Petrescu[V=]

Scris de Admin 25.02.06 16:46

Rezumarea primului mesaj :

CEZAR PETRESCU-
10]Necunoscuţi!... cei ce se uită încruntaţi unul la altul când s-au izbit gonind piept în piept, sau politicos se feresc în lături, rostindu-şi scuze cu surâs prefăcut şi convenţional, alergând mai departe...
9]Deznadejdea invata cu incetul sa se prefaca in resemnare.
8]Inteligenta e un mijloc de adaptare la mediu al instinctului de conservare.
7]După ce ştii totul, vine îndoiala.
6]Dragostea este frumoasa tocmai pentru ca nu cunoaste nicio silnicie, e preferinta sincera.
5]Asa e dragostea… un joc, un joc stupid, murdar si masluit… nu intri fara sa dai socoteala intr-un asemenea joc.
4]Nimic nu se plateste mai sigur ca prostia
3]Progresul are o lege de fier: te adaptezi, sau mori!
2]Lumea nu este condusa de capete, ci de pasiuni.
1]Alfred de Musset era frumos ca un zeu. Si George Sand l-a lasat...
=====
CAMIL PETRESCU-
13]Urâciunea nu e decât umbra frumuseţii.
12]O părere este înainte de toate un act de credinţă ideologică şi o credinţă nu poate să fie confortabilă ca un rând de haine gata.
11]Realitatea se creaza prin insusi faptul cunoasterii.
10]Dacă n-ar fi prostii, desteptii ar muri de foame.
9]Arta n-are de-a face cu ortografia.
8]Stilul frumos e opus artei... E ca dictiunea in teatru, ca scrisul caligrafic in stiinta.
7]Arta teatrului are nevoie de firi de structura exceptionala.
6]Cuvantul e un mijloc imperfect de comunicare.
5]Dreptatea este deasupra noastra si este una pentru toata lumea si pentru toate timpurile.
4]Femeia îl înşeală numai pe cel pe care îl iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte, pur şi simplu.
3]Marea înţelepciune este să-ţi alegi prieteni care nu te vor sili la compromisuri.
2]Dragostea este frumoasa tocmai pentru ca nu cunoste nici o silnicie, e preferinta sincera.
1]O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei...
=====
Gica
Irina
Alina
Radu
Florin
Dan
Liviu
Adriana
Anca

Scris de Admin 28.07.13 6:45

http://www.evz.ro/detalii/stiri/dan-petrescu-umilit-in-rusia-imi-cer-scuze-fata-de-fani-1049571.html

Scris de Admin 22.07.13 10:30

OMUL ZILEI. Dan Petrescu. Antrenor Dinamo Moscova

Scris de Admin 25.06.13 17:40

Geo ŞERBAN - MEANDRELE MEMORIEI. Camil Petrescu, surprize şi confirmăriUmbla despre Camil Petrescu vorba că ar avea o fire puţin agreabilă, că accepta greu să primească pe cineva necunoscut şi că, în general, era dificil un dialog cu autorul Sufletelor tari. Aveam să mă conving, în vara lui 1954, că zvonul public comporta unele rectificări. Pe atunci, tînăr redactor, ocupam un post în cadrul Secţiei de proză a Editurii pentru Literatură. Eram coleg cu B. Elvin, viitor autor al uneia dintre primele sinteze asupra scriitorului, şi, de asemenea, coleg cu Alexandru Sever, aflat la începuturile unei cariere prodigioase de prozator şi dramaturg, un alt împătimit cititor, aş putea spune un fan, al operei lui Camil Petrescu. Aşa se face că între noi se încingeau frecvente discuţii în jurul Patului lui Procust sau al Ultimei nopţi de dragoste. Schimbam păreri şi, mai ales, riscam presupuneri despre un nou roman, la care se tot anunţa că lucrează Camil Petrescu. Numele romancierului figura în planurile de perspectivă ale editurii cu o posibilă frescă epică, iar nouă ne surîdea ideea că prozatorul ar fi avut de gînd să definitiveze acel proiect anunţat în a doua parte a anilor ’30, sub titlul Atomul. Aşteptam cu sufletul la gură concretizarea promisiunilor, cu nerăbdare, dar mai ales cu emoţie, bănuind că unul dintre noi avea să fie desemnat redactor de carte, îndată ce va intra în redacţie manuscrisul, şi norocosul va avea prilejul să-l întîlnească pe autor. Împrejurările au vrut ca lozul rîvnit să-mi revină mai curînd decît se presupunea. Sub presiunea unui eveniment politic, împlinirea a zece ani de la răsturnările de situaţii pe scena istoriei, prin actul de la 23 August 1944, editura primea, în al unsprezecelea ceas, o comandă specială de la foruri: să tipărească un volum antologic de proză, pe cît posibil alcătuit din texte inedite. Directorul editurii, pe atunci prozatorul Al.I. Ştefănescu, l-a convins şi pe Camil Petrescu să promită că va scoate din sertare cîteva pagini. Le-a zămislit „la comandă“ ori le avea pregătite, în suita nuvelelor deja cunoscute, e riscant de precizat.
Mi-a revenit să reprezint redacţia pe lîngă autor, să urmăresc obţinerea manuscrisului, apoi să mă ocup de toată bucătăria preliminară armonizării întregului volum omagial şi aducerii lui în stadiul de a fi expediat spre tipografie. Numai că drumul către tipar făcea unele ocoluri, în vederea obţinerii acordului pentru finalizarea operaţiunii. Pînă la cenzură, mai erau factori de control, lecturi prelabile, referate, discuţii cu paginile pe masă. Chit că erau puţine paginile venite de la Camil Petrescu (Un episod), s-au ivit obiecţii, ici şi colo, iar eu eram acela însărcinat să i le comunic şi să-l conving a conveni asupra modificărilor minime cerute. E adevărat că observaţiile formulate priveau amănunte şi puteau fi rezolvate la nivelul simplelor intervenţii lexicale. Totuşi, motive aveam să intru în panică, întrebîndu-mă cum va reacţiona scriitorul, cît de dispus va fi să asculte explicaţiile unui oarecare tînăr aflat la început de profesie redacţională. În plus, primeam ştirea că nici nu se găsea în Bucureşti şi trebuia să-l caut pe litoral, fiind vîrful sezonului de vacanţă. Aşadar, m-am îmbarcat în tren cu destinaţia „Vasile Roaită“ – cum se chema fosta staţiune balneară „Carmen Sylva“, astăzi „Eforie“ – şi m-am dus direct la recepţia vilei Bellona, unde se cazau mai toate personalităţile lumii literare. N-am greşit şi lucrurile aveau să se simplifice, peste aşteptări. Sosisem în preajma prînzului, în timp ce locatarii vilei începuseră să asalteze mesele de pe terasă. Înainte de a cere informaţii la recepţie, m-am auzit strigat de Eugen Jebeleanu. Amabil, cum îi sta în fire, mi-a furnizat elementele necesare ca să mă descurc. La uşa apartamentului ocupat de Camil Petrescu, îmi bătea inima ca unui adolescent înaintea unei întîlniri decisive. M-a întîmpinat soţia scriitorului şi prin dînsa mi s-a fixat un rendez-vous de lucru pentru mai tîrziu, după orele rezervate repausului de după prînz.
În scurtul interval cît au durat conciliabulele, izbutisem să trag cu coada ochiului spre interiorul primei încăperi. Era, practic, camera de lucru şi avea toate elementele şantierului scriitoricesc: pe un birou tras la perete se îngrămădeau dosare, de presupus cu fişe şi conspecte pe baza teancului alăturat de volume masive, cunoscutele colecţii de documente ale Revoluţiei de la 1848, probă că prozatorul nu-şi luase, practic, vacanţă, ci era cufundat pînă peste cap în materia romanului istoric, din care Editura Tineretului publicase deocamdată doar prima parte din trilogie. Îmi făceam socoteala că ar fi avut argumente să nu-i fie pe plac vizita mea, şi faptul că-l scoteam din atmosfera cărţii avute pe şantier. Începeam să capăt un sentiment de culpă, cînd mi-a apărut în faţă Petru Dumitriu, cu înfăţişare de ins volubil, în excelente toane, satisfăcut de mare, de soare, de nisipurile încinse, cum se ghicea după chipul său splendid bronzat. Îi mai lipsea doar racheta de tenis pentru a justifica pasul elastic, alert, călcătura fermă, care-l distingea din mulţime. Oricum, nu putea fi confundat, cu fizicul său atletic, plin de siguranţă de sine, expresie armonioasă a energiei, care respira din fiecare episod al Cronicii de familie, aflate în curs de elaborare. Tocmai publicase în Viaţa Românească secvenţa Davida. Eram redactorul primei versiuni, aceea într-un singur volum, întrezărisem imediat ampla sa respiraţie epică. Drept urmare, Petru Dumitriu încuraja instaurarea unui flux de afecţiune între autor şi redactor, o apropiere dincolo de raporturile de serviciu, aşa că, după ce i-am precizat motivul apariţiei mele acolo, plus emoţiile prin care treceam, s-a oferit să mă însoţească la întîlnirea cu Camil Petrescu. Îmi garanta că, dacă va fi nevoie, va găsi modalitatea potrivită să-i îmblînzească posibilele reticenţe. Aşa a şi fost. Iniţiat, în prealabil, de mine asupra chestiunilor în litigiu, autorul Cronicii de familie i-a vorbit maestrului mai vîrstnic din postura confratelui păţit, confruntat el însuşi, altă dată, cu observaţii similare. Într-o oră, situaţia s-a limpezit, puteam respira uşurat, mă întorceam la editură cu paginile rezolvate, datorită strategiei abile aplicate de Petru Dumitriu. Nici n-a fost nevoie de cine ştie ce pledoarii, rectificările presupuneau intervenţii strict locale, pe unele autorul a şi putut să le eludeze.
Mă uitam la Camil Petrescu şi nu vedeam urmă din ursuzenia atribuită. Dacă se zărea vreo reţinere, aceasta venea din deficitul auditiv cu care se alesese de cînd, pe frontul Primului Război Mondial, un obuz explodat în preajmă îl îngropase de viu şi îi afectase timpanul uneia dintre urechi. Purta o proteză discretă, dar probabil că ea nu suplinea complet slăbirea auzului. De aici, un complex de invaliditate, o permanentă inhibiţie de cîte ori i se cerea să poarte o conversaţie. Din teamă că nu va izbuti să comunice, intra într-un soi de panică, pe care şi-o masca printr-o distanţă protectoare, fals interpretată de unii drept dispoziţie de a se izola, autoclaustrare şi incomunicabilitate ursuză. Se comporta întocmai ca actorul din Cei care plătesc cu viaţa, descoperind la un spectacol cu Fraţii Karamazov că a pierdut contactul cu replicile de pe scenă. Cine a citit nuvela n-avea cum să interpreteze eronat comportamentul lui Camil. Eram perfect convins că, în realitate, Camil Petrescu, atît de avid de raporturi intelectuale, căuta prilejurile de a angaja un dialog, manifesta constantă receptivitate faţă de orice schimb de opinii solicitat (dovadă numeroasele interviuri acordate gazetarilor mai răsăriţi sau mai mărunţi), sufletul şi mintea lui reacţionau deschis, cu o doză de reală tandreţe din momentul în care ajungea la concluzia că are în faţă un partener bine intenţionat, înţelegător.
Aşteptam alte prilejuri să-mi verific constatările acelei după-amieze, în blînda atmosferă de la malul mării. N-a mai fost să fie! Pînă să dispară cu totul de pe această lume, l-am mai zărit de două, trei ori în ocazii publice. Dar păstrez la îndemînă, în bibliotecă, cele două volume de corespondenţă cu contemporanii, extrem de grăitoare. Dacă n-ar fi decît scrisorile primite de la Mihail Sebastian; toate atestă un partener de dialog de o mare sensibilitate umană, imposibil de conciliat cu legenda omului incapabil să-şi asculte interlocutorii, prea puţin preocupat să se dezvăluie celorlalţi, încorsetat într-o ostilitate incoruptibilă.

Scris de Admin 25.04.13 17:30

„Dan Petrescu a cerut un milion de euro!”

Scris de Admin 23.03.13 19:56

Actriţa Irina Petrescu s-a stins, dar în urma ei rămân POVEŞTI DE DRAGOSTE antologice! Adrian Pintea şi Ştefan Iordache AU IUBIT-O ENORM!

Scris de Admin 20.03.13 15:06

Alexandru Arşinel despre Irina Petrescu: „A fost o adevărată prinţesă a teatrului”

Scris de Admin 20.03.13 15:05

Florin Piersic, despre actriţa Irina Petrescu: "Ea a fost basmul meu"

Scris de Admin 20.03.13 14:33

Irina Petrescu a refuzat să plece la Hollywood

Scris de Admin 20.03.13 14:21

Doliu în cinematografie. Actrița Irina Petrescu a murit

Scris de Admin 26.02.13 16:29

Dan Petrescu şi-a prelungit contractul cu Dinamo Moscova

Scris de Admin 03.12.12 8:54

Dan Petrescu îşi croieşte drum spre Chelsea. Ruşii îl dau ca viitor antrenor al echipei patronate de Roman Abramovici 1

Scris de Admin 14.08.12 18:58

Dan Petrescu a demisionat de la conducerea tehnică a echipei Kuban Krasnodar

Scris de Admin 28.07.12 10:30

Dan Petrescu ar putea fi suspendat aproape tot turul după gestul ăsta: "S-a ascuns într-un dulap, ca să scape"

Scris de Admin 20.06.12 9:04

Dan Petrescu, erou în Anglia

Scris de Admin 29.05.12 19:57

Fetele lui Dan Petrescu, pensie alimentara de 1,5 milioane dolari

Cititi mai mult: http://www.enational.ro/#ixzz1wHaWWsWa
enational.ro

Scris de Admin 29.05.12 12:05

Dan Petrescu ar reveni în ţară: "Steaua şi naţionala mă tentează mai mult decît Anglia"

Scris de Admin 22.04.12 10:00

Oferta pentru Petrescu din Premier

Scris de Admin 19.04.12 6:46

Premier League: Dan Petrescu, nominalizat in echipa ideala

Scris de Admin 09.04.12 7:53

Axinte şi-a serbat ziua de naştere cu 300 de invitaţi

Mai mult: Ziarul Libertatea - Stiri online pe gustul tau | Libertatea.ro

Scris de Admin 08.04.12 3:49

Cum s-a încercat românizarea fotbalului interbelic

16:00În anii dintre cele două războaie mondiale, un subiect anume stârnea dezbateri aprinse: potenţiala introducere a criteriului etniei în selecţionarea fotbaliştilor din reprezentantiva naţională. Altfel spus, „românizarea” echipei naţionale de fotbal. Printre susţinătorii ideii se număra şi scriitorul (dar şi gazetarul sportiv) Camil Petrescu.Articol complet

Scris de Admin 25.03.12 9:09

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/Gica-Petrescu-datorii-intretinere-10-000-EUR-385348.html

Scris de Admin 27.12.11 19:25

http://www.observatorcultural.ro/MEANDRELE-MEMORIEI.-Iscusintele-lui-Cezar-Petrescu*articleID_26350-articles_details.html
Izbea imediat la Cezar Petrescu vorbirea precipitată, încîlcită. Un debit verbal rapid se rostogolea pe fondul unei pronunţii defectuoase. I se potrivea expresia populară: „se băteau turcii la gura lui“. De unde graba asta la un moldovean get-beget, cu instrucţie şcolară completă la Iaşi? Nimic în făptura lui nu părea tihnit, aşezat. Se deplasa zorit pe stradă, în casă abia se aşeza la masa de lucru că se şi ridica agitat, cu mişcări ale braţelor, ca şi cum brusc şi-ar fi adus aminte să recupereze vreun obiect rătăcit prin altă încăpere. Repezeala era evidentă şi în pagina de manuscris, cuvintele se fugăreau între ele, lăbărţate, în şiruri inegale, fără un simţ al simetriei. Unica preocupare a celui aplecat peste coala de hîrtie trebuie să fi fost a ajunge iute, iute la cap de rînd, la sfîrşit de pagină, de capitol, cu gîndurile acaparate de următorul proiect literar.

Succesul romanului Întunecarea, în loc să-i asigure o stare de confort, de calm şi certitudini, l-a aruncat într-o febrilitate a întrecerii cu sine însuşi, decis să confecţioneze carte după carte, nepăsător la repercusiunile grabei. Nu se şterseseră urmele cutremurului catastrofal din 1940, că şi lansa pe piaţă romanul Carlton, nu se încheia bine cea de a doua conflagraţie mondială, că şi livra Războiul lui Ion Săracu. Iar între timp practica o gazetărie la zi, cu respiraţie gîfîită. ÎntreBaletul mecanic şi Apostol, să zicem, romane de un conţinut total diferit, se lansa într-un raid european cu avionul, fiind reporterul operativ al experienţei cu iz de aventură la ora aceea, cînd încă nu devenise populară mărturia unui Antoine de Saint-Exupéry. Oarecum deconcertantă apărea ţinuta lui Cezar Petrescu, mereu à quatre epingles, cravată asortată, batista impecabilă la buzunarul de la piept, spilcuit, asemeni cuiva care ar avea răgaz din belşug să se contemple în oglindă. Avea, n-avea vreme, oricînd putea interveni un reper neprevăzut pe agenda lui cotidiană, obligaţia unei întrevederi simandicoase, o sindrofie la care i se propunea să suplinească absenţa partenerului uzual de poker devenit indisponibil, cine ştie ce invitaţie de nerefuzat din partea vreunui diplomat ivit în cale întîmplător, încît conta enorm să facă onorabil faţă regulilor vestimentare impuse dacă frecventai înalta societate, acolo unde îl plasau notorietatea scriitoricească şi, pentru o perioadă, calitatea în plus de director al oficiosului carlist România. Acest tip de comportament, ani la rînd, ajunsese a doua sa natură. Nimeni nu se va fi aşteptat ca Cezar Petrescu să adopte şapca proletară în improvizata democraţie populară. Destul că şi-a reglat şi adaptat prompt potopul verbigeraţiei. Acum, poate că fraza pripită, stufoasă, ca un tic inofensiv, prindea bine spre a masca ezitări, confuzii, sloganuri nedigerate.

Tot uceniciei în meseria producătorului de carte la Editura pentru Literatură – devenită, la începutul anilor 1950, succesoarea patrimoniul editorial al Fundaţiilor Regale, inclusiv elegantul sediu din Ana Ipătescu – îi datorez întîlnirea cu Cezar Petrescu, prolificul nuvelist, romancier, publicist şi traducător, la datorie pînă cînd un fatal infarct avea să-l doboare, în 1961, chiar la masa de scris. Dobîndise fotoliul său de academician plin, pînă la retragerea în posteritate mai primise şi alte satisfacţii publice, onoruri oficiale, distincţii, ca unul ce căzuse la înţelegere cu regimul din primul moment al venirii comuniştilor la putere. Le-a convenit noilor stăpînitori să exploateze cota de popularitate apreciabilă a prozatorului, fiindcă în cărţile sale se regăseau gusturile şi aspiraţiile unor multiple categorii de cititori. Totuşi, un autor deplin mulţumit nu putea fi. La bursa valorilor literare, judecata criticii l-a situat, de regulă, în umbra lui Camil Petrescu. Poate de aici înverşunarea de a-şi etala capacităţile scriitoriceşti în fel şi chip, doar-doar va convinge că posedă cuvenitele însuşiri competitive, de natură să-l promoveze în eşalonul superior al literaţilor contemporani.

De la debutul său, în 1907, Cezar Petrescu s-a remarcat prin condeiul alert, capabil să utilizeze registre stilistice variate pentru a obţine revelatoare reprezentări ale realităţii direct accesibile, dar şi explorări în zonele imaginaţiei fantastice. De foarte tînăr a intrat în lumea presei, a fondat publicaţii faimoase (de felul longevivei reviste Gândirea, începută cu Gib Mihăescu şi Adrian Maniu, la Cluj, scurtă vreme după reîntregirea ţării), a condus ziare la concurenţă cu redutabilul Pamfil Şeicaru, devenind o voce distinctă, fie ca reporter, fie ca editorialist şi comentator al evenimentelor politice interne şi externe. Se putea pune întrebarea: cînd mai avea timp să-şi scrie romanele, unele cu ambiţie de frescă epică ancorată solid în actualitatea epocii, precum Întunecare, Aurul Negru, Calea Victoriei?

Asemenea carte de vizită trezea curiozitatea oricui; putea totodată să-l intimideze pe un redactor încă lipsit de experienţa lucrului cu autori consacraţi. Astfel, mă încerca o stare de spirit ambiguă la primirea sarcinii de a-l contacta pe Cezar Petrescu în vederea alcătuirii unei culegeri din povestirile lui Gogol în traducerea sa şi, implicit, a includerii lor în planul de apariţii al colecţiei „Biblioteca pentru Toţi“. Legătura se putea stabili uşor, fiindcă în editură circula frecvent o doamnă aparent extravagantă din cauza părului oxigenat violent pentru vîrsta sa, pe nume Adriana Kiseleff, care reprezenta interesele scriitorului în calitate de secretară privată. Îşi spunea ea însăşi scriitoare, nu fără o anumită îndreptăţire, căci cine caută are ocazia să-i întîlnească semnătura în gazete din acelea de sub directoratul acordat lui Cezar Petrescu pe vremea regimului forte instaurat de regele Carol al II-ea.

A fost suficient un prim telefon ca să mi se deschidă uşa apartamentului locuit de romancier, la doi paşi de cinematograful Scala, de cum faci colţul străzii C.A. Rosetti, la intersecţia cu Pitar Moş. Un bloc din seria celor ridicate în centrul Capitalei sub impactul modernizărilor urbanistice aduse de anii interbelici, făcute să ofere confort şi un mediu de viaţă pe măsura emancipării mentalităţilor, tributare procesului accelerat de aliniere la normele occidentale de civilizaţie, de a căror promovare Cezar Petrescu se arăta intens preocupat în paginile lui narative. Mergea cu acest interes pînă în preajma frivolităţii salonarde, contaminat involuntar de acel snobism injectat personajelor după modele din realitatea epocii. Ocupa un apartament spaţios, dar nu dădea impresia neapărat că îşi asuma obsesia etalării de modernism cu orice preţ. Incomparabil mai impresionat urma să fiu de aspectul şi de aranjarea interioară a vilei de la Buşteni, deşi supusă canoanelor tradiţiei de bunăstare de pe la început de secol. Astăzi funcţionează acolo un muzeu memorial. De fapt, încă de pe cînd trăia proprietarul vilei, casa tindea să capete un aspect muzeistic. Probabil că locatarul voia să se asigure de respectarea propriilor dorinţe. Sînt păstrate intacte ambianţa de lucru, o bună parte din bibliotecă, o bogată colecţie a periodicelor de altădată, în care s-a desfăşurat, practic, cea mai mare parte a activităţii ce a decis asupra notorietăţii lui Cezar Petrescu. Fotografii de la toate vîrstele, răspîndite în vitrine ori în locuri avantajoase spre a reţine atenţia vizitatorilor, refac traseul unei vieţi marcate de peregrinări prin marile metropole şi dialoguri cu oameni iluştri.

Deşi a bătut continentul european în lung şi-n lat, cu trenul, cu maşina, cu avionul, povestitorul din Scrisorile unui răzeş rămînea, în fond, moldoveanul din născare, sentimental şi melancolic, din stirpea visătoare a lui Sadoveanu, gata să-şi dezvăluie fondul statornic al sensibilităţii pentru umanitate şi natură. Nu se lăsa rugat mult ca să evoce episoade, protagonişti ai trecutului. Vorba repezită, cu o dicţie neobişnuită, putea fi consecinţa unui defect logopedic ori a vreunei proteze dentare ineficiente, de unde tendinţa de a încăleca silabele cuvintelor. Trebuia să ciuleşti bine urechile. Dar merita un pic de efort.

Trăise multe la viaţa lui, dincolo de împrejurări ce i se atribuiau fără putinţă de a le separa de legendele care se mai perpetuează, uneori, din plăcerea unora şi a altora pentru bîrfe şi cancan. Se zicea că ar fi fost poftit chiar la masa de poker a regelui, ca partener abil. E verosimilă ipoteza, dacă avem în vedere că i s-a acordat maximă încredere din partea suveranului, fiind desemnat să conducă organul de presă al Frontului Renaşterii Naţionale. Alţii au ocupat posturi oficiale mai modeste, şi comuniştii nu i-au iertat, condamnîndu-i la ani grei de temniţă. Poate prin arhive să existe explicaţii cum de a ieşit Cezar Petrescu basma curată.

Cert este că, la 1946, publica în serial impresii de călătorie prin URSS. Însă nu trebuie să se înţeleagă, de aici, că ar fi fost un răsfăţat al noii stăpîniri. A avut abilitatea să răspundă la solicitări, poate că a convenit la concesii, tocmai fiindcă se ştia cu musca pe căciulă. Stratagema i-a reuşit, la limită. Ca să-şi menţină un anumit standard de existenţă, cît de cît decent, faţă de epoca anterioară, a trebuit să se îngroape în traduceri pînă peste cap. Înainte de a-i călca pragul locuinţei, tocmai parcursesem pe nerăsuflate Donul liniştit al lui Şolohov, în iscusita lui versiune românească. Pagină după pagină, capitol după capitol, romanul capătă, din pana lui Cezar Petrescu, un suflu epopeic, acaparant. Ca orice făptură originară de pe meleagurile Moldovei (eu însumi nu fac excepţie), poseda antene lirice, iar el ştia să le şi pună la treabă, spre a restitui, amplificat, tainicele reverberaţii ale sufletului rus, sfîşiat de nelinişti, cu eterne predispoziţii contemplative, cu bruşte treceri de la generozitate la invidie şi la egoism, şi iar în prăpastia uitărilor de sine. N-a mai ajuns la stadiul acelei senectuţi tolstoiene, cînd prolificele comunicări de laborator cu clasicii ruşi i-ar fi putut fertiliza propria creaţie originală. Cărţile lui nu prea se reeditează, cu toate că cine ştie să le scruteze găseşte motive reale de satisfacţie. Un comentator avizat produce dovada nervului scriitoricesc acaparant, la capitolul rezervat lui Cezar Petrescu în al cincilea volum din Marele Dicţionar dedicat, de către Academia Română, literaturii române şi merituoşilor ei exponenţi.

Scris de Admin 05.12.11 18:26

Camil PETRESCU - biografie - (opera si scrierile)

n. 9 apr. 1894, Bucuresti - m. 14 mai 1957, Bucuresti.

Prozator, dramaturg, poet, eseist, filosof si publicist.

Fiul ofiterului Camil Petrescu (mort inainte de nasterea scriitorului) si al Anei (n. Cheler/ Keller); crescut de comisarul de politie Tudor Popescu si sotia sa, Maria (prime elemente traumatizante).

Clasele primare la o scoala din Obor, cartierul parintilor adoptivi; cursuri liceale la "Sf. Sava" si la "Gh. Lazar". Din 11 nov. 1913, student al Facultatii de Litere si Filosofie a Univ. din Bucuresti. PETRESCU P. Negulescu si C. Radulescu-Motru il remarca si il incurajeaza. Sub pseud. Raul D., debuteaza la Facla in 1914 (art. Femeile si fetele de azi). Cu acelasi pseud. colaboreaza la Rampa lui N. D. Cocea si la Cronica lui T. Arghezi. Din 1916, cursurile scolii militare la Regimentul 6 "Mihai Viteazul" din Bucuresti (in paralel cu cele universitare). La 1 aug. 1916 se inroleaza ca sublocotenent in armata. Pana la 1 aug. 1917 este ranit de trei ori. Cade prizonier si revine in tara la 10 apr. 1918. Razboiul il supune unor noi experiente traumatizante (ramane pentru tot restul vietii cu auzul slabit). Este perioada scrierii, mereu reluate, a piesei Jocul ielelor. Licentiat in filosofie cu o lucrare de logica (1919). intre 1919 si 1921, prof. la Timisoara: conduce rev. Banatul romanesc. Tara si Limba romana. Intensa activitate politica. Revine la Bucuresti. Pentru scurt timp, in grupul rev. Sburatorul. Scrie si publica febril; art. sale, de o rara vehementa polemica, apar in mai toate rev. vremii, precum si in rev. pe care le-a intemeiat si condus: Saptamana muncii intelectuale (1924) si Cetatea literara (1926). Voi. Versuri in 1923. in 1925, Suflete tari (la Teatrul National din Bucuresti) - oarecare succes. Din motive obiective, dar si ca urmare a unor cronici exagerat de severe, piesa Mioara (1926) cade. Esecul il indreapta spre proza, care il impune definitiv atentiei publice, mai intai cu Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi (1930), si apoi cu Patul lui Procust (1933), roman care ii aduce aproape unanima recunoastere a talentului. Pamfletul critic Eugen Lovi-nescu supt zodia seninatatii imperturbabile (1933) marcheaza pragul ultim al rupturii de marele critic. Notele zilnice (1927-1940) il arata ca pe o fiinta hartuita de lipsuri materiale si de complexul propriei infirmitati, inconjurata din toate partile de ostilitate si de atacuri nedrepte (la impresia de coalitie generala indreptata impotriva sa va fi contribuit, fara indoiala, si un nemasurat orgoliu vesnic la panda, vesnic susceptibil si tocmai de aceea atat de usor de ranit). Pana prin 1943, PETRESCU se dedica filosofiei; aprofundeaza studiul fenomenologiei si schiteaza bazele unui "sistem" propriu, de esenta fenomenologica: Substantialismul. Din 1934, colaborator si apoi redactor-sef al Revistei Fundatiilor Regale, unde publica multe dintre cele mai valoroase studii ale sale. Din 1948, membru al Acad. in 1953, publica primul voi. al romanului istoric Un om intre oameni, opera in trei voi. insumand peste 1500 pag., ramasa neterminata. in 1954, Premiul de Stat clasa I si titlul de Laureat al Premiului de Stat pe anul 1953, decorat cu Ordinul Muncii clasa I. in oricare dintre multiplele domenii la care s-a oprit, activitatea sa se situeaza in zona superioara a creativitatii. Cu Ultima noapte si cu Patul lui Procust a modificat profund romanul romanesc.

Teatrul sau reprezinta, dupa I. L. Caragiale, momentul cel mai important din istoria dramaturgiei romanesti: prin intensitatea situatiilor dramatice, prin puritatea opozitiilor care intra in joc, prin forta coplesitoare a personajelor.

Din exterior, opera sa ne intampina printr-o derutanta diversitate: de la articolul politic si cronica literara pana la studiul filosofic, trecand prin creatia originala in toate cele trei genuri literare, spatiul strabatut este impresionant si poate trimite cu gandul la marii oameni ai Renasterii, daca o astfel de apropiere nu ar trezi azi, prin ea insasi, scepticismul; o atat de larga cuprindere este privita mai degraba ca semn al unei superficiale dispersari, decat ca infrigurata incercare de cunoastere si de realizare universala. "S-a vorbit adeseori despre plurivocitatea mea - precizeaza autorul -, dar cred ca nu s-a remarcat esentialul, si anume: ca atentia mea a putut fi orientata spre cele mai felurite zone ale artei si stiintei, unele atat de indepartate de celelalte, dar ca niciodata aceasta atentie nu s-a impartit simultan, iar activitatea nu a fost propriu-zis multipla." Cu alte cuvinte, energia creatoare a fost succesiv indreptata si cheltuita de fiecare data intr-o anumita directie, implinind fiecare posibilitate a naturii sale neobisnuit dotate, dar si construite voluntar de o extraordinara ambitie a performantei si a demonstratiei publice (in acest sens, portretul pe care E. Lovi-nescu i-1 face in Memorii este, fara indoiala, verosimil, daca nu de-a dreptul adevarat, in ciuda desmintirilor revoltate ale scriitorului, din Eugen Lovinescu supt zodia seninatatii imperturbabile). Pe masura ce ne apropiem insa de opera sa, observam ca doar formal activitatea sa este diversa, fiindca ea sta sub semnul unui unic imperativ (VI. Streinu): autenticitatea, cuvant de ordine de atatea ori pronuntat si explicat de PETRESCU insusi. Vocatia autenticitatii il obliga sa caute noi modalitati romanesti. Parerea lui, expusa explicit intr-un celebru eseu-confe-rinta (Noua structura si opera lui Marcel Prousi), este ca fiecare epoca are o anumita structura profunda, identificabila in literatura, filosofie, mod de a trai si de a simti etc., cu alte cuvinte, are ceea ce mai tarziu s-a numit o episteraa. Caracteristicile epistemei modeme sunt, spune el, "morfologia organica, instinctul, inconstientul, inefabilul, unicitatea fenomenului vital ". Dar fiecare dintre aceste caracteristici nu se poate realiza autentic decat daca apartine propriei subiectivitati. Numai plecand de la o constiinta anumita, care nu poate fi decat a celui care a scris, se ajunge la intuitia justa a trairilor si a lumii. Primatul intuitiei (de provenienta bergsoniana, certificat si de tezele fenomenologice) si centrarea naratiunii pe un singur personaj-subiect cunoscator (asa cum o cere si filosofia husserliana) impun folosirea in roman a viziunii "dinauntru". In felul acesta lucrurile dobandesc o fluenta pe care nu o avea realismul mecanicist cauzal al epocii anterioare. (Folosirea unui narator-personaj unic si toate consecintele care decurg de aici sunt singurele apropieri importante ce se pot face intre romanele lui PETRESCU si ale lui Proust, fiindca - in rest - exista numai deosebiri: proza celui dintai se bazeaza pe folosirea unor procedee tipic narative, proza celui de-al doilea face apel la procedee metaforice, construindu-se in detaliu si in ansamblu prin lanturi de asociatii, intelectualizarii unuia i se opune sen-zitivitatea celuilalt, unul declanseaza ample procese de constiinta, celalalt etaleaza ample spectacole ale concretului in inepuizabila lui stralucire). Tot nevoii de autentic i se datoreaza si celebra anticalofilie teoretica a lui P., dublu motivata psihologic: pe de-o parte e teama de a nu falsifica trairea printr-o atentie deosebita acordata stilului (a devenit moneda curenta faptul ca procesuali-tatea ideii camilpetresciene are un alt ritm, mult mai accelerat decat posibilitatea de transcriere a ei: imagine avantajoasa, mitizanta, si de aceea suspecta), iar pe de alta parte e impresia ca stilul "frumos" lasa sa se vada ca fictiunea romanesca nu e decat fictiune. Iata pentru ce romanele sale trebuie sa aiba aspectul unor santiere literare: constructia ansamblului nu renunta, nici cand este definitiv elaborata, la schelaria notelor de subsol, a parantezelor, a referintelor directe si precise la realitatea vremii, fiindca astfel fictiunea se apropie de formal, desi aparent, de datul viu, real, niciodata incheiat, din a carui vitalitate actul literar ar dori sa se impartaseasca. Metoda este cu adevarat moderna; Valery o practica si o teoretiza printre primii: opera nu este niciodata terminata, ci doar abandonata intr-un anumit moment al devenirii ei neintrerupte - abandon salutar insa, de vreme ce, rupta de creatorul ei, creatia dobandeste o existenta proprie, amplificand la nesfarsit impulsul initial care a generat-o (nu se poate sa nu recunoastem aici drama de odinioara a scriitorului, el insusi copil abandonat si adoptat, sortit adica marginalizarii sociale si esecului, a caror victima nu a fost totusi: victorie ce ii va fi dat sentimentul deplinei autarhii, al unei nemasurate increderi in auto-constructie, transferata ulterior asupra operei). Marturisirea principalului editor al scriitorului este graitoare: PETRESCU "adauga, refacea toata cartea {Ultima noapte) la fiecare corectura". Patul lui Procust, cu deosebire, duce pana la capat experienta autentificarii romanului: mozaic de memorii (ale doamnei T. si ale lui Fred Vasilescu), de marturii indirecte (Emilia) si de scrisori (ale lui Ladima), pe care un personaj cu statut literar nesigur ("autorul") le reuneste intr-o scriere la care adauga un nou epilog cu noi marturii (Ciobanoiu si Penciulescu). Totul este dublat de un neobisnuit subsol explicativ, menit si el sa opereze mutatia dinspre fictiune spre real a lumii create, proiect himeric, dar tenace urmarit, asa cum o dovedeste si faptul ca o mare parte a personajelor si evenimentelor de fundal sunt usor de reperat in realitate (directori de teatre, premiere, date topografice si social-politice, reviste etc). Asadar, presiunea autenticitatii stabileste -intre altele - legaturi referentiale acolo unde ar fi trebuit sa intalnim autonomie estetica (inca o data, obsesia autenticitatii isi reveleaza radacinile psihologice in accidentul atat de important al copilariei, aflate sub semnul unui deficit de autentificare). Eforturile scriitorului, constiente sau - mai degraba - inconstiente, se indreapta toate spre implantarea fictiunii in concretul realului, in "adevarul" lui brut, reduta finala mereu luata cu asalt, dar, evident, de necucerit altfel decat la modul metaforic, modul lui ca si cum: fictiunea nu va deveni niciodata cu adevarat adevar. Fantasmele, oricat de patimas traite, nu vor sa prinda contur, omul PETRESCU o stie aceasta perfect din propriile sale experiente si de aceea s-a hotarat sa lupte mai intai cu puterile imaginative, perpetua sursa de deceptii. Imaginatia, tocmai ea, facultatea primordiala a romancierului, se cere cea dintai pedepsita de o instanta de neinduplecat care o controleaza si o contrazice cu brutalitate: datul concret. Nu este intamplator ca personajele sale masculine vor iesi de fiecare data invinse din lupta cu realul mereu altfel decat aparuse in oglinda idealului. Lumea personajului (din romanele, dramele, ba chiar si din poeziile sale: Kicsikem, bunaoara) deriva din doua mari prototipuri, unul masculin, altul feminin. De la Andrei Pietraru, din Suflete tari, la Balcescu, din Un om intre oameni, diferenta nu este de esenta; aceeasi aspiratie catre absolut (erotica, politica sau epistemologica), aceeasi inflexibila dorinta de a transcende limitele, aceeasi dilatare sufleteasca si aperceptiva, aceeasi fidelitate fata de sine si fata de propriile convingeri ii unesc pe toti si - de atatea ori - ii despart net de multiplele aparitii feminine, reflexe si ele ale unei singure figuri centrale. Se intelege ca toti eroii sai masculini, infranti si totusi victoriosi prin chiar nobletea infrangerii, intrezarim chipul orgolios intristat al autorului (care, de fapt, nu a pierdut nici o batalie). Acest lucru nu a scapat unor comentatori si nici nu a fost respins nici chiar de catre scriitor; cand i se spune ca Balcescu pare creat dupa chipul si asemanarea lui, PETRESCU raspunde, nu fara emfaza, ca "orice creatie in arta este autobiografie. Nu in sensul ca incidentele si datele vietii eroului sunt incidentele si datele autorului. Exista «familii de spirite» care au afinitati intre ele si intre care e posibila o adevarata inductie psihologica. " Un punct sigur de convergenta a operei il constituie, cum sugeram mai sus, permanentul joc dintre fenomenul concret si perceptia lui subiectiva. Potrivit doctrinei lui Husserl, cunoasterea ultima nu are loc decat in urma reductiei fenomenologice, cand devine posibil accesul in sfera constiintei transcendentale, la nivelul structurilor noetice. Aceasta modalitate de cunoastere nu este pur formala si nici strict ideala, caci esentele, ideile, nu se afla ipostaziate undeva in afara realului. Structurile noetice si structurile noematice isi corespund: formele si continuturile sunt paralele si unitare, asa incat, intuind formele, intuim germenele profund, aprioric, al datului concret. Or, schema teoretica in care autorul crede cu nestramutata convingere este - in mod paradoxal - contrazisa de fiecare dintre operele sale. (Este curios ca opera se opune cu regularitate, prin "agnosticismul" ei, concluziilor luminoase, rationale ale filosofului P., care se straduieste sa demonstreze, dimpotriva, posibilitatea deplinei cunoasteri: iata inca o contradictie dintre multele contradictii ale personalitatii acestui scriitor.) Nenumarate perturbari pot interveni in procesul de cunoastere. Datul concret nu se confunda cu esenta sa; el are o alta natura decat pare sa aiba. Asa incat personajele acestea insetate de adevar si certitudini se inseala fie pentru ca iau aparenta drept esenta, fie pentru ca - din inexplicabile motive - intuitia lor este din capul locului defectuoasa, fie pentru ca sunt incapabile sa-si revizuiasca o imagine deja cristalizata. Cum s-a spus, drama personajelor sale este o drama a cunoasterii. Ladi-ma, cel mai frapant "caz" de autoiluzionare, vede intr-o vulgara actrita o fiinta plina de talent si farmec, reluand aproape caricatural experienta lui Stefan Gheorghidiu. Ceea ce este intolerabil pentru amandoi nu este atat faptul ca au ratat absolutul iubirii, de care "uita" inexplicabil de repede, ci faptul, primit cu insuportabila uimire, ca ei s-au putut insela intr-un mod atat de grosolan. Descoperirea tardiva a adevarului ii face sa se indoiasca de insasi posibilitatea de a mai cunoaste ceva in alta ordine a realului. Momentul de inautentic pe care l-au trait i-a marcat pentru totdeauna. (Astfel, aceste personaje impartasesc simbolic aceeasi soarta cu a copilului umilit de hotararile destinului care il impinsese sa fie altceva decat era: deposedat de identitate, de sine, de originea sa reala, de "familia" sa, el va trai cu sentimentul unui dureros si perpetuu travesti. Mare parte din creatia sa literara, pe care si-a dorit-o neaparat autentica, poate fi vazuta ca o reverie regresiva a copilului - ce, ascuns, isi retraieste in fiecare nou personaj masculin infrant conditia originara - si, in acelasi timp ca o victorie multipla a adultului-scriitor asupra acestei conditii.) Spre deosebire insa de Ladima, Stefan Gheorghidiu are la indemana o "sansa" de evadare din lumea erosului, prin care el trecuse cu ochii inchisi (de aici, probabil, si titlul Ultima noapte de dragoste), pentru a intra in tenebrele altei lumi, dintru inceput recunoscute ca atare - noaptea razboiului. Aici, cel putin, teroarea ia chipul terorii! Fara a face nici un moment apologia razboiului (dimpotriva!), Stefan Gheorghidiu, soldatul, isi da seama ca are un ascendent asupra sa in ipostaza de amant: aproapele de langa el, aflat in pragul mortii, s-a descoperit in intregime privirii sale, oferindu-se deplin intelegerii, ceea ce nu se intamplase inainte, in existenta conjugala. El insusi se vede in alta lumina, singura adevarata, iar revelatia se extinde acum asupra fiecarui lucru din jurul sau. Daca in Ultima noapte nu cunoastem decat o singura fata a intamplarilor, aceea pe care o inregistreaza un singur personaj, Patul lui Procust multiplica perspectivele, fara sa se abata de la comandamentul unei singure perceptii intr-un timp si un spatiu dat. Reluarile succesive ale acelorasi situatii dau cititorului privilegiul de a afla treptat "adevarul" asupra personajelor si-i permit astfel accesul la identitate. Pentru doamna T. si pentru cititorul primelor pagini, Fred Vasilescu (misteriosul personaj fara nume) este un dandy incapabil de iubire, Don Juan lipsit de orice alte atribute. Parcurgand insa "procesul-verbal" al acestuia, imaginea noastra asupra lui se rastoarna complet, imbogatindu-se enorm (rasturnarile repetate sunt inscrise in derularea interna a romanului). Nici doamna T., nici Fred Vasilescu, desi deopotriva superiori ca fel de a fi si de a gandi, nu pot totusi evita impresia falsa, mistificarea involuntara, urmata, in final, de tulburatoarea dezvaluire a starii de fapt. in ecuatia intuitiei, ceva a ramas pe dinafara sau a fost inadmisibil de mult timp acoperit de valul prejudecatilor. Iar prejudecata poate fi chiar si simplul reziduu de lectura. Asa se intampla in cazul Ioanei Boiu din Suflete tari, cand intre ea si Andrei Pietraru se strecoara clipa de clipa spectrul situatiei stendhaliene din Rosu si negru. Sansa intelegerii dintre cei doi este mereu ratata si mereu regasita, dupa cum Andrei Pietraru se apropie sau se indeparteaza de paradigma mitica a unei fantome, Julien Sorel. Trebuie sa spunem ca prezenta unei istorii straine in drama de mai sus nu reprezinta un accident, opera lui PETRESCU pastrand numeroase urme ale unei intertextualitati asumate. In Suflete tari istoria straina functioneaza ca oglinda interna a textului (mise en abyme), la fel si in Jocul ielelor, unde destinul tatalui (cu mica sa poveste) induce destinul fiului. in alte parti, dialogul textelor ia forma polemicii declarate (autorul nu uita sa reaminteasca in cateva randuri, si in chiar cuprinsul romanului - Tolstoi o facuse si el -, ca literatura de razboi de pana la el se indeparta flagrant de la realitate, fiindca "razboiul e mai ales sinceritate. Nu e teatru, chiar cand e gluma. Nu exista (ca in literatura) tipuri pitoresti"; la fel, in Un om intre oameni dialogul neintrerupt cu alte texte si cu banale evidente este intretinut fie implicit, fie prin didactice note de subsol). Revenind la tensiunea dintre idee si datul concret, ca germene al operei camilpetresciene, observam ca esecul lui Gelu Ruscanu din Jocul ielelor este tot de ordin gnoseologic: ceea ce el a cunoscut (ideea pura, inumana si - de aceea - platoni-ciana) nu este compatibil cu ceea ce exista sau poate exista. Pietro Gralla din Act venetian se inscrie si el in aceeasi constelatie a celor inselati de propria lor credinta; daca Alta a avut sau nu motive sa-1 prefere pe Marcello Mariani, acest lucru, de la un punct incolo, nu mai are nici o importanta. Chiar o comedie cum este Mitica Popescu pleaca de la o situatie bazata pe confuzii, neintelegeri si reciproce derutari intre personaje. Descoperirea unei prapastii de netrecut intre imuabilitatea esentei si vesnica transformare a datului concret, precum si verificarea acestei descoperiri in fiecare dintre operele sale nu l-au impiedicat sa formuleze la un moment dat un punct de vedere "mai complex, pe care noi il numim substantial si care este, asa cum am aratat in termeni strict personali, un conjunct intre esenta si concretul istoric"; de acum incolo incepe constructia "substantialismului" sau, spatiu al ratiunii, unde se impaca, in cele din urma, cele doua taramuri ale realitatii, din tensiunea carora a luat nastere literatura sa. incercarea de a mai scrie, dupa formularea acestei viziuni totalizatoare (al carui rezultat mai important, in plan literar, il reprezinta Un om intre oameni), este, de fapt, un esec impresionant prin insesi proportiile lui. Romanul istoric in trei volume marcheaza, ca structura literara, un recul fata de proza anterioara: spiritul care-1 anima este, din pacate, acelasi cu spiritul pe care intentioneaza sa-1 reinvie - de secol al XlX-lea. Invazia vesteda a tezismului, mult reprimata in Ultima noapte si in Patul lui Pro-cust, este lasata aici in deplina libertate; nici indelungile cufundari in concretul descrierii, nici miile de intamplari cuprinse intre copertile cartii nu o pot stavili. Daca Ultima noapte, Patul lui Procust si dramaturgia se alimenteaza subteran din tensiunea psihica inconstienta -scriitorul retraind in ele teama esecului -, motiv pentru care toate aceste opere s-au si inscris ca remarcabile reusite ale literaturii noastre, filosofia sa si Un om intre oameni sunt rod al efortului constient, linistitor, care spune ca in cele din urma totul se aranjeaza, motiv pentru care, poate - cel putin in privinta ultimului roman -, incercarea s-a sfarsit cu un esec. De aceea, creatia sa literara se poate numara printre actele psihice inca legate de vechea trauma si de manifestarile inconstientului, in timp ce filosofia sa are mai degraba functia de a vindeca si consola. Problematica noua (lumea intelectualului) - e vorba despre primele romane - si noua modalitate de a scrie (nicidecum anticalofila, fara indoiala, de o deplina transparenta si simplitate stilistica, asa cum o cere aceasta arta a confesiunii) indica profunzimea inovarii, in spatiul literaturii noastre, a creatiei sale romanesti. Fara sa lase propriu-zis epigoni, PETRESCU este un deschizator de drumuri in proza noastra reflexiva. Cele zece piese de teatru, drame si comedii (Jocul ielelor, Suflete tari, Dan-ton. Mioara, Mitica Popescu, Act venetian, lata femeia pe care o iubesc, Prof. dr. Omu vindeca de dragoste, Bal-cescu, Caragiale in vremea lui) se circumscriu acelorasi teme, animate de aceeasi patrunzatoare gandire deprinsa cu dialogul nesfarsit al antinomiilor, de nerezolvat intr-o confortabila concluzie. Opozitia fundamentala pe care o vom intalni in aproape toata dramaturgia sa se afla -dupa remarca unui critic - intre "ratiunea pragmatica a exponentilor mediului social dat si ratiunea transcendentala din constiinta eroilor substantiali". Deloc neglijabil atu, spre deosebire de romane, in drame - prin insasi natura constructiei lor nemediate de un narator - fortele aflate in conflict sunt mai echilibrate. Daca in Ultima noapte sau in Patul lui Procust tot ce nu face parte din lumea personalitatilor superioare are statut de obiect, privit adesea cu detasare si dispret lipsit fiind de posibilitatea exprimarii (este cazul figurilor feminine), Jocul ielelor sau Act venetian logica pragmatica (logica celorlalte personaje!) isi aduce propriile argumente, se apara, se justifica: argumente ale omului comun, incapabil - e drept - sa se smulga din labirintul compromisurilor, dar si el inzestrat cu nobletea remuscarii si cu patetismul aspiratiei. Apoi, nici personajele cu vocatia absolutului nu se comporta linear si nu adopta - desi au o perfecta constiinta a propriei lor valori - poze rigide: Andrei Pietraru este sovaielnic, de o excesiva timiditate si slabiciune sufleteasca atata timp cat nu este provocat, dar, "de indata isi revine, instantaneu ca dupa o lege a totului sau nimic, e plin de viata, uneori cu izbucniri naprasnice"; Danton este, in momentele-cheie ale piesei, descurajant de indiferent, ca si cum ar refuza orice incercare de autoaparare, in ciuda titanicei lui vitalitati si a puterii covarsitoare de a convinge prin insasi masivitatea sa fizica, prin cuvant si prin fapta; Gelu Ruscanu, arhanghel neinduplecat al nedreptatii, insensibil la toate argumentele, este dintr-o data infrant de neasteptata revelatie a mortii tatalui sau, "amanunt" in fond exterior conflictului propriu-zis. Din punctul de vedere al echilibrarii celor doua logici (pragmatica/transcendentala), teatrul lui PETRESCU se dovedeste a fi superior prozei sale. in schimb, in dramaturgie opera sa nu mai este aceeasi forta revolutionara: innoirile tin de sfera tramei, ramanand circumscrise domeniului situatiilor dramatice si tipologiei personajelor fara a aduce modificari esentiale conditiilor generale ale reprezentarii, fara a propune - ca limbaj dramatic vorbind - formula unui nou tip de teatru. in sfarsit, poezia sa, halucinant de concreta in Ciclul mortii (starea angoasanta prezenta aici o vom regasi in cea de-a doua parte a Ultimei nopti), abrupta si de o mare concentrare a ideii in Transcendentalia, cuceritoare prin puritatea jocului erotic in Un luminis pentru Kicsikem, este incarcata de "sens existential", amintindu-1 pe G. Calinescu prin erotica "voit prozaica, plina de farmecul maruntisurilor femeii, al oglinzii, al sertarelor haotice, al lenjurilor" (N. Manolescu). Multiplele valente ale scriitorului s-au manifestat si intr-o "epopee" bufa in versuri, de factura carnavalesca, Papuciada. PETRESCU este printre primii nostri scriitori care, prin ce are mai durabil opera lor, apartin in intregime spiritului acestui secol; dar nu fiindca, fapt inevitabil, i s-a integrat, ci fiindca, acolo unde energiile sale creatoare s-au indreptat, el a fost coautor la constructia vremii sale.

Scris de Admin 30.11.11 8:53

Dan Petrescu si-a prelungit contractul cu echipa Kuban Krasnodar

Scris de Admin 13.11.11 9:58

Dan Petrescu: Am batut toate recordurile la Kuban

Antrenorul roman se considera multumit de primul sezon pe care l-a incheiat la Kuban Krasnodar, insa spune ca patronii echipei vor acum si mai mult de la formatia sa. Detalii»

Scris de Continut sponsorizat

Petrescu[V=]

Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

http://www.observatorcultural.ro/MEANDRELE-MEMORIEI.-Iscusin

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]

Re: Petrescu[V=]