Petrescu[V=]

Rezumarea primului mesaj :

CEZAR  PETRESCU-
10]Necunoscuţi!... cei ce se uită încruntaţi unul la altul când s-au izbit gonind piept în piept, sau politicos se feresc în lături, rostindu-şi scuze cu surâs prefăcut şi convenţional, alergând mai departe...
9]Deznadejdea invata cu incetul sa se prefaca in resemnare.
8]Inteligenta e un mijloc de adaptare la mediu al instinctului de conservare.
7]După ce ştii totul, vine îndoiala.
6]Dragostea este frumoasa tocmai pentru ca nu cunoaste nicio silnicie, e preferinta sincera.
5]Asa e dragostea… un joc, un joc stupid, murdar si masluit… nu intri fara sa dai socoteala intr-un asemenea joc.
4]Nimic nu se plateste mai sigur ca prostia
3]Progresul are o lege de fier: te adaptezi, sau mori!
2]Lumea nu este condusa de capete, ci de pasiuni.
1]Alfred de Musset era frumos ca un zeu. Si George Sand l-a lasat...
=====
CAMIL  PETRESCU-
13]Urâciunea nu e decât umbra frumuseţii.
12]O părere este înainte de toate un act de credinţă ideologică şi o credinţă nu poate să fie confortabilă ca un rând de haine gata.
11]Realitatea se creaza prin insusi faptul cunoasterii.
10]Dacă n-ar fi prostii, desteptii ar muri de foame.
9]Arta n-are de-a face cu ortografia.
8]Stilul frumos e opus artei... E ca dictiunea in teatru, ca scrisul caligrafic in stiinta.
7]Arta teatrului are nevoie de firi de structura exceptionala.
6]Cuvantul e un mijloc imperfect de comunicare.
5]Dreptatea este deasupra noastra si este una pentru toata lumea si pentru toate timpurile.
4]Femeia îl înşeală numai pe cel pe care îl iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte, pur şi simplu.
3]Marea înţelepciune este să-ţi alegi prieteni care nu te vor sili la compromisuri.
2]Dragostea este frumoasa tocmai pentru ca nu cunoste nici o silnicie, e preferinta sincera.
1]O iubire mare e mai curand un proces de autosugestie... Trebuie timp si trebuie complicitate pentru formarea ei...
=====
Gica
Irina
Alina
Radu
Florin
Dan
Liviu
Adriana
Anca

Dan Petrescu s-a umplut de bani la Kuban

Dan Petrescu, cadou de 75.000 de euro din partea ruşilor

Mai mult: Articole | Libertatea.ro

Ce citesti?


Exercitii pentru fericire

Intrebari preliminare:



Nume, Prenume: Adriana Petrescu

Functia: Strategy Director Kopa Publicatii Grup; Managing Director aLtitudini, cea mai recenta revista de cultura si societate

Varsta: 35 de ani

Stare civila: casatorita



1. Ce studii ati urmat?



Am absolvit Facultatea de Psihologie din Timisoara.



2. Care a fost primul job pe care l-ati avut?



Primul job a fost ghid turistic. Am avut ocazia de a vedea Europa si de a castiga si bani. A fost o perioada tare frumoasa.



3. Care sunt principalele trei pasiuni ale dumneavoastra?



Imi place sa scriu. Am cochetat pana acum cu mici nuvele pe care le-am adunat intr-un dosar, dar nu am avut niciodata curajul sa le public. De cateva luni m-am apucat serios sa scriu un roman. Nu stiu daca o sa-l public vreodata, dar il scriu. Daca-l va citi vreodata fiica mea ma declar multumita.



Mi-am descoperit pasiunea pentru scuba diving. Sub apa esti tu cu tine, iti auzi respiratia si esti in fiecare moment constient ca de tine depinde ce se intampla acolo. Este diferit de senzatia pe care o ai ca om de afaceri. Ma refer la momentele in care lucrurile nu depind intodeauna de tine. Si, desigur, este un alt fel de sursa de adrenalina.



Un alt hobby este gatitul. Imi place la nebunie sa experimentez mancaruri noi. Dupa parerea prietenilor mei imi si reusesc.



4. Care este ultima carte citita?



Am mai multi scriitori preferati. Imi place pragmatismul lui Saint Exupery, romantismul ascuns al Virginiei Woolf, umorul subtil a lui Luigi Pirandelo. Cartea care m-a impresionat la orice varsta a fost Micul Print.



5. Aveti un film sau un serial preferat?



Nu ma uit la televizor decat foarte rar. Discovery si Animal Planet ma relaxeaza.



6. Ce tip de bautura preferati?



Imi plac cocktail-urile. Una dintre prietenele mele are o mare pasiune pentru pregatirea lor si eu sunt fan-ul ei numarul 1. Daca nu ar fi un manager de succes precis ar fi devenit cel mai bun barman.



7. Care este publicatia economica pe care o preferati din Romania? Dar cea din strainatate?



Citesc Capitalul si HVG, o publicatie maghiara.



8. Care este ora la care ajungeti in mod normal dimineata la birou?



Imi incep ziua la ora 8:00 acasa. Dau telefoanele pentru ziua in curs, hranesc turturelele dupa care imi fac linistita 'to do list-ul'.



9. Cate ore petreceti in medie pe zi la birou?



Petrec peste 10 ore la birou. Nu imi place sa lucrez in tipare orare, lucrez cat este nevoie.



10. Aveti un model in afaceri? Daca da, cine este acesta?



Am un model universal: profesionalismul, tenacitatea, altruismul si intelegerea.



11. Care este cea mai mare reusita profesionala din cariera dvs?



Proiectul SAPTE SERI este cea mai mare realizare. In cei aproape trei ani de cand ma ocup de acest brand, succesele sunt notabile. La ora actuala ne-am extins reteaua nationala si suntem pe cale sa demaram doua proiecte foarte importante.



O alta realizare care mi-a ramas aproape de suflet este activitatea de marketing pe care am depus-o timp de 2 ani la Hollywood Multiplex. Este incredibil de interesant sa faci marketing-ul unui brand ca Hollywood Multiplex. Iti trebuie multa creativitate sa simti publicul si, de ce nu, un pic de curaj sa faci proiecte neobisnuite. M-am legat foarte mult de acest brand si acum il urmaresc din umbra si sunt tare mandra sa-l vad crescand.



12. Care a fost cel mai mare esec profesional din cariera dvs?



Consider ca nu am avut esecuri pana in prezent, ci doar lectii de invatat.



13. Nominalizati trei oameni de afaceri din Romania pe care ii admirati cel mai mult.



Admir oamenii de afaceri care si-au dedicat o parte a muncii intrajutorarii oamenilor cu nevoi. Sunt multi oameni de afaceri care au inceput sa se implice.



14. Ce linie aeriana preferati in zborurile de business internationale?



Eu circul frecvent cu TAROM-ul. Sunt foarte multumita de serviciile pe care le ofera.



15. Cate carduri detineti?



Detin doar un singur card, de nevoie. Sistemul nostru bancar, tot respectul pentru el, nu a inteles inca rolul cardului de credit.



16. Unde ati petrecut ultima vacanta? Care ar fi destinatia unei vacante perfecte din punctul dvs. de vedere?



Anul acesta mi se implineste un vis vechi. Plec in Tibet. Vacanta perfecta pentru mine este cea in care ma simt parte din natura.



Nu am foarte mult timp liber, de aceea anul acesta mi-am propus sa las loc si momentelor domestice. De regula, sambata si duminica sunt cele doua zile in care incerc sa imi aduc aminte de mine. Timpul scurt pe care il am la dispozitie ma obliga sa imi fac un ‘to do list’ foarte precis. Intre alergatura dupa cumparaturi inghesui ora de masaj, ora de patinaj cu fiica mea (iarna), vizita la prieteni si eventual vizionarea unui film. Duminica alint familia cu mancaruri gatite cu mare grija si daca imi mai ramane timp (asta pentru ca a pregati masa de duminica necesita o intreaga desfasurare de forte) ma retrag si citesc. O data pe luna mi-am propus sa ies din Bucuresti, sper ca anul acesta sa-mi reuseasca.



17. Ce masina conduceti?



Sunt cu totul atipica. Nu am nici o masina preferata. Oscilez intre un jeep sau o masina eleganta. Deocamdata sunt legata de masina soferului meu, dar mi-am promis ca anul acesta ma decid chiar daca va fi nevoie sa dau cu banul.

Astăzi se împlinesc 5 ani de când Gică Petrescu ne-a părăsit. Maestre, nu te-am uitat!

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/astazi-se-implinesc-5-ani-de-cand-gica-petrescu-ne-a-parasit-maestre-nu-te-am-uitat-341270.html

Gică Petrescu (n. 2 aprilie 1915, Bucureşti – d. 18 iunie 2006, Bucureşti) a fost unul dintre cei mai prolifici cântăreţi români de muzică uşoară, muzică populară (inclusiv muzică de petrecere) în secolul al XX-lea.

Maestrul a fost decorat în 2003 cu Ordinul naţional Steaua României în grad de Cavaler, cu ocazia împlinirii vârstei de 88 de ani, pentru îndelungata şi prodigioasa carieră artistică pusă în slujba cântecului românesc, prin care a încântat sufletele a numeroase generaţii.

Artistul a încântat inimile românilor cu melodii ca "Dăi cu şpriţul pân-la ziuă", "Du-mă acasă, măi tramvai", "Fetiţele din Bucureşti", "Uite aşa aş vrea să mor" sau "Căsuţa noastră".

VIDEO Irina Petrescu: „Nu accept să fiu un obiect de consum!“

Radu Petrescu (n. 31 august 1927 - d. 1 februarie 1982) a fost un prozator român, membru al grupului de la Târgoviște. Este considerat unul dintre precursorii școlii postmoderniste românești, precum și unul dintre cei mai mari autori români de jurnale.
Radu Petrescu face parte din așa-numita „Școală de la Târgoviște”, alături de Mircea Horia Simionescu, Costache Olăreanu și Tudor Țopa. A debutat în 1970 cu romanul Matei Iliescu, dar s-a consacrat postum, devenind un model pentru prozatorii tineri, pentru generația optzecistă.

Irina Petrescu, actriţă: „Audiobookul ...

Gică Petrescu, cavalerul muzicii de petrecere
Dacă ar mai fi trăit, marele Gică Petrescu ar fi împlinit, la 2 aprilie, 96 de ani. Dar nu a fost aşa, iar vocea celui mai cunoscut cântăreţ de muzică de petrecere a tăcut pentru totdeauna în urmă cu cinci ani.
Venit pe lume în Bucureştiul de dinainte de Primul Război Mondial, în 1915, Gică şi-a iubit mult oraşul natal despre care, de altfel, a şi cântat. Tatăl, intelectual şcolit în Elveţia, şi mama, casnică, dar crescută la Paris, i-au făcut copilului lor toate poftele. Şi acesta a ales muzica.
Primul spectacol pe scenă a avut loc în 1931, în timp ce viitorul cântăreţ era licean la „Gheorghe Şincai”. Aflat la o serbare, Gică a fost descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, omul care l-a dus pe licean la Radio.
După liceu a devenit student la Facultatea de Drept, dar a renunţat la cursuri după doi ani. Tatăl său l-a sfătuit să urmeze cariera muzicală şi, în 1933, a fost angajat oficial ca solist vocal la localul de lux „Galeries Lafayette”. În timp ce pe plan muzical totul îi mergea foarte bine, pe plan personal totul se prăbuşea în jurul său. I-a murit mama cu puţin timp înainte de a se angaja, iar trei ani mai târziu, tatăl său a paralizat.
Nu s-a lăsat înfrânt de necazuri şi s-a concentrat asupra carierei. A devenit cel mai mare cântăreţ de muzică de petrecere şi a fost iubit atât în perioada de dinainte de război, cât şi în timpul comunismului sau după Revoluţie. Nimeni nu îşi imagina muzica românească fără Gică Petrescu.
Cântăreţul a decedat la 18 iunie 2006, în Bucureşti. Fizic, aceea a fost data decesului, însă, sufleteşte, Gică a murit în 1989, o dată cu soţia sa, Cezarina, cu care a fost căsătorit 34 de ani. Cei doi nu au avut copii.
De-a lungul vieţii, Gică a fost recompensat cu numeroase premii, unul dintre ele fiind ordinul naţional „Steaua României”, în grad de Cavaler. Printre cele mai cunoscute cântece semnate de el se numără „Bucureşti, Bucureşti”, „Cu lăutarii după mine”, „Du-mă acasă, măi tramvai” şi „Uite aşa aş vrea să mor”.

Dan Petrescu, antrenorul lunii martie in Rusia

Romanul Dan Petrescu, antrenorul formatiei de fotbal Kuban Krasnodar, a fost votat de fanii rusi ca fiind cel mai bun antrenor pe luna martie. Detalii»

VIDEO Irina Petrescu, pe marele ecran

Dan Petrescu, cel mai bun antrenor din liga a doua rusa

Dupa ce a obtinut promovarea cu Krasnodar, tehnicianul roman a primit premiul de cel mai bun antrenor din liga secunda. citeste

Remix dupa Gica Petrescu

Dan Petrescu, o nouă victorie la Kuban


19:58Kuban Krasnodar a obţinut azi cea de-a patra victorie consecutivă în liga a doua din Rusia, 2-1 în deplasare cu Salyut Belgorod, într-un meci contând pentru etapa a 22-a a campionatului

Mircea Iorgulescu conturează, în linii austere, dar dense, un portret „interior” credibil al universitarului clujean: „Critica lui Liviu Petrescu este în fondul său pasională, de o intensitate a «trăirii» literaturii ce are nevoie în mod reflex, pentru a se proteja, de o disimulare stilistică luând cel mai adesea forma expunerii neutre, distante, «impersonală» şi metodică; iar adevăratul său obiectiv îl constituie spiritualitatea literaturii şi nu ipostaza parţială, şi prin exces falsificatoare, a literaturii ca spiritualitate. Interesul criticului e, aşadar, îndreptat spre existenţa literară a «ideilor», a «problemelor» şi a raporturilor fundamentale, atitudine căreia reducerea literaturii la idei, la probleme şi la raporturi generale îi este nu doar străină, ci chiar opusă”. Caracterizat de Gheorghe Grigurcu drept un „umanist studios, aspirând spre microclimatul moral al bibliotecii”, Liviu Petrescu ni se înfăţişează astăzi ca unul dintre cei mai reprezentativi critici literari din perioada postbelică, un intelectual rafinat, dotat cu o subtilă şi nuanţată înţelegere a fenomenului literar în toată amploarea sa, de la valorile literare româneşti la cele universale, de la Dostoievski la postmodernism, într-o încercare concludentă de cuprindere a unor forme sau viziuni artistice dintre cele mai diverse. Se cuvine, înainte de toate, semnalat modul în care eseistul se raportează la relieful intim al operei literare. Astfel, de cele mai multe ori, creaţia nu este circumscrisă doar din perspectiva substanţei sale estetice, a ponderii semantice sau a dinamicii compoziţionale, a tectonicii sale intime; Liviu Petrescu caută să depăşească structurile textuale şi să extragă din acestea o viziune asupra lumii, un Weltanschauung reprezentativ pentru scriitorul analizat. În acest fel, operă şi autor sunt încorporaţi într-un cadru mai amplu, într-o mişcare de idei care le reliefează dimensiunile specifice, dar şi notele comune cu alte forme estetice dintr-o anumită epocă literară. Talentul critic al lui Liviu Petrescu s-a exersat, cu metodă, cu aplicaţie, cu vervă analitică, mai ales în cercetarea comparatistă, în cadrul căreia se fac analogii, trimiteri, corelaţii cu opere, scriitori, teme fundamentale din literatura universală, urmărindu-se totodată şi avatarurile unor toposuri, estetice şi filosofice deopotrivă, de-a lungul modernităţii şi postmodernităţii, fapt remarcat, de altfel, şi de Laurenţiu Ulici: “Apetitul comparatist şi inteligenţa revelării universului ideatic fac din studiile şi eseurile lui, în chip implicit, operă de revalorizare, chiar dacă mai întotdeauna nu întregul unei opere este avut în vedere, ci doar o anumită zonă de relief. Dicţiunea sobră, superior didactică, impersonală în subiectivitate este o modalitate de emisie perfect adecvată conţinutului de idei al teoremelor şi analizelor, ceea ce numim, prin tradiţie, stil universitar în critică, având în persoana lui unul din cei mai elocvenţi exponenţi”.

Realitate şi romanesc (1969) este cartea care l-a impus, de la bun început, pe Liviu Petrescu ca pe un cercetător avizat al literaturii, lipsit de complexe şi inhibiţii, un spirit critic aplicat şi riguros, ce-şi asumă însă o anumită metodă nu numai în funcţie de valoarea şi de eficienţa ei epistemologică, ci şi în raport direct cu relieful specific al creaţiei abordate. Relaţia dintre realitate şi narativitate e verificată în operele unor scriitori precum Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, Mateiu I. Caragiale, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban sau Gib I. Mihăescu. Dinamica demonstraţiei pe care o efectuează eseistul se bazează pe ideea, îndreptăţită şi verificabilă, că, în ciuda unor poncife ale istoriografiei şi criticii literare româneşti care acordau preeminenţă tendinţelor obiective, laturii tipologice din literatura română, există un domeniu al epicii, nu mai puţin demn de interes, care se manifestă prin predilecţia pentru interioritate, pentru spaţiul lăuntric, prin care realitatea se îmbogăţeşte şi nuanţează, acest tip de proză “aducând în cuprinsul ei noi şi noi teritorii, pe care realismul tradiţional şi naturalismul le neglijaseră sau, pur şi simplu, le-au ignorat”. Interesant este comentariul prozei lui Anton Holban, în care, alături de reflecţia critică asupra modalităţilor introspecţiei şi analizei psihologice, un spaţiu ideatic important este acordat dezbaterii morale, operându-se, totodată, o necesară distincţie faţă de poetica narativă a lui Proust: „Anton Holban nu îl urmează pe Marcel Proust, în sensul că refuză şi respinge – ca insuficientă – perspectiva strict psihologică; de fapt, crede el, evenimentele noastre interioare depind într-o măsură considerabilă de acţiunea unor factori de ordin moral. În acest plan, însă, valorile posedă un caracter absolut, ele nu se pot degrada sau distruge, asemeni sentimentelor; de aceea, fenomenul discontinuităţii lăuntrice poartă la Anton Holban denumirea de «contrazicere» şi – în loc să fie acceptat ca o fatalitate, asupra căreia voinţa noastră nu are nicio putere – îşi atrage o condamnare virulentă (...) Faţă de psihologismul lui Marcel Proust /.../ faţă de tendinţa de disoluţie a ideii de personalitate, tendinţă foarte accentuată în literatura modernă, contribuţia lui Anton Holban marchează un progres. Scriitorul român repune în circulaţie ideea de organicitate, idee străveche, ce e drept, dar definită într-un spirit nou, diferit de cel tradiţional; astfel, unitatea sufletului nostru rămâne /.../ o pură ficţiune atâta vreme cât ne menţinem în limitele unei atitudini naturale, în sfera reacţiilor imediate. În acest context, toate trăirile noastre, oricât de spontane şi de vii ar fi ele, posedă un caracter de fatală exterioritate; de îndată ce ne ridicăm dintr-un plan curat psihologic, într-un plan al convingerilor, ele dobândesc însuşirea organicităţii”.

În cadrul acestor interpretări ale prozei de analiză psihologică, ce pun în lumină laturi şi aspecte cu totul noi, eliberând creaţiile şi autorii luaţi în discuţie de anumite poncife ale receptării, Liviu Petrescu circumscrie demersul epicii “subiective”, de anvergură psihologică, unui curent mult mai larg, îl integrează în dinamica orientărilor literare şi filosofice europene. Literatura nu mai este redusă la predispoziţia de a reflecta servil datele realităţii, ea integrează empiricul în structurile interiorităţii, remodelând formele concrete şi conferindu-le o nouă anvergură: “Este o tendinţă prin care realitatea exterioară este pusă la îndoială; scriitorii români se întreabă cu toată seriozitatea dacă descrierea lumii din afara noastră prezintă valoarea presupusă sau nu. Nu este o simplă problemă de estetică aceasta, ci o problemă cu implicaţii mult mai largi, o problemă cu implicaţii filosofice. Nu se merge niciodată până la a se nega socialul şi naturalul, dar se apreciază că factorul lăuntric deţine o importanţă mult mai mare, că aici trebuie căutat esenţialul”. În cartea sa, Liviu Petrescu nu îşi propune să ne ofere o construcţie critică de amploare monografică, ci, mai curând, să expună descrieri minuţioase ale operelor, să sugereze relaţii şi corelaţii, să restabilească afinităţi ascunse între structuri ale narativităţii dintre cele mai diverse ca anvergură şi timbru estetic. Pe de altă parte, Nicolae Manolescu consideră că, în fond, „critica lui Liviu Petrescu nu este o critică a subtextului, ci chiar a textului, nu a semnificaţiilor ascunse, infinite, ci a acelor deschise şi explicite. Desigur, explicit nu e tot una cu imediat, cu superficial şi ar fi greşit să ignorăm talentul remarcabil al lui Liviu Petrescu de a descoperi înţelesuri până la el ignorate. Dar aceste înţelesuri nu au niciodată în vedere zonele de inevitabilă obscuritate ale unei opere, pe care nici intenţiile conştiente ale autorilor, nici alte împrejurări exterioare să nu mai fie capabile a le lămuri; investigaţia raţională şi metodică a lui Liviu Petrescu ne atrage atenţia asupra rădăcinilor culturale ale imaginaţiei unui scriitor, asupra similitudinilor, deosebirilor şi coincidenţelor, asupra valorii unor simboluri, dar nu atinge niciodată viaţa inefabilă a operei, nodul ei vital. Critica de acest fel se revendică mai degrabă dintr-o reflecţie filosofică şi morală decât dintr-una estetică asupra literaturii”. Gheorghe Grigurcu defineşte, în termenii adecvării, mecanismele stilului critic al lui Liviu Petrescu, precizând că acesta „dovedeşte acea tensiune supravegheată a «specialistului» înzestrat şi cu posibilităţi speculative, angajat într-un efort prelungit de descifrare în componenţa căruia intră o elegantă indolenţă. Limbajul său nu străluceşte şi nu se extenuează. O inteligenţă egal răspândită, o supleţe a întregului corp frazeologic îi acordă prestanţă. Ambiţia sa nu e marea construcţie critică (fiind lipsit de entuziasm), ci o «descripţie» luminată prin subtila punere în valoare a reţetei obiective. Propunând relaţii, într-un spirit de familiaritate cu unele izvoare străine ale scriitorilor cercetaţi, Liviu Petrescu aduce o contribuţie importantă la studiul «anatomic» al creaţiei lor. Disecţia sa e scrupuloasă, fibrele literare fiind puse sub perfecţionate lentile profesionale”.

Aceeaşi temă a perspectivei interioare, a substanţei sufleteşti e configurată în eseul Dostoievski (1971). Metoda valorificată de critic este una „regresiv-progresivă”, o metodă prin care sunt investigate „raporturile fundamentale ale eroului literar (sau ale scriitorului însuşi) cu cosmosul, cu celălalt etc”. Reflecţia critică se orientează aşadar asupra dinamicii temperamentului personajelor lui Dostoievski, asupra limitelor şi deschiderilor lor ontologice, considerându-se că esenţială pentru aceste personaje este „facultatea /.../ de a se afirma pe sine ca neesenţial în raport cu altul”. Aspiraţia fundamentală a eroilor este aceea a unei sinteze sufleteşti, în măsura în care eroii emblematici ai lui Dostoievski aspiră la „un act de contopire şi unificare, la un act în care să se piardă pe sine”. Ideea centrală a cărţii e tocmai aceasta: a caracterului antinomic al “vieţii spirituale” a personajului dostoievskian, sfâşiat în permanenţă între stază şi extază, între limitarea conservatoare în cadrele propriei individualităţi şi ieşirea din sine, revolta, mişcarea centrifugă (“La Dostoievski viaţa spiritului se concretizează întotdeauna /…/ prin aceeaşi dialectică a contrariilor; unul dintre termenii antinomiei îl reprezintă, de fiecare dată, starea de omogenitate, de contopire cu non-eul, stare în care eroul se lasă absorbit pe deplin de ceea ce îl transcende. Celălalt termen al antinomiei este dat de o atitudine conservatoare, în cadrul căreia personajul îşi apără propria fiinţă împotriva a ceea ce o ameninţă să se înstrăineze de sine; sau procedează la o afirmare a sa ca esenţialitate. Impresia noastră rămâne că cea mai puternică atracţie o exercită, în ultimă instanţă, cea dintâi atitudine”).

Tema condiţiei umane e surprinsă în cea mai semnificativă carte a lui Liviu Petrescu, Romanul condiţiei umane (1979), care este, în viziunea lui Laurenţiu Ulici, un “corolar al specializării sale în materie de analiză psihologică în bază ideologică (filosofică, psihologică şi morală)”. Nicolae Manolescu crede că această carte „este un eseu teminic şi subtil, scris cu rece pasiune a ideii. Informat filosofic şi admirabil literar, el impune prin demnitatea intelectuală a stilului. Autorul este un spirit ordonat şi circumspect. Nu iubeşte aventura, riscul, şi nu pariază aproape niciodată pe strălucirea de-o clipă a originalităţii. E grav, fără morgă, metodic, fără pedanterie, doct, fără să fie doctoral. Niciun efort nu i se pare de prisos, dacă e vorba de a pune încă o dată în cumpănă o afirmaţie sau o demonstraţie”. În mod evident reprezentativă pentru literatura modernă, tema condiţiei umane e circumscrisă prin “conflictul dintre setea de absolut a fiinţei umane, pe de o parte, şi existenţa anumitor principii limitative, pe de altă parte”, un conflict ce se derulează pe trei paliere (metafizic, ontologic şi social). În cadrul fiecărei ipostaze, „atitudinea personajului romanesc oscilează, în general, între supunerea raţională şi împăcată, între inserţia şi fericita integrare într-o totalitate armonioasă – şi, la cealaltă extremă, răzvrătirea orgolioasă, voinţa de insubordonare, trufia libertăţii, spiritul de contestare”. Desigur, criticul nu ezită să sublinieze şi aporiile acestor configurări actanţiale, al căror metabolism are o evoluţie circulară („Experienţa revoltei, consumată până la capăt, nu aduce nicidecum înseninarea şi satisfacţia aşteptată; postura demiurgică, odată dobândită, procură o decepţie cu mult mai tăioasă decât natura umană, tiparul divin se dovedeşte, cu un cuvânt, a nu fi adecvat naturii umane; astfel încât, pentru a rezolva această contradicţie, eroul are să se reîntoarcă, într-un al doilea moment din evoluţia temei, la vechile sale dimensiuni, cărora se va mulţumi, în continuare, să le sporească doar demnitatea”). Tema condiţiei umane a cunoscut o dezvoltare dialectică, în trei etape (integrare/revoltă/conciliere), într-o derulare ciclică, circulară. După primul moment, al integrării în ordinea cosmică, al armoniei cu elementele, urmează al doilea moment, al revoltei împotriva destinului, pentru ca al treilea să fie unul al împăcării, al concilierii, prin reconsiderarea temei libertăţii. Demersul criticului este unul prin excelenţă comparatist, prin numeroasele asocieri şi filiaţii între opere literare din epoci diverse, cu structuri şi reliefuri tematice diferite, dar şi prin recursul constant la o critică a „modelelor” („Avem, de altminteri, convingerea, că o critică a «modelelor» (aplicată fie la un domeniu al personajelor, fie mai cu seamă la unul al motivelor şi al temelor) nu poate fi ocolită, în clipa de faţă, de nicio cercetare de tip comparatist”). Incursiunile criticului în sfera romanelor „condiţiei umane” nu se limitează la investigarea unor forme narative, a unor arhitecturi epice particulare, ci, în egală măsură, reuşesc să radiografieze palierele ideatice ale operelor literare, structurile de ordin metafizic pe care se întemeiază un anumit demers epic, privit ca produs al unui „dat originar”: „Fiindcă, în concepţia noastră, romanul «condiţiei umane» îşi are drept obiect numai acele structuri şi numai acele forme ce aparţin datului originar; or, relaţiile interumane instituţionalizate trebuiesc privite ca nişte structuri de un al doilea grad, trebuiesc privite ca nişte date istorice aşadar”. Apelul la concepte ale filosofiei şi ale criticii literare deopotrivă (insubordonarea, revolta metafizică, trufia libertăţii etc.) se întâlneşte, în paginile acestui studiu remarcabil, cu reflecţia asupra diverselor modele romaneşti, în care este regăsită o aspiraţie spre totalitate şi spre coerenţă ontologică şi gnoseologică. În cazul prozei lui Camus, de pildă, criticul constată o conciliere a conflictului dintre individ şi fenomenalitate, reacţia de revoltă conducând la o reevaluare a şanselor fiinţei umane de a-şi legitima propria identitate: „La romancierul francez Albert Camus, conflictul acesta dintre fiinţa umană şi fenomenul existenţei tinde să se rezolve din ce în ce mai puţin printr-o neacceptare, printr-o răzvrătire, şi din ce în ce mai mult printr-o redefinire a fiinţei umane. Înţeleasă ca o unitate de laturi contrarii, fiinţa umană nu mai este însă identificată, ca până acum, cu latura ei spirituală; Camus urmăreşte un proces de «dez-antropomorfizare» a omului, de remodelare a lui pe baza unor componente inferioare, prin care el să devină asemeni lumii, prin care să se înfăptuiască «nunta» lui cu lumea. Camus săvârşeşte aici eroarea opusă celor care au definit fiinţa umană exclusiv prin componenta ei superioară, ca «voinţă de putere» deci. Orice unilateralizare a conceptului fiinţei umane are drept rezultat inevitabil o desfigurare a feţei umane, o distorsionare dureroasă; a nu-l trăda pe om înseamnă a încerca să-i păstrezi intactă imaginea totalităţii sale, impulsurile către înălţimi, ca şi cele către lume, aşadar extremele sale morale. Rupturile de echilibru au să nască monştri”. Demonstraţia criticului se dezvoltă progresiv, prin expunerea unor argumente viabile, prin apelul la informaţii filosofice, psihologice, estetice etc., dar şi printr-o tehnică a analogiilor, a corelaţiilor şi asocierilor şi, nu în ultimul rând, printr-o critică a “modelelor”, pentru că, după cum apreciază exegetul, “o critică a «modelelor» (aplicată fie la un domeniu al personajelor, fie mai cu seamă la unul al motivelor sau temelor) nu poate fi ocolită, în clipa de faţă, de nici o cercetare de tip comparatist”. “Lentoarea exprimând seriozitatea travaliului”, spiritul ”flegmatic, ignifug”, de care vorbeşte Gheorghe Grigurcu, ţin mai curând de temperamentul eseistului, fire mai degrabă retractilă decât expansivă, ce-şi camuflează umorile ori entuziasmele, expunând în paginile sale o expresie echilibrată, dar nu echidistantă, apolinică, în care, s-ar părea, zbuciumul interior se resoarbe, iar dinamica personalităţii îşi află un punct de convergenţă. Pe de altă parte, “refrigerenţa” stilistică ce îşi pune amprenta, nu de puţine ori, pe enunţurile criticului nu diminuează cu nimic amploarea şi ponderea aserţiunilor sale; dimpotrivă, o astfel de austeritate a frazei e cât se poate de adecvată acestui demers marcat de reflexivitate şi de sobrietate conceptuală. Studiul lui Liviu Petrescu este, cum observă Gheorghe Grigurcu, „eminent prin miza mare ce-l animă, ducând la o ambiţioasă structurare a unui material prestigios. Informaţia bogată de ordin filosofic şi estetic, ampriza unei gândiri rafinat-asociative, un stil al limpidităţii expresive, fără adaosul licorilor metaforice, impun un critic «universitar» de prim rang, fortificat prin contactul cu sursele moderne ale disciplinei sale”.

Nu mai puţin însemnat este studiul lui Liviu Petrescu despre postmodernism, Poetica postmodernismului (1996), un studiu ce-şi propune să analizeze, din multiple perspective critice, acest concept controversat, neînţeles de unii, contestat de alţii. E o carte de referinţă, adevărată în aserţiuni, bogată în conţinut ideatic, prin implicarea intelectuală a autorului în definirea şi circumscrierea unor forme şi idei literare, dintr-o perspectivă comparatistă şi fenomenologică. Structurată în trei părţi (Coiful Minervei, În orizontul misterului şi Lira lui Orfeu), cartea îşi propune să radiografieze principalele dimensiuni ale epistemei culturale postmoderne, în opoziţie cu paradigma modernă. Liviu Petrescu observă că „postmodernismul presupune un model epistemologic pe de-a-ntregul diferit de cele de până la el; o paradigmă a pluralismului. Impunerea unei astfel de paradigme nu este lipsită de legătură cu efortul pe care îl depune gândirea post-structuralistă, de a evalua conceptul de structură şi pe acela de structură centrată. Noua paradigmă a cunoaşterii va provoca seisme puternice, de care se vor resimţi numeroase ştiinţe particulare, dar în primul rând semiologia, unde se cristalizează o nouă teorie a comunicării, care nu se mai întemeiază pe opoziţia semnificant / semnificat, ci cu precădere pe conceptul de activitate a limbajului”. Criticul susţine că poetica romanului modern urmează trei norme generale: neutralitatea (ce va conduce la o viziune romanescă polifonică), imparţialitatea (care e produsul unei poetici a aleatoriului, a hazardului) şi detaşarea (care va genera o poetică a derizoriului). Despărţirea de o „poetică a imitaţiei” este subliniată cu tranşanţă şi supleţe interpretativă de critic: „Era postmodernă se va despărţi, după secole de supremaţie, de o poetică a imitaţiei. Ceea ce înseamnă că, pentru romancierul vremurilor noi, nu există nicio semnificaţie pe care sistemele limbii să o preia ca atare şi să o «comunice»; semnificaţia nu trebuie înţeleasă ca o «prezenţă» din afara limbajului, ci, mai degrabă, ca un rezultat al activităţii semnificanţilor textuali. Sau, cu alte cuvinte, romanul nu merge pe fondul unei «prezenţe» a sensului, ci, dimpotrivă, pe fondul unei «absenţe» a acestuia”. Ultima parte a cărţii, Lira lui Orfeu configurează teoretic epoca postmodernă, marcată de disoluţia naraţiunilor ample, dar şi de finalul hegemoniei unui metalimbaj universal, fapt ce va antrena după sine emergenţa limbajelor plurale. Criticul consemnează, de asemenea, tendinţa centrifugă spre fragmentarism, marginalitate şi pluralism care se manifestă în textele postmoderne, în opoziţie cu tendinţa totalizatoare a modernismului. Dacă în romanul tradiţional naraţiunea era tutelată de un principiu cronologic, de un regim al succesivităţii evenimentelor, fapt ce produce o naraţiune de o incontestabilă linearitate, în romanul postmodern naraţiunea secvenţială, lineară este abolită, realizându-se un efect de naraţiune simultană a evenimentelor, astfel încât temporalitatea se spaţializează, într-o arhitectură narativă de tip non-linear. Romanul postmodern este definit de Liviu Petrescu prin grila antimimetismului şi a fragmentarităţii, printr-o poetică a nonimitativului, astfel încât discursul narativ capătă o dimensiune reflexivă incontestabilă („Poetica anti-mimetică duce, în mod implicit, la o orientare a discursului literar înspre forme ale reflexivităţii; ceea ce ne-a obligat la o trecere în revistă a diverselor procedee ale specularităţii, ale «punerii în abis» a textului romanesc. După părerea noastră, trăsături ale postmodernismului deţin doar acele procedee speculare ce au în vedere reflectarea nu atât a «enunţului», cât a «enunţării». Asumându-şi funcţia de «întemeiere» a sensului, romanul postmodern îşi propune totodată să asculte de un principiu al indeterminării sensului. Fiindcă ceea ce urmăreşte literatura postmodernă este să realizeze un echilibru precar între procesul de «construire» a sensului, pe de o parte, şi unul de «de-construire» a lui, pe de alta”). Postmodernismul este circumscris şi valorizat de Liviu Petrescu şi din perspectiva opoziţiei cu umanismul tradiţional, care este deconstruit şi refuncţionalizat, transformat într-un „nou umanism” („De fapt, post-structuralismul aduce cu sine, totuşi, o rază de speranţă, elemente pentru un nou umanism: romanul postmodern şi-a propus să redescopere plăcerea scriiturii, după cum şi-a propus să redea cititorului bucuria lecturii”). Pe de altă parte, se subliniază că, în spaţiul literaturii române, postmodernismul a fost promovat de reprezentanţii Şcolii de la Târgovişte şi de reprezentanţii optzecismului. Fără a fi un fenomen de „mimetism” cultural, postmodernismul românesc câştigă în organicitate, în concordanţă cu o anumită tradiţie literară anterioară. Sintetizând, am putea spune că postmodernismul e interpretat de Liviu Petrescu ca o epistemă de o importanţă incontestabilă în devenirea culturii şi literaturii actuale.

Originalitatea criticului reiese, cum observă Nicolae Manolescu, din permanentele asociaţii şi disociaţii aşezate sub semnul reflecţiei filosofice: „Literatura încorporează idei, fiind însă reductibilă la ele. Eseistul, pornind de la generalitatea filosofică, se reîntoarce la ea cu mâinile pline de recolta pe care literatura i-a îngăduit să o ia cu sine. Observăm şi în acest caz o formă de circularitate: ideea cade pe solul artei ca o ploaie, lăsându-se aspirată şi făcându-l rodnic, şi înălţându-se apoi din nou la cer, după ce a fost expirată de plămânii delicaţi ai vegetaţiei şi ai faunei pământeşti. Şi procesul se reia de la capăt. Acest du-te-vino neobosit între idee şi imagine, între filosofie şi literatură, constituie secretul criticului (...)”. Liviu Petrescu, critic literar definit mai ales de „cultul ordinii şi al limpezimii ideilor” (Ion Pop), rămâne în istoria literaturii noastre contemporane ca un remarcabil hermeneut al ideilor şi formelor literare, un comparatist de o indiscutabilă rigoare şi aplicaţie.





Bibliografie critică selectivă



Ov. S. Crohmălniceanu, în „România literară”, nr. 47, 1969; Nicolae Manolescu, în „Contemporanul”, nr. 49, 1969; Mircea Tomuş, în „Steaua”, nr. 5, 1970; Nicolae Ciobanu, în „Luceafărul”, nr. 2, 1971; Radu Enescu, în „Familia”, nr. 5, 1971; Nicolae Manolescu, în „Contemporanul”, nr. 16, 1971; Aurel Sasu, în „Tribuna”; nr. 18, 1972; Mihai Ungheanu, în „România literară”, nr. 20, 1971; Mircea Iorgulescu, în „Convorbiri literare”, nr. 7, 1975; Marin Mincu, în „Amfiteatru”, nr. 3, 1977; Gh. Grigurcu, în „Vatra”, nr. 3, 1978; Mihai Dragolea, în „Echinox”, nr. 8-9, 1979; Mihai Dinu Gheorghiu, în „Convorbiri literare”, nr. 8, 1979; Nicolae Manolescu, în „România literară”, nr. 30, 1979; Laurenţiu Ulici, în „Contemporanul”, nr. 37, 1979; Gh. Grigurcu, în „Vatra”, nr. 10, 1980; Gh. Grigurcu, Critici români de azi, 1981; Ştefan Avădanei, în „Cronica”; nr. 40, 1981; Mircea Martin, Singura critică, 1987; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, 1995; Radu G. Ţeposu, în „Cuvîntul”, nr. 10, 1996; Ion Pop, în „România literară”, nr. 29, 1999; Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică, III, 2001; Iulian Boldea, Vârstele criticii, 2005.

http://193.226.7.140/~leonardo/n16/Boldea1.htm

Astăzi e ziua ta: Alina Petrescu


A fost jurnalist pentru EuroNews, a lucrat la TVR, a avut un contract de colaborare cu RRI (Radio România Internaţional), a fost editor prezentator la Antena 3, iar acum prezintă Observatorul Antenei 1. Alina Petrescu îşi sărbătoreşte astăzi ziua de naştere. Îi urăm "La mulţi ani!".

"Nu mai cred în artă!"


În numărul de la 4 februarie 1933 al revistei România literară, Eugen Jebeleanu publica un interviu cu Camil Petrescu, realizat înainte de apariţia romanului "Patul lui Procust". Textul a fost reprodus apoi în volumul al doilea al antologiei "Romanul românesc în interviuri", coordonată de Aurel Sasu şi Mariana Vartic şi apărută la Editura Minerva.

Scriitorul pro(c)ustian care a văzut idei...


Camil Petrescu a început prin a scrie poezii. A văzut idei, a devenit prozator, gazetar, eseist şi autor dramatic. Piesele de teatru "Jocul ielelor", "Suflete tari", "Mitică Popescu", "Danton", "Act veneţian", ca şi romanele "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" şi "Patul lui Procust" l-au aşezat pe Camil Petrescu în locul binemeritat din conştiinţa publicului cititor.

Irina Petrescu - Un actor de "moda veche" care tine la teatrul de repertoriu
Si-a facut debutul in film la 17 ani, iar pe scena 6 ani mai tarziu, la Teatrul "Lucia Sturdza...

Apartamentul unde a locuit Gică Petrescu are datorii de 5.000 € la întreţinere!

Aranca, stima lacurilor

A inceput sa-si achite din datorii
Impresarul Florin Petrescu, alias Axinte, si-a propus ca anul acesta sa se impace cu artistii fata de care are datorii de zeci de mii de euro acumulate in urma mai multor spectacole pentru care nu a platit onorariile. Acesta a inceput cu Andreea Banica si Elena Gheorghe, carora le-a achitat sumele