Eminescu/Micle[v=]

Rezumarea primului mesaj :

MIHAI  EMINESCU-
50]Toţi aceia care vorbe mari aruncă, numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă.
49]Între caractere şi inteligenţe n-ar trebui să existe alegere. Inteligenţele se găsesc foarte adesea, caracterele foarte rar.
48]Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie… La trecutu-ți mare, mare viitor!
47]A exista înseamnă a suferi.
46]Uni caută şi nu găsesc, alţi găsesc şi nu le trebuie.
45]A astepta sa culegi altceva dintr-un pamant decat ceea ce a fost semanat in el, ar fi copilarie.
44]Inteligenţa este putinţa de a vedea şi reproduce obiectiv cele ce există şi se întamplă.
43]Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.
42]Orice soi de demagogie e pentru un popor ca starea de dezagregare pentru un corp.
41]Ceea ce pentru noi este un adevar absolut e numai rezultatul (poate relativ) de cultura a vremilor trecute.
40]Oamenii nu se deosebesc atat prin ceea ce zic, cat prin ceea ce fac.
39]Fiecare popor si fiecare epoca sta pe umerii vremilor trecute.
38]Istoria lumii cugeta - desi incet, insa sigur si just.
37]Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat.
36]Pamantul nostru e mai sarac in genii decat Universul in stele fixe si mai lesne se naste in vaile nemasurate ale haosului un nou sistem solar decat pe pamant un geniu.
35]Natiunea mea e lumea, fara natiunea mea nu exista lume.
34]Cum lacrima iese din ochi, astfel iese gandirea pe buze.
33]Citeste! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini, din care vei intocmi intelesul si filosofia vietii.
32]Va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul!
31]Timpul e moarte, spatiul e lupta si miscarea e suferinta.
30]Omul nu poate adauga nimic materiei, el nu poate schimba decat forma si locul.
29]E în zadar sa vorbesti celui care nu vrea sa te asculte.
28]Orice cugetare generoasa, orice descoperire mare purcede de la inima si apeleaza la inima.
27]Fiecare lucru poarta în sine însusi masura sa.
26]Manierele, arta de a vorbi si a canta, toate acestea sunt straine omului care-a trait intre oameni comuni si care-a fost sarac.
25]Moravurile [bune] fără legi pot totul, legea fără moravuri, aproape nimic.
24]Nimic nu este mai periculos pentru conştiinţa unui popor decît priveliştea corupţiei.
23]Eu sînt băiat de român şi tot ce spun eu e adevărat.
22]Fiecare om e o întrebare pusa din nou spiritului Universului.
21]Nu exista oameni mai induplecati sau mai duri decat cei preocupati intotdeauna de nefericirea lor.
20]Daca vremea ar sta in loc un pic am vedea ce este etern.
19]Adevarul e stapanul nostru, nu noi stapanim adevarul.
18]Nu explicatiile ce se dau faptelor, ci faptele insele sunt adevarul.
17]O lacrimă şi o cunună de stejar nu sunt însă destul pentru acest mormânt. Să nu plângem şi să nu împletim cununa dacă nu ne aducem aminte că avem mari şi grele datorii către cei căzuţi în luptă.
16]Munca si numai munca este izvorul libertatii si al fericirii.
15]Daca bei, mori, daca nu bei tot mori./Atunci bea ca sa stii de ce ai murit!…
14]A te tavali pe jos de ras este o expresie foarte adevarata. Cine rade din toata inima, aceluia-i vine gustul sa se tavaleasca pe jos.
13]Daca lumea ar trebui sa piara si eu as putea s-o scap prin-tr-o minciuna, eu n-as spune-o, ci as lasa lumea sa piara.
12]A nu iubi nu-i nimica; a nu putea iubi e grozav.
11]Gindirea este un cutremur al nervilor.
10]Ce e amorul? E un lung prilej pentru durere.
9]Oamenii se impart in doua categorii: unii cauta toata viata si nu gasesc, altii gasesc si nu sunt multumiti.
8]Spuneti-mi despre dansa tot raul din lume, de vreti sa-nnebunesc, ce-i hetera, ca-i monstru, ca-i satan… o iubesc.
7]In orice om, o lume isi face incercarea
6]Egalitatea nu exista decit in matematica.
5]Arta de a guverna în Romania e sinonima cu arta de a amagi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.
4]Capul unui om de talent e ca o sala iluminata, cu pereti de oglinzi.
3]Inteligente se gasesc adesea, caractere-foarte rar.
2]Prostii se insoara totdeauna; nebunii citeodata; inteleptul nicicind.
1]Ignorantii cei mai canalii sint cei care afecteaza invatatura.
=====
VERONICA  MICLE-
2]Cand iti scrii cea mai frumoasa pagina in cartea vietii tale, soarta cu vesnica ei ironie varsa cerneala peste foile care urmeaza. 
1]Prefer rima îmbrăţişată
=====
Roxana

Locuri unde poti întâlni şi urmele paşilor lui Mihai Eminescu
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/cultura/Eminesciana%20de%20Elena%20Rodica%20Lupu.htm

Mihai Eminescu, cronicar al vremii sale
http://www.lumeam.ro/nr10_2000/eminescu.html

Eminescu (re)citit de Caramitru
http://www.romanialibera.ro/editie/index.php?url=articol&tabel=z16062006&idx=6

JUDETELE BOTOSANI SI DOROHOI SI RĂZBOIUL DE INDEPENDENTĂ
http://convorbiri-literare.dntis.ro/FLORESCUmar4.html

EMINESCU, ROMÂNIA JUNĂ SI SERBAREA DE LA PUTNA
http://convorbiri-literare.dntis.ro/COSEREANUmar4.html

MIHAI, FILE DE "STORY"
http://www.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/mihai-file-de-story/4391/

Acum 140 de ani
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=22715

Canonizarea lui Mihail Eminescu
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMUNICATE/Canonizarea%20lui%20Mihai%20Eminescu%20de%20GGC.htm

Eminescu, o problemă personală
http://www.gandul.info/2006-05-24/arte/eminescu

CATEGORII ALE TIMPULUI SACRU la Eminescu si Eliade
http://www.oglindaliterara.ro/index.php?ar=1149

CINE E EMINESCU?

Putine sînt titlurile din impozanta opera a lui Edgar Papu, care sa nu contina fie si un singur text despre Eminescu; de la volumele de început – Forme de viata si cultura (1936), Arta si imagine (1939) si Solutiile artei în cultura moderna (1943) –, pîna la cele de maturitate – Din luminile veacului (1967), Evolutia si formele genului liric (1968), Poezia lui Eminescu . Elemente structurale (1971), Arta si umanul (1974), Existenta romantica. Schita morfologica a romantismului (1980), Motive literare românesti (1983), Despre stiluri (1986), Lumini perene: retrospectii asupra unor clasici români (1989) – si postum, Eminescu într-o viziune inedita (2005; editie si note de Vlad-Ion Papu), universul eminescian a fost mereu un reper si o prioritate. Cine (re)citeste contributiile în eminescologie, antologate de Edgar Papu în volumul Lumini perene , constata, de îndata, severa selectie operata de autor între numeroasele studii publicate în presa, în deceniile opt si noua ale secolului trecut; prima explicatie se afla în Noi deslusiri preliminare , unde Edgar Papu îsi marturiseste franc si cu o modestie rar întîlnita „convingerea ca nu toate aspectele scrierilor mele cu caracter literar ma reprezinta cu toata pregnanta, ridicîndu-se pîna la pragul spre care nazuiesc”: cîti dintre noi ar avea puterea si sinceritatea de a recunoaste faptul ca nu orice text pe care l-am scris si, eventual, publicat ne reprezinta „pregnant”? Dar selectia pe care o face Edgar Papu între studiile sale despre Eminescu este cu totul semnificativa si din alt punct de vedere; în sumarul volumului Lumini perene nu figureaza majoritatea articolelor de sustinere a ideii „protocronismului”, Edgar Papu renuntînd la cele mai multe dintre contributiile sale în aceasta directia; iar cea mai (rau) vizibila este volumul Din clasicii nostri. Contributii la ideea unui protocronism românesc (1977). Au mai ramas ecouri, risipite în pagini substantiale de analiza a textului eminescian, fara stridentele cunoscute ale reclamarii „prioritatii” poetului în varii domenii stiintifice ori chiar de înalta tehnologie.

Eliberate de obsesia „protocronismului”, studiile lui Edgar Papu despre universul literar eminescian îsi releva pe deplin importanta, locul distinct pe care îl ocupa în eminescologia de azi. Criticul este adeptul perspectivei integratoare, al abordarii operei lui Eminescu ca pe o „unitate ireductibila”, depasind vechile împartiri pe zone (gen: antume/ postume, proza/ poezie etc.); observatiile preliminare din Principiul feminin la Eminescu , care deschide seria studiilor referitoare la erotica eminesciana, întaresc ideea legaturii poetului cu limba în care s-a nascut, dînd un raspuns implicit „sursologilor” (al caror prototip ramîne Gh. Bogdan-Duica), mereu dispusi sa vada în cutare poem, vers, titlu eminescian o influenta directa, o traducere, o adaptare ori, cu un termen din epoca, o „localizare”; argumentele lingvistice la care face apel Edgar Papu sînt hotarîtoare aici: vorbind, de pilda, despre superioritatea poemei La steaua fata de Steaua lui Gottfried Keller (unii au sustinut ideea simplei traduceri a acestui text al poetului elvetian de catre Eminescu!), Edgar Papu constata faptul ca „la superioritatea poemei sale (a lui Eminescu – n.n.) a mai contribuit însusi cuvîntul românesc stea , legat de asociatii si reprezentari feminine, mai prielnice artei decît cele masculine, de care a dispus Keller, potrivit genului substantival al termenului corespunzator din limba germana”. De altfel, demersul comparatist este ferm orientat spre desemnarea trasaturilor de originalitate , referintele bogate, fara a sufoca, însa, textul critic si care vizeaza, în general, scoaterea poeziei eminesciene de sub zodia influentelor, realizînd conexiuni revelatoare cu diverse spatii culturale; e semnificativa, în acest sens, integrarea occidentului romantic (de înrîurirea caruia s-a facut atîta caz) într-o arie vasta, cuprinzînd Tracia si India, unde s-ar fi petrecut – spune Edgar Papu – „procesul special de initiere în cunoastere”. Chiar si mult discutata influenta a lui Schopenhauer este altfel vazuta de Edgar Papu, în acord cu opiniile lui Liviu Rusu si ale celorlalti eminescologi care au în vedere coincidente , iar nu „înrîuriri directe”, mai exact, felul cum raspunde structura interioara a poetului unor idei ale filosofului german; astfel, motivul somnului potentat de promisiunea mortii, despre care s-a crezut ca „ar prezenta o faza din ritmul vital atribuit de Schopenhauer sensului existentei „este interpretat de Edgar Papu ca pe o „ coincidenta constienta din partea unui om care l-a studiat cu pasiune pe filosoful german”, iar aceasta coincidenta „doar întareste , dar nu provoaca o trasatura care se dovedeste preexistenta în natura genuina a lui Eminescu”.

Perspectiva metodologica a analizelor e una stilistica, în buna traditie a studiilor în domeniu ale lui Tudor Vianu; preocupat de „mijloacele ritmice si lexicale”, sensibil la impresii si sugestii (inevitabile în acest tip de interogare a textului), Edgar Papu detaseaza cîteva categorii (erotica, departele, apropierea, dulcele, cuprinderea, patrunderea) pe care le studiaza atît în formula cuplurilor cu termeni opozanti (dulce/ dureros, departe/ aproape etc.), cît si în orizontul asocierii lor (dulcele cu iubirea si dorul, aproapele cu eroticul); urmarind dinamica interna a evolutiei acestor categorii, prin relevarea raporturilor de opozitie dar si a relatiei de geneza reciproca a uneia din alta (dulcele si jalea, de exemplu), criticul dirijeaza cititorul spre zonele de profunzime ale lirismului eminescian, în special, ale eroticii unde, adesea, schimba radical sensul traditional al interpretarii (femeia, de pilda, devine o „protagonista de roman satiric modern”): analizele sfîrsesc aproape totdeauna în fraze concluzive care fixeaza locul operei eminesciene în contextul universal: „Din toata literatura universala, numai Dante îl egaleaza în aceasta temeinica aplicare a dulcelui , aplicare, însa, numai tangential si sporadic apropiata de aceea a poetului român. Printr-însa, Eminescu înscrie un moment de exceptionala intensitate în marea istorie a lirismului de pretutindeni”.

Într-o alta ordine, cine spera sa gaseasca în articolele selectate de Edgar Papu pentru volumul Lumini perene asa-zisul „nucleu protocronist” se însala: totusi, „ecourile” ramase permit aproximarea modului în care unii cititori ai lui Eminescu au preluat cutare sugestie din textele lui Edgar Papu pentru a plasa, apoi, poezia eminesciana în zone nu o data cu totul straine ei. Iata, de exemplu, versurile „Desi nu sînt aievea aceste lumi solare,/ El tot le vede, simte, le-aude si le are”; spune Edgar Papu: „Poetul traieste cu atîta putere intuitia plinului cosmic, pe care îl stapîneste, încît trece zdrobitor peste limitele conceptiei stiintifice din vremea sa ( desi nu sînt aievea …). O data cu aceasta, Eminescu anticipa – prin penetrantul simt intuitiv al marii poezii – stiinta de astazi, care a putut sa constate ca asa-zisul vid cosmic nu este un gol absolut, ci se afla populat cu substante mai rarefiate, cu unele radiatii, precum si cu diferite energii de alta natura. Ca om al timpului sau, poetul nu accepta teoretic asemenea lucruri, dar le simte si le are . Simpla impresie, atenuata prin formularea „ca om al timpului sau”, a putut fi folosita pentru a se sustine anticiparea cutarei teorii stiintifice din secolul XX, o ipoteza privitoare la un vers, oricînd posibil a fi interpretat altfel , capatînd, pentru unii, semnificatia unei intuitii „de specialitate”: iar daca Edgar Papu vorbeste metaforic pe aceeasi pagina despre un „telescop imaginativ”, discipolii s-au si grabit sa-l înzestreze pe poet ca unul aievea. Sigur ca sînt si alte segmente, putine la numar în sumarul acestui volum „de bilant”, care afirma în chip direct ideea anticiparii unor cercetari ale stiintei secolului trecut: „Dar, totodata, deschiderea tot mai mare a unghiului despartitor din poemul eminescian ( Luceafarul – n.n.) corespunde întocmai unei vederi stiintifice moderne. Stiinta veacului nostru a demonstrat existenta unei continue extensiuni a universului, extensiune plecata de la un concentrat punct initial. În aceasta lumina ultima strofa a Luceafarului se vede învestita cu o noua semnificatie, de asta data trans-subiectiva”.

Cîta vreme prioritatile se pastreaza în plan strict literar (cutare expresie prezinta „cu anticipatie o forma de dicteu al constiintei si de automatism al limbajului în sensul celei mai actuale antiliteraturi ”, un vers trimite la Rilke, Oda (în metru antic) „ramîne pe plan mondial poate prima valoroasa piesa lirica a existentialismului”), ele pot fi acceptate sau nu, sînt, adica, disputabile; transferate, însa, în domeniile stiintei, orice discutie este de prisos si, mai mult înca, îl înstraineaza pe Eminescu de însasi esenta personalitatii sale. Dar sa vedem mai de aproape cum functioneaza rationamentul: „Faptul, deci, ca Eminescu s-a ocupat si de botanica ne face sa banuim ca notiunea de insolatiune , gîndita de el, n-ar fi altceva decît ceea ce noi cunoastem astazi sub numele de fotosinteza ; de unde deriva tot ansamblul vietii pe pamînt? Daca, înca de la Viena, tînarul Eminescu poseda aceasta idee, înseamna ca îl preceda mintal pe ilustrul naturalist rus Timireazev. Acest savant – parintele cercetarilor moderne în materie de fotosinteza – scoate celebra lucrare Asimilarea luminii de catre plante abia în 1875”: putem, însa, sti daca eminescianul „insolatiune” acopera realitatea termenului stiintific? Eroarea „protocronismului” în genere consta în transferul raportului special dintre semnificant si semnificat din limbajul stiintific în cel poetic, ajungîndu-se la substituirea lor; nu contest faptul ca si o teorie din fizica nucleara îsi are „poezia” ei (mai ales pentru un filolog!), dar, cu toate acestea, n-as putea-o citi niciodata ca pe o poezie: unele se învata si se demonstreaza, celelalte se simt si se citesc mereu altfel . Ramîne, astfel de neînteles de ce i-ar trebui lui Eminescu, ieri sau azi, „drept de cetatenie” în domeniul stiintei; de ce ar trebui considerat „cel mai mare istoric al nostru din veacul al XIX-lea” (Dan Zamfirescu) ori un „autentic om de stiinta” (Octav Onicescu). Eminescu ramîne cel mai mare poet al românilor; nici mai mult, dar nici mai putin.

Cartea ultima, Eminescu într-o noua viziune , continua cercetarile si se situeaza în viziunea volumului din 1989, care se distanta vadit de tentatiile „protocronismului”, una din expresiile cele mai grosiere – în zona ideologiei literare – ale nationalismului de extrema, activ, în anumite forme (controlate de fostul regim) în anii '80 ai secolului trecut, reactivat, însa, iata si dupa 1990 în discursul politic, dar si în cel literar: o anume parte, se întelege, a politicului si lumii literaturii. De ce, mereu, Eminescu? O spune „molia aia de Papu” (cum, pe nedrept, îl numea Emil Cioran), în Cuvîntul concluziv al ultimei carti: „De ce am mai scris o noua carte despre Eminescu, dupa ce am încheiat-o pe cea din 1971? Fiindca a privi un mare fenomen, cum ar fi acela legat de Eminescu, se cuvine a fi urmarit si interpretat prin doua metode deosebite, care la urma se conjuga într-o sinteza completa. Aceasta a fost cel putin intentia noastra. În Poezia lui Eminescu , noi am cautat sa-l întelegem si sa-l patrundem pe cel mai mare poet al nostru, prin metoda existentiala – prin acel Sein al lui Heidegger. Utilizînd o asemenea metoda am putut gasi centrul existentei lui Eminescu, nu numai ca poet, ci ca unul sau poate chiar cel mai mare om pe care l-a dat poporul român. În actuala carte, noi cautam sa combinam o atare metoda de cercetare cu o alta, si anume aceea a esentei , în sensul unuia din cei mai de seama filosofi ai veacului nostru. Acest filosof urmareste, presupunînd a fi cunoscuta si acceptata existenta unui mare poet, esenta fenomenului pe care acel poet îl cuprinde”.

Ceea ce a urmarit Edgar Papu în Lumini perene si, înca mai apasat, în Eminescu într-o noua viziune este esenta fenomenului pe care îl cuprinde, totdeauna, un mare poet; nu sinteza este tinta cartii, ci analiza componentelor unui mozaic, interpretarea acelor „amanunte” care decid, însa, configuratia si valoarea întregului. Edgar Papu a crezut dintotdeauna – o dovedeste si sinteza din poezia lui Eminescu. Elemente structurale – în corporalitatea, volumul suprafata si adîncimea cuvîntului la Eminescu; adica, „amanuntele” care determina configuratia unui element structural, a categoriei departelui : categoria e a sintezei din 1971, componentele sale sînt ale analizei din textul postum, intitulat Eminescu, într-o noua viziune? . Tot astfel, în Interpenetrare , (sin)teza conform careia „Eminescu ramîne, printre altii, unul dintre cei mai de seama constructori ai ideii de marime sau monumentalitate, în sensul ei românesc” este dovedita prin analiza puterii de întrepatrundere între contrarii si a farmecului (cel din sintagma „dureros de dulce”). Chiar daca fantasmele protocronismului nu-l parasesc – un studiu precum Eminescu si unii din marii sai contemporani. Rivalii putea sa lipseasca din volumul îngrijit de Vlad-Ion Papu, fie si pentru a respecta „revizuirile” facute, înca din 1989, de Edgar Papu însusi: aici se vorbeste despre „anticiparile lui Macedonski” (pe Kafka si Pirandello, dar si filmul Pasarile al lui Hitchoock –, „bijuteriile” analitice din Eminescu într-o noua viziune sînt, aproape toate, de retinut; între glossa „de origine spaniola” si oda horatiana concepe Edgar Papu „întreaga varietate a poetului” ( Glossa si oda ), muzicalitatea de care s-a vorbit atît e, în fond, surdina eminesciana , cu „vîrful” expresiei sale în Peste vîrfuri si Dorinta ( Muzicalitatea eminesciana ), Eminescu este „unul dintre maestrii” întîlnirii dintre o consoana labiala si una palatala, formînd „o mica explozie armonioasa”, ca în analiza versului „Apele plîng, clar izvorînd din fîntîne” ( Natura, initiatoare a vorbirii ), onomatopeea muzicala, ca si plasticizarea sonora si scriptica a vocalei „i”, reprezinta, în viziunea lui Edgar Papu, experienta unica prin care „o singura litera creeaza o serie de imagini repe4titive” ( Onomatopeea muzicala ), folosirea materialelor pretioase (aur, argint, pietre) se face, la Eminescu, în traditia artei din Bizant ( Eminescu si folosirea materialelor pretioase din traditia bizantina ).

Demersul hermeneutic este mereu plin de surprize în Eminescu într-o noua viziune : într-un top al acestora, primele doua locuri le ocupa, evident, studiile intitulate Caracterul deschis al locuintei românesti si Eminescu, viata si opera religioasa : sînt aici subiecte neabordate si, mai mult, considerate „straine” tocmai de viata si opera lui Eminescu. Între esentele cartii, trebuie retinute, în primul rînd, poate, cele ale analizei comparate ; Eminescu si Creanga (rolul amintirilor din copilarie, folosirea absurdului, portretul masculin, rolul descrierii si al enumerarii: de antologie este semnalarea primilor regi ai grotescului si absurdului, la noi: Harap Alb si regele eminescian din Catuile proaste si Elvira în desperarea amorului ); Eminescu si Andreescu (dincolo de exagerarile privitoare la anul nasterii celor doi, analiza categoriilor departelui si aproapelui – în poezie si pictura – este foarte pertinenta); Eminescu si Maiorescu (cu o confruntare semnificativa între jurnalul maiorescian si caietele eminesciene); Eminescu si Macedonski (ambii sînt „poeti florali”; comparatia între eminescianele Antropocentrisme si proza macedonskiana Între cotete are si adîncime, dar si umor); Eminescu si Dosoftei (pe o „axa” unde îsi afla locul, surprinzator, si versurile lui Cantemir); Eminescu si Stefan cel Mare si Sfînt e un studiu partial ratat, cu apropieri fortate (sinteza arhitecturii bisericilor domnitorului e comparata cu sinteza eminesciana în poezie; apropierea în Polonia; titanismul tarilor mici si titanismul geniilor artistice etc.). În sfîrsit, mesajul umanist al unuia dintre cei mai straluciti intelectuali ai epocii interbelice trebuie citit si în asemenea definitii ale poeziei (una din „aparitiile cele mai solid întemeia te ale omului în cadrul întregii sale vieti”; „cea mai adînca si mai solida forma de manifestare a spiritului omenesc”) sau ale prieteniei , ca în acest portret antologic al poetului care a ocupat viata si opera lui Edgar Papu: „Era o fire profund afectiva de moldovean, atasat cu trup si suflet de cel la care tinea. Devotata sa prietenie cu Creanga ramîne un exemplu aproape unic în istoria vietii noastre culturale. Atasamentul fata de bacovienii sai, în special fata de Chibici-Râveanu, sau fata de Samson Bodnarescu, pe care l-a suplinit ca dascal, îl arata ca un suflet cald, iubitor de oameni recunoscuti de el ca meritînd toata afectiunea. A ramas mereu fidel acelora de care se simtea apropiat. Mai pastra, totodata, cu adînca pietate amintirea celor mai batrîni, care i-au îndrumat adolescenta, cum este cazul lui Aron Pumnul; Eminescu n-a rupt niciodata o prietenie, asa cu cum s-a întîmplat, bunaoara, între Nietzsche si Wagner. Aici trebuie sa precizam ca, luîndu-l ca obiect al comparatiei prin contrast, n-as dori sa diminuez moralmente pe autorul Zarathustrei , ci numai sa arat ca Eminescu trebuia mai întîi sa cunoasca temeinic un om înainte de a se atasa de el”; ceea ce – ne spune în subtext Profesorul – trebuie sa facem si noi; sa ne atasam de Eminescu numai dupa ce îl vom fi cunoscut temeinic.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/HOLBANmar6.htm

EMINESCU, POET AL MELANCOLIEI

Ce s-ar mai putea scrie despre Eminescu astăzi, cînd bibliografia privind opera sa este atît de vastă, încît exclude chiar simpla parcurgere integrală? Din ce unghi să te mai apropii de operă, cu ce instrumente, fără să repeti ceea ce prestigiosii săi comentatori, de la G. Călinescu, pînă la Ioana Em. Petrescu au observat cu maximă pertinentă si îndreptătire? Iată întrebări firesti pe care, aproape instinctiv, si le ridică fiecare critic sau istoric literar care mai are curajul (căci este un curaj acesta!) să accepte provocarea de a reciti opera eminesciană si de a încerca să ofere cititorilor săi o nouă imagine a ei, chiar dacă nu complet inedită (originalitatea absolută fiind, se stie, una dintre nu putinele utopii inerente actului critic). Lăsînd la o parte reactiile pueril iconoclaste, care trădează deontologia criticii literare, exprimînd simple atitudini umorale, pregnant înrudite cu izgonitul, azi, impresionism, chiar si studiile cele mai serioase despre poetul national (sintagma nu mi se pare, totusi, atît de blamabilă încît să nu o folosesc) au la origine, mărturisit sau nu, o oarecare retinere: Eminescu a devenit pentru cercetătorul de astăzi o piatră de încercare, dacă nu chiar un subiect de-a dreptul inhibant. De aceea, poate, în sintezele recente, criticii aleg abordarea operei eminesciene din perspectiva unui anumit motiv ori a unei teme majore; discursul exegetic se întoarce, după tot felul de ocoluri care mai de care mai tehnice si mai metodiste, la critica tematică.
Este ceea ce face si George Gană în recentul său studiu, Melancolia lui Eminescu, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Române, 2002). Autorul are toate atuurile unei asemenea întreprinderi: minutiozitatea, cunoasterea în amănunt a operei cercetate, rigoarea, seriozitatea demersului, secondate toate acestea de claritatea discursului – calităti care l-au impus, de altfel, în peisajul criticii actuale, încă de la temeinicele cărti despre Lucian Blaga ori Tudor Vianu. Pornind de la ideea, direct exprimată, că „melancolia este substratul poeziei eminesciene”, George Gană urmăreste cu acribie variatele aspecte ale motivului pe parcursul întregii opere eminesciene, fără a exclude, atunci cînd este nevoie, nici biografia poetului. Astfel, cel dintîi capitol al sintezei, „Dar eu sunt melancolic…” (de altfel, aproape toate sectiunile cărtii împrumută formulări concise si semnificative din poemele lui Eminescu) tinde să recompună, după cîteva utile precizări privind istoricul motivului, portretul poetului apăsat de melancolie, fără a exagera însă în acest sens; criticul are un acut simt al măsurii, astfel încît imaginea rezultată nu îngroasă mitul de mult creat în jurul autorului Luceafărului. Iată cîteva pertinente delimitări pe care exegetul, precaut, le trasează de la bun început: „Putînd exista si fără un suport temperamental, prin inductie culturală sau prin mimetism social, melancolia nu poate fi decît favorizată cînd el există si ajutată să se fixeze si să se adîncească. Este cazul lui Eminescu.” Netrădînd nici o clipă echilibrul caracteristic demersului său critic, George Gană se arată interesat de temperamentul melancolic al poetului, mărturisit insistent de majoritatea contemporanilor săi, numai din pricina faptului că „melancolia se integrează într-o finalitate artistică, transformîndu-se, fără a-si pierde autenticitatea, din trăire în element de constructie poetică.” Prin urmare, el nu încurcă lucrurile, nu amestecă elementul biografic cu cel estetic, nu le explică unul prin celălalt, astfel încît trecerea la cercetarea atentă a operei nu lasă impresia unei fracturi artificiale în structura studiului.
Considerînd, în mod îndreptătit, că tema dominantă a operei lui Eminescu este „relatia dintre viată si această realitate teribilă, asemănătoare destinului grecesc” (moartea – n.n.), criticul sustine, cu argumente solide, greu de combătut, că „în zona cea mai întunecată din spectrul melancoliei lui, aceea ocupată de sentimentul neantului universal si al mortii ca singur sens al lumii, Eminescu poate fi definit ca un poet tragic.” Este aceasta, mi se pare, una dintre ideile cele mai interesante ale studiului, mai ales că s-a teoretizat îndelung pe tema inapetentei spiritul românesc pentru tragic. Mai ales în poemele sale rămase în manuscris, precum Gemenii, Demonism, Memento mori, Povestea magului călător în stele, Eminescu atinge tragicul tocmai prin luciditatea acută cu care „personajele” sale, înrudite cu cele ale unui Byron, bunăoară, îsi constientizează limita (care echivalează aproape unanim cu moartea), ca pe singurul lucru care le desparte de divinitate. Chiar muritor si pe deplin încredintat de nedreptatea statului său de fiintă trecătoare, omul nu îsi poate accepta soarta, de unde revolta supremă: este cazul unui text precum Demonism. De aceea, eroii eminescieni, perfect asimilabili tipologiei romantice, avînd aceeasi nestrămutată sete de nemurire, înfruntînd, chiar lipsiti de sanse reale, timpul, reprezintă, de fapt, variante ale aceluiasi prototip. Lucru exact surprins si de George Gană, într-un capitol intitulat Alte măsti… Magul, Pustnicul, Poetul, Filosoful, Geniul, Voievodul, Printul, Cezarul, Rebelul, în fine, Demonul reprezintă figuri emblematice ale imaginarului eminescian, avînd în comun permanenta aspiratie către absolut, tragica încercare de a-si forta limita pe care o consideră semn al nedreptătii egoiste a divinitătii. Acest statut prea putin comun al lor le si izolează si le adapă, abundent, melancolia.
Urmărind opera eminesciană din perspectiva principalului său liant, melancolia, criticul o reasază într-o ordine coerentă, astfel încît se poate recompune un oarecare silogism al ei. Aspirînd la nemurire, si constientă fiind de imposibilitatea atingerii acestui deziderat, fiinta umană îsi caută resemnarea în alte realităti. În următoarele sectiuni ale cărtii exegetul urmăreste cu minutiozitate toate aceste aspecte esentiale ale viziunii eminesciene: mai întîi, natura, ca „singur absolut”. Există la Eminescu o echivalentă semnificativă între sensurile mai mult ori mai putin vizibile ale vietii si cele, de obicei ascunse, ale cosmosului; „Cînd nu ia forme mai abstracte (viată, moarte), viziunea poetului asupra existentei e aproape totuna cu aceea despre natură în înteles cosmic”, notează precis criticul, iar observatiile sale privind această atît de discutată temă a operei eminesciene sunt extrem de utile: spre deosebire de ilustrarea ei în lirica pasoptistă, echivalentă romantismului „Biedermeier”, ca să folosim inspirata clasificare a curentului pe care Virgil Nemoianu o realizează într-un memorabil studiu, natura din lirica lui Eminescu nu mai este simplă oglindire, nu se reduce la peisaj, la banalul cadru, ci devine „mai mult o proiectie a spiritului său”, descinzînd, de cele mai multe ori, din mit. Este cazul unor poeme precum Memento mori, Călin nebunul s.a. Ea se lasă modelată de om, fiind mai degrabă o creatie a imaginatiei ori reveriei sale nostalgice, decît un spatiu ocrotitor, însă exterior, asa cum de multe ori s-a sustinut.
Bineînteles, în strînsă legătură cu tema naturii este cea a erosului, o altă realitate în care aspiratia dezamăgită a poetului caută să se regăsească si să se împlinească. Un capitol numit „Si te-ai dus, dulce minune…” discută acest important aspect al liricii eminesciene, sintetizînd în mod optim opinii reputate. E adevărat, pe alocuri, paginile lucrării lasă impresia unui vag descriptivism ori a reluării unor idei critice consacrate, însă acesta este un procedeu specific studiilor-sinteză, absolut necesar demonstrării tezei coerente a cărtii: anume că „melancolia este sursa primordială si cea mai productivă a lirismului eminescian si factorul determinant cel mai adînc al unitătii operei si al tonalitătii ei inconfundabile”. Iar a evita să reiei unele idei critice numai pentru că ele au mai fost discutate, de dragul unei ostentative originalităti, lipsind astfel argumentatia de importante si necesare precizări, mi se pare mult mai blamabil decît a te folosi în mod onest de achizitii anterioare, devenite bunuri comune, conferind, astfel, întregii constructii o notă de coerentă si de temeinicie. Astfel, cred că autorul procedează bine, mai ales că are darul de a mentine mereu un echilibru al comentariului, nelăsîndu-se cu usurintă orbit de obiectul cercetării sale: într-un loc, de exemplu, observă lucid că „e destulă dulcegărie în aceste poezii cu femeia-înger, care le cantonează în timpul lor istoric. Motivul, de venerabilă traditie, se cliseizase deja în literatura noastră si va fi compromis definitiv (desi nu va dispărea cu totul) de ironia lui Caragiale.” Profit de mai sus citatul fragment pentru a atrage atentia asupra unei alte recurente strategii a criticului, care are menirea de a explica în mod optim anumite aspecte ale operei studiate: contextualizarea. Cititorul are astfel posibilitatea de a întelege ce a schimbat Eminescu în peisajul destul de sărac, de altfel, al liricii autohtone din secolul al XIX-lea.
Alte capitole ale studiului urmăresc motivul regresiunii în trecutul istoric, referirile mitice ori motivul oniric, toate acestea trădînd preferinta poetului pentru vremurile imemoriale ori de mult stinse. Foarte rar se lasă sedus Gană de cliseele interpretării; el remarcă, de exemplu, oarecum în răspăr cu cele mai multe voci critice, că „reveria trecutului e rareori simplu refugiu din actual”, sustinînd, în schimb, că aceasta „are de regulă finalităti pozitive, însemnînd revelarea de modele, dar si recuperarea unor realităti scufundate si sporirea astfel a volumului lumii, lărgirea orizontului în care spiritul uman se simte existînd.” Într-un alt loc, încadrîndu-l pe Eminescu poeticii romantismului, el vorbeste despre „nevoia unei mitologii care să exprime spiritul modern si să constituie «centrul» poeziei corespunzătoare acestuia”, sustinînd, cu alte cuvinte, ideea unei coerente estetice a motivelor, nu atractia temperamentală ori umorală pentru unele dintre ele. În ceea ce priveste mult discutata problemă a visului în opera lui Eminescu, în sectiunea dedicată discutării acesteia se precizează de la bun început că „dacă melancolia este substratul poeziei eminesciene, visul este regimul ei obisnuit, întelegînd prin aceasta starea în care ea se produce si sursa materiei literare.” Invocînd teroreticieni de vază, precum Albert Béguin, Marcel Raymond ori Gaston Bachelard, observînd, după unele necesare delimitări, că „atît reveria, cît si visul comportă, ca materie literară, nu numai o poetică, dar si o retorică”, autorul purcede, înarmat cu răbdare, la interpretarea si analiza stilistică a unor texte reprezentative din acest punct de vedere. De altfel, toate capitolele se sprijină pe riguroasa interpretare a unor texte-reper, discursul critic căpătînd, astfel, consolidare. În orice caz, exegetul nu se lasă niciodată furat de discursul său, avînd limpede ideea pe care trebuie să o dezvolte; prin urmare, toate aceste aspecte ale obiectului cercetării sale sunt permanent raportate la motivul ce le încheagă: melancolia. „Cînd melancolia poetului se intensifică, observă el, lume si vis devin deopotrivă iluzorii. De la proiectia realitătii profunde a visului în viata reală se trece atunci la unificarea lor sub semnul iluziei.” În acest mod, lucrarea ocoleste cu elegantă riscul de a fi o simplă inventariere de motive si teme poetice, subsumîndu-si întregul efort hermeneutic demonstrării tezei sale pricipale: organicitatea operei eminesciene, coerenta acesteia, dată de „sentimentul existential fundamental al poetului”, melancolia.
În fine, ultimul capitol, cu rol concluziv, discută, printre altele, o problemă care a născut destule contradictii: aceea a încadrării poetului national într-un curent literar. Multi au tinut cu tot dinadinsul să vadă în Eminescu un scriitor modern, uneori chiar postmodern. Optiunea lui George Gană este aceea a romantismului temperamental si nu numai. Înaintea sa, Ion Negoitescu îl plasase pe Eminescu, recurgînd la metoda comparativistă, printre marii poeti romantici. Folosind mai sus amintita teorie a lui Virgil Nemoianu, autorul Melancoliei lui Eminescu apreciază că „el recuperează pentru literatura română «romantismul înalt» si opera lui se constituie pentru noi într-o sinteză a romantismului, ilustrînd ambele lui moduri.” O idee de bun simt, care nu trădează nici spiritul si nici litera operei eminesciene. E preferabil să vedem în Eminescu un romantic, asa cum a si fost, decît să fortăm, într-o manieră oarecum protocronistă, o operă perfect subsumabilă acestui curent să intre în alte tipare, străine ei.
Pe scurt, studiul comentat este util, echilibrat si nu de putine ori subtil, reprezentînd unul dintre cîstigurile exegezei eminesciene. Se demonstrează, astfel, dintr-o altă perspectivă, coerenta operei, în toate compartimentele sale, cartea putînd fi considerată, prin seriozitatea si pertinenta sa, o replică, poate involuntară, dar oricum necesară, la ceea ce nu cu multi ani în urmă, sub condeiul multor neofiti, devenise „cazul Eminescu”.


http://convorbiri-literare.dntis.ro/BCRETUian4.html

EMINESCU LA 1939

I.E. Toroutiu (17 iunie 1888-23 noiembrie 1953), a fost ultimul sef al revistei „Convorbiri literare”, seria interbelică, din 1939 pînă în 1944, cînd, după ocupatia sovietică, publicatia junimistă îsi va înceta aparitia, practic va fi interzisă. De altfel, tirajul numărului 4, pe aprilie 1944, va fi mistuit integral de flăcări, în timpul unui bombardament al fortelor aliate.
I.E. Toroutiu, supranumit de Perpessicius „un Hurmuzachi al istoriei literare”, pentru impunătorul corpus format din 13 tomuri de Studii si documente literare, publicate între 1931 si 1946 (dintre care opt volume sînt dedicate lui T. Maiorescu si Junimii, următoarele patru lui N. Iorga si Sămănătorului, iar ultimul cuprinde un tablou sinoptic, alfabetic, cronologic plus indicele general al lucrării), devine, din 1936, membru corespondent al Academiei.
Ultimul sef interbelic al Convorbirilor va prelua conducerea de la Al. Tzigara-Samurcas, care si deschide primul număr al seriei Toroutiu (ianuarie 1939), cu articolul Către cetitori. Pretuind importanta foii junimiste, fostul sef al publicatiei, la momentul înmînării amiabile a stafetei, precizează: „Cu satisfactia de a fi asigurat viitorul revistei, anuntăm azi încredintarea directiei în mîinile nouei generatii sub conducerea d-lui Profesor I.E. Toroutiu, Membru corespondent al Academiei Române, care prin valoroasele si voluminoasele sale publicatii, apreciind rostul Junimii în miscarea de renastere a limbii literaturii române, va sti să ducă mai departe făclia vesnic vie a gîndirii junimiste”.
Transmitînd celei de a treia generatii junimiste conducerea revistei, Al. Tzigara-Samurcas, multumind generatiei glorioase a Întemeietorilor, nu uită să mentioneze colaborarea mai tinerilor, spontană si lipsită de orice obligatie personală fată de trecut. Tot aici, fostul sef al „Convorbirilor” aminteste de tabloul „Convorbiristilor în viată la 1937”, de unde nu lipseste regele Carol al II-lea si Regina Maria, dar si unii „dintre aceia cari, regretînd pripita lor disparitie, au revenit la matca vechiei reviste”.
Mai facem noi adăugirea că, în acel medalion, erau prezenti, între altii, Mircea Eliade si Emil Cioran.
Noul sef al „Convorbirilor”, I.E. Toroutiu urmează si el cu articolul După 71 de ani… format din două părti: Însemnări din trecut si Încrestări pentru viitor.
Ca un bun si documentat istoric literar ce se afla, în prima parte face un sumar istoric al revistei de la fondare pînă la preluarea în 1924 de căre Al. Tzigara-Samurcas, în afară de aceasta „a crezut că se cuvine să ne fixăm si punctul nostru de vedere fată de unele publicatii ale timpului, a căror fiintă pornea din însăsi existenta celei dintîi”. În Încrustări pentru viitor, explicînd evitarea discutării celor cincisprezece ani de sub conducerea celui de la care preia directiunea revistei, din lipsa necesarei obiectivităti, va pleca în expunerea programului său de la întrebarea lui Maiorescu: creste sau stă pe loc?, considerînd aceasta ca preocuparea esentială ce-l animă în întreprinderea sa.
Propunîndu-si cultivarea literaturii originale autohtone, nu uită să-si fixeze în program cultivarea traductiunilor, atît din clasici cît si din contemporani.
Constient de existenta si pe viitor a diverselor adversităti si atacuri la adresa „Convorbirilor”, Toroutiu se arată deschis, dar în limitele bunei-cuviinte, luptelor de idei si principii, cărora se va sili cu toată sinceritatea, a-i da seama de nu cumva adevărul s-ar găsi de partea lor. În acelasi timp atentionează, aproape imperativ: „Tuturor metamorfozatilor cari si-au părăsit templul, fără ură, care n-o avem si fără iubire, care nu ni se poate cere, invitatia plină de omenie să nu încerce a ne călca pragul bisericii noastre. Dela început si limpede.
Iar acelora dintre Români cari ar avea ceva de făcut sau încheiat anume socoteli personale, sub pretext de stiintă sau critică literară, întinzînd polemici personale, de lichidări ale diferendelor, le spunem răspicat că revista «Convorbiri literare» le va refuza ospitalitatea, indiferent de mărime si reputatie. Ele nu vor să devină cutie de scrisori”.
Constatînd anul greu în care a preluat „Convorbirile”, an în care se împlinea o jumătate de veac de la moartea scriitorilor Eminescu, Creangă, Veronica Micle si în ajunul comemorării unui centenar de la nasterea lui Titu Maiorescu, noul sef al revistei îsi termină articolul program cu: Sunt la post.
Cine va urmări cele saizeci si trei de numere cît a apucat să publice I.E. Toroutiu, va constata strădania sa de a-si respecta programul, dînd totusi acestei serii un caracter mai accentuat marcat de istoria literară, dar si de numeroase si întinse traduceri. Autorii mentionati vor avea, la semicentenar si centenar, numere dedicate, inclusiv Caragiale.
Ce ne preocupă aici este numărul cvadruplu, 6-7-8-9, iunie-septembrie 1939, dedicat, cu cele aproape o mie de pagini, integral comemorării poetului national, la cincizeci de ani de la moarte – 15 iunie 1889. Două mari capitole domină cuprinsul acestui număr comemorativ: I. Eminescu în cultura si literatura natională; II. Eminescu în literatura universală.
În rezumatul Eminescu, valoarea dominantă a secolului nostru, publicat în ultimul capitol: Pentru străinătate, în limbile franceză, germană, italiană, engleză, poloneză, rusă, maghiară si română, semnat de I.E. Toroutiu si unul din cei doi redactori de la acea oră, Alexandru Ionescu, scris într-un limbaj cam accentuat encomiastic, cei doi enumeră cercetătorii preocupati de Eminescu si recunoscuti la 1939: N. Zaharia, I. Scurtu, G. Ibrăileanu, G. Bogdan-Duică, Cezar Papacostea, Leca Morariu, D. Murărasu, G. Călinescu, D. Caracostea, I. Petrovici, I. Lupas, T. Vianu, R. Dragnea, Al. Dima, I. Jura, pentru a căror lucrare îsi exprimă omagiul si elogiul. Din cercetătorii în viată, nu toti vor colabora la numărul comemorativ, unii fiind aici aspru criticati sau, cu program, neglijati.
Cei doi autori ai rezumatului încearcă a deslusi izvoarele nasterii sintezei Eminescu, după sintagma lor: „Dintr-un exceptional talent înăscut, dintr-o cultură enciclopedică, din autohtonismul măretiei trecutului, viziunii profetice a viitorului, bogătiei folclorului, vitalitătii tăranului român, printr-o extraordinară putere de asimilare s-a născut sinteza Eminescu, planînd peste veacul său si dominînd veacul nostru, ca explorator al nesecatelor minereuri din tezaurul cîntecelor populare; istetime si prudentă, avînt si duiosie, biciuire, îndemn si încredere pe cari, orînduite după învătătura culturii si civilizatiei europene, în mijlocul superbelor frumuseti ale naturii românesti si în rîvnită bogătie a ogoarelor, puterea focului său lăuntric le-a topit si scînteia geniului le-a elaborat într-o operă natională, si prin originalitatea sa etnică, de valoare universală”.
Pomenirea lui Eminescu, la cea de-a 50-a aniversare de la săvîrsirea sa pămîntească, în Convorbiri literare este considerată ca una dintre cele mai mari datorii. Directorul revistei îsi face un titlu de glorie din a accentua prezenta în fruntea acestui număr a cuvintelor rostite de M.S. Regele Carol al II-lea la Adunarea Comemorativă a Academiei Române.
Regele, într-un discurs ce nu depăsea o mie de semne tipografice, cu o maximă solemnitate si surprinzătoare exactitate îl va omagia pe Eminescu, considerînd ca o datorie prezenta sa la comemorare, afirmînd că: „Importanta lui în istoria culturii românesti este aceea că a fost primul care a dat tării o absolută încredere în fortele ei intelectuale”. În continuare, în putine cuvinte îl va contextualiza pe poet: „După încercările atît de frumoase si atît de lăudabile ale lui Vasile Alecsandri, ale cărui poezii însă aveau un substrat de civilizare, as putea zice, a poeziei populare, a venit acest mare poet, care ne-a dat pentru prima dată o productie intelectuală românească, a cărei valoare i-a dat putinta, fără greutate, să treacă peste hotarele tării”. Constient că Eminescu nu este un punct maximus al culturii nationale, în penultima propozitie va concluziona: „În cursul ascendent al culturii românesti, Eminescu înseamnă deci una din pietrele de hotar cele mai importante”.
Presedintele Academiei, C. Rădulescu-Motru face cîteva observatii de toată banalitatea astăzi si destul de probabil si la 1939, apreciind că Eminescu reprezintă pentru noi ceea ce este Goethe pentru Germani, Shakespeare pentru Englezi, Dante pentru Italieni, lista ar fi putut continua si la alte natiuni, dar filosoful consideră enumerarea suficientă.
N. Iorga, o voce de mare autoritate la acel moment, în Eminescu, creator de generatii, îl delimitează pe poet de contemporanii lui, care „erau, întîiu, oameni de tară, amestecati în literatură ca si în viata publică. Ei erau neglijati, unii dintre dînsii si compromisi, în acel moment, prin neîndestulătoarea operă pe care credeau că o pot îndeplini. Nu avem decît să ne gîndim la un Gheorghe Tăutu. Orizontul lor era peste măsură de mărginit, si, dacă ei s-ar fi presintat numai ca represintanti ai unei datine asa de respectabile, rolul pe care l-ar fi jucat ar fi fost cu mult mai mare. Dar ei erau necontenit înrîuriti de o modă occidentală, care venea năvalnic asupra lor si din care ei nu stiau ce să ia, pentru că le lipsea orice initiere serioasă în fondul însusi a ceia ce se ascunde supt o modă trecătoare pentru străinătate. Scriau un jargon franco-român, care contrastează în chipul cel mai hotărît cu minunatul graiu al poetului tînăr, care îsi scotea materialul asa de pretios din cunoasterea adîncă a vietii populare, cu cîntec cu tot, a cronicarilor si a tuturor vădirilor din trecut care trecuseră supt ochii lui de o răbdătoare atentie.
Pentru această parte din societatea contemporană, filosofia, chiar cea mai inteligibilă, era un lucru străin si straniu, tulburător si neplăcut. Dar nu este un rînd din ceea ce a scris Eminescu în curgerea europeană, de care s-a apropiat si prin anii săi de studiu în străinătate si prin continuele lecturi care au urmat. Pentru dînsii toti, noul cîntăret român nu putea să fie privit decît ca un neinteligibil, de care trebuie să se depărteze cineva cu un sentiment de momentană împovărare, ca fată de cineva care nu merită să fie cetit mai departe”.
O observatie interesantă, care explicitează si totodată neantizează detractorii contemporani poetului, dar si pe cei postumi, face autorul Istoriei românilor evidentiind incapacitatea acestora, dotati cu o gîndire împrumutată de a fi loviti de scrierea eminesciană, în obisnuinta lor cu o cugetare logică, dar usoară pînă la superficialitate”.
I. Petrovici, care în anii ’40 va fi si ministru al Instructiunii publice, se ocupă de Poezia filosofică la Eminescu. Va sublinia înclinarea poetului către idealismul metafizic, pe care îl defineste ca „teorie care face din lumea sensibilă, un vis fragil al spiritului nostru, în orice caz o realitate episodică si nefundamentală, la urma urmei greu de deosebit de-o simplă nălucire”. De aici si propensiunea lui Eminescu către filosofii cu care rezona, Parmenide, Platon, Kant, Schopenhauer etc.
Cu finete, I. Petrovici evită căderea în capcana de a-l considera filosof pe Eminescu, sau că ar exista elemente de filosofie originală în opera acestuia: „Chestiunea originalitătii ideilor nu interesează în poezie, unde importă pur si simplu originalitatea expresiei si noutatea formei”.
Colaboratorii numărului comemorativ încearcă, după puterile intelectuale ale fiecăruia, o cuprindere cît mai largă a multiplelor fatete oferite de opera eminesciană. De Eminescu pedagog se ocupă Stefan Soimescu, pe destule pagini, debutînd cu o definitie a pedagogiei, argumentează viziunea modernă si foarte actuală si la 1939, nu mai putin astăzi, a temelor si formelor educationale pentru care pleda autorul Luceafărului. Este citată pledoaria poetului privind Cartea de Cetire, în care e necesar a se cultiva istoria natională, iubirea de limbă, de datini, de popor etc. Este remarcată definitia dată de poet educatiei, care e cultura caracterului, cultura e educatiunea mintii, prima are a cultiva inima si moravurile, a doua, a educa mintea, de unde rezultă, într-o formulare aproape confucianistă: „un om bine educat, cu inimă, caracter si moravuri bune poate să fie cu un cerc restrîns de cunostinte, pe cînd din contra cultura, cunostintele cele mai vaste pot să fie cuprinse de un om fără caracter, fără inimă”.
Prin studiul limbii române în scolile primare, copilul învată, în opinia poetului, nu numai a vorbi corect, el învată a gîndi si simti româneste.
Bucovineanul Leca Morariu are ca important reper în articolul Mihai Eminescu, opiniile lui Ibrăileanu asupra poetului, dezavuînd pe G. Călinescu în notele prizărite – ca să folosim expresia poetului – de la subsol. El ironizează „o mult-afisată si înalt-patronată biografie a lui Eminescu” – cu precizarea, în nota de la subsol, cui apartine – G. Călinescu, Viata lui Mihai Eminescu – volum elogios întîmpinat la prima editie, din 1932, de mult apreciatul de Leca Morariu, G. Ibrăileanu.
Martha Principesa Bibescu (asa semnează scurta ei semnalare din masivul număr comemorativ, Lîngă teiul vechiu si sfînt al lui Eminescu), vede în teiul eminescian un simbol al tineretii.
De tot interesul este articolul lui I. Găvănescul, Un muzeu Eminescu la Iasi. Recunoscîndu-l la 1939 ca simplu deziderat, prima încercare de constituire a unui Muzeu Eminescu la Iasi are loc în cadrul Seminarului pedagogic universitar (institutie care în anii treizeci ai secolului trecut se va desfiinta), pe la 1924, prin sîrguinta devotată a arhitectului Vladimir Mironescu. Acesta, rudă apropiată a lui Chibici-Ręvneanu, prieten intim al poetului, posesor testamentar al multor lucruri rămase gratie legăturii dintre cei doi, va constitui nucleul primului Muzeu Eminescu din Iasi, din 24 de piese, între care: „două scrisori autografe ale lui Eminescu, amîndouă adresate bunului său amic, fostului coleg de bancă Al. Chibici-Râvneanu, una din 12/24 Ianuarie 1884, trimisă din casa de sănătate dela Ober Döbling (lîngă Viena) unde era în căutare medicală, cealaltă din 20 Octombrie 1884 trimisă din Iasi”.
De la acest început modest s-a ajuns astăzi la atît de bine organizatul Muzeu Eminescu, din Grădina Copou, situat la cîtiva pasi de Teiul poetului si aleea statuilor cu contemporanii junimisti, cu un patrimoniu de o mare bogătie, fiind unul din cele 12 muzee apartinătoare de Muzeul Literaturii Române din Iasi – păstorit de poetul Lucian Vasiliu.
Aflăm, tot de la I. Găvănescul, cît de jalnic arăta în anii ’30 ai veacului trecut, casa părintească a celui care a scris Rugăciunea unui dac: „Am vizitat, acum cîtiva ani în urmă, la Ipotesti, lîngă Botosani, casa familiei Eminescu, casa în care poetul nostru si-a trăit copilăria. O ruină. La mijlocul păretelui ce mai rezistase, am privit mult timp, pe gînduri, o fereastră, rămasă întreagă, fără geamuri; numai cercevelele. Pe acolo, îmi ziceam, a contemplat Eminescu, de atîtea ori, lumina zilei, cerul, natura. Ar fi păcat să se nimicească. Ceva din vibratiile simtirii lui a trecut – poate a rămas – pe acolo.
Am sugerat cuiva dintre intelectualii Botosanilor ideea de a se aduce fereastra în păstrarea liceului. A fost de aceeasi părere. Nu stiu dacă s-a îndeplinit”.
C. Manolache, în Originalitatea lui Eminescu, observă că sub lupa tendentioasă a istoriografiei, marele poet apare difuz si pulverizat. (Aici îmi pare o dovadă de insuficientă parcurgere a bibliografiei, destul de bogată si la acea oră, de ne-am referi doar la Ibrăileanu si Călinescu.) În consecintă crede că sub această lupă, „Avem un Eminescu pesimist, unul optimist, altul nationalist, altul umanitarist, un Eminescu clasic, un Eminescu modern, altul platonician, altul teist, altul panteist, ca si un Eminescu ateu, transcendental etc”, amendînd, în fapt, fireasca plurivalentă a oglindirii unei opere si unui autor de o asemenea complexitate.
Si la 1939 exista preocuparea aproape obsesivă de a se stabili cît mai exact cauzele mortii poetului. În Mihai Eminescu. Consideratii literare si medicale, doctorul C. Bacaloglu aprecia că sfîrsitul poetului a survenit prin sincopă, la inimă fiind localizată aortita luetică.
Se propune o variantă a cauzelor decesului mai putin apocaliptică, fără puternice accente politice cum apare în unele studii recente.
Si Grigore Pherekyde se ocupă de lirica eminesciană, luînd ca referintă critică pe G. Ibrăileanu. De altfel, majoritatea semnatarilor din numărul comemorativ apelează la criticul „Vietii românesti”. La Ibrăileanu se apelează si de la el se porneste în cercetarea eminesciană, Maiorescu este pomenit mai mult ca reper istoric, iar Călinescu, cu exceptia lui Scarlat Struteanu (prezent si el cu un eseu în acest număr mamut), este cel mult pomenit, în cîte o notă de subsol, pentru a fi mai totdeauna admonestat. Nici T. Vianu nu se bucură de mai mare atentie.
De retinut, G. Călinescu, în 1932 publicase Viata lui Mihai Eminescu, iar între 1934-1936, finalizase publicarea celor cinci volume din Opera lui Mihai Eminescu. Pare de necrezut că, după trei ani de la publicarea uneia din cele mai importante exegeze critice asupra poetului, care a marcat o dată în cercetarea eminesciană, să nu se facă nici măcar referinte la ea de către participantii la scrierea acestui număr din „Convorbiri literare”.
Pherekyde îsi însoteste articolul si cu cîteva traduceri în franceză din lirica lui Eminescu.
Numerosi poeti semnează poeme dedicate celui care a scris Oda (în metru antic), între care: Aron Cotrus, Radu Gyr, G. Murnu etc.
De Eminescu, gînditor politic se ocupă Nicolae Petrescu, pentru care „din scrierile politice ale lui Eminescu se desprind cîteva idei fundamentale, cari alcătuesc o conceptie unitară despre societate, stat si natiune. Aceste idei pot fi reduse la următoarele: traditionalism, tărănism, nationalism si credinta în cresterea propriilor noastre forte ca popor. În jurul lor converg toate străduintele poetului de a cunoaste ,întelege si îndrepta realitatea românească”. Ideile politice ale poetului vor fi argumentate si ilustrate cu exemple adecvate, pe nu putine pagini, de Nicolae Petrescu.
Horia Teculescu ne oferă un articol, scris mai mult emotional decît stiintific, despre raportul poetului cu Transilvania si visele acestuia de unitate a tuturor românilor.
Predominanta nationalistă la Eminescu este tratată echilibrat de către Scarlat Preajbă, care remarcă, destul de corect, că în tot ce a scris autorul Scrisorilor, pe această temă, se constată „intensitatea ideii de patrie, de muncă, cinste si cultură, destinate să fie extinse în toate straturile sociale, pentru a birui curentele străinismului”. Doina publicată la 1 iulie 1883 în „Convorbiri literare”, ilustrează liric alarma poetului în fata străinismului.
Teodor Al. Munteanu, unul dintre cei doi redactori ai revistei junimiste, se ocupă de problema evreiască în Eminescu si Evreii. De remarcat echilibrul tratării acestei chestiuni de către Al. Munteanu, la 1939, într-un context social si politic extrem de tensionat si cît se poate de lunecos. Recunoscînd că slova eminesciană s-a metamorfozat într-un veritabil catehism nationalist si păstrarea poetului în limitele obiectivitătii cînd tratează pericolul evreiesc într-un stat cum eram noi pe atunci, redactorul „Convorbirilor” face o afirmatie cel putin exagerată cînd se simte dator să sublinieze că e necesar, „cel putin după cincizeci de ani dela trecerea sa întru cele vecinice, să se spună răspicat că Mihai Eminescu a fost unul dintre cei mai convinsi luptători antisemiti”. Peste nu multe rînduri autorul studiului Eminescu si Evreii se va contrazice singur: „Desi atît de vehement, uneori, în expresie, gazetarul Mihai Eminescu, în orînduirea argumentelor că Evreii macină temelia oricărui stat în care s-au aciuat, a dovedit un rar spirit de obiectivitate. Niciodată patima nu i-a întunecat scrisul. Nu din ură au isvorît documentatele sale articole. «Cine stie, cît de departe sîntem de-a urî pe Evrei – si aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară – acela va vedea, că în toate măsurile noastre restrictive numai dreapta judecată si instinctul de conservare au jucat singure rolul principal». Eminescu nu numai că recunoaste existenta unor «Evrei ce merită egala îndreptătire», ci chiar desaprobă actele de violentă împotriva neamului judaic”…
Eminescu a pledat totdeauna pentru sprijinirea elementului autohton si era foarte sensibil la tot ce aducea atingere acestuia. Redactorul de la „Timpul” considera „chestiunea de căpetenie pentru istoria si continuitatea de desvoltare a acestei tări este ca elementul românesc să rămîe cel determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste si generoase, bunul lui simt, cu-n cuvînt geniul lui să rămîe si pe viitor norma de desvoltare a tării si să pătrundă pururea această desvoltare. Voim statul national, nu statul cosmopolit, nu America dunăreană. Voim ca stejarul stejar să producă, nu meri pădureti”. Poetul pledînd, evident, pentru afirmarea elementului national, primejduit de avalansa formelor fără fond, si nu cu obstinatie goală în contra evreilor. Teodor Al. Munteanu, spre finalul studiului său, va apela la un citat clarificator din publicistul Eminescu: „Alegerea armelor si mijloacelor atîrnă de timp si împrejurări si dacă e vorba de păstrarea rassei române pe acest colt de pămînt si de întărirea caracterului ei si a felului ei de-a fi, nici o armă nu este rea, întrebuintată la timpul cuvenit”.
Tot de publicistica eminesciană se ocupă si Pamfil C. Georgian, în Din Parnas pe pămînt; argumentînd teoria eminesciană privind legătura dintre natiune si stat. Acelasi Pamfil C. Georgian dedică un studiu sintetic asupra doctrinei economice afirmată de poet în publicistica sa, în Mihai Eminescu, reprezentant al doctrinei nationalismului economic din România. Autorul propune în finalul studiului un tablou sintetic al constatărilor si metodelor propuse de poet pentru realizarea nationalismului economic integral. Este clar că acest gen de integralism economic era si la 1939 cu totul depăsit, dar autorul nostru, orbit de superbia articolelor eminesciene îsi pierde orice brumă de obiectivitate.
Acelasi Pamfil C. Georgian se ocupă si de Mihai Eminescu si scoala românească. Si aici sînt prezentate, în rezumat, ideile pedagogice ale poetului. O observatie necesară la acest articol ar fi că ideile de reformă scolară circulau în epocă si au fost sustinute si de Vasile Conta, ministru al Instructiunii o scurtă perioadă, interval în care a propus Parlamentului un proiect modern de Lege a învătămîntului, care a căzut pe motive politicianiste.
Interesantă este întinderea materialelor din acest număr comemorativ, dedicat publicisticii si mai putin operei literare. E vizibil scăzutul interes critic privind lirica eminesciană, în contextul în care exista o temeinică lucrare scrisă de G. Călinescu si publicată cu trei ani înaintea editării acestui număr. Nu-i exclusă influenta contextului socio-politic, din preajma celui de al doilea război mondial, ce a indus o mai accentuată preocupare a colaboratorilor pentru opera politică a lui Eminescu. Oricum, tonul encomiastic al majoritătii textelor este cu totul în defavoarea poetului, determinînd opacizarea spiritului critic si nu mai putin ducînd la transformarea lui într-o entitate intangibilă, golit de tot ce-i permanent viu în opera celui care a scris Doina.
Tratarea statuară a lui Eminescu si transformarea unui Buletin Mihai Eminescu, condus de Leca Morariu, în altar de oficiere pentru Eminescu, cum îl consideră Vasile I. Posteucă, ce afirmă, văduvit de simtul ridicolului: „Gîlgîie în paginile acestui buletin un duh de înaltă închinare si pietate, care te ridică deasupra lutului. Altarul acesta pentru Eminescu e departe de pămînt si de fapt asa ar trebui să fie toate revistele literare: bucăti din inima lui Dumnezeu pentru înobilarea substantei omenesti din noi”. Acelasi anulînd cu suficientă, peste cîteva rînduri, prin comparatie cu Buletinul (destul de modeste),scrierile lui G. Călinescu despre poetul national, considerate, cu apel la I.E. Toroutiu, doar vermină freudiană.
Petru Iroaie devoalează sursele folclorice ale creatiei eminesciene, cu aplicare specială la Doina.
Între cele mai documentate si aplicat scrise, este studiul lui Scarlat Struteanu despre Elementul dionisiac în motivele de inspiratie eminesciană, cu bibliografia la zi si o largă deschidere culturală din antichitate pînă la momentul publicării. Fără reale noutăti, lipsit de parti-pris, este singurul colaborator care apelează între altii la G. Călinescu, recunoscîndu-i totodată meritele: „G. Călinescu, în substantiala sa lucrare asupra lui Eminescu (Opera lui Eminescu, 5 volume, Buc., 1935-1936), analizînd cu o adîncă pricepere adîncurile gîndirii eminesciene, exprimată pe calea artei, caracterizează drept neptunism, uranism, orfism, agnosticism, faustianism si asa mai departe izvoarele inspiratiei marelui poet”.
În schimb, Vasile I. Posteucă în Încercarea de paralelă între satirele lui Eminescu si Gr. Alexandrescu, nu pierde prilejul de a vesteji sententiozitatea lui G. Călinescu din Opera lui Mihai Eminescu.
Romulus Diaconescu apelează la cercetări de ultimă oră pentru scrierea studiului său Despre cîteva forme muzicale într-o poezie de Eminescu, de la cartea lui D. Caracostea, Arta cuvîntului la Eminescu, apărută în 1938, la Pius Servien (Coculescu) sau lucrările Cercului lingvistic de la Praga. Obiectul de studiu este poema Pe lîngă plopii fără sot.
Nici Femeea în opera lui Eminescu nu este uitată, fiind prezentă în masivul număr închinat poetului, prin articolul cu acelasi titlu, semnat de Lucrezzia Kar. O poetizare excesivă a relatiei poetului cu femeia, superficială si pe o singură fatetă, a permanentei, suferinte în amor a celui care a scris Kamadeva.
Întinsul studiu al lui Barbu Theodoru, De la eminescianism la sămănătorism are drept erou pe conducătorul miscării semănătoriste, Nicolae Iorga, si formarea acestuia, de la debutul în presă, din 1890, pînă la acel moment. Acesta este si ultimul articol ce se ocupă, e drept, mai mult prin aditionare (analiza avînd ca principal actant pe Iorga) de Eminescu în spatiul autohton.
Urmează a doua sectiune, Eminescu în literatura universală, bogată în traduceri, la fiecare capitol, dar si în comentarii comparatistice si sursologice, între opera eminesciană si una din literaturile în discutie. Este analizată de autori competenti prezenta operei eminesciene în: literatura italiană (Ramiro Ortiz, M. Camilucci, Gino Lupi, Stefan Cuciureanu, Enzo Loreti etc.); literatura poloneză (Th. Holban, Emil Zegallovicz etc.); literatura bulgară, albaneză, greacă, iugoslavă (Alexandru Iordan); literatura maghiară (Ladislau Gŕldi, Ilie Dăian etc.); literatura slovacă (Ivan Krasko, I.E. Toroutiu etc.); literatura arabă (Emil G. Murcade); literatura engleză (Jean Naum, traduceri în engleză semnate de D. Cuclin, Sylvia Pankhurst etc.); literatura rusă (Valeriu Costăchel, Ion Buzdugan, cu traduceri în rusă realizate de Leon Donici, V.L. Lascov, A.M. Feodorov etc.); literatura suedeză (I.E. Toroutiu); literatura cehă (I.E. Toroutiu); literatura americană, literatura japoneză, literatura germană (unul din cele mai întinse capitole); literatura franceză (Alexandru Elian), în limba latină.
O concluzie si un îndemn aflăm în finalul articolului Cu privire la traducerile franceze ale poeziilor lui Eminescu, scris de Alexandru Elian: „Putem, dar încheia încercarea noastră de prezentare a tălmăcirilor franceze din Eminescu printr-un sfat; toti cîti vor să-l cunoască si, prin el, să ne cunoască pe noi toti, să învete româneste. Si sînt prea sigur de valoarea culturii noastre si prea încrezător în destinele neamului meu, ca să mă tem că acest îndemn mai poate fi întîmpinat cu un zîmbet”.
La atîtia ani de la publicarea acestor rînduri putem afirma că Alexandru Elian, cu al său îndemn, a fost peste poate de optimist.
Eminescu era privit, cel putin de colaboratorii autohtoni ai acestui număr cvadruplu, 6-7-8-9, iunie-septembrie 1939, mai mult admirativ, mai putin analitic si aproape deloc în spirit critic. Este o extaziere generalizată ce-l încremeneste în statuie sau, ca să folosim o formulă intrată nu de mult în uz, în proiect anulîndu-i posibilitatea de a fi un scriitor viu, sigur de interes, pentru cei de atunci, cu atît mai mult pentru cei de astăzi.
Este de toată stima sîrguinta pregătirii si publicării, la semicentenarul mortii poetului national, a unui opus de aproape o mie de pagini, nu lipsit de consistentă si lucruri de luat în seamă, dar bunele intentii, din nefericire, nu sînt totdeauna suficiente.



http://convorbiri-literare.dntis.ro/TATAian4.html

„Pe Eminescu l-a omorat un nebun pentru o coaja de paine!"

Ospiciul in care a murit Mihai Eminescu e un loc aproape anonim pe
harta Bucurestilor
La numarul 9 de pe strada Plantelor din Bucuresti se afla imobilul
care gazduia ospiciul in care era internat Mihail Eminescu in clipa
mortii. Cladirea se desfasoara in jurul unei curti interioare, pavata
cu ciment, pe care troneaza ghivece cu aloe, ficusi si nalba mov. Sun
la primul dintre apartamente. Imi deschide un adolescent in pijama
care-mi spune ca nu stie nimic despre trecerea poetului pe acolo. Imi
recomanda sa vorbescu cu vecinii „din spate". Spre norocul meu,
vecinii „din spate" au usa deschisa. Vecinul lui Eminescu, domnul
Pavel Haudacioaiei, locuieste de 21 de ani

intr-un mic apartament care da chiar in curtea din care se aud
triluri de vrabii. Tocmai repara un ceas, iar sotia dumnealui
vorbeste cu o vecina care i-a cumparat o sticla de ulei. Toti stiu
povesti cu Eminescu.

Domnul Pavel: „Casa e facuta demult. Acolo, la intrare a murit."

Rep.: „Am auzit ca aici a fost un ospiciu."

Domnul Pavel: „Da, da, a fost sanatoriul Caritatea."

Rep.: „Stiti ceva despre sanatoriul asta?"

Sotia domnului Pavel: „Era un doctor, Sutu. Spune ca aicea a fost o
cismea si aicea ar fi murit, la cismeaua asta."

Rep.: „Dvs. de unde stiti povestile astea?"

Sotia domnului Pavel: „De la o doamna care l-a cunoscut, de-alaturi,
din casa asta..."

Rep.: „Pe cine a cunoscut, pe doctor?"

Sotia domnului Pavel: „Nu stiu, stia mai multe. Acuma nu stiu daca in
casa asta, aicea de alaturi, daca nu sint oameni care stiu mai multe
de Eminescu. Tot de la domnii aia care au murit."

Domnul Pavel: „Zice ca Eminescu manca o felie de paine cu magiun. Si
un profesor cu nume Poenaru a vrut si el sa manance. Eminescu n-a
vrut sa-i dea. Ala a pus mana pe o caramida si i-a dat in cap."

Re.: „Profesorul era nebun?"

Domnului Pavel: „Da, da, nebun era. I-a spart teasta capului si peste
cateva zile a incetat din viata pentru ca era lovit la creier."

Vecina: „Inainte, pe vremea lui Ceausescu, se tineau foarte multe
sedinte aicea."

Rep.: „Cine tinea sedinte?"

Vecina: „Poetii! Scriitori, poeti, profesori universitari! Venea,
punea lumanari, flori, recita poezii! O suta si ceva de ani au
venit..."

Sotia domnului Pavel: „In orice caz, noi sintem fericiti ca traim
unde-a fost Eminescu. Nimeni nu mai poate sa fie ca dansul! E un om
extraordinar!"

Domnul Pavel: „A fost cel mai destept om al tuturor timpurilor! Se
zicea ca era un francez care el e mai bun ca Eminescu. Pe urma a
recunoscut el singur, da, acest om e de netrecut. O minte
sclipitotoare."

Vecina: „Da' eu nu-nteleg de ce nu ia sa faca un muzeu aicisa! Sa
faca muzeu cu Eminescu. Ca tot timpul vine si intreaba."

Rep.: „Cine vine?"

Sotia domnului Pavel: „Scriitori, reporteri, ziaristi, vin toti
aicea. Piatra aia de pe zid sotu' meu a facut-o si-a refacut-o. Ca
arata rau, si sotu' a sters-o, s-a urcat pe o scara."

Vecina: „Au mazgalit-o golanii. Da, dupa Revolutie. Amandoi am lucrat
s-o curatam."

Domnul Pavel: „Si eu m-am urcat pe un scaun acolo si-a venit unu' cu
barba si m-a intrebat ce fac eu acolo si i-am spus ca eu aicea stau,
in curtea asta..."

http://www.averea.ro/display.php?data=2005-06-16&id=2230

Receptarea lui Eminescu

Mircea Anghelescu

Inceputa in 2002, cu un ciclu de trei volume consacrat materialelor aparute in secolul al XIX-lea care se deschid cu celebra notita a lui Iosif Vulcan, din 1866, aceasta vasta antologie intentioneaza sa le prezinte studiosilor si simplilor cititori „textele cu valoare publica, articolele si cartile... care au avut sau puteau avea ecouri in privinta impunerii operei si a personalitatii lui Eminescu“. Editorii, doi istorici literari experimentati, precum Ionel Oprisan si Teodor Vargolici, au ales o formula tehnica potrivita unei asemenea intreprinderi, optand pentru prezentarea materialelor in ordine cronologica pe ani, propunandu-si sa pastreze particularitatile de limba ale fiecarui autor, modernizand, totodata, elementele conventionale precum ortografia. In finalul fiecarui volum sunt cuprinse note bibliografice si istorico-literare asupra textelor antologate, de obicei foarte concentrate.
Celor trei volume consacrate secolului al XIX-lea le urmeaza acum altele cinci, care incep seria mult mai vasta a receptarii lui Eminescu din secolul al XX-lea, ele ajungand, deocamdata, pana in anul 1908. Aici se plaseaza cateva dintre cele mai vechi studii care au marcat posteritatea marelui poet si pe care exegezele lui Calinescu, Caracostea si Tudor Vianu, utilizandu-le adesea cu folos, le-au trimis in ceea ce se cheama istoricul problemei: introducerea lui Ioan Scurtu la editia din 1905 si studiul despre Viata si proza lui Eminescu, cel al lui Anghel Demetriescu despre „Mihail“ Eminescu, cel al lui I. Borcea despre Eminescu si teatrul, cel al lui G. T. Kirileanu despre revizoratul lui Eminescu (din 1903, cu concluzia: „Va veni o vreme cand vor fi scotocite si publicate cu sfintenie toate slovele iesite de sub pana lui“), notele lui I. Chendi, amintirile lui Slavici, Stefanelli, Radu Sbiera, D. Teleor s.a.
Operatia acestor restituiri nu este una pur mecanica si nici una lipsita de surprize; editorii au mizat si pe acest efect, pentru ca texte dintre cele mai cunoscute si des citate nu sunt si citite de foarte multa vreme. Revenirea la ele are darul de a indica uneori ca radacina unor interpretari, „canonice“ azi este mai indepartata decat se crede indeobste si in general, ca receptarea lui Eminescu este un proces, un lung sir de dezbateri in care bunele solutii nu ne-au asteptat pe noi pentru a aparea la lumina; ele au, astfel, si efectul secundar de a mai polei putin imaginea unor critici de altadata, uitati mai repede si mai deplin decat ar fi fost, poate, cazul. Intre acestia, probabil ca reparatia cea mai importanta trebuie facuta memoriei lui Anghel Demetriescu, al carui studiu, departe de a fi al unui detractor, se distinge prin cateva judecati esentiale si prin deschiderea unor directii pe care critici mai inzestrati si mai cultivati vor merge mai departe: disjungerea intre cele doua etape, cea initiala supusa influentelor din Alecsandri si Bolintineanu, si aceea a maturitatii, datorate intrarii in orizontul Junimii, melancolia sa „nevindecabila“ si structura psihica a geniului sau, istorismul sau regresiv si fantast s.a.m.d.
Probleme
de situare
Realizarea practica a acestui amplu corpus de texte ridica si unele probleme de detaliu, in general legate de tehnica editarii, care ar putea si ar trebui sa fie discutate. Articolul lui Anghel Demetriescu, de pilda, amintit mai sus, este reprodus dupa editia lui Ov. Papadima din 1937, care il „revede“ dupa manuscris, adica preia versiunea ramasa in cartoanele autorului si necunoscuta publicului, care a citit la aparitie, in 1903, doar versiunea din Literatura si arta romana. Pentru editorul lui Anghel Demetriescu, care urmarea un portret cat mai favorabil al autorului sau, procedeul este perfect admisibil pentru ca accepta un text autentic al autorului; el este mai putin indicat pentru editorul de astazi, a carui sarcina asumata explicit este sa prezinte imaginea intelegerii lui Eminescu in fiecare moment al devenirii sale: sub anul 1903 trebuie deci sa citim exact textul aparut in acel an, nu acela aparut in 1937.
Intre Eminescu
si... Lovinescu
Dar cel mai discutabil detaliu de ordin profesional mi se pare includerea in corpus a unui text de Lovinescu, scris si publicat in 1908, in „Convorbiri critice“, unde criticul imagineaza un text eminescian „inedit“ si-l comenteaza potrivit unui procedeu asemanator celui pe care-l foloseste in paginile aceleiasi reviste, cand pune in scena dialogurile dintre personaje, precum Picrophonios si Agathon, care discuta opere si autori din literatura romana (procedeu reluat si de Mihalache Dragomirescu in Dialoguri filosofice): Eminescu despre sine insusi. Un inedit de Eminescu, reprodus in vol. V. Editorul considera insa ca este vorba de un text eminescian autentic si-l trateaza ca atare („Text revelatoriu nu numai pentru intelegerea romanului Geniu pustiu, ci si a intregii creatii eminesciene“, se spune in note), fara a incerca sa-l identifice intr-o editie verificata si, negasindu-l, sa accepte, astfel, caracterul sau apocrif. Textul in cauza isi striga neeminescianismul de la primele lui randuri („Ploua... ploua... Ce trist mi-a parut astazi Iasiul, in ulitele lui pustii“ etc.) si, de altfel, Lovinescu il si modifica substantial cand il reia, in 1926, in vol. II al editiei definitive de la Ancora Benvenisti: vreau sa spun ca modifica textul atribuit lui „Eminescu“, nu numai comentariul sau. Lovinescu se si refera la acest text in chip explicit ca la o improvizatie a sa, intr-o scrisoare catre redactorul revistei, in 1908, cand probabil ca M. Dragomirescu ii ceruse unele precizari: „In articolul Eminescu - inedit n-am cautat sa-i imit stilul. Am scris in stilul meu. Imi rezerv pentru mai tarziu o serie de imitatii. De data aceasta am intrebuintat acea forma numai spre variere...“ (E. Lovinescu. Scrisori si documente, ed. N. Scurtu, 1981).
Dincolo de (unele)
scorii filologice
Aceasta lipsa a colationarii textelor cu o editie credibila este, de altfel, si cauza neamendarii in volumele „corpusului“, in notele finale sau in subsolul paginilor respective, a unor - nu multe - citate incorecte din opera lui Eminescu, putand produce neplacute confuzii la cititorii mai putin siguri de memoria lor. Din acelasi articol al lui Anghel Demetriescu citat mai sus, de pilda, remarc transformarea lui „un secol de orgie“ in „un secol de urgie“ (in Amorul unei marmure) sau „sin“, care trebuia sa rimeze cu „rubin“, transformat in san, ambele in vol. II, p.179; lucrul este valabil si pentru citate din alti autori: la Maiorescu, de pilda, citatul corect folosit in acelasi articol al lui Demetriescu la pagina 175 este „poet in toata puterea cuvantului“, unde toata lipseste pentru ca lipseste de la Demetriescu, chiar in manuscris: editia Papadima da facsimilul acestei pagini.
Inteleg ca scoriile de natura filologica care afecteaza acest „corpus“ se datoreaza conditiilor dificile in care el se realizeaza, de un grup foarte restrans de editori (doi, apoi unul singur), desi el este pus sub auspiciile Academiei Romane; dar filologia nu mai este demult un domeniu privilegiat al Academiei. Deficientele semnalate nu sunt insa foarte importante in acest caz si nu afecteaza scopul principal al intreprinderii, vitala pentru dezvoltarea studiilor eminesciene: cunoasterea textelor critice care au dus la formarea canonului actual in materie. Din acest punct de vedere, culegerea de texte initiata de Ionel Oprisan si Teodor Vargolici, si continuata de la volumul III inainte numai de primul, pare sa se constituie, de pe acum, intr-un dosar documentar inconturnabil al eminescologiei noastre. Speram ca aparitia ei va continua in acelasi ritm sustinut si, poate, cu mai multa atentie pentru detalii.

http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=9

SEMNATURI PENTRU CANONIZAREA LUI EMINESCU

Un roman doreste strangerea de semnaturi pentru canonizarea lui Mihai Eminescu. Bucuresteanul Gheorghe Gavrilă Copil ne-a remis urmatorul apel, pe care il publicam cu mentiunea ca initiativa nu implica in nici un fel Altermedia (Colectivul).


SEMNATURI PENTRU canonizarea lui Eminescu: un exercitiu de apropiere de Eminescu, exercitiu care trebuie sprijinit, indiferent că unii optăm pentru receptarea populară şi nu numai a sfinţeniei lui sau înclinăm spre canonizare

Orice român, sau organizaţie, instituţie, partid, biblioteca, şcoala, universitate, revistă, ziar poate declanşa strângerea de semnături. Mulţi îşi vor înnobila arhiva familiei cu strângerea de semnături, fie şi numai din partea familiei şi a unor cunoscuţi. Toate, la un loc, vor induce ploaie duhovnicească peste întregul Neam Românesc. Nu trebuie să ne grăbim să terminăm strângerea de semnături, dar nici să uităm, să abandonăm această sfântă datorie faţa de Neam şi Eminescu. Nume, prenume, adresa, nr. de telefon. E bine să ştie tot românul, canonizările nu se fac dintr-odată. Durează mulţi ani. Să fim încredinţaţi că Biserica Ortodoxă Română va fi atentă la adunarea semnaturilor, cel puţin având în vedere că în Basarabia şi Transnistria, în Nordul Bucovinei, în Ţinutul Herţa, în Maramureşul istoric, în Câmpia Tisei cu centrul la Gyula, în Banatul de dincolo de graniţă, Eminescu este receptat ca sfânt. Dar şi de românii din Bulgaria, Grecia, din Serbia (de pe Valea Timocului), din Macedonia, Albania şi din celelate ţari balcanice, indiferent de denumirile pe care le au aceştia, de vlahi, aromâni, sau altele. Şi de ceilalţi români de pretutindeni. Şi de bună seamă, din România cu actualele graniţe.

Creştinii Bisericii formează, fiecare, preoţimea generală, colectivă, iar preoţii constituie preoţimea slujitoare. Ceea ce înseamnă că noi, toţi creştinii, oficiem, coliturghisim, de câte ori trăim întru adevăr, dreptate, întru ceea ce este bine de facut şi de rostit. Canonizarea este un proces lung, pe etape. Dar întru preoţimea colectivă suntem liberi să ni-l asumăm ca sfânt. Şi facem lucrul acesta pentru că sufletul nostru îl receptează ca sfânt.

Apropierea de Eminescu este o modalitate de renaştere a frăţietăţii, de solidarizare între români.

Cine-şi iubeşte propriul neam, este în normalitate. Numai iubind pe cei din neamul tău, iubirea ta este o realitate, nu o închipuire şi poţi iubi şi preţui şi alte neamuri.

Să nu se producă nici o neînţelegere, semnează doar cine vrea. Unii vor semna mâine sau ei înşişi vor aduna semnături. Conştiinţa apartenenţei la Neamul Românesc şi la Eminescu răsare din adâncimile sufleteşti ale românilor, ca o floare de lumină. E un fenomen românesc în derulare sub ochii noştri.

Dacă reproduc un articolul cu titlul Efigia lui Eminescu, stema tricolorului României, pe care l-am publicat în Dreptatea, 14 iunie 1990, este pentru a mărturisi că ideea, în scris, sau circulând prin viu grai, aparţine Chişinăului, dar şi pentru a reliefa că Eminescu este cel mai viguros spirit reîntregitor de ţară. Asteptăm confirmarea paternităţii ideii, din partea Chişinăului. In anul 1990, când Reîntregirea României era posibilă, a fost blocată de către casnicii Moscovei, care au anexat şi deturnat Revoluţia Română şi Podul de Flori (a se vedea, spre documentare, cartea Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, scrisă de semnatarul acestui articol, Editura Dacia Eternă, Bucureşti 1999. Poate fi citită şi pe internet, cu titlul Reîntregirea României, la http://www.agero-stuttgart.de/(Asociaţia germano-română), la Istoria României, în cadrul apelului “Dragi români din R. Moldova veniţi cu noi în U.E.”. Iată articolul:

,,Prezentul şi viitorul neamurilor depind în mod decisiv de capacitatea lor spirituală. Vechile însemne-scuturi, săbii, etc. expresii ale stării de război, care a bântuit timp de milenii specia umană, nu mai exprimă evoluţia pe care se angajează omenirea. Poftele primare, năvălirile, jafurile şi anexiunile ies din istorie. Recunoaşterea lui Eminescu drept stemă-simbol a României este conformă spiritului paşnic şi buneicuviinţe a Românilor. De aproape trei mii de ani, de când suntem atestaţi de documente pe acest pământ, am reuşit, între Tisa şi Nistru, să ne apărăm, nelăsându-ne antrenaţi în năvăliri şi anexiuni, aşa cum au procedat, multă vreme, unele popoare. Omenirea va supravieţui doar prin eliminarea războaielor şi armelor din viaţa planetei. Spiritul creator, într-o nouă istorie, a păcii, va decide înscrierea neamurilor în şirul secolelor şi mileniilor ce vin. Înălţarea lui Eminescu în stindardul poporului român va fi prima bătaie de inimă a viitorului, ce începe a se institui în viaţa mult zbuciumatelor popoare din Europa.
Este de aşteptat ca întreaga intelectualitate românească să se implice în sprijinul legiferării acestei propuneri. Ziua încetării din viaţă a lui Eminescu şi totodată a triumfului în eternitate, ar deveni ziua naţională a poporului român. Nu am face decât să legiferăm ceea ce Mihai Eminescu este de fapt, conducătorul neamului românesc, prin cuvântul investit cu nimbul genialităţii sale.”

Şi adăugăm, azi: Ziua de 1 Decembrie 1918 va rămâne mereu ceea ce este, sărbatoarea naţională, ziua sfântă a constituirii statului naţional unitar roman, cu efectul necesar al Reîntregirii României cu teritoriile anexate prin Pactul Ribbentrop-Molotov. Cu Eminescu ne asigurăm viitorul, întărind unitatea de neam şi teritoriu. Ziua înaltului spirit eminescian protector, ca sărbătoare naţională, este uşor de asumat, având în vedere că Eminescu, de ziua sa, este sărbătorit la nivelul întregii ţări şi în afara ei. Şi este vară, anotimp favorabil. Mai subliniem că 1 Decembrie 1918 se află în toată deplinătatea sa unificatoare, în spiritul eminescian. Vom sărbători România, la modul plenar, de două ori, la 1 Decembrie şi la 15 Iunie, ştiind ce mai avem de făcut pentru ea, menţinând aspiraţiile noastre sfinte mereu vii în candela sufletelor noastre. Naţiunile îşi caută întăriri prin marile lor spirite. Uniunea Europeană l-a asumat pe Beethoven, cu Oda Bucuriei. Noi pe Eminescu, drept sfânt protector.

Rugămu-vă frumos, dragi români, când mergeţi la biserică, la altar, pentru pomenirea celor dragi, să-l pomeniţi şi pe Mihail Eminescu. Şi acasă, în clipele sfinte, rostiţi numele lui Mihail Eminescu, având gândul îndreptat spre Tatăl Ceresc.

Citiţi, învaţaţi versuri din Eminescu. Citiţi-i proza politică. Şi celelalte lucrări. Românule, apropie-te de Mihail Eminescu şi vei fi puternic. Mihail Eminescu voivodează ca un sfânt. Are eficienţă de arhanghel. Este Sfântul Naţiunii Române.

Cei ce vor transmite un număr de semnături trebuie în orice moment să facă şi dovada listelor. Centralizarea se poate face şi pe localităţii, la iniţiativă locală, sau pe plan judeţean, printr-un simplu proces-verbal.

Listele pot fi păstrate la persoanele, organizaţiile, bibliotecile, şcolile, universităţile, revistele, ziarele care le-au adunat, sau, cei care doresc, la un fond Eminescu, la primării, dacă acestea acceptă aşa ceva. Primăriile cu iubire de Neam şi de Eminescu pot şi ele însele să adune semnaturi. Dar toţi românii care doresc să le păstreze în familie, sau organizaţiile, partidele, bibliotecile, şcolile, universităţile, revistele, ziarele o pot face.

Strângerea de semnături o aşteptăm din partea tuturor românilor care cred în sfinţi, în efectul sfinţitor, protector, mântuitor de neam reprezentat de Mihail Eminescu, deci şi din partea celor uniţi cu Roma (greco-catolici) şi catolici.

Pentru centralizarea generală a numărului de semnături, aşteptăm scrisorile D-voastră pe adresa: Copil Gheorghe Gavrilă, Bucureşti, str. Aleea Romancierilor nr. 6, bl. E19, ap. 55, cod poştal 061793. Tel. 021-7456782; 0720127570. E-mail: gheorghegavrilacopil@yahoo.com. Vă rugăm de la bun început, numele D-voastră şi câte semnaturi aţi adunat şi abia apoi, dacă vreţi să ne scrieţi opiniile D-voastră.


http://ro.altermedia.info/familiesocietate/semnaturi-pentru-canonizarea-lui-eminescu_3496.html

Cine e Eminescu?

Puţine sînt titlurile din impozanta operă a lui Edgar Papu, care să nu conţină fie şi un singur text despre Eminescu; de la volumele de început – Forme de viaţă şi cultură (1936), Artă şi imagine (1939) şi Soluţiile artei în cultura modernă (1943) –, pînă la cele de maturitate – Din luminile veacului (1967), Evoluţia şi formele genului liric (1968), Poezia lui Eminescu. Elemente structurale (1971), Arta şi umanul (1974), Existenţa romantică. Schiţă morfologică a romantismului (1980), Motive literare româneşti (1983), Despre stiluri (1986), Lumini perene: retrospecţii asupra unor clasici români (1989) – şi, acum în urmă, postum, studiile inedite din volumul Eminescu într-o viziune inedită (Editura Princeps Edit, 2005: ediţie şi note de Vlad-Ion Papu), universul eminescian a fost mereu un reper şi o prioritate. Cartea ultimă continuă cercetările şi se situează în viziunea volumului din 1989, care se distanţa vădit de tentaţiile "protocronismului", una din expresiile cele mai grosiere – în zona ideologiei literare – ale naţionalismului de extremă, activ, în anumite forme (controlate de fostul regim) în anii '80 ai secolului trecut, reactivat, însă, iată şi după 1990 în discursul politic, dar şi în cel literar: o anumită parte, se înţelege, a politicului şi lumii literaturii. De ce, mereu, Eminescu? O spune "molia aia de Papu" (cum, pe nedrept, îl numea Emil Cioran), în Cuvîntul concluziv al ultimei cărţi: "De ce am mai scris o nouă carte despre Eminescu, după ce am încheiat-o pe cea din 1971? Fiindcă a privi un mare fenomen, cum ar fi acela legat de fenomenul Eminescu, se cuvine a fi urmărit şi interpretat prin două metode deosebite, care la urmă se conjugă într-o sinteză completă. Aceasta a fost cel puţin intenţia noastră. În Poezia lui Eminescu, noi am căutat să-l înţelegem şi să-l pătrundem pe cel mai mare poet al nostru, prin metoda existenţială – prin acel Sein al lui Heidegger. Utilizînd o asemenea metodă am putut găsi centrul existenţei lui Eminescu, nu numai ca poet, ci ca unul sau poate chiar cel mai mare om pe care l-a dat poporul român. În actuala carte noi căutăm să combinăm o atare metodă de cercetare cu o alta, şi anume aceea a esenţei, în sensul unuia din cei mai de seamă filosofi ai veacului nostru, alături de Martin Heidegger, a lui Edmund Husserl. Acest filosof urmăreşte, presupunînd a fi cunoscută şi acceptată existenţa unui mare poet, esenţa fenomenului pe care acel poet îl cuprinde".

Ceea ce a urmărit Edgar Papu în Lumini perene şi, încă mai apăsat, în Eminescu într-o nouă viziune este esenţa fenomenului pe care îl cuprinde, totdeauna, un mare poet; nu sinteza este ţinta cărţii, ci analiza componentelor unui mozaic, interpretarea acelor "amănunte" care decid, însă, configuraţia şi valoarea întregului. Edgar Papu a crezut dintotdeauna – o dovedeşte şi sinteza din Poezia lui Eminescu. Elemente structurale – în corporalitatea, volumul, suprafaţa şi adîncimea cuvîntului la Eminescu; adică, "amănuntele" care determină configuraţia unui element structural, a categoriei departelui: categoria e a sintezei din 1971, componentele sale sînt ale analizei din textul postum, intitulat Eminescu, într-o nouă viziune?. Tot astfel, în Interpretare (sin)teza conform căreia "Eminescu rămîne, printre alţii, unul dintre cei mai de seamă constructori ai ideii de mărime sau monumentalitate, în sensul ei românesc" este dovedită prin analiza puterii de întrepătrundere între contrarii şi a farmecului (cel din sintagma "dureros de dulce").

http://www.evenimentul.ro/articol/cine-e-eminescu.html

CUM CITIM PE EMINESCU?


Cu aceasta întrebare deschidea Mihai Dragan cel de-al doilea volum de Interpretari (1986) ale operei eminesciene; dincolo de importanta acestui studiu masiv pentru cunoasterea locului exact pe care îl ocupa prima perioada, aceea de pîna la l870, în creatia lui Eminescu, Interpretarile lui Mihai Dragan, cu cele doua volume ale sale, cel amintit si primul, din 1982, constituie un proiect de atitudine, de teorie si practica a criticii literare, abordînd pro­blemele mai generale ale raportului dintre traditie si modernitate în cercetarea literaturii, în eminescologie, cu deosebire. Figura importan­ta a cercetarilor eminescologice din anii ‘80 (nu doar prin volumele amintite, dar si prin coordonarea celebrei serii „Eminesciana” de la Editura „Junimea”), Mihai Dragan si-a „flancat” studiile despre Eminescu cu doua monografii, G. Ibraileanu (1971) si B.P. Hasdeu (1972), adaugîndu-le cîteva carti de studii si articole, Aproximatii critice (1970), Reactii critice (1973), Lecturi posibile. Titu Maiorescu, G. Ibraileanu (1978) si Clasici si moderni (1987). Spirit polemic, Mihai Dragan concepe critica drept „un act de constiinta si de curaj care presupune o continua delimitare ; ea este, în înfatisarile ei moderne, o forma de viata ce exclude, din principiu, tonul neutru si obosit, lipsa de im­plicare si de atitudine, în primul rînd de atitudine intelectuala care, în cele din urma, înseamna cultura si creatie. În aceasta perspectiva, programul declarat al criticului era ceea ce as numi modul concilierii modalitatilor traditionale cu metodele moderne de abordare a textului eminescian, vestejind atît ancorarea în tiparele astazi depasite ale „biografismului”, de pilda, cît si „terorismul metodologic”; Mihai Dragan, care tinteste calea de mijloc între doua atitudini fata de text ce par ireconciliabile, determina una dintre cauzele „complicarii” lecturii operei eminesciene în manifestarea „acelor comentatori de azi care au credinta ca o cunoastere, fie ea si superficiala, a suportului teoretic al unor metode critice straine, este tot una cu a deveni, prin mimarea si aplicarea lor mecanica, si interpreti ai operei lui Eminescu”. Accen­tul acestei fraze cade nu pe „comentatori”, ci pe „mimare si aplicare mecanica”, întrucît, iata, Mihai Dragan însusi foloseste în Interpretarile sale atît sugestii provenind din lectura critica a exegezelor ante­rioare (Tudor Vianu si G. Calinescu, mai ales), cît si elemente ale cri­ticii de tip antropologic si psihanalitic: Structurile antropologice ale imaginarului de G. Durand, de pilda, este unul dintre instrumentele principale la care face apel Mihai Dragan în Interpretari , 2 , pentru a preciza semnificatia simbolurilor ascensionale în Geniu pustiu , cum, la fel, pentru interpretarea viselor lui Toma Nour, criticul trimite la psihanaliza. Nu este vorba, asadar, de un refuz de plano – asa cum s-a exagerat, adesea – al metodelor moderne, ci de o utilizare prudenta a acestora. „Ori nu se mai poate spune nimic important despre creatia emi­nesciana, dupa ce numeroase studii i-au fost consacrate de-a lungul tim­pului, ori, daca te încumeti sa scrii totusi, despre ea, atunci trebuie sa afirmi lucruri cu totul noi, neaparat moderne si, daca se poate, chiar extraordinare”, iata ce scria Mihai Dragan în primul volum de Interpretari , afirmîndu-si înca o data echilibrul, actualizînd tot ceea ce a validat timpul din exegezele anterioare si polemizînd cu ironie, uneori, cu sarcasm cu cei care încearca sa-i acorde lui Eminescu diver­se „prioritati” atît într-o ordine a „poeticului”, cît si în una a „stiintelor exacte”, pentru ca, atunci ca si acum, sînt unii comparatisti care, din prea mult elan „protocronic”, au putut gasi în variante si subvariante eminesciene „anticipari” spectaculoase ale unor principii din termodinamica si fizica nucleara. Acestui tip de „comparatism”, Mi­hai Dragan îi raspunde cu un program în care încearca sa uneasca pers­pectiva „traditionala” cu aceea „moderna”, stabilind cîteva obiective ale interpretarii de la care nu se poate abdica decît cu pretul negarii obiectivitatii critice însesi: „Fundamentale în actul lecturii si al in­terpretarii ramîn angajarea estetica, puterea de a actualiza si de a trai opera, de a-i reliefa, cu larga receptivitate si comprehensiune in­telectuala, semnificatiile ei artistice de profunzime, judecata ultima fiind una de valorizare”; în acest context, rolurile esentiale în actul lecturii si al valorizarii îl detin „intuitia estetica, simtul poetic, imaginatia, constiinta critica”.

Doua sînt problemele asupra caro­ra insista criticul în primul volum din Interpretari : revalorizarea creatiei „de tinerete” a lui Eminescu si definirea unei optiuni privind periodizarea operei poetului. Daca pentru cea de-a doua chestiune lucru­rile par a fi simple, ipoteza de lucru a lui Mihai Dragan fiind apropia­ta de aceea a lui G. Ibraileanu, contributia esentiala a acestei carti la exegeza operei eminesciene rezida în efortul de recuperare a creatiei de pîna la l870, repudiata, adesea violent , de critica anterioara. Pentru Mihai Dragan, textele apartinînd acestei epoci reprezinta adeva­rate documente literare în care se reflecta atît psihologia vîrstei in­telectualului Eminescu, cît si cîteva dintre directiile esentiale ale evolutiei ulterioare a liricii sale; în textul dramatic Mira , de pilda, criticul descopera începutul procesului de desubiectivizare a creatiei prin efortul de a gasi acel punct de echilibru dintre „inima” si „actul imaginatiei”. Tot asa, polemizînd cu „modernistii statisticieni” care au încercat o comparatie fortata între vizionarismul lui Rimbaud si cel al poetului român, atribuind, desigur, diverse „întîietati” lui Emines­cu, Mihai Dragan ofera premisele unei alte încadrari în ceea ce el numeste linia traditiei nationale ; criticul cauta plasarea liricii eminesciene într-o directie care a început cu Heliade si a continuat poezia patruzecioptista (Andrei Muresanu, cu deosebire), nerefuzînd, cum s-ar putea crede, demersul comparatist, adecvat însa (Novalis este un termen de referinta care revine deseori) si, în acelasi timp, situeaza nucleul vizionarismului poetului în acel spatiu al experientelor originare , ade­varatul termen de identificare al lirismului eminescian. Meritul incon­testabil al acestei prime carti despre Eminescu a lui Mihai Dragan este acela de a oferi cîteva premise utile de lucru si, în acelasi timp, de a descoperi semnificatia reala a textelor „de tinerete” pentru dezvolta­rea ulterioara a sistemului poetic eminescian.

Analiza din Interpretari, 2 se concentreaza asupra romanului nepublicat Geniu pustiu si a dramei Mira. Dincolo de dificultatile în interpretare pe care le pune în mod curent tex­tul eminescian, în abordarea romanului Geniu pustiu a fost una mai mult, aceea a precizarii speciei narative careia i se circumscrie aceasta opera de tinerete a lui Eminescu. În 1984, Mihai Zamfir a inclus un text din „dosarul” romanului, Toma Nour în gheturile siberiene , în Antologia poemului românesc în proza , observînd, cu dreptate, ca proza emi­nesciana contrazice „pas” cu pas” proza „rationalista” franceza a veacu­lui. O asemenea încadrare – iar textul ales de Mihai Zamfir ilustreaza perfect „canoanele” speciei – ar putea conduce la concluzia ca romanul eminescian este un „mozaic” format din mai multe poeme în proza. Mihai Dragan nu are în vedere o asemenea alternativa, considerînd Geniu pustiu „un roman poetic sau un jurnal indirect”. Urmarind opozitia clasic/ romantic si familia tipologica în care se înscrie protagonistul romanu­lui – aceea a „demonicului” –, Mihai Dragan vizeaza sinteza , atît în analiza textului propriu-zis, cît si în aceea a întregii creatii de pîna la 1870; astfel, în Geniu pustiu , importanta este punerea de acord a îngerului cu demonul, a eului cu lumea, creatia eminesciana aflîndu-se sub semnul unirii romantismului cu clasicismul: sinteza elementelor contrare reprezinta principala caracteristica a portretului-robot pe care criticul îl face marelui poet: prin Toma Nour ia „fiinta”, în demersul critic, Eminescu însusi. O asemenea interpretare, temeinic argumen­tata prin lectura integratoare a tuturor textelor eminesciene din aceas­ta perioada – lirica, publicistica, romanul Geniu pustiu si drama Mira –, presupune cel putin cîteva chestiuni esentiale de metodologie. În spiritul eminescologiei moderne, Mihai Dragan renunta la opozitia antum/ postum, de care s-au folosit anterior numerosi critici, abordînd crea­tia eminesciana ca pe o lume , ca pe o structura coerenta în articulatii­le ei de profunzime. Mai „delicata” este, însa, problematica pe care o dezvaluie acel „mit al scriitorului national”, de care – afirma Mihai Dragan – se poate vorbi odata cu Eminescu; observatia este dintre cele mai fertile, de mare actualitate, întrucît, pe de o parte, lipsesc înca studiile solide referitoare la acest mit al scriitorului în literatura secolului XIX, iar, pe de alta parte, aceasta absenta a putut conduce la afirmatii precum aceasta: „noi nu am cunoscut, ca alte literaturi vecine, atingerea directa cu problematica romantica (…). Înainte de Eminescu, asadar, produs de altfel tardiv al romantismului german, noi n-am avut un adevarat exemplar de poet romantic, în sensul plenar al cuvîntului”. Textul acesta, apartinînd lui Serban Cioculescu, este, pe buna dreptate, contestat de Mihai Dragan; el reflecta cel putin doua prejudecati adînc înradacinate, care produc, si astazi, destule „stu­dii”, ca si ieri, de altfel (un exemplu, de pilda, cartea lui Aurel Petrescu, Eminescu. Metamorfozele creatiei , unde Eminescu este Novalis, Goethe, Schlegel, Schiller, Tieck, Schopenhauer, Kant, Schelling etc.): nimic mai usor si, în acelasi timp, mai fals a face dintr-un scriitor, din Eminescu, în special, un „produs” al altei literaturi, al romantis­mului german, în speta. Apoi, faptul ca nu am avut un poet romantic „în sensul plenar al cuvîntului”, înainte de Eminescu, e adevarat, dar nu acelasi lucru se poate spune despre afirmatia conform careia scriitorii si autorii români din primele sapte decenii ale secolului XIX nu au avut „atingere directa” cu problematica romantica: prin traduceri ( Manfred al lui Byron, de exemplu, fusese talmacit înca de la 1840), prin „seri cetitoare” (cenaclurile de azi), prin „imitatiuni” si „localiza­ri”, în sfîrsit, prin influente directe si prin contact în timpul exi­lului, pasoptistii au cunoscut nemijlocit problematica romantica, poate mai mult în aspectele ei existentiale decît în cele ale creatiei propriu-zise.

În ultimul sau volum, Clasici si moderni , Mihai Dragan aduna studii si articole scrise între anii 1977 si 1987, abordînd subiecte din „dosarele” celor sapte carti pe care le publicase pîna atunci: Eminescu, „Junimea”, Maiorescu, Alecsandri, I.L. Caragiale, Gherea, G. Ibraileanu si „Viata Româneasca”, O. Goga, Mihail Sadoveanu si Liviu Rebreanu. Explorarea acestor subiecte este facuta din perspectiva unei conceptii asupra actului critic care presupune studiul îmbinarii „lucrarii artistice” cu „activitatea militanta” a scriitorilor clasici si moderni vizati, istoricul literar punînd în valoare aspecte noi ale operelor analizate mai amplu în cartile anterioare si insistînd, în cîteva rînduri, asupra esentei criticii care, în opinia sa, ramîne spiritul polemic : „Critica nu este numai analiza a textului literar – obser­va Mihai Dragan în unul dintre interviurile (re)publicate în sectiunea finala a cartii –, dar si o raportare la critica. Actul critic implica, în chip obligatoriu, o critica a criticii , controversa, înfruntare, polemica , ba, mai mult, contestare . Ostracizarea polemicii, facuta nu o data de spirite administrative din oculte si primejdioase ratiuni bi­rocratice, duce în mod inevitabil la o dezangajare a criticii, la o neutralizare , ce o plaseaza într-o zona în care orbii s-ar amuza duelîndu-se cu vrejuri”.

Mihai Dragan are dreptate sa obser­ve, în acei ani (sîntem în 1987!), „ostracizarea” polemicii sau, mai exact, denaturarea ei; probabil ca si „spiritele administrative” aveau un rol de multe ori important, dar este sigur ca „duelul cu vrejuri” este si efectul actiunii unor factori interni, dinlauntrul lumii literaturii. Notez doar doua situatii care mi se par semnificative; de regu­la, polemicile, atîtea cîte au fost pe atunci, s-au dus cu arme inegale între critici de competente adesea foarte diferite: disputele ce au avut loc între oameni competenti si mediocritatea care, prin însesi con­ditiile afirmarii sale, este agresiva si trufasa, au dat, desigur, as­pectul „duelului” între un spadasin si mînuitorul unui vrej. În al doi­lea rînd, momentul initial al „aruncarii manusii” a fost urmat, imediat, de retragerea „strategica” pe pozitii „inatacabile” la vedere, ideologice, extraliterare; în aceste cazuri, polemicile au încetat înainte de a fi început. Pledoaria lui Mihai Dragan pentru necesitatea polemicii corecte era binevenita, desigur, dar nu a schimbat, din pacate, lucrurile.

Istoricul literar este, însa, consec­vent cu principiile sale si polemizeaza, fara a-si numi preopinentii, cu diversi comentatori care au minimalizat demersul critic maiorescian, reducîndu-l la o „critica de amanunt, la o critica satirica si atîta tot, urmarind sa înveseleasca doar pe membrii « Junimii»”, dar si cu exegeti ai poeziei lui V. Alecsandri, care s-au lasat „derutati” de severitatea excesiva a lui G. Calinescu fata de „omul Alecsandri”. În stu­diile consacrate clasicilor si modernilor, Minai Dragan este preocupat, în general, de doua probleme majore: mecanismul continuitatii în literatura noastra si spinoasa chestiune a „desprovincializarii” culturii ro­mâne la sfîrsitul secolului XIX si începutul secolului XX. Criticul sustine cu argumente incontestabile teza conform careia literaturii noas­tre nu i-a fost specifica ruptura , ci coeziunea ; si aceasta începînd chiar cu manifestarea generatiei de intelectuali ai „Junimii”, care – observa, exact, Mihai Dragan – a coincis cu primul moment al „desprovincializarii” culturii si literaturii române: „Discontinuitatea, mai mult de suprafata, manifestata în special la nivelul contradictiilor de natura sociala si politica, socotita prea adesea ca esentiala, este, totusi, mai putin însemnata decît continuitatea de profunzime între spiritul literar si cultural Junimist si acela al epocii precedente”. Dinamica interna a acestui proces – si argumentul esential ramîne Eminescu! – caracterizeaza toate perioadele de trecere de la o paradigma culturala la alta; directia a fost aceea a asimilarii elementelor de „avangarda” ale epocii anterioare de catre noile forme literare, a con­tinuarii , iar nu a rupturii: întemeierea a fost, mereu, reîntemeiere, iar baza acestui proces a fost cautata totdeauna în specificul national si în spiritul critic . Faptele sînt evidente chiar si într-un studiu larg comprehensiv despre poezia lui V. Alecsandri, careia Mihai Dragan îi cauta modernitatea prin efortul de a izola „specificul descriptiei” din pasteluri: analizata în contextul epocii, poezia lui Alecsandri dez­valuie destule fapte de originalitate, pregatind „explozia” eminescianismului; abordata, însa, din perspectiva modernitatii, ea ramîne un ca­pitol de istorie literara închis, „clasat”, poetul rezistînd, astazi, mai ales, prin proza sa si prin teatrul sau. Au avut, totusi, dreptate G. Calinescu („poate cea mai durabila parte a operei lui Alecsandri este aceea în proza”) si G. Ibraileanu (proza „poate satisface exigentele cetitorilor de azi”). Sigur ca în chestiunile de detaliu, altfel pot sta lucrurile; Mihai Dragan constata ca legendele lui Alecsandri nu sînt imitatii dupa V. Hugo, ele trebuind a fi puse în legatura cu temele si motivele creatiei populare, bine cunoscuta de poet. Exacte sînt, apoi, si observatiile privitoare la „eminescianismul” lui Alecsandri, care face eforturi vizibile „de a se integra noului stadiu al poeziei române reprezentat de Eminescu”, Mihai Dragan analizînd filiatia motivului zbu­ratorului în Legenda rîndunicii si Calin (file de poveste) . Elementul de coeziune al marilor epoci literare din secolul XIX (pasoptismul si Eminescu) este, într-adevar, Vasile Alecsandri. Aceste premise permit analize pertinente ale poeziei eminesciene si ale raportului acesteia cu traditia: o idee fertila, în acest sens, se afla în studiul Drama geniului : „Creatorul (Eminescu – n.n.) distruge un sens existent, acela al poeziei sentimental-retorice ca expresie a « micului eu », si propune un altul, acela al poeziei metafizice, în spatiul imaginar al poeziei moderne, eliberata de efemeritatea sentimentului si a limbajului margi­nit al inimii”: sensul destructurarii produse de eminescianism se gaseste în poezia lui V. Alecsandri, din perioada sa „junimista”.

Fiecare epoca literara si-a creat elementul care o va destructura si care va face trecerea spre formele noi; daca poezia lui Alecsandri are un asemenea rol la hotarul dintre pasoptism si eminescianism, critica lui Ibraileanu capata aceeasi semnificatie pentru trecerea de la paradigma perioadei posteminesciene, ca­racterizata prin „gherism”, la modalitatile critice ale secolului XX: aceasta este concluzia ce se desprinde din studiile privitoare la „gherismul” lui Ibraileanu, prea grabit definit de E. Lovinescu dupa 1920 si, pe drept cuvînt, contestat de Mihai Dragan: „gherismul” si-a creat, în conceptia critica a lui Ibraileanu, elementul care îl va destructu­ra în primii ani ai secolului trecut, cînd, prin „Viata Româneasca”, se produce a doua „desprovincializare” a culturii noastre, publicatia con­dusa de autorul Spiritului critic în cultura româneasca fiind „prima re­vista europeana de la noi”. Sînt si alte precizari foarte importante în studiile si articolele din Clasici si moderni : contestarea criticii asa-zis „biografice” („impulsurile inimii au fost pentru Eminescu aproa­pe totdeauna, în primele faze de elaborare a textului, doar material pentru o poezie viitoare, si nicidecum poezie propriu-zisa”), relationarea celor doua „directii noi” din poezia noastra – Eminescu si Arghezi –, raportul dintre „omul individual” si „omul universal” în poezia eminesciana si în „cartea filosofica” a lui Titu Maiorescu, Consideratii filosofice pe întelesul tuturor , analiza ritualului povestirii în carti ale lui Sadoveanu, mai putin abordate de critica ( Vremuri de bejenie , Cocostîrcul albastru ), pledoaria pentru (re)înfiintarea unei reviste, funda­tii si catedre „Eminescu”. Clasici si moderni este înca un argument al faptului ca spiritul polemic ramîne unul dintre factorii de echilibru esentiali, care conditioneaza însasi coeziunea interna a culturii si literaturii.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/HOLBANfeb6.htm

ÎNTRE PRIVAT ŞI PUBLIC : UN ALT EMINESCU?

Este un pariu riscant sa te încumeti sa propui astazi lecturi inedite asupra operei lui Eminescu. Nu numai rigiditatea oarecum traditionalista i-ar sta împotriva celui care ar încerca, dar demersul lui, chiar daca într-adevar înnoitor, s-ar lovi si de firesti suspiciuni explicabile prin nu putinele trasnai pseudocritice carora opera eminesciana le-a devenit, în ultima vreme, tinta. Dar acest scepticism al receptarii joaca, în unele cazuri, rolul benefic al unui stimulent. O demonstreaza Caius Dobrescu, care, despartindu-se de congenerii sai prea grabiti a-si afirma detasarea de poetul national transformat, în lipsa unor lecturi profesioniste, într-un „caz”, propune o noua cheie de lectura a unei opere care se dovedeste a fi, privita prin lentile potrivite, coerenta, sustinuta de o ferma osatura silogistica. Monografia sa Mihai Eminescu. Imaginarul spatiului privat. Imaginarul spatiului public , aparuta la editura Aula, depaseste considerabil tipicul colectiei Canon, caci e putin probabil ca publicul cu precadere scolar sa aiba rabdarea si experienta necesare pentru a talmaci aceasta noua viziune asupra operei eminesciene.
Prima întrebare la care sper sa raspund, explicit ori implicit, pe parcursul acestei cronici întîrziate, este daca lucrarea universitarului brasovean reprezinta chiar un moment inedit în exegeza atît de arborescenta a autorului Luceafarului sau se rezuma, cu suficienta dibacie, la o înnoire a vocabularului acesteia. Ceea ce, oricum, nu ar fi putin lucru… Autorul intentioneaza sa urmareasca cum se supun poezia, proza si, în cele din urma, publicistica eminesciana defalcarii realitatii în doua domenii cînd contrarii, cînd dependente unul de celalalt. În orice caz, ne asigura el de la bun început, „spatiul public si spatiul privat par sa fie facute pentru a se defini unul pe celalalt”. Mai mult decît atît, criticul se arata încurajat de faptul ca „poezia este vehiculul prin care utopiile sau fantasmele cele mai intime patrund în spatiul public, perturbîndu-l grav sau, dimpotriva, ajutîndu-l sa se articuleze”. Iata o teza care îndeobste este rostita cu apaste precautii, caci prejudecata conform careia literatura ar fi un discurs închis, suficient siesi, ca se multumeste cu o existenta ascetica este înca destul de viguroasa. În fapt, trebuie sa recunoastem ca de cele mai multe ori marile schimbari istorice merg mîna în mîna cu îndraznelile reflexive ori progresul culturii, de care ideologiile nu fac abstractie atunci cînd se nasc. Literatura influenteaza hotarîtor spatiul public si se lasa, la rîndu-i, corupta de acesta. Caius Dobrescu cunoaste foarte bine acest lucru si stie, de asemenea, ca studiul pe care si-l propune îi pretinde ample cunostinte de istorie a mentalitatilor, dar si deschideri hermenutice pe masura. Daruri de care se bucura din plin.
Prima parte a monografiei, cea mai „legata” argumentativ, are ambitia, nu la îndemîna oricui, „de-a demonstra ca, în acea parte a sa în care se contureaza sau se construieste o imagine a spatiului privat, creatia eminesciana se afla mai degraba într-o relatie (e adevarat, foarte complexa) de afinitate cu sensibilitatea care caracteriza, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, clasele educate, atît în societatea europeana, cît si în cea româneasca”. Este cît se poate de bine venit un astfel de demers, întrucît el are caderea de a mai reteza din aplombul encomiastic vid ideatic al celor care pretind ca Eminescu ar fi aparut în cultura noastra din nimic, ca el ar fi inovat totul, de la identitate, la limba literara, filosofie, economie etc. Nu întîmplator epoca în care marele poet si-a scris opera a fost una în care progresul în plan social si, de aici, în plan individual a fost unul aproape fara precedent. Imaginarul propriu romantismului, dar mai ales celui „îmblînzit”, numit de Virgil Nemoianu Biedermeier, reprezinta un pat germinativ optim, în care existau toate conditiile necesare pentru ca un autor cu datele lui Eminescu, dupa ce, aspect esential, a absorbit cultura vremii, sa poata duce la nivel neatins pîna atunci literatura nationala. Ceea ce tine de intimismul operei este indus de spiritul vremii, demonstreaza concludent Caius Dobrescu, descoperind patru moduri esentiale prin care asa-numitul spatiu privat s-ar manifesta în opera adusa sub lupa critica: cel al idilei, cel al „barocului feeric”, cel al „complexului naturalism-estetism” si, în fine, cel al „romanului analitic în versuri”. Comparînd permanent ideile epocii cu cele dibuite în opera eminesciana (sau, mai degraba, viceversa), autorul ajunge la rezultate cît se poate de interesante. Contextualizînd permanent, comparînd, trasînd si diferentele specifice el reuseste sa ofere imaginea credibila a unui sistem poetic perfect congener cu secolul sau, adaugînd un benefic bemol exceselor de protocronista amintire care se foloseau de prestigiul scriitorului pentru a-i pune în seama realizari straine de intentiile si chiar posibilitatile sale.
Punînd, bunaoara, fata în fata primele poeme publicate de Eminescu în „Familia” si cele aparute numai trei ani mai tîrziu în „Convorbiri literare”, exegetul ajunge la concluzia ca acestea dau în vileag „un joc galant cu limitele permisibilitatii moralei «publice» a spatiului privat”; poetul ar fi pastrat, la debut, un respect cuvios pudibonderiei rigide a veacului, pentru care „aperitivele” lirice ale unui Conachi nu fususesera suficiente pentru a-i atîta apetitul. Texte precum Venere si Madona sau Pajul cupidon ilustreaza, însa, acea „armonie Biedermeier”, care s-ar traduce printr-o „complicitate tacita si ludica între decenta, confort si senzualitate”. Nimic mai adevarat, numai ca la aceste juste concluzii se ajunge doar urmarind detectarea în poemele junetii a unor accente care, în aerul timpului, erau lucruri comune. Spiritul analitic al lui Caius Dobrescu profita din plin de aceste avantaje, metoda contextualizarii, a comparatiilor pertinente folosindu-i drept suport permanant. O mica strategie ferma, putintel rigida as putea, totusi, detecta aici: analiza porneste de la niste premise date, pe care nu face altceva decît sa le demonstreze sîrguincios; exista, cu alte cuvinte, o teza anterioara argumentatiei, astfel încît exercitiul hermeneutic se face în mod invers celui obisnuit: concluziile pretind argumente pe masura, nemultumindu-se sa cada firesc în urma acestora. Avem de a face, la urma urmelor, cu o maieutica întoarsa pe dos, extrem de inteligenta, altfel, si care nu ramîne fara cîstig. Odata descoperit, artificiul confera încredere deplina în orientarea cît se poate de sigura a azimutului critic.
Interesant este de urmarit care sînt rezultatele în cazul analizei unor capodopere, pentru ca pe acest teren orice urma de cabotinism ar iesi în evidenta. Comentariul nu începe tocmai promitator, o urma de pedanterie a expresiei fiind de intuit în fraza liminara. Textul este considerat „unul dintre cele mai spectaculoase exemple de întrepatrundere a unui discurs lipsit de orice complezenta fata de slabiciunile naturii umane cu tema asumarii conditiei adulte, a responsabilitatii ca forma de situare a spatiului privat, abstras « oarbelor » determinari obiective, nu în imaginar, ci în constiinta morala”. Numai ca exegetul depaseste firesc aceste peroratii, care nu dau tonul întregului. Îndrazneata este tentativa sa de a subordona elementele de basm ale poemului „unei structuri narative care trebuie asimilata, pentru a fi înteleasa, genului «burghez» al nuvelei realiste si chiar naturaliste ” (s.a.). Nu este, totusi, nitel reductionista aceasta viziune care refuza interpretarea alegorica a textului? Probabil ca da, dar optiunea îi convine autorului, caci îi sustine fericit teza. Iubirea dintre Catalina si pajul omonim ar exprima „un triumf al iubirii naturale, al vitalitatii spontane asupra unor reglementari sociale ale sexualitatii”. Nimic fals în aceasta partitura argumentativa, dar parca i se rapeste poemului ceva din polivalenta specifica. În schimb, Caius Dobrescu are dreptate cînd citeste accente ale unei crize a epocii în cea a Luceafarului: „În criza de identitate a luceafarului, Eminescu exprima, de fapt, tensiunea din imaginarul si sensibilitatea epocii sale (…), între aspiratia de-a pastra «sentimentul certitudinii» în legatura cu existenta unui intelect divin supraordonator si tendinta de-a accepta ca singure certitudini ale conditiei umane determinarile ei «materiale», «organice», «corporale»”. Si totusi, nu-mi pot reprima o întrebare: oare acest aspect sa reprezinte esentialul poemului eminescian? Nu cumva, din pura fidelitate fata de o metoda inedita, ramîn în afara analizei chiar unele date de prim rang ale textului?
Adaug prompt ca remarcile de mai sus reprezinta simple retineri, nu paragrafe ale unui rechizitoriu, pe care nu mi l-am propus si pe care nici nu as avea temeiuri sa-l fac. Consider, dimpotriva, ca exegetul brasovean a gasit una din caile cele mai pertinente de a accede catre intimitatea operei eminesciene, în ciuda modestiei unor concluzii. Dar orice metoda îsi are riscurile sale. Concluziile acestei prime parti a monografiei sînt cît se poate de cumpanite si vin cît se poate de bine într-un context suficient de sensibil al asezarii lui Eminescu printre pionierii fruntasi ai oricarui domeniu cultural autohton. Prea multa vlaga sofistica s-a cheltuit pentru a se sustine teze false conform carora scriitorul ar fi modernist ori, la nevoie, chiar postmodern. Criticul nostru conchide, însa, ferm: „Pentru a fi corect înteleasa, si originalitatea lui Eminescu trebuie raportata la sfera unei poezii pe care o putem denumi (…) post-romantica . O poezie, adica, al carei profil inconfundabil este conferit de «chimia» care se naste între canoanele expresive si imaginare ale romantismului si o sfera a explorarii reflexive, a introspectiei, a redescoperirii corpului si simturilor care nu se mai suprapune decît aproximativ peste conturul intelectual al romantismului propriu-zis”. Astfel privite lucrurile, erotica eminesciana apare firesc ca una conventionala (nimic peiorativ în asta), iar poetul drept unul al „intimitatii domestice”, care a avut un impact decisiv asupra moravurilor vremii, modelînd asa-numitul spatiu privat. Cu alte cuvinte, „versurile sale au exercitat o functie de civilizare, de îmblînzire a moravurilor, a pasiunilor”.
Cel de al doilea palier al monografiei este, prin forta temei sale, mai putin subtil decît primul, caci a pune în rezonanta idei, atitudini direct exprimate de autor în opera sa cu un context istoric, social suficient de bine cunoscut nu mai poate da rezultatele inedite ca în cazul cartarii intimitatii cu instrumentele mentalitatilor epocii. Dar studiul criticului ramîne si în aceasta parte riguros, exact, recurgînd adesea la document, demitizînd anumite evenimente atunci cînd logica discursiva o cere, niciodata însa în strict interes argumentativ. Caius Dobrescu are suficiente date pentru a explica anumite atitudini radicale ale gazetarului Eminescu, iar unul dintre cîstigurile monografiei sale acesta este. Prea putini s-au încumetat a se avînta pe un teren care cere cam multe abilitati si un harnasament bibliografic nu de nasul oricui. Fara buna orientare în background -ul istoric gazetaria lui Eminescu nu poate fi nici macar rezumata, daramite justificata, comentata pertinent. Dincolo de extremismul unor articole se ascundea, de fapt, perpetua încercare a scriitorului de a regîndi cultura si civilizatia autohtone „în functie de canoanele clasice si medievale occidentale”. La asa pretentii, asa exigenta.
Mai mult decît atît, Eminescu nu a influentat spatiul public doar prin intermediul gazetariei, domeniu destinat acestei misiuni, ci si prin opera sa literara. Si în acest domeniu poetul este, considera exegetul sau, în polemica declarata cu Ion Negoitescu, un deschizator de drumuri; el nu se supune unor cutume ale epocii, nu manipuleaza un set de „idei primite de-a gata”, ferindu-si anumite productii de ochii rusinati ai publicului. Poezia sa destinata auditoriului larg nu expune, pasiv, puncte de vedere împamîntenite, la modul neproblematic, ci „exprima, cu sau fara intentie, nu doar certitudinile, ci, într-o foarte mare masura, incertitudinile , contradictiile morale nerezolvate (si, poate, nerezolvabile) si ambiguitatile unui psihism colectiv”. Polemica este binevenita si-i da apa la moara exegetului, chiar daca, repet, un iz de prozelitism planeaza asupra competentelor sale demonstratii.
Spirit revolutionar, în sensul nepatat al cuvîntului, Eminescu nu se multumeste cu un anumit „autism” al poemelor sale, ci le confera o încarcatura maieutica într-un fel; exista o certa legatura, sustine criticul, între actul scrisului si problema, nelinistoare pentru poet, a moravurilor societatii. În Scrisoarea II , care ar sustine „aproape explicit ca functia poeziei este publica”, se formuleaza una din dilemele creatorului: de vreme ce prin arta sa nu poate mîntui societatea, ce rost are s-o mai practice? Poezia este, astfel, înteleasa „ca inutila atunci cînd nu îsi îndeplineste functia morala”. Numai ca, principial, poetul se declara gata sa renunte la uneltele sale cît timp sansele unei influentari decisive a realitatii nu se întrevad. De aici Caius Dobrescu ar fi putut sa gloseze pe marginea unei vizibile contradictii cu unele teorii maioresciene, dar acest lucru ar fi însemnat sa calce pe urmele lui Negoitescu, fata de care se situeaza, declarat, în polemica.
Este vorba, oricum, de o polemica rodnica, apta sa împinga exegeza eminesciana cu un pas mai departe, în pofida unor usoare derapari, necesare, poate, pentru reusita întregului. Dar nu exista, oare, bine pitit îndaratul mastii sobre a oricarui critic, si un fantezist jucaus, care mai mereu trebuie sa-si înabuse pornirile pentru a nu strica prestigiul celui dintîi? Întrebare mai curînd retorica, menita sa justifice micile scapari ale unui studiu care, cu siguranta, marcheaza o data în exegeza eminesciana.

http://convorbiri-literare.dntis.ro/BCRETUian6.htm

Eminescu, moarte şi sacrificiu
"El s-ar spaimanta vazand cum a fost sa se realizeze pe pamantul nostru libertate si lumina", scria Mihai Eminescu despre Balcescu in "Timpul", pe 24 noiembrie 1877. Dar el? El ce ar fi trebuit sa faca vazand "parlamente de papusi neroade", fiind si el "sarac si parasit"? Incercand sa raspunda la aceasta intrebare tot mai multi cercetatori vorbesc de sacrificiul lui Eminescu, nu de moartea lui. Dar cine l-a sacrificat? Invidiosii? Cei care nu mai puteau accepta ca publicistul Eminescu sa formeze cu geniul sau opinia publica din Romגnia? Theodor Codreanu spune: Eminescu a fost sacrificat anume de acestea. Nicolae Georgescu spune: Noi ni l-am sacrificat pe Eminescu. ־n lumina noilor date se poate da si alta ipoteza: Eminescu s-a sacrificat pe sine insusi.
Acum, la trecerea atitor ani devine tot mai evident ca pasiunea pentru poezie s-a consumat in cazul Eminescu pe la 27 de ani. Incet-incet se afirma Eminescu publicistul ?i la 33 de ani (1883) el era cu siguranta unul din cei mai mari publicisti ai lumii (sic!). Tocmai atunci tirajul gazetelor crestea rapid, iar publicistii deveneau in intreaga lume nu numai oamenii care informau, ci si acei care formau opinia publica si influentau nemijlocit rezultatul alegerilor multipartide, adica, in fond, imparteau fotoliile din varfurile piramidelorpolitice, sociale, economice. La 1883 creste vertiginos si in Romania atat tirajul ziarelor, cat si influenta lor asupa electoratului. Nu e locul aici sa aratam ce, cit, cum si cu ce scop a scris Eminescu in presa vremii. Dar, cu siguranta, de la un timp el incepuse sa incurce in modul cel mai serios celor care trageau pe atunci sforile politicii nu numai la Bucuresti, dar si in citeva capitale importante ale Europei, cum ar fi Sanct-Petersburgul, Viena, Berlinul, Parisul. Interesul geo-politic sau geo-economic al acelor capitale, promovat si de politicieni, si de serviciile secrete, si de oamenii de afaceri erau atacate cu subtilitate, cu batae lunga in sufletul omenesc, si de catre romanul Mihai Eminescu ("Mizeria vietii noastre publice" este chiar mai actuala azi ca la data scrierii). Personalitatea lui urieseasca nu putea fi influentata, scrisul lui de geniu nu putea fi redactat sau cenzurat. Eminescu nu putea scrie, ca multi alti contemporani, la comanda. Fraza lui nu continea numai informatie la zi sau atac la partid si persoana, ci mai era construita in mod adanc, filosofico-poetic ("vezi macar in "Icoane vechi si icoane noua" formidabilul inceput la partea a III-a ? "Precum viata consista din miscare, asa si adevarul social, oglinda realitatii, este de-a pururea in miscare. Ceea ce azi e adevarat, maine e indoelnic, si pe roata acestei lumi nu suie si coboara numai sortile omenesti, ci si ideile") . Ea rezona cu zona subtila a sufletului si provoca schimbari in structura mentalului colectiv pe care nu le putea provoca nici un politician al vremii. Si nici un alt ziarist sau scriitor roman de atunci. Fiind in unda cu problemele de moment ale oamenilor scrisul publicistic al lui Eminescu modela tocmai de aceea starile cele mai profunde ale oamenilor. Si ramane, dupa opinia noastra, cel mai important manual al ziaristului roman.
Nu era numaidecit sa-si semneze articolele. Era deajuns sa apara articolul pe prima pagina a "Timpului", sa fie citit si rezultatul actiunii lui era puternic de la sine: toata cititorimea vorbea de ideile propuse de Eminescu fara a sti de Eminescu. Iar prin vorbit ele se raspandeau pana la cei necarturari sau necititori de gazete (asa s-a propagat, de la sine si anonim, "Miorita"). Cum se simteau in acele conditii proprietarii "Timpului"? Nu e greu de apreciat. Era normal, deci, sa-l umileasca cu saracia, sa nu-i dea premiile pe care le merita si loc la Academie. Si, in fine, sa-l scoata de la gazeta si sa-i propuna sa se ocupe numai de poezie (cum a si facut Titu Maiorescu). Era, insa, prea tarziu pentru cel care intelesese ca Romגnia de la finele secolului XIX nu poate fi schimbata prin poezie, ci prin schimbarea mentalitatii oamenilor, prin formarea in mintea si sufletul lor a unui cimp decizional bazat si pe problemele curente ale societatii romגnesti, in special pe cele politice si economie, dar si pe traditia culturala, si pe referinta istorica, ambele de mare vechime pentru Romגnia (Eminescu, cum se stie, a pus Dacia, inclusiv Dacia spirituala, in rindul marilor puteri ale lumii), dar si pe cea moral-ortodoxa (vezi "Insula lui Euthanasios"). Cu siguranta un asemenea formator de opinie incurca nu numai partidelor cu care erau conservatorii in competitie, ci si, poate mai mult chiar, virfurilor politice ale conservatorilor.
Din alta parte vrem sa amintim aici o delicata chestiune filosofica, cea a nemuririi sufletului. Se stie ca Zalmoxis a indicat o cale paradoxala pentru a deveni nemuritor: cel care vroia sa ajunga pe cimpurile nemuririi trebuia sa fie ales dintre cei mai buni, odata la cinci ani, si sacrificat prin tragere la sorti. Sacrificul, insa, era binevol, cel care era sacrificat practic se autosacrifica pe sine, el trebuia sa nu se teama de moarte. Cel care nu murea dupa aruncarea in suliti era considerat un las si se alegea alt pretendent la nemurire pentru a fi sacrificat, trimis adica la Zalmoxis. Deci o orecare moarte, mai ales cea naturala, nu-i dadea drept la nemurire pretendentului la nemurire. Astea au fost cunoascute la timpul lui si de Socrate, puternic influentat de unul din medicii lui Zalmoxis.
Socrate s-a sacrificat pe sine la 399 BC pentru a realiza ultima cunoastere a acestei lumi ? moartea. El a plecat la Zeul ce l-a indrumat si pentru credinta in care, probabil, a fost initiat la Potidea de catre unul din medicii lui Zalmoxis (a meditat nemiscat intr-o noapte geroasa, apoi s-a inchinat Soarelui care rasarea, a mers descult pe gheata, a aratat un curaj deosebit in lupte, deci, nu i-a fost frica de moarte si, in fine, a refuzat aprecierea militara pentru acest curaj, ordinul pe care il merita a rugat sa i se dea altui luptator).
Ne-am ocupat la timpul cuvenit (vezi Socrate, or 432 BC) de aceste probleme. Aici am vrut numai sa amintim deosebirea esentiala dintre moartea naturala, intimplatoare sau violenta, si sacrificiul binevol. Doar acesta din urma asigura nemurirea la cei vechi. Toti ceilalti care mor au si ei parte de alte vieti dupa moarte (sustin vechile religii), dar de vieti in cicluri, in zonele unde nasterea si moartea se succed: e vorba, de pilda, de metempsihoza egipteano-indiana prin care sufletul miritorului ajunge in gaze, plante, animale, pesti, sau, in cel mai bun caz, in alti oameni (vezi la Eminescu - "Avatarii faraonului Tla"). Din alta parte, ortodoxia nu accepta sacrificiul binevol sub nici o forma. De unde reeasa ca fapta lui Socrate nu poate fi urmata de un crestin ortodox, asa cum era si Mihai Eminescu. Sacrificiul lui putea lua doar forma acceptarii bolii ca drum sigur spre moarte ("Oda in metru antic" arata remarcabil calea suferintei). Se pare ca tocmai acest drum a fost ales de Eminescu. Lipsit si de posibilitatea de a fi asa cum era el, marginalizat si banalizat de catre societatea de la vremea lui, el s-a exilat intr-o fiintare prin suferinta si boala prin care a si murit binevol, adica s-a sacrificat pe sine insusi. El a ars de viu, chinuit ca Nessus, a baut pina la fund cupa mortii neinduratoare si s-a redat astfel pe sine - sie-si. Si, cum arata trecerea timpului, s-a sacrificat mai ales pentru binele Romגniei si al poporului roman. Cei care au vrut sa-l treaca pe Eminescu in umbra vietii publice din Romגnia si sa-l recalifice intr-un poet boem sau de salon, cei care poate au si provocat boala lui Eminescu, au gresit din start: Eminescu devine, prin disparitia violenta din 1889 (probabil hotarita in 1883) nu doar "axa literaturii romגne", ci principala axa a spiritualitatii romגnesti, adica axa in jurul careia se construieste devenirea poporului romגn. Nu e de mirare ca si astazi destui incearca sa minimalizeze importanta lui Eminescu atat in planul spiritualitatii romגnesti. Ce le incurca un "autor mancat de molii"? Le incurca in primul rand faptul repunerii in modernitate a referintilor spirituale, istorice si morale ale poporului roman. Eminescu a armonizat genial acele referinte cu tot ce suie si coboara pe roata lumii, cu revolutiile tehnologice, religioase si geo-politice. Le incurca fiindca Eminescu devine foarte actual mai ales acum, la intrarea reala a Romגniei si pe pietele economice, si pe cele culturale, si pe cele politice ale acestei lumi. Le incurca fiindca "Arta guvernarii" este scrisa si chiar daca nu e pusa in manualul scolar participa nemijlocit la crearea zilei de maine a poporului roman.
A existat un complot impotriva lui Eminescu? O cercetare fundamentala, realizata pe un esantion de date cat mai precis, luate zi de zi si, uneori ora de ora, ar putea da un raspuns bun la aceasta intrebare. Dar tot aceasta cercetare ar putea sa ne raspunda si la intrebarea intrebarilor: daca Eminescu a fost ucis sau sacrificat, daca Eminescua murit natural sau s-a sacrificat pe sine insusi.


http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/cultura/Eminescu%20-moarte%20si%20sacrificiu%20de%20AV.htm

SONETELE LUI M. EMINESCU


Prima editie dedicata sonetelor eminesciene, formînd un corpus unitar, însa partial si în transpunere franceza, este datorata preotului catolic Louis Barral, Sonnets , Bucuresti. Imprimeria „Socec”, 1933, 15 p. cu ilustratii, cuprinzînd doar noua dintre cele peste treizeci cîte se cunosc astazi: Déjr combien de jours / Sînt ani la mijloc, C'est l'automne dehors / Afara-i toamna, Lcve-toi dans mon ciel / Rasai asupra mea, Venise / Venetia, Qu'importe / Oricîte stele, Les ans s'en sont allés. ../ Trecut-au anii, Sur mon secret amgur / Iubind în taina, Dcs que se tait la voix / Cînd însusi glasul, Sur un album / Pe un album, Je suis sur ton balcon / Stau în ceardacul tau. Ecourile au fost favorabile: Victor Cordos a constatat transpunerea fluida, traducatorul fiind un bun cunoscator al poetului („Patria”, Cluj, XVI, 11, 14 ianuarie 1934, p. 1-2); M.Gh. Constantinescu a apreciat faptul ca au fost pastrate spiritul si frumusetea versului originar („Universul”, Bucuresti, LI, 55, 26 februarie 1934, p. 4); Mia Frollo a considerat chiar admirabila transpunerea („Vremea”, Bucuresti, VI, 333, 15 aprilie 1934, p. 4).

Vadit încurajat, pater Louis Barral (venit în România în cadrul „misiunii culturale franceze” de dupa 1920, stabilit ca profesor la Seminarul din Beius, semnînd si cu pseudonimul L. Codreanu) a editat în acelasi an, în Franta, o antologie din versurile poetului preferat: Pocmes choisis . Traduction par L. Barral, Paris, Libraire Lecoffre, J. Gabalda et Cie, Editeurs, 1934, 130 p.+1 f. portr. De data aceasta, parerile au fost împartite. Au fost recenzenti care i-au laudat stradania (Sandu Tzigara-Samurcas, George Strat, D. Faur, Ioan Vultur), în pofida unor scaderi, altii (N. Iorga, Serban Cioculescu, Victor Cordos, N. Mihalcea) au considerat intentia salutara, act cultural, încercare mai mult sau mai putin reusita, chiar slaba, cu denaturari ale originalului. Ulterior, inimosul traducator si-a abandonat preocuparile de intermediar cultural româno-francez, dar i-a ramas initiativa.

De abia dupa aproape sase decenii, a aparut în limba româna întîia antologie de sonete ale poetului national, datorata lui Petru Cretia: Sonete . Editie critica îngrijita de… Cu 32 de reproduceri dupa manuscrise. Editura Porto-Franco Galati, Muzeul Literaturii Române Bucuresti, 1991, 95 p., cuprinzînd treizecisiunu de sonete: Iambul , Azi oceanu-ntarîtat, Adînca mare, De ce ma-ndrept s-acum, Gîndind la tine, Pe gînduri ziua, Coborîrea apelor, Maria Tudor, Nenorocit noroc de-a fi iubit, Vorbeste-ncet, Satul de lucru, Iubind în taina, Parea c-asteapta, Usoare sînt vietile multora, Oricare cap îngust, Oricîte stele, Afara-i toamna, Sînt ani la mijloc, Cînd însusi glasul, Trecut-au ani, Rasai asupra mea, Stau în cerdacul tau, Sonet satiric, Ai nostri tineri, Democratia, Moruzi Bey fiind în bune toane, Ma-ntreb de sine-mi unde este slava, Le baron de Trois Étoiles, Petri-Notae, Sauve qui peut , împartite în doua cicluri (lirice, satirice) si în deschidere sonetul Iambul , criteriu abandonat la a doua editie din 1997, înlocuit cu cel cronologic, mentionat în subsolul prefetei de la editia initiala (p. 5-6).

Un alt volum cu sonete, dar mai complex în alcatuirea lui, fiind bilingv român-francez, continînd si alte poezii care nu sînt de forma fixa, este datorat lui Emanoil Marcu: Elegii si sonete / Élégies et sonnets. Traducere în limba fran­ceza de…/ Traduit du roumain par… /Editura „Junimea”/ Éditions „Junimea”, Iasi, 1994, 85 p. Sonetele sînt în numar de douazecisitrei. Alcatuitorul si traducatorul editiei nu precizeaza din ce sursa a preluat textul românesc, în schimb multumes­te unui numar de patru prieteni francezi care l-au sprijinit „la aceasta încercare de dialog între doua limbi, culturi si sensibilitati poetice”. Dintre sonetele aflate în editia lui Petre Cretia, al carei sumar l-am reprodus, Emanoil Marcu a eludat sonetele: Vorbeste-ncet, Democratia, Satul de lucru, Moruzi Bey fiind în toane bune, Ma-ntreb în sine-mi unde este slava, Le baron de Trois Étoiles, Petri-Notae si Nenorocit noroc de-a fi iubit .

Cel de-al treilea volum de sonete aparut în aceeasi perioada se datoreste lui Ion V. Boieriu. Sonete . Editie îngrijita, studiu introductiv si note de… Editura Dacia. Cluj-Napoca, 1995, 124 p., aparut la trei ani de la decesul alcatuitorului. Organizarea interioara a volumului este dupa alt tipic: I. antume; II. postume; III. addenda-antume, addenda-postume pentru variante. Editia structureaza prin coro­borare editiile datorate lui Perpessicius si D. Murarasu reproducînd mecanic, fara nici o raportare facuta personal la textele olografe ale poetului.

Cît priveste editia a doua, în doua volume/ plachete, a lui Petru Cretia, acesteia îi lipseste prefata, iar în ceea ce ar fi continutul ei, este respectat întocmai cel din editia initiala, cu singura deosebire ca i-a fost aplicat criteriul cronologic în ordonarea/ dispunerea sonetelor în pagini.

Nu ne-am propus în excursul nostru vreo comparatie între editii, ci acestea în parte fiecare fata de textul olograf eminescian sau fata de textul tiparit antum al carui original este pierdut.

Nici unul dintre acesti editori/ alcatuitori/ îngrijitori/ traducatori nu s-a preocupat de a respecta identitatea/ autenticitatea/ textul originar al Poetului. S-au bazat pe antecesori, de unde constatarea alarmanta a prezentei de inadvertente/ transcrieri defectuoase/ interpretari diferite de lectura/ omisiuni!

În glosele ce le-am alcatuit fiecarui sonet în parte, vom urmari corijarea acestora în raport de unicul martor indubitabil: textul olograf al Poetului.

Acelasi lucru l-a dorit Constantin Noica atunci cînd a solicitat foto-copierea manuscriselor eminesciene. Caci, de cele mai multe ori, din diferite motivatii explicite sau nu, editori diferiti au crosetat/ amendat fara nici un scrupul textul eminescian eludîndu-i autenticitatea, chiar de la cine nici nu te astepti: „Scoala Petru Cretia face din poezia lui Eminescu un fel de text de consum, al ei propriu, iar din autor un cobai sub lupa. Si acest lucru – sub acoperirea aplauzelor de obste” (N. Georgescu, Eminescu si editorii sai . Volumul II, Editura Floare albastra, Bucuresti, 2000, p. 234).

De un real folos, în orientarea noastra în hatisul/ paienjenisul de informatii bibliografice eminesciene, în afara cautarilor proprii, ne-au fost lucrarile de tinuta academica: Biblioteca Academiei Române, Bibliografia Mihai Eminescu (1866-1970), Volumul I, Opera , Editura Academiei Române, Bucuresti, 1975; Institutul de istorie si teorie literara „G. Calinescu”, Bibliografia relatiilor literaturii române cu literaturile straine în periodice (1859-1918) , Volumele I-III, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1980, 1982, 1985; ( 1919-1944 ), Volumul I, Editura Saeculum I.O., Bucuresti, 1997; Biblioteca Academiei Române, M. Eminescu, Opere , XVIII, Bibliografie, Viata-Opera, Referinte , Partea I (1866-1938), Editura Academiei Române, Bucuresti, 1999, 1236 p.

Ordinea prezentarii sonetelor în acest periplu este cea alfabetica, dupa titlu.

II

ADÎNCA MARE

A aparut, întîia oara, editata de Nerva Hodos (1902, p. 59).

În manuscris, se afla în doua variante: A (Caietul 2285, f. 136 v.) si B (2287, f. 59), datînd din vremea studentiei berlineze si vieneze, 1873 (Perpessicius). În varianta ultima, face parte din grupul de sonete: I. Cum oceanu' ; II. Adînca mare ; III. De asupra marii (Venetia); IV. Maria Tudor .

Adînca mare sub a lunei fata B

Sublima-i marea sub a lunei fata A

Înseninata de-a ei blonda raza B

Cînd seninata de o blonda raza A

O lume'ntreaga'n fundal viseaza AB

Si stele poarta pe oglinda-i creata AB

5. Dar mani – ea falnica, cumplit turbeaza B

Dar tot astfel cînd falnica turbeaza A

Si misca lumea ei negru mareata AB

Pe ale ei mii si mii de nalte brate , B

Si vijelia mîndra calareata A

Ducînd peire – teri înmormînteaza B

A

Pe ale valuri lumea devasteaza. A

Azi un diluviu, mîne – o murmuire B

Azi un diluviu mîne o cadenta A

10. O armonie, care capat n'are . AB

Astfel e a ei întunecata fire . B

Astfel e ea n'a ei omnipotenta A

Astfel e sufletu-i antica mare AB

Ce-i pasa – ce simtiri o sa ni'nspire – B

Nu vrea sa fie prinsa'ntr'o scatenta A

Indiferenta, solitara – mare ! B

Nu e frumoasa, nu-i placuta – mare! A

A fost reluat în editiile: Ilarie Chendi (1905, p. 194); A.C. Cuza (1914, p. 124); Al. Coriolan si Al. Iacobescu (1940, p. 152); N. Serban (1947, p. 240); Perpessicius (IV, 1952, p. 181); Perpessicius (V, 1958, p. 157); Perpessicius (1958, p. 342); Tudor Arghezi, Zoe Dumitrescu-Busulenga (1960, p. 243); Ion Rotaru (1961, p. 201); EpL (1961, p. 292); Perpessicius (II, 1964-65, p. 191, 626); EpL (1965, p. 261); EpL (1966, p. 175); D. Murarasu (1969, p. 213); D. Murarasu (I, 1972, p. 247); Ion V. Boeriu (1995, p. 55, 81); Petru Cretia (1991, p. 10, 36-37; I, 1997, p. 8; II, p. 7-.

Opere I, Poezii . Editie îngrijita de D. Vatamaniuc. Prefata de Eugen Simion. Univers enciclopedic, Bucuresti, 1999, p. 466, 913.

Toti editorii, fara exceptie, au preluat tale quale lectiunea initiala ca fiind identica cu cea manuscrisa, de unde scaparile/ inadvertentele fata de original: O lume-ntreaga-n fundul ei viseaza (v. 3) si Astfelea sufletu-n antica mare (v.12); de asemenea, le apartin ortografia si punctuatia, care nu-i a poetului.

În afara celor doua variante reproduse de noi etajat, mai exista înca una, care a fost încorporata de poet în poemul dramatic Decebal , aflata în Caietul ms. 2254 , f. 154 rv., si reprodusa ca atare în editiile: Opere, IV, Teatru . Editie critica note si variante de Aurelia Rusu. Studiu introductiv de George Munteanu. Editura Minerva, Bucuresti, 1978, p. 140, v. 154-168 si Opere. VIII. , Teatru . Editura Academiei Române, Bucuresti, 1988, p. 38-39, v. 156-165, fiind una dintre replicile regelui dac Dec./ebal/ :

Tu ai gasit-o... vorba ce ne-nseamna

155. Furtuna da! Oceanul! Vijelia...

Astazi o lume-n fundul ei viseaza

Si stele poarta pe oglinda-i creata,

Dar mîni ea falnica cumplit turbeaza

Si misca lumea ei negru mareata

160. Pe-ale ei mii si mii de nalte brate

Ducînd pieirea tari îmormînteaza...

Azi duc diluviu... mîne: murmuire

0 armonie care capat n-are

Astfel e-a ei întunecata fire

165. Astfel e sufletu-n antica mare

Ce-i pasa ce simtiri o sa va-nspire

Indiferenta... solitara... mare!

Astfel sînt dacii – lupta... s-apoi piere!

(Apud Opere, IV, T eatru , 1978, p. 140)

Si în acest text, se regasesc cele doua inadvertente semnalate de noi (v. 3/156 si v. 12/165).

Le consemnam, aici, spre stiinta, întrucît perpetuarea lor nu este numai echivoca/ falsa, ci si contrara realitatii lingvistice: intentiei/ vointei Poetului.

Lectura initiala a textului a fost preluata ca atare si în toate traducerile, ca fiind fireasca/ veridica, asa cum a procedat E. Marcu.

Reproducem alaturat varianta manuscrisa a sonetului Adînca mare dupa textul olograf al Poetului ( Ms. 2287 , f. 59), asa cum am facut si la editarea poemu­lui dramatic Decebal (Editura „Sfera”, Bîrlad, 2000, p. 58).

Post Scriptum . Prof. univ. Dr. Adrian Voica, eminescolog consacrat prin volume­le Etape în afirmarea sonetului romanesc (Editura Universitatii „Al.I. Cuza”, Iasi, 1995), Versificatie eminesciana (Editura Junimea, Iasi, 1997), Poezii cu forma fixa : aplicatii eminesciene (Universitas XXI, Iasi, 2001), a avut bunavointa/ placerea sa recenzeze editia poemului dramatic Decebal alcatuita de mine dupa un program propriu – numit de englezi jig-saw-puzzle – o imagine inteligibila dintr-un areal necoagulat de Poet (doua texte integrale si 24 texte aferente/ replici razlete, puse de editori într-o addenda , dintre textele bruionare postume), o versiune posibila/ existentiala, o propunere de eventuala lectura si nimic altceva, fara a altera într-un fel textele în cauza. În afara de alte imputatii, ironii ploiestite/ neacademice, mi-a reprosat ca am colaborat cu Poetul introducînd în poemul respectiv si textul acestui sonet! Exigente exegetice exagerate...

III

Afara-i toamna

A aparut, întîia oara, în revista „Convorbiri literare”, Iasi, XIII, 7, 1 octombrie 1879, p. 280-281 (varianta A sub titlul comun Sonete , împreuna cu Sînt ani la mijloc si Cînd însusi glasul , precum si cu alte patru poezii: Freamat de codru, Revedere, Foaia vesteda (dupa N. Lenau) si Despartire . Manuscrisul dat la tipar a disparut. S-au pastrat, în schimb, doua variante manuscrise anterioare: B (Ms. 2288, f. 14-15, cca.1875-77) si C (Ms. 2260, f. 238 r., cca.1879).

Afara-i toamna, frunza' mprastiata , A

Gîndirea mea în vremi trecute'noata, B

Afara-i iarna,

vi/s/col, frunza'noata C

Iar vîntul svîrle'n geamuri grele picuri ; A

Deschid volume mari si vechi tipicuri, B

Iar vîntul sbate'n

geamuri vechi tipicuri C

Ci tu citesti scrisori din roase plicuri A

Citesc scrisori pastrate'n roase plicuri B

Iar tu citesti scrisori din

roase plicuri C

Si într'un cias gîndesti la viata toata . A

Si-mi amintesc pe rînd viata toata B

Si într'un ceas gîndesti la viata toata C

5. Pierzîndu-ti timpul tau cu dulci nimicuri , A

Astfel ma'ncurc de voie'n dulci nimicuri B

pierzîndu-ti timpul tau

cu dulci nimicuri C

N'ai vrea ca nime'n usa ta sa bata ; A

De musti ma apar, cari sboara roata... B



Nu vrei ca nime'n usa ta sa bata C

Dar si mai bine-i, cînd afara-i sloata , A

Dar si mai dulce-i, cînd afara-i sloata BC

Sa stai visînd la foc, de somn sa picuri . A

Sa stai la foc în jilt, de somn sa picuri. B

Sa stai fumînd la foc, de somn sa picuri. C

Si eu astfel ma uit din jet pe gînduri, AC

Si eu astfel ma uit în foc pe gînduri, B

10. Visez la basmul vechiu al zinei Dochii , ABC

În juru-mi ceata creste rînduri-rînduri ; AC

O ceata mintea-mi prinde rînduri-rînduri; B

De-odat'aud fosnirea unei rochii , AC

La spate'aud fosnirea unei rochii, B

Un moale pas, abia atins de scînduri ... AC

Un pas usor abia calcînd pe scînduri... B

Iar mîni subtiri si reci mi-acopar ochii . AB

Iar doua mîni subtiri mi-acopar ochii, C

http://convorbiri-literare.dntis.ro/COLOSENCOian6.htm

Cui îi e frică de Eminescu?

"Nespus de greu este pentru un român să vorbească despre Eminescu. Fiindcă incomparabil mai lesnicios îi vine omului a grăi despre alţii decît despre sine, a descrie cît a se descrie". Această subtilă observaţie a lui N.Steinhardt mi-a amintit că Nichita Stănescu, invitat odată de către un reporter grăbit, să gloseze la Televiziune despre Eminescu, a răspuns puţin iritat că, de la o vreme, s-a hotărît să nu mai vorbească despre creatorul Odei, în metru antic spontan, "liber", ci numai după o produs meditaţie. În treacăt fie zis, şi o spun ca unul care l-a intervievat nu o dată, Nichita Stănescu era, chiar şi spontan, extrem de original, de inspirat atunci cînd se referea la Eminescu şi, în general, la clasici. Dar răspunsul său la provocarea intempestivă a reporterului T.V. mi s-a părut simptomatic. El trădează o superioară sfială a unui mare poet român contemporan care ajunsese la convingerea că pentru a îndrăzni să vorbeşti despre Eminescu, despre opera sa, pentru a-i invoca şi a-i evoca neasemuita figură, trebuie să o faci cu temeinicie. Eminescu însuşi manifesta o superioară sfială faţă de treburile spiritului şi, aşa cum observa odată Constantin Noica într-o conferinţă rostită chiar la Iaşi, deşi ştia atît de multe, deşi se documenta riguros (vezi publicistica!), deşi învăţa mereu, Eminescu se ruşina că nu ştie tot.

Reacţia lui Nichita Stănescu mi s-a părut însă relevantă (şi) în ceea ce priveşte posteritatea lui Eminescu. Titu Maiorescu, N.Iorga şi G.Călinescu sînt cei care şi-au dat seama de adevăratele proporţii ale acestei posterităţi, de unicitatea ei, iar Pompiliu Constantinescu este primul care a formulat o definiţie cuprinzătoare şi cea mai memorabilă, poate, pînă în prezent: "Eminescu este astăzi o instituţie naţională: viaţa şi opera lui alcătuiesc un monument neclintit al culturii române; nici intemperiile vremii, nici adversităţile crunte ale istoriei, nici momentele de decădere şi înălţare ale oamenilor, nimic nu-l poate atinge în eternitatea lui spirituală; căci Eminescu nu mai este un simplu nume, oricît de mare ar fi el, din repertoriul divers al literelor naţionale; el este însăşi mărturia supremă a existenţei noastre ideale, este una din marile justificări ale existenţei de român între atîtea entităţi etnice şi spirituale care-şi dispută un loc sub soare".

Sintagmele cele mai definitorii din textul lui Pompiliu Constantinescu sînt: instituţie naţională şi monument neclintit. Mi-am amintit de ceea ce scria criticul Pompiliu Constantinescu şi de replica lui Nichita Stănescu, văzînd la TVR Cultural o emisiune a istoricului Neagu Djuvara. Venerabilul nonagenar îşi exprima opinia că – atenţie! – publicistica lui Eminescu, operă jurnalistică, dar şi literară, neegalată pînă astăzi la noi şi, pe cît omeneşte se poate prevedea, nici de acum înainte, nu ar fi trebuit să fie editată. Pentru că ea ar fi "reacţionară" şi neeuropeană. Unde şi cînd am mai auzit noi că Eminescu era taxat "reacţionar", iar opera sa ziaristică, dar şi o mare parte din cea poetică, erau ţinute sub obroc? Îi spunem noi lui Neagu Djuvara: în acel deceniu "obsedant", stalinist cînd valorile culturii naţionale erau trecute la secret sau băgate după gratii. Noi ştim că atunci dl. Djuvara nu se afla pe aici, ci pe undeva prin Africa, unde şi-a petrecut, ca funcţionar, vreo 23 de ani. Ceea ce nu-l scuză. Mai degrabă îl acuză. Bătrînul istoric liberal are tot dreptul să nu-i placă ziaristica lui Eminescu. Dar a spune că ea nu trebuia editată e o enormitate care readuce în memoria românilor fapte terifiante. Or, asta, stimate domnule Neagu Djuvara, nu e frumos!

http://www.evenimentul.ro/articol/cui-ii-e-frica-de-eminescu.html

PROFETII EMINESCIENE

Cel care a parcurs cu aplicatie si staruinta opera eminesciana, este tentat sa afirme ca autorul Lucefarului a spus cam totul despre toate, מn sensul ca a avut nu numai o extraordinara luciditate privind adevarurile si problematicele vietii, ale omului, ale existentei מn general, dar totodata a formulat si uimitoare intuitii anticipative. Ne vom opri foarte succint asupra trei registre privind astfel de deschideri vizionare.
1. O prima deschidere anticipativa este de ordin etic, si anume, priveste despiritualizarea epocii ce urma sa vie. Prin anii 1880, filozoful Charles Renouvier, publica o carte intitulata Lipsa de religie a viitorului (L’irreligion de l’avenir), iar מn 1885, מn Asa vorbit-a Zarathustra (Also sprach Zarathustra) Nietzsche, anunta “moartea” lui Dumnezeu – Gott ist tot - si adauga: "Dumnezeu a murit מn constiinta oamenilor din Europa. Trebuie sa ne asteptam la o lunga suita de demolari, distrugeri, ruine si bulversari”.
Cu peste un deceniu mai מnainte מnsa, Eminescu scria מn Memento mori: “E apus de zeitate s-asfintire de idei.” Prin urmare, afirma poetul, מn virtutea eternei ciclicitati “de la marire la cadere”, credinta מn divinitate urma sa porneasca spre un declin accelerat. “Nimeni soarele n’opreste sa apue’n murgul serei,/ Nimeni Dumnezeu s’apuie de pe cerul cugetarii.” Consecutiv pierderii sentimentului religios, urmeaza cataclismele ce ruineaza evul, secventa de istorie: “Se-nmultesc semnele vremii, iara cerul de’nserare/ Rosu-i de razboaie crunte, de-arderi mari, de disperare/ Si idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic;/ Soarele divin ce-apune varsa ultimile-i raze/ Pe-a istoriei cגmpie… Timpul mort si’ntinde membrii si devine vecinicie”. Pentru ca, afirma poetul, din ev מn ev, are loc “asfintirea cerului מncarcat de mituri, si cete mari de מngeri”, creat de imaginatia omului.
Eminescu prevedea sfגrsitul sistemelor filozofice, al marilor idei. Si מn adevar, Edmund Husserl urma sa constate: “o puzderie de filozofi si nici o filozofie”. Filozofarea pur pragmatica anglosaxona si, מn paralel, eseistica franceza a paradoxurilor apofatice - model Sartre-Lacan etc, sfגrsesc מn irationalitatea absoluta proclamata de postmoderrnism. Tot מn aces sens s-a mai spus ca “secolul XX a fost genial, dar nu a existat nici un geniu”, afirmatie continuגnd si confirmגnd luciditatea lui Eminescu: “Ici colo cגte-un geniu, si peste tot gunoi”. Iar privitor la grava decadere morala ce avea sa vie, consecutiv pierderii sentimentului sacrului, Eminescu formula o alta viziune: “frenezie si dezgust, dezgust si frenezie, iata schimbarile perpetui din sufletul modern”, exceptionala exprimare a degringoladei sexoobsesive a epocii pe care o traim, cגnd s-a ajuns sa se confere premii nationale si premiul Nobel pentru carti obscene la limita suportabilitatii. Mai mult: מn acest sens, o caracterizare culminativa urma sa fi facuta de Eminescu printr-un cuvגnt מn premiera lingvistica absoluta: pornocratie, expresie pe care o aplica policitianimsului מn primul rגnd, - nebanuind ca acest cuvגnt va fi מnscris cu majuscule pe poarta infernului vremii noastre.
Amintim de asemenea anticipatiile eminesciene privind consecintele dezastruoase ale agresarii necontrolate a naturii: “Nebuni suntem cu totii, natura-i מnteleapta… Da, da, numai natura are dreptate-n veci”, adica plateste dementa, asa cum a sanctionat sever homosexualismul cu teribila plaga, SIDA.
2. Trecגnd la un al doilea registru, cel al destinului creatiei sale, מntr-o nota Eminescu scrie:
De voi fi mort – stiu, cei multi vor zice
Rasunet viu al zilei cei de azi:
A fost un rau. Si, mai tגrziu, se poate,
Trezit fiind simtul de recunostinta,
Ce-i מnnascuta sufletului nostru,
Vor spune: a fost un geniu. Si
Nici una, dar nici alta nu am fost.
Am fost un om ce spunea adevarul.
Aceasta autoprofetie este semnificativa pentru modul cum a fost si este receptat Eminescu. El a prevazut ca mai tגrziu, cu unele rare opacitati mintale, genialitatea sa va fi recunoscuta si discutata מn biblioteci מntregi. Dar a tinut sa sublinieze reala sa calitate morala si menire creatoare, si anume: a fost un om care a pus adevarul ca prima valoare, pentru a carei afirmare este nevoie de eroism. Prin urmare, poezia sa nu este pur estetism, ci suprem adevar מn ordine umana. Iar מn ordine umana, poezia este autenticul adevar al fiintarii, asa cum a spus-o si Hצlderlin – “Plin de merite omul poetic trebuie sa traiasca pe pamגnt”, idee care urma sa-i inspire lui Heidegger cuvגntul rezumגnd esenta filozofiei sale, מn partea ei finala: “Omul ajunge la adevarul fiintarii sale prin poezie”. A spune adevarul este un eroism; a spune adevarul poetic este fapta demiurgica.
3. Iata מnsa si o alta fateta a profetismului eminescian, inedita si bulversanta ca perspectiva. Eminescu intentiona sa modifice Luceafarul, mai ales finalul pe care voia sa-l מnalte, dupa propria expresie, “א la Giordano Bruno”, si, corelativ, amintim urmatoarele texte postume: ”O, de-am fi fost ca la ‘nceputuri, Chaos / Plutind etern מn cosmicul abis ! (ms.2290).” Si מn alta parte:
Ah! Cum nu suntem atunci cגnd
Nici fiinta nu era nici nefiinta ,
Nimic cuprinzator, nimic cuprins.
Nu era moarte, nemurire nu
Si fara de suflet rasufla מn sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost.
Aceste asertiuni culmineaza cu afirmatia din Archaeus: "O lume ca nelumea este posibila, neמntrerupta fiind de-o alta ordine de lucruri". Prin urmare, מn scopul eliberarii metafizice, Eminescu sugera ca libertatea suprema מnsemneaza מntoarcerea מn Neמnceputul absolut, dincolo de orice model de fiintare, de orice model de "lume". Giordano Bruno, invocat de Eminescu, concepea si el un “dincolo” de orice sistem, o antilume. Nelumea este salasul geniului, pentru ca el nu se afla מn planul eternitatii, afirma Eminescu מn Povestea magului calator מn stele.
Aspiratia din finalul din Oda (מn metru antic) - "Mi-e reda-ma!" este, o constiinta pura aflata מn intermundii מn cautarea propriului adevar, o ne-lume aflata dincolo de ipostazele ontice vietuite de sinele transmundan מn lumea straina a contradictiilor existentiale, dincolo de antinomiiile fiinta/nefiinta, moarte/nemoarte. In nota prvind modificarea Luceafarului, Eminescu מntrezareste ruptura radicala dintre cele doua “lumi” – pamגnteasca si stelara - din poemul aparut, si nelumea sinelui transmundan.
La prima vedere, expresia nelume ar putea sa apara drept o aporie, un paradox gratuit al intelectului. Iata מnsa un fapt deosebit de semnificativ, de asta data stintific, care vine sa confirme מn mod izbitor intuitia eminesciana. Date recente ale diverselor stiinte, fizica מn primul rגnd, afirma ca dincolo de lumea stiuta exista o antilume sau chiar antilumi opuse clasicei, “canonicei” protolumi, nivele de realitate unde nu se mai regasesc elementele care structureaza universul de model uman, astfel מncגt scapa categoriilor aparatului nostru de cunoastere.
Aceste suprarealitati, cum le-a numit Fourastiי, relevate de stiinta contemporana le-a מntrevazut Eminescu. Nu a fost vorba doar un joc al mintii sau misticism, ci de o “fulguratie intelectuala”, conform expresiei care מi apartine, intuitie intelectuala relevגnd un adevar ultim – cel al deconditionarii metafizice radicale, al totalei eliberari מn anterioritatea absoluta. Aceasta intuitie este experienta originara a lui Eminescu - experienta unei cugetari petrecuta constant מn tensiunea semnificarilor ultime, - מn piscul mintii (apex mentis - Trauler), מn extazul mintii (in extasi mentis – Meister Eckhart) - acolo unde cugetarea sa se מntגlneste cu marile intuitii ale umanitatii. Avea dreptate gגnditorul Ion Petrovici, care afirma ca, מn cazul cגnd nu s-ar fi pierdut atגt de timpuriu, Eminescu ar fi fost poate cel mai mare filozof romגn.
N.B. S-a facut strania afirmatie conform careia Eminescu a scris atגt de armonios pentru ca a prevazut si, מn felul acesta, a מncercat sa cotracareze anticipativ dizarmonia intelectuala ce urma sa aiba loc mai tגrziu. Astfel, armonia fonemica si ideatica - unice si inimitabile - ale poeziei eminesciene sunt reduse la un act terapeutic preventiv ! Probabil ca acelasi fenomen a avut loc si cu armonia celesta a poemelor lui Hצlderlin… Sancta simplicitas !
* Prof. univ. UMF Iasi, Romania
*** *** ***
Despre „gloria nationala” a lui Mihai Eminescu
Andrei VARTIC
Pe 17 ianuarie 2006 autorul acestui articol a moderat la Biblioteca Nationala din Chisinau un mic simpozion consacrat aniversarii a 300 de ani de la nasterea lui Benjamin Franklin. Marele inventator, om politic si diplomat, scriitor si pictor, bibliotecar si tipograf, gazetar si calator, parintele spiritual al Statelor Unite ale Americii este sarbatorit cu fast מn SUA מn aceste zile. Si nu doar la Boston, unde s-a nascut, sau la Philadelphia, unde a activat mai mult. Si nu doar מn SUA. Ci si מn Marea Britanie, Franta, Olanda... Chiar si la Chisinau. Dar cum este sarbatorit? Benjamin Franclin, nascut pe 17 ianuarie 1706 מntr-o familie cu 17 copii (sic!), mort pe 17 aprilie 1790, este sarbatorit drept „glorie nationala” a SUA. Drept unul din cei mai mari oameni pe care i-a avut umanitatea. La moartea lui, מn Academia Franceza se vorbea de Franklin ca de un Solon al timpului מn care a trait. Probabil, atunci, mai mult pentru meritele de a fi daruit Frantei speranta ca ar putea obtine מnapoi Canada.
Dar מntrebarea pe care am pus-o de capo la simpozionul מnchinat acestui om urias al lumii, a fost cea care viza ziua de 15 ianuarie 2006, cגnd, mai mult la Chisinau, Mihai Eminescu a fost omagiat ca poet national.
Manifestarile au מnceput la orele 10.00 la bustul lui Eminescu de pe Alea Clasicilor din Chisinau, apoi au continuat מn mai multe biblioteci, teatre, licee, case de cultura si practic peste tot unde s-au adunat cגtiva oameni de cultura. S-au citit multe poezii. S-a vorbit foarte putin de omul politic Eminescu. Sau despre filosoful Eminescu. Sau despre lingvistul Eminescu. Sau despre antropologul Eminescu. S-au citit si s-au cגntat poezii. Mai ales de dragoste, dupa vremea מn care traieste Basarabia si la 15 ianuarie 2006. Poate nu e mult. Dar pentru Basarabia este imens de mult. Fiindca Eminescu nu este doar poetul national al tuturor romגnilor, ci si luminita de la capatul tunelului. Si nu doar מn Basarabia. Ci peste tot unde exista om מn Globalizare. Ba chiar si mai departe. Mult mai departe. Peste tot unde exista om מn fiintare.
Or, מn aceiasi zi de 15 ianuarie 2006, seara, la televiziunea publica de la Bucuresti, dublat si pe canalul televiziunii publice internationale, un realizator de programe culturale, superficial si zגmbaret, si doi invitati, o domnita profesoare de literatura romגna si un profesor batrגn de istorie, מl desfiintau pe... Mihai Eminescu. ־n primul rגnd ca poet national. Si apoi ca mare poet romגn. Daca e sa ne luam dupa acei vorbitori este o rusine a culturii romגne sa declare ca Eminescu este „poet national”. Aceasta sintagma este, adicatelea, o demonstratie a faptului ca Romגnia este o tara inculta, o cultura primitiva a Europei.
Sa ne מnchipuim, spuneau vorbitorii, ca Franta מl declara pe cutare poet national? Ar fi o rusine a Frantei... Spuneau asta amintind ironic despre faptul ca, de fapt, Victor Hugo a fost declarat poet national al Frantei, fiindca, vorba unui contemporan, nici nu se putea altfel. Profesorul de istorie chiar se lauda ca מn tinerete si el l-a considerat pe Eminescu poet national, dar acum treaba asta nu mai merge fiindca lui מi place, de pilda, Arghezi. Uitase sa spuna ca si Arghezi, si Blaga, si Bacovia, si Ion Barbu, si Nichita Stanescu מl considerau pe Eminescu „poet national”. Si chiar om deplin al culturii europene, asa cum a spus despre Eminescu, trebuie sa spunem si asta, marele Noica, alt om deplin, מn sensul putintelor omenesti, al culturii europene. Ca si Eliade, Cioran, Ionescu, Lupascu, Coanda (lista, spre bucuria noastra, este foarte mare). De fapt, aprigii distrugatori de la postul public ai lui Eminescu, ar fi trebuit sa aiba, cel putin pe 15 ianuarie, un comportament stiintific european, si sa arate mai מntגi ca problema „oamenilor mari” a unor orase, state si natiuni a luat nastere מn antichitatea cea mai timpurie si a constituit prilej de mare rivalitate dintre acele orase, state si chiar natiuni. Sa ne amintim numai de Homer, jinduit practic de toate statele grecilor... Cum e sa-i spui unui grec, dar si oricarui alt cetatean al lumii, ca Homer nu este ce este? Adica gloria nationala a grecilor si cea universala a oamenilor. Dar cum e sa nu le dai rusilor dreptul de a-l numi pe Puschin poet national? Sau cum ar fi sa mergi מn Ucraina si sa le spui ucrainenilor ca a venit timpul sa-si scoata din minte faptul ca Taras Sevcenco este poetul lor national? Dar cum מi este georgianului fara Sota Rustaveli, finlandezului fara „Calevala”, englezului fara cele 150 de sonete ale lui Shakespeare, spaniolului fara Cervantes, italianului fara Dante?
Or, ridicarea cuiva מn rang de mare personalitate politica, stiintifica, militara, culturala (dupa merite) a unei natiuni face parte din strategia de securitate nationala מnca a primelor state care s-au format pe Pamגnt. Ba si mai מnaintea statelor, stramosul bun, oamenii batrגni si buni, cu brazda pe cap, cum mai spune מnca poporul romגn, eroii civilizatori, aparatorii comunitatilor, feti-frumosii si nazdravanii erau cinstiti si glorificati mute secole, uneori multe milenii dupa disparitia lor fizica. Eroul, fie el militar sau civilizator, este un adevarat arhetip al oamenilor. Fara el nici nu poate fi מnchipuita o comunitate omeneasca puternica, prospera, organizata. Eroul este nucleul, este farul, este puterea comunitatii. Toti copilasii unui stat puternic se joaca de-a eroii acelui stat. Fara erou, fie si sub forma celor jucati מn film de un Silvester Stalone, orice comunitate moderna este imposibila. Toate statele, absolut toate statele lumii, מn numele securitatii lor nationale, creeaza si propaga cu insistenta suite מntregi de mituri si mitologii cu eroi nationali pentru a nu se destrama liantul care uneste un grup politic sau etnic. Aceasta tehnologie de mobilizare a cetatenilor prin „glorii nationale” este folosita cu mare succes mai ales מn epoca moderna cu filmul, radioul, ziarele si revistele, emisiunile televizate si internetul. Nu mai dam pilde, ca sunt cu nemiluita. De ce atunci, noi, romגnii, nu trebuie sa avem eroi nationali, poeti nationali, glorii nationale atunci cגnd toate popoarele si statele lumii le au? Si le pun monumente. Si le construiesc muzee? Si denumesc cu numele lor orase si strazi מn acele orase. Si universitati, si biblioteci, si mari centre culturale sau industriale?
Si daca Benjamin Franklin (vorbim de el fiindca, repetam, pe 17 ianuarie s-au מmplinit 300 de ani de la nasterea lui) este gloria nationala a SUA (pentru descoperirea paratrasnetului, sobei, timbrului postal, a arhitecturii pragmatice a corabiilor, a primelor biblioteci publice, dar si pentru ca a fost unul din autorii Declaratiei de Independenta si a Constitutiei SUA), de ce si Mihai Eminescu nu ar ar fi „gloria nationala” a tuturor romגnilor pentru uriasele merite pe care le are מn dezvaluirea rostului fiintarii omenesti? Raspunsul la מntrebare este simplu. Fiindca clasa politica si culturala a romגnilor מnca nu le-a aratat romגnilor nici a milioana parte din meritele lui Mihai Eminescu, merite care pot fi si „glorie nationala” a Romגniei, dar si a מntregii lumi. ־ndraznim sa punem acest accent al „מntregii lumi” fiindca putem arata chiar aici macar unele din meritele universale ale poetului nostru national. Dincolo de cel poetic (fiindca, adicatelea, Eminescu nu e traductibil), dupa opinia noastra, cel mai important este cel stiintific. Eminescu este primul om care a vorbit (מn „Andrei Muresanu”) despre „... undele de timp ce viitoru-aduce, spre-a le mגna-n trecut” si „puterea care toarce al vremii fir”. Nu este greu sa punem מn formula ce leaga amplitudinea undei de frecventa ei, si, astfel, de energia si puterea ei, ca sa מntelegem cגt de tare i-ar fi trebuit lui Einstein acest mic amanunt descris מntr-un poem din... 1869. Dar tot pe atunci Eminescu poetiza genial si despre viteza finita a luminii – „mii de ani i-au trebuit, luminii sa ne-ajunga”. Facea asta mult מnaintea lui Einstein. Ba chiar Eminescu ajunsese mult mai departe decגt ar fi putut ajunge oricare om de stiinta, מn bifurcarea la care nu a ajuns nici Einstein (fiindca s-a מncגlcit מn teoria generala a cגmpului). Eminescu vorbeste מn „Luceafarul” despre starea neמntrerupta de fulger prin care Hyperion ajunge acolo unde nu-i hotar, nici ochi spre a cunoaste, adica acolo unde nici nu poate fi vorba de vreo formula sau lege, de tot ce este, dar fara timp, dincolo de E=mc2, de principiul lui Pauli sau nederminarea lui Heisenberg. Eroul nemuritor al lui Eminescu, liber de temporalitate, dar neliber de iubire, zboara purtat de dor „pגn’ piere totul, totul” spre misticul ce-l soarbe „asemene uitarii celei oarbe”, acolo unde „vremea-מncearca מn zadar din goluri a se naste”. Mai poate civilizatia actuala a omului, מncגlcita si מn bombe atomice, si מn Globalizare, si מn amoralitate (mai ales מn amoralitatile propagate prin masmedia si Internet) sa nu tina cont de partea mistica a fiintarii sale? Nu, fiindca prea multi oameni se duc binevol מn nemurire aducגnd suferinte groaznice celor care ramגn sa traiasca aici (vezi pilda Iraqului sau a Beslanului).
S-a spus ca מn „Scrisoarea I” sau מn „Luceafarul” Eminescu a versificat idei din Rg-Veda si Upanisade. Da, pe unele l-a versificat. Dar altele sunt revelatii stiintifice pure. Multe din ele zac מnca nevalorificate מn rime si picioare de vers si sunt absolut originale. Si absolut trebuincioase fiintarii omenesti la hotarul dintre bomba atomica, globalizare si nelamurite cataclisme morale si naturale.
Dar relatia dintre nemuritorii care-si doresc viata temporala si muritorii ce jinduiesc, uneori cu atגta crima, nemurirea? Mai mult, Eminescu vorbeste la zi, si mai ales pentru ziua de azi, despre echilibrul mistic al fiintarii (asa de parca l-ar fi citit pe Pseudo Dionisie Areopagitul), despre relatia dintre creat si ne-creat, dintre a fi si a nu fi, dintre lumea fizica si cea spirituala, despre necesitatea imperioasa a pastrarii echilibrului dintre lumi si ne-lumi. Mai mult, Eminescu pune divinitatea מn echilibrul fiintarii si punerea aceasta nu e simpla nici pentru teologi, nici pentru moralisti, nici pentru oamenii de stiinta (de cei politici nu mai vorbim, fiindca, iata, George W. Bush se roaga מn biserica מn fiece an de 11 septembrie). Dar postulatele lui lingvistice? De pilda, cele din „Se bate miezul noptii”. Ce מnseamna neclintita limba care mentine מn ne-schimbare cumpana gגndirii? Ce מnseamna faptul ca putem auzi „cum iarba creste” , fara foile unse ale cartilor, fara colbul scolii, doar cu experienta unica a vietii? Dar „Memento mori” sau panorama desartaciunilor? Eminescu vorbeste מn acest poem, genial sub toate aspectele („Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur...”), adגnc si competent, bazat pe evenimente istorice si stiintifice concrete, despre nasterea, marirea si caderea civilizatiilor mult mai larg decגt permite segmentul cresterii si descresterii unui imperiu (cum a scris Cantemir despre Imperiul Otoman sau Miron Costin despre viata lumii). Finalul acestui urias monument al gגndirii contemporane, cu tot pesimismul sau מnfiorator, este , מn acelasi timp, un mesaj nemaipomenit de curajos de la limitele de fiintare ale omului. Se poate spune: au transmis si alti poeti epistole cutremuratoare de acolo. Da, dar meritul lui Eminescu este ca nu a pierdut omul cu dorurile lui, cu patimile lui, cu nesatul lui de afirmare (inlcisv prin scrierea emotiilor si patimilor מn piatra piramidelor). Faraonul lui nu este eroul lui Dante, pornit stiintific מn cautarea unei Beatrice iluzorii, el iubeste cu pasiune vie, erotismul lui este vulcanic si anume el sta la baza decizie de a parasi aceasta lume... Si magul calator prin stele nu se poate lasa de pasiunile si patimile sale pamגntesti. Iar מn „Dumnezeu si om”, מnaintea lui Nietzcshe, el pune מntrebari cutremuratoare nu doar modelelor ontologice romגnesti. Ci מntregii comunitati omenesti. Pune מntrebari la care, volens-nonlens, a venit timpul sa raspundem macar partial. Cu totii. Si albi, si negri, si galbeni, si rosii. Daca nu vrem sa se lichideze toata omenirea prin explozia atomica sau biologica a unui oarecare posedat de nemurire proprie? Unde sa gasim raspunsul la מntrebarea fundamentala cu privire la sensul vietii? ־n taverna? ־n Parlament? ־ntr-un articol de ziar sau la o emisiune neroada, cu fete goale (מntr-o tara crestina) a televiziunii? Orologiile bat, spune Eminescu, bat necrutator, „dar nimeni mai nu le asculta”. Si aceasta cercetare poetica a marelui poet romגn ar trebui מnvatata de catre toti cei care מncearca sa se manifeste public מn piramida lumii. Fiindca nici o civilizatie sau cultura de pe acest pamגnt nu poate fi vesnica. Si nu se poate balaci vesnic מntr-un hambar de... stele si comedii.
Este imposibil מntr-un mic articol sa arati toate meritele stiintifice de rang mondial ale poetului romגn Mihai Eminescu. Ca nu sunt cunoscute la New York sau Paris a cui o fi vina? A francezilor? ־n „Arta guvernarii”, planul pe puncte al unei guvernari civilizate, Eminescu arata ca o elita politica este obligata sa tina cont si de traditiile culturale ale gintei pe care o conduce, si de starea de acum a lumii, sa armonizeze hartile culturale si tehnologice (de care a vorbit si Braudel, dar מn a doua jumatate a secolului XX) pentru a o mentine pe linia de plutire a lumii? Dar formidabilele drumuri economice pe care le deschide מn „Economia nationala”? Dar necesitatea imperioasa a unei clase politice morale din „Mizeria vietii noastre publice”? Dar מnvatamintele din „Balcescu si urmasii sai”? Nu cumva americanii sunt cei mai mari si cei mai puternici fiindca au tinut si tin cont de מnvataturile lui Benjamin Franklin? Iar marea majoritate a oamenilor politici romגni nici nu deschid articolul despre Balcescu מn care Eminescu pune, ca si Franklin de altfel, accentul pe dreptul egal al tuturor oamenilor la fericire si la prosperitate? Dar „Avatarii faraonului Tla”? De ce nu am face un congres la care sa invitam macar pe unii din cei mai mari antropologi ai lumii si sa le aratam ecuatia dintre piramida egipteana si piramidale politice, economice, sociale, culturale, religioase ale lumii asa cum a rezolvat-o Eminescu? Dar studiul despre Basarabia, מn care Eminescu demonstreaza ca Basarabia nu este doar cel mai puternic scut al Romגniei, ci unul din cele mai puternice scuturi ale מntregii civilizatii europene? Dar mitologicalele pe care le-ar invidia si Claude Levi-Strauss? Dar „anii ce trec ca lungi nori pe sesuri”? Dar zilele de aur ale scripturilor romגne (dintre care unele, ca cele ale lui Neagoe Basarab, sunt nestemate culturale ale מntregii lumi)? Dar rugaciunea unui dac? Dar vreme trece, vreme vine? Dar cine a mai מntrecut poetic, macar מn Romגnia, genele ostenite ale celui care sufla seara מn lumגnare? Sau, poate, nu se mai fac cariere prin protectie de fuste? Poate מn sfatul tarii nu se-adun sa se admire cei care se bat cu pumnul מn piept, chiar acum, מn cabinetul procurorului, ca viata lor este curata ca cristalul si ca, da! avem cea mai corupta clasa politica din Europa, dar nu avem corupti?
Ce mi-i vremea cגnd de veacuri, stele-mi scגnteie מn lacuri? Ne-nteles ramגne gגndul ce strabate cגnturile. ־n aceste conditii nu e pacat, oare, sa se lepede clipa cea repede, ci ni s-a dat? Nu e pacat ca Dumnezeu a dat prin poporul romגn una din cele mai mari glorii ale lumii si ca poporul acesta nu are o clasa politica si intelectuala care sa valorifice aceasta glorie? Nu e pacat ca מn plina expansiune a culturilor acestei lumi prin marile lor personalitati, la Televiziunea publica a romגnilor se desfiinteaza poetul, publicistul, filosoful, omul de stiinta, omul politic, dar si omul Mihai Eminescu, cel care nu a pretins מn viata lui alta glorie decגt a-si sluji „saracia, si nevoile si neamul”? Cu aceasta ultima מntrebare autorul acestui articol pune מnca odata מn valoare uriasa „glorie nationala” a lui Benjamin Franklin, dar si dreptul la „glorie nationala si universala” a lui Mihai Eminescu, drept fara de care mai ales poporul romגn nu are nici identitate, nici devenire.

http://www.alternativaonline.ca/Teze%20si%20antiteze0602.html