Anghel/Pascu[V=]

Rezumarea primului mesaj :

IOAN  GYURI  PASCU-
10]Marea este visul fluviului.
9]Trupul este temniţa de carne a iubirii.
8]Omul este o simfonie ce se desăvârşeşte cântându-se la infinit.
7]Familia este şcoala în care eşti deopotrivă profesor şi elev.
6]Minciuna nu este decât un văl subţire ce protejează adevărul.
5]Meditatia este paradisul viselor adevarate. Aici se intalnesc visul, visatorul si cel ce le observa.
4]Orgoliul e buzduganul fricii.
3]Cerul este visul marii.
2]Adevăratul alchimist este cel ce transformă plumbul greu al dorinţelor şi argintul viu al minţii în aurul înţelepciunii, trecându-le prin focul purificator al iubirii.
1]Durerea este scoica în care se şlefuieşte înţelepciunea.
=====
IONUT
Monica
Luminita
Daiana
Dimitrie
Bianca
Adrian
ALEXANDRU

DAIANA ANGHEL - "Sunt genul de persoana care se hraneste din afectiune"
- Desi televiziunea n-a facut parte din visele ei, a izbutit sa se remarce pe micul ecran, prin inteligenta si gratie. Doua insusiri rare in ziua de azi, dar cu atat mai asteptate si pretuite -

Castele de nisip

- Declar deschis: esti una dintre cele mai placute aparitii de pe micul ecran, desprinsa complet de vulgaritatea care il copleseste. Ai o delicatete si o gratie plutitoare, ca a marilor balerine. Ti-ai inceput cariera dansand?

- Intr-adevar, desi nu am facut balet la modul temeinic, dansul a fost prima mea pasiune. Am inceput sa iau lectii la trei ani, dusa de manuta de parintii mei, care remarcasera ca ori de cate ori auzeam o melodie incepeam sa ma unduiesc pe ea, respectand ritmul cu acuratete. Si-au spus atunci ca n-ar fi rau daca m-ar indrepta pe acest drum. Plus ca mama sper >


a ca baletul sa ma ajute sa ma dezvolt armonios, sa am o postura frumoasa si o anume gingasie in atitudine. Iar mie mi-a placut la balet. Ce sa mai spun de primul spectacol, cand am purtat pentru prima data un tutu adevarat, de balerina! Am fost topita! Amorul meu cu baletul a continuat cativa ani. Apoi, parintii mei au divortat, iar eu si mama ne-am mutat de la Hunedoara la Deva. Aveam 6 ani. Urma sa incep scoala, si-atunci s-a pus problema serios: "Ce-o sa faca fetita?". Pentru ca exista o problema. Fetita era foarte slaba, dar nu pentru ca m-ar fi tinut cineva nemancata, ci pentru ca aveam arderile foarte intense. Ca sa ma mentin la greutatea standard, in vreme ce restul colegelor tineau regim, eu eram nevoita sa mananc de trei ori cat ele. Pentru a continua cu baletul, ar fi trebuit sa merg la scoala de profil din Cluj, singura, or - nimeni nu si-ar fi batut capul acolo ca sa ma trateze cu un regim preferential, adica sa-mi gateasca mie cantitatile si felurile de mancare de care as fi avut nevoie. Asadar, la sfatul medicului, s-a decis sa fac un an de pauza, timp in care se spera ca metabolismul meu avea sa se mai normalizeze. Asta nu s-a intamplat si asa am renuntat completamente la balet. Nu pot sa spun insa ca am suferit teribil. Eram totusi un copil, nu constientizam ce inseamna viitorul, ce as fi putut realiza ca balerina. Eu facusem balet asa cum alti copii studiau pianul sau vioara. Si, oricum, din dansat tot nu m-am oprit. In urmatorii ani am mers la cursuri de dansuri populare, dansuri de societate, dans modern... Dansul chiar e parte integranta din viata mea.



Apoi... am trecut prin toata gama de vise legate de profesie: am vrut sa ma fac gospodina (rade), judokana, gimnasta, doctorita si cantareata de opera. Pentru ultima optiune, vina ii apartine bunicii, care, ca sa ma invete sa stau linistita pe olita, ma antrena intr-un joc in care eu trebuia sa fac vocalize. (rade) Odata depasite toate fantasmele astea, am intrat la liceul de arta, la sectia arhitectura. Ei, si-acolo am inceput sa ma simt, intr-adevar, ca pestele in apa! Probabil l-am mostenit pe unchiul meu, care a terminat Artele Plastice. Treaba asta cu arhitectura mi s-a inserat profund in suflet si deja ma visam o mare arhitecta a Romaniei. Atat doar ca visul meu nu era si visul mamei. Care avea impresia ca nu faceam destula scoala sau, mai exact, scoala serioasa. Si asa, la insistentele ei, in clasa a X-a, m-am mutat la un alt colegiu de prestigiu din oras, dar la filologie. Iar planurile mele din domeniul arhitecturii s-au naruit precum un castel de nisip. Atunci chiar am suferit... Dar, ajutata de optimismul adolescentei, am mers inainte si, la un moment dat, fara sa pot preciza exact cand, am realizat ca eram foarte atrasa de ceea ce imi inchipuiam eu ca insemna televiziunea: reportaje, alergatura pe teren, discutii cu oamenii... Am terminat liceul, am intrat la Drept, in Timisoara, am plecat acolo, dar, desi imi placea orasul, mi-am dat seama ca, pur si simplu, nu ma puteam adapta. M-am transferat la facultatea din Deva si am decis ca a venit clipa sa-mi transform visul in realitate. Si, ca un facut, tocmai atunci am gasit in ziar un anunt prin care se cautau prezentatori de stiri la Tele 7 Deva. M-am prezentat la concurs, am dat o proba si fiindca aveam dictie buna, am fost acceptata. Inceputul - tin minte - a fost marcat de frica. O frica de necunoscut, o frica de acea lume ale carei reguli nu le stiam.
O hunedoreanca cu multi "7 ani de acasa"



M-am adaptat insa destul de rapid, mai ales ca noi, fiind o statie mica, eram putini, si-asa eram nevoiti sa facem de toate: si munca de reporter, si de editor, si de prezentator, puneam si voci... Nici macar prompter nu aveam. Lucram prin metoda primitiva a foilor A4, lipite intre ele, si pe care stirile erau scrise cu caractere foarte mari. Cineva statea in fata ta si-ti derula textul incetul cu incetul. Noroc ca jurnalul era inregistrat, fiindca deseori eram nevoiti sa intrerupem filmarea din pricina dificultatilor de ordin tehnic: spatiul fiind minuscul, era suficienta o miscare de cativa milimetri mai intr-o parte si parul sau mana celui care desfasura mormanul de foi aparea in cadru. (rade) Aceea a fost insa o ucenicie extraordinara! Apoi m-am mutat la Antena 1 Deva, unde era tot asa: functionam pe principiul 5 in 1. Acolo aveam o emisiune in care realizam retrospectiva stirilor saptamanii. Dupa care, cand am aflat ca urma sa se deschida Antena 3 in Bucuresti, am venit incoace, am discutat cu Vlad Petreanu si astfel am intrat in echipa stirilor sportive.



Bara, goool!!!

- Un domeniu nou...

- Nu realmente, pentru ca si de la Deva trimiteam stiri sportive. Nu din fotbal, normal, dar acolo era nationala de gimnastica, iar in perioada aceea, echipa noastra de handbal a avut o evolutie foarte buna, asa ca am avut ce raporta. Nu eram, deci, tocmai o novice.

- Femeile din presa sportiva sunt percepute ca avand doar un rol decorativ.





- Da, pentru ca oamenii te vad "pe sticla", si atunci considera ca asta e tot ceea ce faci: te machiezi, te asezi pe un scaun, zambesti frumos la camera, citesti de pe prompter si pleci acasa. Ceea ce nu e adevarat. Uite, eu, la Sport.Ro, unde am lucrat dupa Antena 3, munceam 8 ore pe zi, indiferent daca prezentam sau nu - pentru ca o saptamana intram si pe prezentare, o saptamana nu: scriam, arhivam, montam - asta imi placea cel mai mult - selectam fazele cele mai importante de pe casetele brute, etc. Plus ca oamenii nu se gandesc la presiunea psihica la care e supus un prezentator. In primul rand, ca oricat de rutinat ai fi, trac tot ai. Nu poti sa uiti ca vorbesti in fata a milioane de oameni, ca nu esti in sufrageria ta de-acasa. Apoi, atunci cand tu te asezi la pupitrul de prezentare, jurnalul nu e niciodata gata decat in proportie de 70%. Ordinea stirilor se schimba ametitor de repede; intra stiri noi, de care tu nu ai habar; in timp ce prezinti, producatorul, pe care il auzi in casca, te anunta ca ai o stire abia editata, care contine numele unui jucator obscur sau o denumire dintr-o limba mai putin uzitata si pe care nimeni nu stie cum s-o pronunte corect si "vezi si tu cum iti suna mai bine", dar tu nu ai cum sa faci exercitii ca sa afli "cum iti suna mai bine"; sau se blocheaza serverul si nu-ti intra o stire; ori nu poti sa faci o corespondenta live, pentru ca s-a stricat nu stiu ce masinarie; ori iti cade sunetul... si tu trebuie sa treci peste momentele astea cu dezinvoltura si firesc, astfel incat telespectatorii sa nu remarce faptul ca e ceva in neregula.

- Sa revenim la parcursul tau: dupa o pauza de aproximativ un an ai revenit in televiziune, de data aceasta intr-o emisiune de divertisment, "In Puii Mei", care a fost urmata de "Marele Castigator". Ce s-a intamplat? Iti mai cautai inca drumul?

- Intr-un fel, da. Simteam ca ma plafonasem la stirile sportive. Nu aveam ce sa fac mai mult decat ceea ce faceam deja, adica si munca de redactie, si prezentare. Am cerut sa mi se dea mai mult de lucru, nu neaparat in sfera sportului, nu s-a putut, si-atunci mi-am zis: "Am 24 de ani, am facut tot ce se poate face la sport, nu vreau sa ajung la 30 de ani inglodata in aceeasi rutina".
Anotimpurile unei fete frumoase



Pur si simplu, nu mai eram multumita, nu-mi era destul, voiam sa cresc profesional si nu mai vedeam cum sau unde ar fi fost posibil, in contextul acela. Asa ca am riscat, am tras linie si-am pus punct stirilor sportive. M-am repliat in presa scrisa. Am devenit redactorul-sef al unei reviste. O revista nu importanta pe piata, dar destul de importanta pentru mine, fiindca am avut satisfactia de a o lua dintr-un punct si de-a o duce pana la un punct superior celui initial. Apoi, intr-o zi, mergand sa-i intervievez pe Daniel Buzdugan si Mihai Morar, a aparut propunerea asta, cu "In Puii Mei". Initial, am avut retineri, in sensul ca, data fiind pregatirea si experienta mea de stirista cu aspect sobru si dictie perfecta, nu stiam in ce masura as fi putut sa sar in barca divertismentului, unde, tehnic, lucrurile functioneaza altfel. Buzdugan a tot insistat insa si, mai mult de rusine fata de el, m-am dus si m-am intalnit si cu producatorul emisiunii, si cu Mihai Bendeac. Am discutat cu ei si, finalmente, am zis OK. Cu amendamentul ca nu voiam sa renunt la revista. Si-asa am purces la drum. Apoi m-am lansat si intr-o aventura comerciala - mi-am deschis un magazin de haine la Deva - si-atunci timpul fizic chiar ca mi-a devenit insuficient si am sacrificat revista. Dupa care a venit "Marele Castigator"...

- Ai regretat decizia de a trece la divertisment?

- Nu, desi, la inceput, recunosc ca mi-a fost greu. Pentru ca eu sunt o tipa foarte stricta cu mine, sufar de "boala" auto-analizei, iar auto-analizele astea le fac la sange. Eu pretind de la mine un soi de perfectiune, pe care atunci nu eram capabila s-o si "livrez". Ca orice ardelean, sunt ceva mai molcoma, nu pot sa fac treceri bruste - o realitate care ma consuma interior, dar macar in exterior raman calma, deci nu-i impovarez si pe cei din jur.

Nu orice blonda e proasta

- Cat la suta din ingredientul frumusete se regaseste in reteta succesului tau, Daiana?

- Frumusetea e ca o sabie cu doua taisuri. Cand esti frumoasa, ti se acorda mai multa atentie, iar oamenii te trateaza cu mai multa solicitudine. Sigur, atunci cand ai si un caracter frumos si un comportament agreabil, ca daca te porti ca o scorpie, frumusetea nu prea mai are relevanta.



Pe de alta parte, frumusetea naste multe invidii si rautati. In preajma unei femei frumoase, femeile nesigure se simt obligate sa intre intr-un soi de competitie, o competitie falsa, in care practic numai ele sunt angajate, o competitie care duce la antagonisme si suspiciuni groaznice. Eu m-am lovit de astfel de situatii si crede-ma ca m-au durut mult. Am realizat ca mie, numai pentru ca natura m-a inzestrat cu un aspect atragator, mi-e mult mai greu sa-mi gasesc prieteni de suflet si ca, in general, trebuie sa am grija in cine am incredere. E foarte trist...

- Oamenii au tendinta sa trateze la kilogram fetele frumoase pe care le vad la televizor. Orice blonda trebuie sa fie si proasta...

- Sunt destule reprezentante ale acestui stereotip. In fond, el nu s-a nascut din nimic. Dar, asa cum ai spus si tu, greseala consta in aceasta judecata "la kilogram". Fiecare om trebuie luat ca o entitate separata. Recunosc, si eu sunt interesata de tot ceea ce tine de moda si ma ingrijesc cu atentie, dar asta din doua motive: pentru ca nu poti sa pretinzi de la altii sa te respecte, daca tu insati nu te respecti si, pe de alta parte, pentru ca "ambalajul" este primul lucru pe care oamenii il remarca la o persoana publica. Or, nimeni nu se trezeste dimineata machiata si coafata ca in telenovele.



Toate avem zile mai bune si zile mai proaste, zile cu cearcane si zile cu cosuri, toate ne ingrasam sau slabim etc. Dar, dincolo de aspectul acesta public, eu, una, am o viata cat se poate de normala: sterg praful, spal, calc, fac mancare (am invatat de la bunica, o adevarata maestra), vad filme multe, acasa sau la cinema, ma inchid cu zilele in casa si citesc, tin sarbatorile asa cum se tineau pe vremuri, cu pregatiri laborioase, cu cadouri si bucate alese, iubesc marea si soarele, si am si eu un prieten - un barbat minunat, care mi-a facut cel mai valoros cadou: confortul emotional. Eu sunt genul de persoana care se hraneste din afectiune, pentru care satisfactiile cele mai de pret vin din planul personal, nu din cel profesional. Sunt o romantica si o visatoare, dar si o Leoaica impulsiva, care se aprinde repede, or, prietenul meu, cu felul lui cald si echilibrat de a fi, ma domoleste si pe mine. El e balanta sufletului meu. Stie sa lase de la el, e un barbat matur, caruia nu-i e teama sa-si exprime sentimentele si care ia relatia noastra in serios, care a depasit faza jocurilor puerile, a minciunilor, chiar si albe, si a egoismelor juvenile. Alaturi de el pot sa fiu eu insami, relaxata, increzatoare si iubitoare.

- Increzatoare si in viitor?

- Viitorul, discutand la modul general, eu il privesc mereu cu optimism, dar niciodata nu mi-am facut planuri de viitor, fiindca nu vreau sa ma limitez. Cand iti stabilesti un plan de viitor, te focalizezi pe el si risti sa nu mai vezi celelalte oportunitati pe care viata ti le ofera. Poate ca unii ma vor considera iresponsabila, eu cred insa ca sunt doar un om care a ales sa priveasca si dincolo de spatiul lui confortabil de viata, pentru care universul e intr-adevar nelimitat.
Citeste tot articolul

Ioan Gyuri Pascu, din nou pe platourile de filmare


După atacul cerebral suferit la sfârşitul anului trecut, îndrăgitul actor a revenit la lucru alăt... citeşte mai mult

Ioan Gyuri Pascu
S-a născut la 31 august, 1961, la Agnita

Starea civilă: divorţat

Are o fiică în vârstă de 14 ani, Iarina Pascu

A absolvit Facultatea de Filologie, Cluj

În 1987 s-a alăturat grupului Divertis alături de care încă mai joacă şi în prezent

În 1992 a lansat primul său album, „Ar putea fi". Un an mai târziu, materialul „Mixed Grill" devine cel mai bine vândut album al anului. A lansat, până în prezent, zece albume

În 2002 joacă şi compune coloana sonoră a filmului „Occident"

În 2005 lansează cartea „În căutarea armoniei"

Mai citeşte şi:

Cum vă simţiţi în această perioadă în care presa manifestă un interes crescut faţă de persoana dumneavoastră?

Ioan Gyuri Pascu: Nu e numai acum. Se găsesc mereu motive. De obicei, când ai probleme, toată lumea „dansează" pentru tine.

Aţi avut vreo revelaţie după accident?

Am avut multe revelaţii înainte, nu acum neapărat. N-am trecut, totuşi, printr-o moarte clinică şi nici n-am văzut tunelul. Am înţeles care e treaba cu testele pe care ţi le dă viaţa. Trebuie să iei fiecare întâmplare ca pe o lecţie şi dacă nu faci asta, le vei primi la intensităţi mai mari. Există două puncte în viaţa asta care sunt clare: naşterea şi moartea. Între ele este o hartă foarte frumoasă care se cheamă destin şi pe care noi o colorăm. Au fost multe semnale de alarmă pe care le-am neglijat. Să sperăm că voi fi mai precaut.

Cărţile scrise de dumneavoastră, povesteaţi la un moment dat, au avut puterea să schimbe vieţi...

Aşa este. Iar în ultimii doi ani am adunat nişte enunţuri şi acum sunt pornit să scot o carte nouă, cam într-o lună, tot în stilul „În căutarea armoniei". S-ar putea să se cheme „Viaţă. Adevăr. Lumină" pentru că tratează cele trei enunţuri. Dacă ne uităm la titlu pe verticală, s-ar citi „val". Am avut o asemenea experienţă odată la mare, într-o seară liniştită. Am văzut cum se construieşte şi cum dispare fiecare val. Atunci am înţeles respiraţia vieţii. Noi suntem cu vieţuirile noastre doar o parte din viaţa care n-are început şi nici sfârşit. Cam asta e ideea.

Dumneavoastră v-au schimbat viaţa?

Bineînţeles. Pe mine m-a ajutat prima carte chiar în timp ce o scriam. Ştiam că sunt doar un instrument, că nu e meritul meu că le scriu, ideile nu erau doar de la mine. Am scris cartea în trei zile. După aceea, n-am mai putut să scriu.

Simţiţi mai intens frica acum?

Frica de moarte o avem cu toţii. Mi-e frică de întuneric, dar numai dacă sunt singur. Dacă e cineva lângă mine, chiar şi un necunoscut, n-am nicio problemă. E ciudat. Îmi trebuie o geană de lumină mereu. Eu mi-am scos gradele de comparaţie din vocabular şi din modul în care gândesc. Nu există „cel mai", „cea mai". Azi spui una, mâine contracarezi. Ca-n filmele americane cu avocaţi: „Objection! Overruled!" (Obiecţie! Se respinge! - n.r.).

Orice sfârşit înseamnă un nou început. Mai e valabil ce spuneaţi acum câţiva ani?
Când am început să cânt la chitară, eram în clasa a cincea, dar nu mi-a plăcut, pentru că mă dureau degetele. Într-a noua am regăsit chitara pe dulap şi o carte de metodă a tatălui meu şi am început din nou. Iar acum, după atâţia ani, a trebuit să o iau de la zero, din cauza accidentului vascular şi a problemelor cu mâna stânga. Mintea mea ştie mişcările, dar degetele nu ascultă. Încă nu sună cum trebuie. Mai e de lucru, repet zilnic. Trendul este pozitiv, cum se zice în multinaţionale (râde). Este o chestiune legată de răbdare, nu sună cum trebuie la capătul degetului, acolo unde merge gândul. Aştept să-mi revină puterea să pot cânta. Teatrul şi cartea sunt proiectele mele prioritare. Sper să încep să cânt cât mai repede, deja e plictisitor şi nu mai am răbdare. Nu pot să siluiesc viaţa după ce am siluit-o atâta timp, a venit vremea să am răbdare. După ce o să fac un control, am să întreb când pot cânta. Momentan, simt că nu pot duce mai mult de două-trei cântece în forţă.

Pentru muzică aţi luat mereu pauză de la alte proiecte. E pe primul loc?

Nu e pe primul loc, dar îmi place foarte mult să cânt. Ce n-aş fi vrut să fie pe primul loc este televiziunea. Culmea, ea e pe primul loc! Că aşa e treaba la noi în ţară. Dar, în inima mea, îmi plac foarte mult filmul şi muzica de film.

Este muzica arta care vă defineşte?

Niciodată nu ne-am despărţit. Întotdeauna am spus că un actor care nu ştie să cânte are o mare lipsă, iar un cântăreţ care n-are şi talent pentru actorie nu va fi pe scenă. Cânt, scriu, joc pe ecran sau pe scenă oricând, cu mare bucurie. Asta este misiunea mea pe pământ. Încerc să ajut prin vorbe sau cuvinte. Cred. Bănuiesc. Sunt convins! (zâmbeşte)

În 1993, piesa „Ţara arde şi babele se piaptănă" a fost numită piesa anului...

Anul trecut am cunoscut oameni care m-au auzit pentru prima dată cântând şi asta e minunat. Atunci eram mai rebel şi mai implicat social. Acum nu mă mai interesează să fac melodii de acest gen. Văd că, din păcate, sunt actuale în continuare. Acum mă interesează melodiile simple, cu adâncime puţin mai mare ca transmisie energetică şi mult mai spirituale ca text. N-am niciun interes pentru niciun fel de luptă.

Totuşi, lupta şi umorul le împărtăşiţi cu colegii de la Divertis...

Nici măcar acolo. Am renunţat la partea de platou şi merg doar la „Nemuriciul", pentru că nu mă mai interesează satira politică. Nu prea mi-a plăcut niciodată să fac asta, mi-a plăcut umorul de dragul umorului. Şi în politică se repetă acelaşi lucru, sunt aceleaşi personaje, încât mă plictiseşte.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră locul în care suntem acum (Gyuri's Pub)?

Un alt loc din viaţa mea unde mi-am pus numele. Din fericire sau din păcate. Toată lumea crede că e localul meu, dar nu este. Am intrat cu 15% şi n-am recuperat încă nimic. Dar partea frumoasă este că s-au făcut concerte bune, s-a creat un public care vine ca o familie. Sunt prieteni şi se adună aici, unde e o atmosferă bună pentru concerte. Se cântă live, iar artiştii se simt bine că au un sunet bun. Aş fi vrut să am un pub al meu, era foarte bine dacă aş fi avut banii necesari.

Fiicei dumneavoastră, Iarina, i-aţi spune să rămână în România?

Unde te simţi bine, acolo e casa ta. Contează şi ce vrea copilul. Pentru că, dacă vrea să înveţe, o va face şi în România, chiar dacă sistemul este atât de abulic. Nu e vorba numai de învăţământ. Aşa sunt toate. Este o etapă veşnică a poporului român, nu vrea să schimbe din interior, nu vrea să fie spiritual pe cât ar putea fi. Nu degeaba a zis Papa Ioan Paul al II-lea că ţara asta este binecuvântată cu de toate. Dar oamenii aleg calea mai uşoară, cred. E mai uşor să furi decât să crezi. O fi o etapă, dar este una foarte lungă. Este tranziţia domnului Iliescu (râde). Dacă Iarina va vrea să meargă în altă parte, va merge. Chiar şi-a manifestat dorinţa.

Ce studiază?

Studiază pianul la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti", este o pianistă foarte bună, are talente şi în alte domenii. E un copil înzestrat şi, dacă se ţine de treabă, o să facă lucruri foarte frumoase.
Sensibil

Ştiu că pe asta a spus-o fosta mea soţie, dar avea şi are în continuare mare dreptate. Cea mai mare calitate, dar şi cel mai mare defect al meu: sensibilitatea excesivă.

Obiectul Adevărului: "Sinceritatea pe care încerc să o aduc la nivel maxim. "

În replică: " Atât de mult am râs cu acest om pe scenă în numere de improvizaţie, că nu pot exprima în cuvinte. Dictonul lui Arhimede aplicat la comedie ar suna cam aşa: «Daţi-i lui Gyuri un punct de sprijin şi-l face să râdă. Pământul se mişcă şi singur»." Toni Grecu comic

„Pe tata n-am apucat să-l tutuiesc"

Este adevărat că le vorbeaţi părinţilor cu dumneavoastră în copilărie?

Le-am vorbit aşa până târziu, ce până în copilărie! Toţi fraţii vorbeam aşa. Eu am fost primul care a început să schimbe treaba asta. Pe tata

n-am apucat să-l tutuiesc, a murit prea devreme. Dar pe mama, da.

Aţi făcut Filologia. Vă vedeţi profesor în viitor?

M-am şi văzut profesor în '88, în comuna Ulmu, din Călăraşi. Ştiam că o să fiu artist, chiar dacă nu făcusem teatru. Aveam de mic convingerea că asta mi-a fost dat să fac şi că restul sunt doar etape intermediare. Am fost un profesor foarte bun, am fost iubit de elevi, am făcut brigăzi, grupuri satirice cu studenţii. Eram un pic ciudat şi rebel. Prin tot ceea ce fac sunt şi profesor, ca noi toţi de altfel. Suntem şi elevi, şi profesori în acelaşi timp.

Ce înseamnă Divertis?

O perioadă mare din viaţa mea, sunt prieteni cu care am trăit foarte mulţi ani. De câte ori au un proiect interesant, mă duc. Când e cu politică, nu mă duc. Acum chiar aşteptăm să facem un lungmetraj cu Nemuriciul, m-ar bucura foarte mult.

Ce a rămas nefăcut?

Un rol principal într-un lungmetraj, chiar un rol secundar la Hollywood, lângă Al Pacino. Merge şi cu Johnny Depp, îl admir mult, pentru că Pacino a mai îmbătrânit. Şi De Niro îmi place foarte mult, chiar dacă are nişte rătăciri în ultima vreme.

Complimente de care vă aduceţi aminte?

Eram la mare odată şi am vrut să-mi cumpăr un ştiulete de porumb. Am întrebat cât costă şi domnul acela mi-a zis că nu mă costă nimic. Atât poate el să-mi dea pentru tot ce-a primit el de la mine în fiecare an. Dumnezeu m-a scos în faţa lui şi putea să-mi ofere şi el ceva. Un ştiulete de porumb. Acestea sunt semne de preţuire, mult mai importante decât topurile şi apariţiile din revistă.

Aveţi regrete?

În general, îmi place să zic că nu, dar câteodată - pac! - se mai insinuează câte unul. Câteodată regret că n-am ştiut la timp nişte lucruri pe care acum nu le pot corecta. Dar cu regretele nu faci nimic. Cum era vorba de pe vremea noastră: „Cu pardonul omori omul". Şi dacă am, şi dacă n-am, tot nu pot schimba nimic. Nu regretele schimbă, ci faptele de după fapte, gândurile de după gânduri.

Un vers care vi se potriveşte acum?

Dintr-un cântecel d-al meu: „Sunt un bob divin/ şi nul, şi gol, şi plin/ sunt o adiere fină/ de lumină".

Luminiţa Anghel: „David mă împinge de la spate să-mi găsesc pe cineva"

Ioan Gyuri Pascu: N-am mai călcat prin cârciumă de o lună!

Ioan Gyuri Pascu a fost externat

Ioan Gyuri Pascu la spital: a suferit un accident cerebral

Necazurile l-au marcat pe cunoscutul muzician si actor Ioan Gyuri Pascu, care a fost transportat de urgenta la spital in stare grava. Starea lui s-a imbunatatit. Detalii»

Ioan Gyuri Pascu, la un pas de moarte

A murit mama Luminiţei Anghel

Dume si muzici cu Ioan Gyuri Pascu

Indragitul cantaret si actor Ioan Gyuri Pascu va sustine un concert alaturi de formatia sa The Blue Workers, vineri seara, de la ora 21, la Porto Arte, evenimentul anuntandu-se de neratat pentru fanii celui care ii incanta printr-o ironie subtila. Detalii»

Monica Anghel: „Copilul este universul meu“

La multi ani Luminita Anghel.

Luminita Anghel nu a platit-o pe bona copilului

Monica Anghel: "Peste un an mai fac un copil"

Luminiţa Anghel: "Am fost egoistă când mi-am dorit ca tata să mai trăiască"

Daiana Anghel a fost scoasă din sărite în trafic: "Am dat peste un imbecil la volanul unei decapotabile"

Gyuri Pascu a revenit pe platourile de filmare

A petrecut o săptămână în Australia, unde s-a bucurat de prezenţa prietenilor şi a vizitat celebrul munte roşu...

Luminiţa Anghel a dat 700 de lei pe rechizitele fiului ei

Luminiţei Anghel îi e ruşine cu impresara?
Paparazzii CANCAN au fotografiat-o recent pe Luminiţa Anghel în timp ce ieşea dintr-un restaurant, după ce luase prânzul. S-a îndreptat spre maşină şi părea că e gata de plecare. Dar nu era singură. În urma ei apare un bărbat, care ieşea din acelaşi restaurant.

Două dintr-o lovitură pentru Monica Anghel: s-a măritat şi apoi a născut

Monica Anghel: "Nicio femeie din familia mea nu a ştiut sexul copilului înainte de naştere"

La multi ani! Ioan Gyuri Pascu