceea ce priveşte cadrele sale Securitatea nu a "strălucit", în primii ani suferind un deficit mai ales la nivelul ofiţerilor. În 1949, în cadrul DGSP-ului funcţionau zece direcţii naţionale şi 13 regionale. În aceste direcţii lucrau, în 1949, 1.148 de cadre, dintre care 848 figurau ca salariaţi de birou sau muncitori necalificaţi. Este perioada în care dactilografele, instalatorii, şoferii sau chelnerii au fost încadraţi ca... ofiţeri inferiori. Cu salarii mult peste cele medii. Pentru a deveni "lucrător la Securitate" era nevoie de un dosar care să demonstreze "originea sănătoasă" şi "ura de clasă" a "elementului" angajat, urmând ca acesta să se perfecţioneze pe parcurs într-ale muncii de informaţii.


"LEGEA SUNTEM NOI!". Cu toată lipsa de cadre competente şi instruite, Securitatea a reuşit să stârnească groaza nu doar cetăţenilor de rând, ci şi membrilor de partid. De altfel, unul dintre viitori săi conducători din anii ’50, Alexandru Drăghici, a recunoscut omnipotenţa instituţiei: "Securitatea era şi este un instrument al partidului. Este obligată să respecte legalitatea, dar legalitatea o întoarcem cum ne convine". La conferinţa comandanţilor Miliţiei şi Securităţii (28 februarie 1950), Teoharie Georgescu, în calitate de ministru de Interne ce avea în subordine Securitatea, declara: "Va fi mai uşor să trimitem (arestaţii – n.n.) în unităţile de muncă, în Justiţie să nu mai trimitem, fiindcă este mai greu, trebuie să facem acte, trebuie să găsim dovezi...". Astfel, fără probe şi dovezi, "duşmanii poporului" au înfundat puşcăriile şi coloniile de muncă, cei mai mulţi fără judecată, alţii obligaţi, prin metode "specifice", să recunoască vini imaginare, mulţi arestaţi fără mandat de la procuror, ci doar pe baza ordinului telefonic al vreunui ofiţer zelos şi a denunţurilor unor "cetăţeni vigilenţi". Aceasta este şi cauza datorită căreia sunt imposibil de stabilit cifrele exacte ale celor care au avut de suferit la modul direct de pe urma Securităţii şi pot fi declaraţi fără putinţă de tăgadă victime ale regimului comunist.







Ofiţerii DIE

Direcţia de Informaţii Externe (DIE) sau serviciul de spionaj al Securităţii (aflată în subordinea ministrului de Interne Teohari Georgescu – foto) a fost înfiinţată prin Decretul 50 din 30 martie 1951. Ca şi "suratele" ei din domeniu, a avut un "mentor" sovietic – pe Alexandr Mihailovici Saharovski. Supranumit "arhitectul DIE", Saharovski a "lucrat" acest serviciu ca o oficină a spionajului sovietic în România, motiv pentru care istoricii spionajului consideră DIE ca având cea mai mare contribuţie la sovietizarea ţării, derulată pe parcursul a trei decenii. Manualul de instrucţiuni al cadrelor DIE era, de altfel, "Istoria spionajului sovietic". Fraza de început a manualului a rămas un fel de motto pentru generaţii întregi de ofiţeri: "Spionajul capitalist raportează istoria, noi o creăm". Succesul organizării şi funcţionării DIE l-a făcut pe Saharovski să-şi caracterizeze "creaţia" din România ca fiind "diamantul cel mai de preţ din coroana sa profesională".

Fabrica de falsuri a Securitatii

Securitatea – scutul si pavaza partidului

La sfarsitul anilor ’60, din initiativa lui Ion Stanescu, fostul sef al serviciilor speciale din vremea de triumf a lui Ceausescu, in toate marile firme economice au fost "deschise" birouri ale Securitatii. Astfel se instituia un control foarte strict asupra activitatii din economie.

Dosarul Lucona - un accident naval provocat, in 1977, pentru a aduce bani murdari Guvernului socialist de la Viena
Securitatea a facut afaceri cu mafia austriaca