SRI/SECURITATE

Cum s-a văzut anul 1989
de la vârful Securităţii
Generalul de brigadă Aurel Rogojan rememorează pentru Jurnalul
Na­ţi­o­nal într-un serial, începând de astăzi, momentele - cheie ale
anului 1989, aşa cum au fost ele receptate în centrul de comandă al
Departamentului Securităţii Statului.

În acel an, Aurel
Rogojan (locote­nent-colonel) era împuternicit la comanda
Servi­ciu­­lui Independent Secretariat-Juridic al Departamentului
Securităţii Statului, în care ca­litate îi revenea şi atri­bu­ţi­i­le
de ­secretar al Consiliului de Conducere al DSS. Anterior, între anii
1977-1985, a fost şeful de cabinet al generalului-colonel Iulian Vlad,
cel care conducea din octombrie 1987 Securita­tea Română.

Din
această poziţie a fost martor la operaţiunile specifice fron­tului din
umbră şi a trăit anul 1989 cu intensitatea celui care a avut acces la
secrete teribile şi astfel amin­tirile sale sunt extrem de va­lo­roase
pentru cercetători şi isto­rici. În episodul din acest număr
ge­ne­ralul de brigadă Aurel Rogojan redă at­mos­fera acelei perioade,
din pers­pec­tiva principalelor evenimente, aşa cum a resimţit-o ca
ofiţer al DSS.
Anul operativ 1989 a început
cu o trădare. Şeful sectorului spionaj în spaţiul european de limbă
germană, Liviu Turcu, se foloseşte de ocazia unei misiuni externe
pentru a se preda CIA. Era punctul terminus al tră­dă­rilor
post-pacepiste, care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari
decât cele determinate de marşrutizarea politică ( n. r. - termen
folosit în domeniul serviciilor de informaţii şi care înseamnă
orientarea unui agent către un alt obiectiv decât cel avut până la
momentul respectiv) a lui Pacepa în braţele spionajului şi
contraspionajului Statelor Unite ale Americii.

În Centrala
Spionajului Român, generalul Aristotel Stamatoiu a încercat să "tragă
de timp", amâ­nând, de comun acord cu şeful contraspionajului extern,
generalul Ioan Moţ, raportarea exactă şi completă a evenimentului
contrainformativ de o gravitate excepţională. Ei, probabil, sperau că
Liviu Turcu are de depăşit vreo situaţie de risc, după care se va
întoarce. Verificările ulterioare aveau să scoată în evidenţă serioase
incompatibilităţi ale lui Liviu Turcu cu sistemul de valori şi
disciplina specifice spionajului. De la noi sau de aiurea.

Anterior
se mai consumase un alt act de trădare, al unui operativ de rang mediu
din contraspionajul extern, care a răspuns succesiv de mai multe spaţii
ocidentale şi cunoştea o parte însemnată a sistemului contrainformativ
extern, cu greu reconstituit după trădarea lui Pacepa şi repararea
unora dintre erorile deciziilor luate imediat după această gravă
trădare.

Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc, cum nu se putea
mai prost, tocmai în perioada şedinţelor de bilanţ anuale. Tăvălugul
analizelor şi evaluărilor critice ale şefului DSS, generalul Iulian
Vlad, a spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul şi
contraspionajul extern, care au fost puşi la colţul penitenţelor.

Au
fost însă şi succese. Menţionez doar două dintre cele mai remarcabile:
căderea reţelei KGB condusă de Vladimir Volodin, şi prinderea în
flagrant a unui funcţionar superior, cu rang diplomatic, din Ministerul
Afacerilor Externe, pentru trădare prin transmitere de secrete în
favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu, şi compromisese şi vreo
două duzini de ofiţeri acoperiţi. Faptul că Securitatea română a avut
în acele momente curajul să înfrunte concomitent cele două mari puteri
ale spionajului, a constituit un fapt cu totul deosebit şi fără
precedent în istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată şi
aspru pedepsită, începând din decembrie 1989.
Tot
la începutul anului 1989, în prima săptămână a lunii martie se produce
un eveniment cu impact politic, mai cu seamă internaţional -
"scrisoarea celor şase". Acţiunea a fost descoperită şi con­ţinutul
scrisorii prezentat lui Nicolae Ceauşescu, înainte de a deveni
public, prin intermediul postului de radio BBC. Ceea ce înseamnă că
scrisoarea, al cărei text fusese doar convenit de Silviu Brucan cu
ceilalţi semnatari, nu trebuia nea­părat să fie trimisă din ţară...
Ea îşi aştepta doar semnatarii.

După cum a început anul 1989,
era evident că sistemul nu va mai rezista multă vreme, deoarece acesta
devenise global vulnerabil, încât nu mai putea fi secu­rizat, atât
faţă de avalanşa şi iminenţa ameninţărilor, cât mai cu seamă faţă de
propriile slăbiciuni.

În aprilie 1989, o Plenară a CC al PCR,
care putea să rămână memorabilă, eşu­ea­ză din cauza ambiţiilor
autarhice ale lui Nicolae Ceauşescu, pe care izolarea în care a fost
aruncat de "prietenii" ce odini­oară l-au ridicat pe piedestalul
re­cu­noaş­terii internaţionale, l-a împins la decizii ne­cugetate. El
a anunţat, triumfalist, ram­bursarea întregii datorii externe, un
efort formidabil, care era compensat de un considerabil excedent al
rezervelor valutare, precum şi de importante debite ce urmau a fi
încasate de la unele state exportatoare de ţiţei, dar nu da de
înţeles că va diminua rata acumulării în fa­voa­rea consumului.
Dimpotrivă, ofensează or­ganismele bancare internaţionale cu un
proiect de înfiinţare a unei bănci de in­vestiţii şi dezvoltare a lumii
a treia, spe­rând, totodată, să ia locul deţinut cândva de Tito în
fruntea "ţărilor nealiniate".

În acelaşi timp, exploatând
vulnerabilităţile tot mai accentuate ale Uniunii Sovietice şi speculând
agitaţiile din Basarabia, simulează un denunţ al Pactului
sovieto-german "Molotov - Ribbentrop" şi, scontând că se va face temut
unor inamici tot mai agresivi, agita voalat ameninţarea nucleară,
respectiv că România dispune de capacităţile necesare producerii armei
atomice. Ceauşescu părea să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic!
Dar nici pe el nu-l mai luau mulţi în seamă. Am primit consternaţi şi
dezamăgiţi acele veşti proaste, fiindcă cea bună şi aşteptată era
liberalizarea consumului intern, destinat creşterii nivelului de trai,
sub toate aspectele.
Cunoscuta revistă
internaţională Paris Match continua să dedice numere speciale fostelor
case regale din ţările în care monarhiile au fost abolite. Pentru a nu
fi surprinşi de numărul dedicat Casei Regale a României, s-a solicitat
memorandumul monitorizării realizate de sectorul de informaţii externe
responsabil de problema regală. Rezultatul a fost dezolant.
Cetăţeanul-rege, întrucât "era un rentier viager la locul lui",
beneficiar al înaltului şi rarisimului ordin sovietic "Victoria" (
fuseseră acordate doar vreo patru exemplare şefilor de stat străine),
nu constituia o ameninţare. La dosarul problemei regale nu exista
nici măcar o fotografie a reşedinţei din Elveţia...

Fostul sef al SRI, judecat pentru un fals de 165.000 euro
Radu Timofte, fost sef al SRI, a fost trimis ieri in judecata de catre Directia Nationala Anticoruptie.

Fraţii Musulmani au ajuns în România

ACUZAŢIE. Potrivit unor rapoarte ale serviciului de informaţii, mai multe persoane cu orientări fundamentaliste se ascund sub acoperirea unor fundaţii şi asociaţii islamice din ţara noastră.


ONG-uri musulmane au început să apară în anii ’90. Dacă în statul lor scrie că desfăşoară activităţi culturale şi sociale, cu timpul au început să organizeze şi activităţi religioase, în paralel cu Muftiatul şi fără a avea acordul acestuia.

De asemenea, nici imamii veniţi din diverse ţări arabe şi care au slujit la activităţile acestor fundaţii nu au avut avizul Muftiatului. Surse din interiorul Cultului Musulmanilor din România spun că în jur de 500 de creştini români au aderat la astfel de organizaţii.

De asemenea, aceştia au în plan construirea unui centru în comuna Voluntari, din judeţul Ilfov. Potrivit serviciului de informaţii, mai multe persoane cu orientări fundamentaliste religioase sunt în România sub acoperirea Fundaţiei Taiba, a Ligii Musulmane şi Culturale din România, Societăţii Umaniste Semiluna şi a societăţii As Salam. Legat de aceste acuzaţii, preşedintele Taiba, una dintre instituţiile vizate, susţine că membrii fundaţiei sale „nu au niciun fel de implicaţii politice şi respectă legile ţării în care trăiesc”.

Cărţi incriminate pentru prozelitism

Mai multe publicaţii scoase pe piaţă de fundaţia arabă Taiba sunt acuzate de prozelitism. „Religia adevărată”, „Islamul şi celălalt”, „Cum s-au convertit la Islam” sau „Dialog între musulman şi creştin” sunt câteva dintre titlurile incriminate. „Cu voia Lui Dumnezeu, această carte va deveni un instrument eficace pentru Musulmani, în eforturile noastre de a-i invita pe Creştini să adere la Islam.

În sens invers, Creştinii ar trebui să devină mai conştienţi de ceea ce predică de fapt Biblia şi cu privire la adevăratele învăţături ale lui Isus (P.A.S.) ca rezultat al studiului acestei cărţi.” Acesta este unul dintre pasajele incriminate care apare în prefaţa cărţii „Dialog între musulman şi creştin”, scrisă de Dr. H.M. Baagil şi scoasă pe piaţă de editura Fundaţiei Taiba.

„Defăimare şi învrăjbire între religii”

Un alt citat din cartea „Islamul şi celălalt” face comparaţie între religia islamică şi cea creştină: „Se cuvine să facem o comparaţie pentru a cunoaşte diferenţele dintre bunăvoinţa şi îndurarea religiei islamice şi dintre răzbunarea şi blestemul la care a ajuns religia creştină datorită acestor «sfinţi» şi «papi» care au emis aceste «principii » şi aceste «legi»”!

Un alt articol face trimitere la „defăimare şi învrăjbire între religii”. După ce autorul spune că „statul egiptean musulman a suportat cheltuielile” pentru construirea celei mai mari
catedrale ortodoxe din Orient, exclamă: „Cât de departe de acest «candelabru islamic» este «noroiul pământului» de care este îmbâcsită cultura teologică occidentală creştină îndreptată împotriva Islamului şi a musulmanilor”.

Fără aprobarea Muftiatului

Reprezentanţii Cultului Musulman din România declară că nu li s-a cerut acordul sau părerea în privinţa publi cării acestor cărţi. „Cunosc apariţia acestor publicaţii şi cred că nu este respectată legea, normal este să fie aprobate şi de cultul de care aparţin. La noi, în comunitatea musulmană din România, a fost un climat foarte bun.

Dar, din ’90, odată cu venirea democraţiei, au apărut astfel de cărţi şi fundaţii care, după cum se observă, au această tentă de a dezbina comunitatea musulmană şi de a schimba relaţiile de conveţuire care s-au creat între musulmani, creştini şi iudei dea lungul celor opt secole în România”, a declarat Murat Iusuf, muftiul Cultului Musulman în România.

De partea cealaltă, reprezentanţii asociaţiei Taiba resping aceste acuzaţii şi spun că este nevoie de acordul Muftiatului „doar în privinţa manualelor şcolare”. „Nu este vorba de prozelitism în acele cărţi”, a replicat dr. Abu Al-Ala Al-Ghaiti, preşedintele Fundaţiei Taiba.



CULTE

Ce spune legea

În România, prozelitismul este incriminat prin articolul 13, alineatul 2, din Legea Cultelor, 489/2006, care precizează că „sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensă publică adusă simbolurilor religioase”. Potrivit Codului Penal, se pedepseşte cu închisoare între 6 luni şi 3 ani.

Legea nr. 103 din 22 septembrie 1992 specifică faptul că „Biserica Ortodoxă Română şi celelalte culte religioase au, în exclusivitate, dreptul de producere şi valorificare a obiectelor şi veşmintelor de cult, precum şi de tipărire a cărţilor de cult, a celor teologice sau cu conţinut bisericesc, necesare practicării cultului.

De asemenea, se asimilează obiectelor de cult tipăriturile de cult, manualele şi cursurile teologice necesare desfăşurării activităţii din instituţiile de învăţământ religios ale cultului respectiv. Contravenţia se pedepseşte cu amendă de la 100.000 la 500.000 de lei
vechi”.

Trei victime ale Securităţii, găsite într-o groapă comună
Specialiştii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în Romånia (IICCR) au descoperit, ieri, groapa comună în care au fost aruncate cadavrele a trei dintre luptătorii anticomunişti din judeţul Bistriţa-Năsăud, în urmă cu 60 de ani. „Locul în care au fost îngropaţi cei trei membri ai grupării «Garda Albă» a fost descoperit pe Dealul Crucii din localitatea bistriţeană Nepos, comuna Feldru. Cei trei partizani din organizaţia de rezistenţă anticomunistă «Garda Albă», Ioan Leonida Bodiu, Ioan Burdeţ şi Toader Dumitru, au fost executaţi, fără condamnare, de Securitate, în 1949 şi îngropaţi. Acum acţiunea de exhumare are loc în baza unei solicitări primite din partea lui Leonida Bodiu, nepot al lui Ioan Leonida Bodiu, şi a lui Dumitru Dumitru, fiul lui Toader Dumitru“, au precizat reprezentanţii IICCR. Astăzi, după finalizarea acţiunii de exhumare, va fi oficiată o slujbă în memoria celor trei victime ale Securităţii.

Sursa "Ioana Ionescu": "Popescu trebuie facut sa taca!"


La 18.06.1985, sursa "Ioana Ionescu" atragea Securitatii atentia asupra pericolului pe care il reprezenta Nestor Corneliu Popescu, redactor la "Animafilm": capabil, foarte muncitor, respinge "ciubucul" si pe "ciubucari" (spagarii de astazi – n.n.), pe care ii considera "produsele sistemului nostru social". Nici macar biroul de partid nu-l poate da pe brazda: "Nu are autoritate. El (Popescu – n.n.) ii stie compromisi". Omul este periculos fiindca isi poate clama nemultumirile oricand, le poate face publice. Devotata auxiliara a politiei politice se teme ca Popescu ar putea rabufni: "Este foarte posibil sa inceapa sa strige si in piata publica". Si-si permite sa le sugereze stapanilor solutia: "Trebuie facut sa taca".
.

MEMORII / "36 de ani în serviciile secrete ale României" Stelian Octavian Andronic este unul dintre ofiţerii superiori ai Securităţii trimişi în misiuni "de vârf" în străinătate. În 1990, ziarul The Wa­shington Post l-a desemnat ca fiind agentul care încasa banii de la Pentagon pentru tancurile vândute de Ceauşescu, depozitându-i pe numele său în Elveţia. Recent, editura bucureşteană Compania i-a publicat memoriile sub titlul "36 de ani în serviciile secrete ale României". Reproducem în cele ce urmează un fragment, cu menţiunea că titlurile şi subtitlurile aparţin redacţiei.


Până în 1971, cunoştinţele mele despre activităţile "oculte" ale societăţilor secrete din lumea capitalistă erau inexistente. (...) Impulsul decisiv l-am primit în 1972, când am aflat despre grupul Bilderberg. Curiozitatea m-a făcut chiar să mă deplasez până la Ooster­be­ek, o mică localitate de lângă Arnhem, pentru a identifica Hotelul Bil­derberg, unde în mai 1954 avusese loc şedinţa de consti­tu­i­re a grupului, sub preşedinţia prinţului Bernard, soţul fostei re­gine Iuliana a Olandei.

PUTERI ASCUNSE
O mulţime de detalii privind organizarea, componenţa, sco­­pul declarat, or­di­nea de zi şi rolul grupului în ansamblul socie­tă­ţilor secrete ale lumii mi-au fost puse la dispoziţie de un adevărat erudit în domeniu. Cu acest om pasionat de cer­ce­­ta­rea şi studierea grupurilor organizate de puternici ai planetei m-am întâlnit de nouă ori, între 1972 şi 1976. El mi-a indicat zonele către care trebuie să-mi îndrept atenţia pentru a-mi com­pleta documentarea în acest domeniu, despre care la acea vreme nu se ştia prea mult.

Societăţile Secrete, localizate îndeosebi în America şi Eu­ro­pa de Vest, sunt atât laice, cât şi religioase. Dintre cele laice, inter­locutorul meu acorda un interes deosebit grupului Bilder­ber­g, considerat a fi de facto guvernul care conduce din culise pla­neta, Consiliului pentru Relaţii Externe (CFR), constituit în 1921 de gruparea Mesei Rotunde, iar din interiorul CFR, gru­pă­rii Skull & Bones, varianta americană a unei organizaţii se­cre­te create în Germania la începutul secolului al XIX-lea. O altă societate secretă importantă pe care o avea în vedere inter­lo­cutorul meu era Comisia Trilaterală, creată în 1973 pentru a cuprinde, alături de Europa, America şi Asia. Comisia Trila­te­ra­lă a abordat apoi Europa de Est, inclusiv URSS.

TATONĂRI LA BUCUREŞTI
Printre conducătorii vizaţi din Europa de Est se număra şi Ceauşescu. Mi-a spus că acesta ar fi fost abordat în 1971 de o pers­onalitate marcantă a lumii societăţilor secrete, care, la in­vi­ta­ţia preşedintelui României, a făcut o vizită particulară la Bucu­reşti în acel an. Reacţia lui Ceauşescu ar fi fost hotărât negativă, el respingând orice implicare în organizaţii secrete.

In­terlocutorul meu mai spunea că s-au făcut şi tatonări ulterioare, dar că el nu cunoştea la acea oră rezultatul acestor în­cer­­cări de racolare a fostului preşedinte al României. Aşa cum am spus deja, încercarea mea de a-l informa pe preşedinte prin­tr-o notă de două pagini despre grupul Bilderberg dăduse greş – prin aghiotantul său, mi-a cerut să distrug acea sinteză, precum şi toate materialele pe care le deţineam pe tema respectivă. Am executat ordinul primit atunci din spirit de disciplină, şi nu din convingere.

La o întâlnire ulterioară cu relaţia mea, în Luxem­bu­rg, i-am relatat reacţia preşedintelui şi nedumerirea mea. In­ter­locutorul meu a opinat că, probabil, preşedintele se temea de ceva, dar nu era exclus să şi ascundă ceva şi de acea adoptase o asemenea atitudine.

În decembrie 1989 m-am întrebat dacă nu cumva refuzul său de la Bucureşti din 1971 i-a adus condamnarea la dispariţia de­fi­nitivă. Cu atât mai mult cu cât nici unul dintre cei care îl pri­me­au cu braţele deschise în deceniul şapte în America sau în Europa de Vest nu i-a sărit în ajutor, ci, dimpotrivă, s-au coa­li­zat ca să-l răstoarne şi chiar să-l lichideze. Sper că viitorul va scoate la iveală şi jocurile din umbră ce au hotărât destinul unui important şef de stat care mai bine de un deceniu a fost prefe­ratul lumii capitaliste şi unul dintre candidaţii la racolare de către organizaţiile secrete din epocă.

Printre societăţile secrete cu caracter religios, interlocuto­rul meu se interesa mai ales de cele legate într-un fel sau altul de Sfântul Mormânt de la Ierusalim şi de Vatican, începând cu Ordinul Templierilor şi Cavalerii Ioaniţi şi terminând cu cel al Cavalerilor de Malta. Aceste so­cietăţi, ca de altfel şi masoneria, susţinea el, au astăzi doar rangul doi printre so­cietăţile secrete mo­derne.

Societăţile secrete, afirma interlocutorul meu, au o vechi­me de peste o mie de ani. Ele datează de când bogaţii lumii şi-au pro­pus să cucerească puterea absolută pentru a stăpâni ome­ni­rea şi a-i prelua bunurile. Enumera vechi societăţi ca Nobilimea Neagră, constituită pe timpul dogilor Veneţiei, care mai târziu a dat naştere Comitetului celor 300, unde printre membri se află şi principalele case regale din Europa şi din care au de­ri­vat puter­nicele societăţi secrete moderne, unele deja citate.

ADEVĂR ŞI LEGENDĂ
În bătălia pentru cucerirea puterii şi conducerea lumii, ma­so­neria e mai mult mediatizată decât real activă. Cu rădăcini în Antichitate, ea s-a divizat mult din pricina luptelor intestine şi în numele unor false criterii naţionale. Parţial s-a dispersat în ce­­lelalte societăţi secrete şi nu mai are abilitatea, influenţa şi forţa pe care eronat i-o mai atribuie unii şi azi. Masoneria, apre­cia expertul, trăieşte mai mult din tradiţia şi din ambiţiile sale. Fastul şi parada de care mai face uz îi impresionează doar pe ne­ştiutori. De altfel, nici una dintre societăţile secrete constituite ulterior, chiar cu membri şi reprezentanţi ai masoneriei, nu a mai adoptat acest protocol medieval.

Aflând că fusesem consul la Tel Aviv, m-a întrebat ce ştiu despre implicarea şi influenţa evreilor în organizarea şi activi­ta­tea societăţilor secrete. I-am răspuns că subiectul nu m-a in­te­resat. Interlocutorul meu pre­tin­dea că există dovezi clare pri­­­vind rolul jucat de israeliţi în crearea, conducerea şi per­pe­tua­rea societăţilor secrete. (…) L-am întrebat dacă tot ce se spune despre societăţile secrete este adevăr sau legendă.

Mi-a răspuns că ele există în realitate, dar, cum este şi firesc, fiind vorba despre grupări cu caracter se­cret, existenţa, activitatea şi scopurile lor sunt ascunse marelui pu­blic, pentru că scopurile lor contravin intereselor popoarelor. Aces­tea trebuie împiedicate să cunoască realitatea ca să nu se revolte – o posibilă revoltă de care se tem so­cietăţile secrete. Nu ştiu dacă serviciile noastre secrete au făcut sau fac parte din societăţile secrete. De fapt, din câte mi-am dat seama, societă­ţile secrete nici nu interesau serviciile noastre – dovada cea mai con­­cludentă e chiar indiferenţa cu care a fost primită la Bucureşti informarea trimisă de mine în 1972 despre Grupul Bilderberg.

ROMÂNIA – LA MIJLOC
Relaţia mea susţinea că societăţile secrete au organizat şi au declanşat chiar ele, în mai multe rânduri de-a lungul istoriei, revolta maselor, dar numai în situaţii în care au avut interesul ca aceasta să aibă loc. Aceste grupuri nu agreează revolta spon­tană a maselor, revendicările necontrolate, căci astfel de ma­nifestări le pot afecta interesele meschine.

În acest context, mi-a dat ca exemplu chiar ţara noastră. Popularitatea lui Ceauşescu în Vest, spunea el, nu este nicidecum rezultatul propagandei româneşti sau al acti­vităţii diplomaţiei noastre, aşa cum credem noi, ci pur şi simplu o acţiune a so­cietăţilor secrete în contextul relaţiilor Est-Vest. La mijloc e dorinţa lor de a lichida un sistem pe care tot ele l-au conceput şi implementat, dar care nu a dus la îm­plinirea scopurilor iniţiale.

Orânduirea comunist-socia­lis­tă creată de societăţile secrete în spatele Cortinei de Fier a fost un experi­ment nereuşit, din punctul lor de vedere, şi atât. Pot să afirm fără re­ţi­nere că acest expert mi-a fost un bun şi, cred, sincer îndrumător într-un domeniu incitant şi destul de puţin cunoscut în anii ’70.

MISIUNI EXTERNE
Stelian Octavian Andronic s-a născut în 1932, în zona Bihorului, într-o familie de dascăli. După studii superioare economice la Bucureşti, a fost repartizat la Fabrica de Geamuri de la Mediaş. De aici a fost transferat ca ofiţer în "Serviciul de Contraspionaj al raionului Mediaş" (1958). Promovat la Bucureşti (1961), a fost trimis la Tel Aviv (1962-1966).

Dintre misiunile mai explicit relatate a fost, după propria-i expresie, "predarea bisericii din Ierusalim proprietarului de drept, care era Patriarhia Română". Aflat în misune în Olanda (1971-1977), a organizat şi pregătirea vizitei lui Ceauşescu în "Ţara lalelelor" (1973) pe vremea când acesta era considerat "copilul-minune" al lagărului comunist.

Scos din "munca operativă ex­ter­nă" după fuga lui Pacepa, în 1978-1990 i s-au încredinţat misiuni ce făceau parte din subiectele interzise public în epocă. Precum coordonarea unor misiuni numite de autor "cercetarea, pro­iec­tarea şi producţia de tehnică operativă", "acţiuni de recuperare în patrimoniul naţional a celor 42 de tablouri care s-a dovedit că au fost scoase din ţară pe căi ilegale de fosta regină Elena şi de fiul său, fostul rege Mihai", "unitatea pentru Acţiuni Valutare Speciale", acţiunea "Recuperarea".

O fantoma bantuie tara: Securitatea
http://www.revistaflacara.ro/index.php?an=2007&luna=aprilie&nr=4&articol=O_fantoma_bantuie_tara_Securitatea.xml

Cutremurul din ’77 şi Securitatea

Ziariştii străini veniţi în Ro­mânia pentru a realiza ma­te­riale despre cutremurul din martie 1977 au fost “monitorizaţi” pas cu pas de Securitate, pentru a nu se...

Mihai Pelin scria articole interzise, iar Securitatea le trimitea la...
În 1981, Ceausescu a vrut sa-i pedepseasca exemplar pe românii care doreau sa parasesca tara. Planul lui era diabolic – sa-i...
Citeste toata stirea

Securitatea era mai atentă la spionii Pactului de la Varşovia decât la cei ai NATO
http://www.gardianul.ro/2008/03/30/arhivele_gardianul-c57/securitatea_era_mai_atent_la_spionii_pactului_de_la_var_ovia_dec_t_la_cei_ai_nato-s111642.html

Românii din Statele Unite au pornit vânătoarea de securiști

Site-ul Romanian Global News, care și-a asumat nobila, dar dificila misiune de a menține în contact românii de pretutindeni și a le oferi informații corecte, anunță cea mai recentă campanie a comunității românești din Statele Unite. Aceasta urmărește deconspirarea foștilor agenți sau informatori ai Securității.

Publicația lunară „The Romanian Echo“ din Portland și Societatea „Pro America“ pentru emanciparea minorităților conlocuitoare din SUA au declanșat campania „Pentru o Diasporă Curată“, în vederea deconspirării persoanelor care, înainte de 1989, au colaborat cu Securitatea comunistă chiar de pe teritoriul Statelor Unite în detrimentul comunității românești stabilite acolo, se arată într-un comunicat de presă primit la redacția Romanian Global News. Primele acțiuni ale celor două organizații vizează reprezentanții mass-media românoamericane din SUA, după care vor fi luați la „puricat“ așa-zișii lideri ai comunității românești americane. „Suntem siguri că printre noi, aici, sub masca a diverse profesiuni onorabile, se ascund persoane reprobabile, care au colaborat cu temuta Securitate de dinainte de 1989. Dorim ca prin activitatea și demersurile noastre să cunoaștem, la nivelul comunităților locale, cine sunt cei care au făcut rău prin acțiunile lor față de românii de aici sau din țară... Persoanele încă în misiune aici nu vor face obiectul demascărilor atât timp cât nu vor pune bețe în roate în aflarea adevărului“, se arată ironic în comunicatul de presă semnat de George Hristescu, directorul executiv al revistei „The Romanian Echo“, și de Dan Leontescu, fondatorul Pro America Society.

KGB-ul a invidiat fosta DIE

Amintim cititorilor că, în urmă cu doi ani, în momentul transferării Departamentului pentru Relația cu Românii de Pretutindeni din subordinea primului-ministru în cadrul și subordinea Ministerului Afacerilor Externe român, Consiliul Mondial Român, împreună cu Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni își uneau forțele la București pentru a cere deconspirarea poliției politice din diaspora. Se știe, și încă persistă suspiciunea, în unele situații pe bună dreptate, că printre angajații ambasadelor românești în străinătate sunt anumiți ofițeri care aparțin și serviciului secret extern, SIE, fost DIE, care s-a ocupat, ca și fosta structură comunistă, de urmărirea și persecutarea personalităților din comunitățile românești de pretutindeni. Chiar KGB-ul a invidiat fosta DIE pentru acțiunea de anihilare a vocilor românești anticomuniste scăpate în Occident. Acest aspect a făcut ca cetățenii români să stea departe de misiunile diplomatice și, inclusiv după 1989, să își dorească să nu aibă niciun contact cu acestea, deși România postdecembristă poate ar fi arătat altfel și cu ajutorul expertizei ce putea veni inclusiv de la românii stabiliți de mai mulți ani în străinătate. Acestor funcționari oficiali li s-au alăturat persoanele cărora li s-au „fabricat“ diferite forme de a scăpa din România tocmai cu scopul ca, odată ajunși în Occident, cu povestea credibilă în mână, să se poate infiltra cu ușurință în comunitățile românești și, din interiorul lor, să poată transmite acasă notele informative despre activitatea diasporei românești. Munca de urmărire înainte de 1989 s-a extins la tot ceea ce însemna intelectualitate în așa fel încât se estima că, la un emigrant român anticomunist oficial, aproximativ alți doi erau responsabili să trimită acasă referințe despre activitatea celui aflat în obiectivul DIE.

„Agenți sub acoperire“ în comunitățile românești

De fapt, se crease un lanț al slăbiciunilor în care fiecare începuse să urmărească pe fiecare, pierzându-se astfel urma agentului care, de fapt, formase rețeaua. Cum această muncă era considerată operativă, odată cu prăbușirea fostelor structuri și prin moartea unor ofițeri superiori, urmele unor rețele de poliție politică s-au pierdut pe vecie, foștii informatori rămânând liniștiți ca emigranți cu state vechi în comunitățile unde activaseră până în 1989 și unde poate mai activează și acum. În contextul în care MAE a cerut de curând, printr-o Ordonanță de Urgență, ca Legea adoptată de Parlament prin care Departamentul pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni să treacă la Cancelaria primului-ministru, să nu se pună în practică, ci ca acest departament să rămână în MAE, arată interesul major al acestei instituții, necurățată de foștii securiști, de a controla comunitățile românești din afara frontierelor. Rămâne de văzut dacă Parlamentul României va înghiți făcătura securistă, care este această Ordonanță de Urgență, și își va recuza propria Lege.
[citeste]

Secretele generalului Iulian Vlad, ultimul şef al Securităţii
http://www.gardianul.ro/2008/03/02/arhivele_gardianul-c57/secretele_generalului_iulian_vlad_ultimul_ef_al_securit_ii-s110056.html

Securitatea şi Miliţia in primii ani de la infiinţare

La Mureş, operaţiuni sub acoperire din deceniul cinci
Caţiva mureşeni curajoşi s-au retras in zona Munţilor Călimani şi au incercat timid să constituie o formă de rezistenţă anticomunistă. Aveau avantajul cunoaşterii zonei montane, dar erau slab pregătiţi şi dotaţi cu armament. Zona a fost impanzită cu informatori deghizaţi in ciobani şi miliţieni deghizaţi in pădurari. La toate acestea s-au adăugat teama şi suspiciunea cu care erau priviţi de localnici, fapt care le-a ingreunat intenţiile, iar acţiunile conjugate ale Securităţii şi Miliţiei mureşene le-au zădărnicit orice acţiune eficientă.
Partidele politice ale căror elemente mai activau incă in semi-clandestinitate, anumite personalităţi locale sau naţionale, dar in mod deosebit rezistenţa din munţi - mai mult sau mai puţin coagulată - au reprezentat doar cateva din obiectivele muncii informative şi a măsurilor de anihilare corespunzătoare preconizate de securitatea mureşeană. Puţinii profesionişti care au mai fost păstraţi in noul sistem au fost şi cei care au organizat măsurile de contracarare ale opoziţiei. Mai ales in primii ani de la infiinţarea ei, Securitatea mureşeană - ca dealtfel in intreaga ţară - a trebuit să facă faţă unor probleme complexe. Lipsiţi de reţele informative, dar mai ales lipsiţi de o pregătire corespunzătoare şi experienţă in domeniu, insă devotaţi cauzei "luptei de clasă", lucrătorii din securitatea mureşeană au suplinit lipsa de experienţă cu perseverenţa şi devotamentul lor faţă de cauză. Încadrată mai ales la eşalonul de comandă locală intr-o proporţie covarşitoare cu elemente provenite din randul minorităţilor etnice, agramatismul, stangăcia şi precaritatea pregătirii lucrătorilor de securitate mureşeni se relevă treptat din studierea corespondenţei intocmite şi purtate intre diferitele eşaloane ale securităţii teritoriale.

PNL Mureş - o filială atent supravegheată
Prin ordinul nr. 112/69172 din 8.12.1948 al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului (DGSP), se transmitea Serviciului de Securitate din Targu-Mureş - prin Regionala de Securitate Cluj - ordinul circular nr. 1 din 11.12.1948. Prin acest ordin se atrăgea atenţia serviciului local de securitate asupra necesităţii supravegherii in mod deosebit a activităţii PNL Mureş. Mai marii de la Bucureşti cereau intensificarea muncii informative şi totodată să li se raporteze săptămanal "cine sunt persoanele de incredere din teritoriu insărcinate să raporteze la centru (PNL Bucureşti - n.r.), rezultatele activităţii lor in teritoriu, ce instrucţiuni li s-au dat de la Bucureşti, deplasările şi activitatea lor după primirea instrucţiunilor de la Bucureşti". Promptă, pe data de 27.03.1949, cu adresa nr. 1/3990, Securitatea mureşeană raporta la Bucureşti, prin intermediul Regionalei Cluj căreia i se subordona ierarhic, faptul că "am organizat o reţea informativă, dand instrucţiuni informatorilor in această problemă pentru a putea urmări cat mai aproape activitatea acestora (delegaţilor PNL din teritoriu - n.r.)…". În iunie 1949, Centrala Securităţii de la Bucureşti transmitea Servicului de securitate din Targu-Mureş că PNL Bucureşti a instruit special şi trimis in teritoriu un delegat care să ia legătura cu mai multe filiale din Transilvania. Mai mult decat atat, se indicau Securităţii mureşene şi persoanele locale care urmau să fie contactate: "…maior Bătranu din Targu-Mureş, Oprea Vasile din Targu-Mureş, colonel in rezervă, Gradu Ioan, Tudor Ioan din Targu-Mureş…". Este evident că Centrala Securităţii de la Bucureşti reuşise să obţină date detaliate chiar din structura de conducere a PNL Bucureşti pe care o penetrase informativ.

"Banditul" Vasile Netea căutat de Securitatea mureşeană
Periodic, Securitatea mureşeană primea de la Centrala Securităţii din Bucureşti (DGSP) tabele nominale cu persoanele care - in situaţia că ar fi ajuns in raza ei de responsabilitate - trebuiau localizate, apoi urmărite pentru a li se stabili contactele locale şi ulterior arestate. Profesori universitari, generali şi ofiţeri superiori, oameni politici, oameni de cultură se aflau pe aceste liste intocmite la centru ca urmare a faptului că, in diverse momente ale activităţii lor - anterioare instaurării regimului comunist - cei in cauză avuseseră atitudini anticomuniste. Printre cei urmăriţi general, am remarcat astfel cateva nume şi funcţii sonore: generalul Mihail Voicu, fost comandant al Diviziei 14 infanterie, Ovidiu Vlădescu, profesor universitar, Gheorghe Manoliu, fost comandant al Diviziei 4 Munte, Gheorghe Cretzeanu, fost director de bancă in Bucureşti, Dumitru Ne-gel, fost mareşal al Curţii Regale… Însă Securitatea mureşeană intocmea şi ea propriile ei liste. Astfel, in dosarul intocmit pe problema „Bande” (1948), in adresa cu nr. 1/16051 din august 1949, intocmită de Serviciul local de securitate din Targu-Mureş, printre mai mult sau mai puţin anonimii Covrig Vasile din Vătava (implicat in mişcarea legionară), Toderic Gheorghe, tot din Vătava, ce se făcea vinovat de legături cu Covrig Gheorghe sau de urmăritul Cristea Petru din Topliţa care se făcea vinovat de impuşcarea in 1946 a doi funcţionari din Gărzile Populare, am remarcat şi numele omului de cultură mureşean Vasile Netea. Motivul? Netea, potrivit menţiunilor Securităţii mureşene, "la afirmaţiile (?) făcute de Toderic s-a ataşat… a fost semnalat la locul numit Poiana Rusca din munţii Răstoliţei". Nimic altceva, niciun alt cap de acuzare serios şi fundamentat, decat că ar fi impărtăşit probabil anumite afirmaţii ale unui oarecare Toderic Gheorghe. Prea puţin din punctul nostru de vedere, cei care privim in urmă cu detaşare. Suficient insă din punctul de vedere al Securităţii pentru a mai comite astfel incă un abuz impotriva unui om care deranja noul regim.

Operaţiunea "Pădurarii"
Marea problemă de la inceputul deceniului cinci a Securităţii mureşene o reprezenta rezistenţa din zona Munţilor Călimani, insuficient coagulată la momentul respectiv, dar pe cale de a se organiza şi a deveni eficientă. După ce au fost identificaţi anticomuniştii care luaseră calea muntelui şi contactele locale ale acestora, Securitatea mureşeană a trecut la intărirea posturilor de miliţie de pe Valea Mureşului, precum şi la trimiterea unui număr de 7 informatori deghizaţi in ciobani, la anumite stane pentru a putea urmări şi raporta eventualele mişcări ale fugarilor. Mai mult chiar, Securitatea mureşeană - cu ajutor de la Bucureşti - a iniţiat organizarea şi lichidarea acestor rezistenţe (sporadice) din zona Călimanilor. Pe data de 13 septembrie 1949, a sosit de la Bucureşti căpitanul Eugen Alimănescu (Direcţia Generală a Miliţiei), care impreună cu căpitanul de miliţie Ioan Sasu (comandantul Miliţiei Judeţului Mureş) şi sublocotenentul Constantin Radu din partea Serviciului de securitate Targu-Mureş au convenit măsurile ce trebuiau luate grabnic pentru anihilarea bandelor. În cuprinsul procesului-verbal incheiat cu ocazia intalnirii celor trei, se convenea asupra faptului ca Miliţia Judeţeană Mureş să trimită la Ocoalele Silvice din regiunea unde erau semnalate bande, "miliţieni imbrăcaţi in uniforme de pădurari", aceştia urmand să fie recrutaţi, potrivit specificărilor din procesul-verbal "din elementele cele mai devotate clasei muncitoare şi curajoase care să nu dea inapoi chiar dacă vor fi atacaţi de bandiţi". Printre alte măsuri preconizate, se mai preciza şi faptul ca, legitimaţiile pădurarilor, armele şi uniformele acestora să fie procurate, intr-un deplin secret, de la Direcţia Silvică Mureş. Nu cunoaştem alte amănunte referitoare la desfăşurarea opraţiunii, dar este de presupus că a fost un succes, de vreme ce pe parcursul anilor următori documentele pe care le-am consultat pană acum, nu mai semnalează aspecte vizand existenţa unei eventuale rezistenţe in zona Munţilor Călimani sau in zonele mai apropiate de Valea Mureşului.

După 6 martie 1945, impunându-şi treptat controlul asupra intregii societăţi româneşti, Partidul Comunist din România (PCR) a acţionat pentru reorganizarea aparatului de stat ce trebuia să servească scopurilor sale politice. Concomitent cu aceasta a avut loc reorganizarea justiţiei care trebuia să devină o "justiţie a clasei muncitoare", iar in anii 1948-1949 au fost create Securitatea şi Miliţia populară. Securităţii - un instrument de teroare şi represiune indreptat impotriva oricărei forme de opoziţie faţă de noul regim - i s-au acordat competenţe foarte largi ce mergeau de la dreptul de a aresta şi ancheta şi până la lichidarea efectivă a unor opozanţi ai regimului. Justiţia comunistă trebuia să dea o aparenţă de legalitate, samavolniciilor, abuzurilor şi chiar unor crime comise de Securitate răspunzând astfel imperativului de "pedepsire exemplară a duşmanilor poporului" in spiritul "vigilenţei de clasă" pentru "apărarea cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare". Prin Dc. lege nr. 221/1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.P.R. a fost creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P) in structura Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi Miliţia Populară.

Tabel nominal cu informatorii special plasaţi in părţile muntoase (zona Munţilor Călimani) şi la obiectivele problemei subversive:
- Fazakas Gheorghe - in Poiana Cofu
- Mocar Francisc - Muntele Moldovanca
- Luierean Gavril - Piciorul Popii
- Banu Dumitru - Zimbroiţa
- Truţa Ioan - Muntele Bătrana
- Gliga Gavril - Muntele Socinca
- Truţă Simion - Muntele Siriod
(Adresa cu nr. 982 din 26 februarie 1949 intocmită de Biroul de securitate Reghin şi adresată Serviciului de securitate Targu-Mureş)
http://www.curentul.net/continut/articol.php?d=cultural&t=Securitatea [i Mili]ia in primii ani de la infiin]are

Atentat la altare sub masca demascării propagandei antiromâneşti
Departe de noi gândul de a ne erija în avocatul preotilor acuzati ca au colaborat cu Securitatea, însa chestiunea trebuie privita...
Citeste toata stirea

Soprana Ileana Cotrubaş, urmărită de Securitate pentru compromiterea românilor din diaspora
http://www.gardianul.ro/2008/02/17/arhivele_gardianul-c57/soprana_ileana_

Dragostea scriitorilor în vremea Securităţii
Note groteşti ale „băieţilor cu ochi albaştri“ despre amorezii Yvonne Stahl şi Petru Dumitriu.
[citeste]

Securitatea nu şi-a microfilmat arhiva decât pe jumătate

ÎNCURCATURI ŞI TRASEE ALE DOCUMENTELOR COMUNISMULUI
După atâtea alte declaraţii contradictorii, George Cristian Maior, directorul Serviciului Român de Informaţii, retează entuziasmul pentru "adevărurile absolute" zăvorâte în arhive. Securitatea nu şi-a microfilmat dosarele decât jumătate, metodologiile de interpretare sunt deficitare, iar arhiva SIE se supune altor norme de acces.

Securitatea va fi declarata organizatie terorista

Secretele atentatelor

Reţeaua Caraman, glonţ pe ţeavă între NATO şi KGB

Succesul retelei Caraman, o minciuna cât Casa Poporului
http://www.gardianul.ro/2007/11/19/arhivele_gardianul-c57/succesul_retelei_caraman_o_minciuna_c_t_casa_poporului-s104759.html
O afacere reala de spionaj e total diferita de ceea ce vedem in filme ori citim in cartile de aventuri. De regula, un spion sau o retea culege informatii atât cât ii permite partea adversa. E un joc ciudat, pe muchie de cutit uneori, in care hazardul joaca un rol insemnat. Evident, sunt multe exceptii, insa, daca ne ghidam dupa documentele din arhive, o anume duplicitate a adversarului care, la rândul sau, are cu totul alte interese, e reala. Adevarat, povestile nascute in urma unor afaceri de spionaj sunt uneori fabuloase, insa, de regula, adevarul e cu totul altul. Cel mai bun exemplu, „Reteaua Caraman“, o poveste in care au fost implicate mai multe servicii secrete. Fiecare dintre acestea a avut ceva de câstigat, iar cine a dirijat cu adevarat acest joc in care protagonistii au fost mai multi spioni români e greu de spus chiar si azi. Cert e ca nu tânarul ofiter de Securitate Mihai Caraman a stat la pupitru.

Despre „Reteaua Caraman“, un grup de 13 spioni ai Bucurestiului care au actionat in Franta, impreuna cu mai multi angajati ai NATO, s-a scris de multe ori la superlativ. Si asta pentru ca reteaua a reusit, pâna spre sfârsitul anilor ’60, sa fure mai multe secrete ale Aliantei. Primii care au dezbatut pe larg subiectul au fost publicistii francezi, inca de la inceputul anilor ’70, dar a curs multa cerneala pe marginea acestui caz si in alte tari occidentale. Apoi, dupa 1989, si in România s-a publicat mult in legatura cu reteaua din Franta condusa de Mihai Caraman. Dupa cum spuneam, de regula, s-a vorbit la superlativ despre securistul care a speriat NATO, situat de multi in rândurile marilor spioni.

Surpriza mare e ca insasi Securitatea n-a crezut in mitul Caraman, inca din 1978, dupa ancheta pricinuita de fuga generalului Pacepa. In arhive, povestea Retelei Caraman nu incepe cu vreun episod spectaculos de spionaj, ci cu unul amoros.

Primul scandal e unul conjugal
Primul scandal legat de reteaua Caraman a fost conjugal. Acuzatia: tânarul spion Mihai Caraman s-a combinat cu sotia unui coleg din legatia româna. Era vorba despre nevasta subordonatului sau, Ion Iacob. Spionul, despre care se spunea ca era uns cu toate alifiile, nu a putut musamaliza povestea, asa ca Centrul de la Bucuresti i-a chemat la ordin pe Caraman, pe sotia infidela - originara din URSS, si pe sotul incornorat. Pentru ca toata tarasenia ajunsese pâna la Alexandru Draghici, ministrul de interne de atunci, ancheta a fost coordonata chiar de catre Nicolae Doicaru, mai marele peste spionajul românesc. Initial, Caraman nu ar fi recunoscut idila, asa ca seful Directiei de Informatii Externe a fost nevoit sa-i arate declaratia femeii si sa-i strige in fata: “Caraman, pâna si curva asta e mai cinstita decât tine“, cel putin asta consemneaza documentele din arhive. Ulterior, cei trei au fost trimisi inapoi, la post, insa, pentru ca relatia dintre Caraman si sotia subalternului nu a incetat, s-a dispus retragerea sotilor Iacob de la Paris.

Francezii se uita in alta parte
Am insistat asupra acestui episod pentru a se vedea ca Mihai Caraman nu era nici pe departe vreun tip cu o abilitate iesita din comun - cum a fost prezentat mai ales de catre francezi -, daca se afisa cu sotiile subordonatilor si stârnea mari nemultumiri chiar in rândurile agentilor din subordine. Mai ales ca povestea s-a repetat si cu nevasta altui subaltern. Culmea, il chema tot Ion Iacob (Iacobescu), iar la un moment dat omul a defectat, oferind occidentalilor informatii pretioase despre reteaua Caraman.

Insa, nu credem ca lui Caraman i s-a tras de la nevestele subordonatilor. El a fost scos din jocul in care intrase atunci când rolul sau nu mai avea rost. E aproape sigur ca francezii cunosteau toata activitatea lui Caraman, dar l-au lasat sa spioneze pentru ca asta convenea politicii generalului De Gaulle din acea perioada. Se stie ca liderul francez a fost un adversar inversunat al NATO si, totodata, unul dintre cei care s-au uitat cu mare interes spre Uniunea Sovietica, in care intrezarea un posibil aliat. Atunci, generalul dorea o Europa condusa de o alianta franco-germana acceptata si de Moscova, iar niscai lovituri sub centura date Aliantei erau binevenite, mai ales daca pareau ca vin de la un „dusman“. E greu de crezut ca scurgerea de documente secrete spre blocul sovietic, via Caraman, nu s-a produs cu incuviintarea tacita a contraspionajului francez, care ani buni s-a facut ca nu vede activitatea retelei românesti.

Spionul a gafat impardonabil
Si Securitatea banui inca din1978 care e situatia reala. Mai multi ofiteri erau la curent cu faptul ca Mihai Caraman facuse greseli impardonabile, care nu puteau sa nu fi fost sesizate de catre serviciile secrete franceze. Eram in plin razboi rece, iar agentiilor SDECE nu avea cum sa le scape faptul ca spionul român vizita cu nonsalanta sursele sale din NATO la domiciliu. De pilda, cu Robert Van der Vielhe, unul dintre importantii agenti racolati de retea, Caraman s-a plimbat pe strazile Parisului ori l-a invitat sa urce in masina ambasadei pentru discutii. La un moment dat, românul chiar a innoptat la locuinta functionarului NATO de lânga Paris. Credeti ca asa ceva putea scapa serviciilor secrete franceze ori agentilor occidentali din Paris? Sigur ca nu. Credem ca si Caraman intuise cine conduce cu adevarat jocul, motiv pentru care nici macar nu-si mai lua masuri de precautie. Si astea sunt doar câteva dintre greselile grave pe care Securitatea i le atribuia spionului.

Francezii il scot din scena ca pe un erou
In 1968, la vizita lui De Gaulle in România, insusi Caraman a venit de la Paris sa se ocupe de securitatea inaltului oaspete, ca si cum serviciile speciale românesti duceau lipsa de cadre. Fara comentarii. De fapt, ce mai poti spune atunci când seful unei retele de spionaj se expune atentiei unui numar mare de servicii secrete din toata lumea, ai caror agenti au fost ochi si urechi in momentul intâlnirii liderului francez cu Nicolae Ceausescu. Faptul ca Mihai Caraman a lucrat pâna in 1969 cu acordul tacit al serviciilor secrete franceze il sugereaza si modul in care e prezentat volumul „Reteaua Caraman“, aparut in 1972 la Editura Fayard. O carte scrisa de un ziarist si un fost ofiter al contraspionajului (SDECE), care lasa sa se inteleaga ca Mihai Caraman e mai ceva decât James Bond. Era nevoie ca opiniei publice, dar mai ales americanilor, sa li se dea o explicatie despre modul in care Caraman a reusit sa fure secrete NATO. A fost aleasa calea publicarii unei carti in care adevarul chiar nu a fost lasat sa strice o poveste buna cu supereroi din Rasarit. Iar tâlcul povestii era ca spionul român a fost de neoprit. Fireste, nici o vorba despre adevarata implicare a francezilor in scurgerea de informatii catre Bucuresti, dar in primul rând catre Moscova, ci doar câteva intrebari retorice. Culmea e ca si Securitatea se mira atunci, pentru ca nu intelegea cum unui ofiter de Securitate aflat in tabara adversa publicistii din Franta ii ofereau largi spatii in care era practic laudat.

Si americanilor le-a convenit atunci versiunea aruncata pe piata de francezi. Chiar daca aliatii de peste Ocean stiau, la rândul lor, ce se ascunde in spatele povestii despre „Reteaua Caraman“, important era ca, in acel moment, Franta, oita ratacita, se intorcea la turma, mai ales ca Charles De Gaulle iesise din politica. Dar poate cea mai buna dovada e ca anihilarea intregii retele de spionaj e concomitenta cu retragerea liderului francez din politica. SDECE nu mai avea chef de jocuri periculoase, mai ales ca nici englezii, nici americanii nu-i considerau pe francezi chiar niste ingeri in toata aceasta afacere de spionaj.

Un document furat anticipa, culmea, prabusirea comunismului
Povestea retelei spionilor de la Paris are si o latura hazlie. Unul dintre documentele furate de la NATO era un studiu al mai multor specialisti, intocmit cam la mijlocul anilor ’60, care anticipa faptul ca prabusirea comunismului se va produce - atentie! - la sfârsitul anilor ’80, inceputul anilor ’90. O asemenea veste a dat fiori reci Bucurestiului, dar si Moscovei, unde ajungeau mai intâi informatiile sustrase de reteaua Caraman. Un alt aspect care, initial, a parut ilar poate fi privit acum cu totul altfel. Dupa 1989, Caraman a fost numit seful Serviciului de Informatii Externe (SIE). La prima vedere, era ca nuca-n perete. O tara care declara ca aspira sa intre in NATO a numit sef al SIE pe unul care a spionat Alianta? Intrebare fireasca, care are totusi un raspuns. Ipoteza noastra e ca papusarii politici din România acelor vremuri chiar au mizat pe faptul ca Parisul nu a uitat faptul ca Mihai Caraman a servit in anii ‘60 jocul informativ al francezilor, care acum, la rândul lor, il vor sprijini tacit pe fostul spion. Gândire total gresita. Dupa cum s-a vazut, lucrurile n-au stat deloc asa. Caraman era in continuare perceput ca un dusman abil si de temut al Occidentului, ca doar asta-i imaginea la care lucrasera minutios francezii. Asa ca insusi secretarul general al NATO a cerut românilor sa-l puna pe linie moarta.