ISRAEL-ROMANIA

Rezumarea primului mesaj :

Joel Ripple concluzionează în verset  evreimea româna:

Noi romane

Totul a început în urmă cu aproximativ o sută douăzeci de ani,

Când un evreu Foksn în curs de desfășurare

Și marcarea lor - atunci Palestina,

În cazul în care au fondat memoria și Rosh Pina.



De atunci, ei au contribuit aici, pentru sigur,

Contribuție mare în orice domeniu, în orice domeniu.

Cred că ceea ce o fata trista

Au fost de stat - nu romane.



De exemplu - în domeniul culturii și teatru,

Ia întotdeauna primul loc în romanele:

Lia, Rosina, Moscova Alkalay

Tet Jana, India, Niko Nitai ...

Și cum putem uita silueta

Restul - Creșterea Jetta?

Ca cântăreț Matti Caspi, venerat,

În funcție de cunoștințele mele, a crescut Glatz.

Nancy Brandes - ca aici a lucrat în bine

În cazul în care doar întoarce câțiva ani în urmă,

Trebuie să ne amintim, așa cum am avut de cafea, "bucurie",

În loc de stand - up - a dansat Perry Nisa.

Și Shlomo Artzi, înainte de a primi un record de platină

Ar trebui sa castige rădăcini Bucovina.



Artă, în general, a fost rol decisiv în romane:

Doar nota Marcel Iancu, Reuven Katz juramantul.



În gastronomie - prima ligă română:

Toate Sabra've auzit mamaliga.

Vecinul meu și un indian din Bombay,

Vinde soția sa pentru două Mititei.

În sport, noi, românii

Noi, de obicei, pe primele locuri.

Fotbal: Menchel, Blnro, Moismko.

Baschet: Mickey Berkowitz și Doidsko.

Cu totii am auzit de tenis de masă

Mare vedeta Angelica Roseiano.

Pe scurt, orice zona românii au devenit superstaruri,

În afară de la o zonă: sistemul parlamentar.



Avem un membru al Knesset, secretar, sau director executiv al Consiliului,

Deși populația noastră de aproape o jumătate de milion.

Apropo, am făcut un cont și am ajuns la concluzia,

O jumătate de milion de români, aproape 20 de locuri!

Deși au existat mai multe încercări de la alegerile parlamentare:

A fost Yitzhak Artzi, Poraz și schimb,

A fost, de asemenea, de la Viet Escadrila

Dar astăzi domnilor, de asemenea, HEL - nr.

Și mă simt foarte stabilit,

Că în viitor nu vom avea reprezentare în Knesset.

Dar, în calitate de membri ai Knesset-ului de astăzi sunt,

Este o onoare pentru noi - românii lipsesc.



Reprezentarea noastră este, în practică,

De decontare, meșteșuguri, industrie.

Cu toate acestea, lucrează din greu și face o viață de,

Nu au timp pentru a trimite un reprezentant la Knesset.

Da, am uitat de aproape un alt loc, pustiu,

Unde românii nu au nici o reprezentare la toate.



Vezi acest miracol - iată și iată:

Nu sunt reprezentanți romane din închisori.

Și e uimitor - pe care l-am prins coada

Romney nu este doar un "Romney" - ". Romney hoț", dar

Dacă suntem hoți - Cum va cita minunea

Nu avem nici o reprezentare în închisoare!



Și cum se face că cele mai multe romane, la fel de mult a cunoscut mea,

Traiesc frugal modest

Și cum se face că economiile

Concepute pentru a studia copil de liceu?

Și modul în care incanta doar este bucuria ei

Atunci când familia se întâlnește pentru cină sâmbătă,

Apoi, atunci când toate stând împreună,

Nepotul spune - "Che Paci , bunico? "



Nu, domnilor, nu sunt hoți, deși hoții nu lipsesc.

Și dacă ei fura - a furat doar spectacolul de la ceilalți.

Pentru că ea este, ea însăși a dat seama - și că sionismul.

Românii nu au cerut favoruri - nu de guvern sau agenție

Ei sunt fericiți să trăiască aici în părinților

Fericit și de conținut - fără fișe exigente.

Deci , voi încheia prin a spune că -

Foarte mandri de a fi român.

 ==============================================================
rof. Moshe Idel

- Oamenii de știință israelieni proeminenți evaluat lumea, comitete
academice, președinte al Centrului de Muzicologie de la Universitatea
Ebraica, Centrul pentru Studiul a evreilor din România a Institutului
Zvi Ben și reviste membre din România implicate în studiul
iudaismului.



2 - Aharon Appelfeld

- Autor a servit ca un profesor in departamentul de literatura ebraică
la Universitatea Ben-Gurion și membru al Academiei de Limba ebraică.



3 - Profesor Joshua Blau

- Profesor emerit in cadrul Departamentului de arabă Limba și
literatura la Universitatea Ebraica din Ierusalim, al treilea
președinte al Academiei a limbii ebraice, care a devenit cunoscut
pentru cercetările sale în arabă Mijlociu și iudeo-arabă și
lingvistică semitice.



4 - profesorul Moshe Gil

- De la conducere oameni de știință din lume, cercetatorii de istorie
a lui Israel, în primul răspândirea Islamului

Și Premiul Rothschild în Studii Iudaice.



5 - Ozia rulou

-. Inginer, inventator, și un om de afaceri israelian, fondator al
"Elron" și Președinte al Consiliului de "Elbit" Are șase de instituții
de onoare ariene de conducere academice din lume.



6 - Prof. Itamar Willner

- Profesor de chimie de cercetare în domeniul electronicii moleculare
și Hbioalktronika i-au adus recunoasterea internationala.



7 - Miriam Zohar

- Actrita de teatru, Facultatea de Teatru Habima și în prezent joacă
la teatru, Chelsea House Estate.



8 - Dubi Zeltzer

- Compozitor și aranjor care a compus melodii pentru musicaluri și
multe filme israeliene au incorporat o varietate de stiluri muzicale
din compozițiile sale.



9 - Prof. Avraham Tal

- Profesor de lingvistică la Universitatea din Tel Aviv a cărei
principală contribuție a fost studiul tradițiilor samariteni și limbi
de traducere, lexicografia și lucrarea lui ca editor al Istoric
Dicționarul limbii ebraice.



10 - Aharon Yadlin

- Un tineri colectiv educator influent. MK, un fost ministru al
educației și activist comunitate.



11 - Profesorul Zvi Javits

- Un istoric specializat în istoria Romei antice, un fondator al
Facultății de Științe Umaniste de la Universitatea din Tel Aviv și
fondatorii Beit Berl College si Colegiul de Tel Hai.



12 - Prof. Miriam Iordania

- A fost prima femeie profesor la Universitatea din Haifa, fondator
Scoala de Istorie și investigarea devreme Europa modernă.



13 - Prof. Zvi Laron  - fondator și dezvoltatori profesioniști
endocrinologie (cercetare hormon) a copiilor lui Israel. Israel în
primul rând pentru a dezvolta un model cu bataie lunga care
tratamentul diabetului zaharat, și a stabilit cel mai mare centru
pentru tratamentul diabetului zaharat. Munca sa l-au câștigat
aprecierea și zeci de premii la nivel mondial.



14 - profesorul Reuven Feuerstein

- Profesor de psihologie educațională două universități - în Israel și
în străinătate și Fondator

Feuerstein Centrul pentru superioare de învățare.



15 - Profesor Schneier Feller

- Hebrew University profesor de drept specializat în drept penal. Unul
dintre experții Cel mai mare cod penal din Israel.



16 - profesorul Reuven Contact

- Profesor emerit de Literatură de la Universitatea din Tel Aviv. Cea
mai importantă și originală investigator poezie. Cercetător de frunte
în domeniul metrica poetic și fondator al abordării de cercetare
"Foaitika cognitive."



17 - Lea Koenig

- Actriță Teatrul numit "prima doamna a teatrului israelian."



18 - Profesorul Jacob Rand

- Profesor de Educație la Universitatea Bar Ilan, castigator al
premiului Lyman pentru Lifetime Achievement pentru copii cu Retard, și
tatăl actorului Shuli Rand.



19 - Yitzhak Ben-Aharon  (decedat)

- Cele mai importante liderii mișcării forței de muncă în țară și
gânditori sale, a servit ca un membru al Knesset, secretar și
secretar-general al lumii.



20 - Prof. Shlomo Bentin  (decedat)

- Laureat al Premiului Israel pentru Tsha "b psihologie



21 - Gary Bertini  (decedat)

- Dirijor și compozitor Israel, Kim Rint "Corul și Orchestra de Camera.



22 - Miriam Bernstein Cohen  (decedat)

- Director, scriitor, lector, poet, traducător și profesor de joc și
de direcție, fiica lui Iacov Bernstein Cohen, prima Tzavta jucat
Cameri Theater și a fost primul jucător profesionist în țară.



23 - Moshe Barash  (decedat)

- Istoric și fondator Haq domeniu R. Istoria Artei din Israel.







24 - Dora Gad  (decedat)

- Arhitect si designer de interior care a proiectat, printre altele,
clădirea Knesset, Muzeul Israel, Biblioteca Națională, lantului
hotelier Hilton, nave de ZIM și mai mult.



25 - Nahum Gutman  (decedat)

- Pictor, sculptor și scriitor Israel recunoscute pe plan
internațional astfel de drepturi de lucrări s sunt afișate în toate
muzeele sunt considerate mondial. Considerat un pionier în Fig cărți
pentru copii din țară.



26 - Rabinul Leib Hacohen Maimon  (decedat)

- Unul dintre fondatorii mișcării Mizrachi, semnează Declarația de
Independență și a servit ca ministru al Cultelor din statul Israel în
primul rând.



27 - Zeev Vilnai  (decedat)

- A fost un geograf și istoric, care a fost considerat unul dintre cei
mai mari savanți din Israel Societatea de explorare în generații
recente,  tatăl ministrului Matan Vilnai .



28 - Marcel Iancu  (decedat)

- Pictor israelian și arhitect, fondator al Artiști Village - Ein Hod.



29 - Folk israelian  (decedat)

- Fondator de afaceri și co-fondator Folgt Rule ".



30 - Profesorul Ezra Fleischer  (decedat)

- Poet și filolog, poezie cercetător și rugăciune.



31 - Reuven Rubin  (decedat)

- Un lider de artiști israelieni picturi și-a exprimat sentimentul de
lumină și spiritualitate a lui Israel.



32 - Mendi Rodan  (decedat)

- Vioară și mari dirijori din Israel. A devenit un profesor de dirijat
la Școala de Muzică de la Universitatea Tel Aviv și a condus Academia
de Muzică și Dans.



33 - Profesorul Marcus Rayner  (decedat)

- Fondatorii reologice studiu  cu contribuții suplimentare din studiul
științelor exacte.



34 - Prof. Chaim Sheba  (decedat)

- Profesor de medicina, director al spitalului Tel Hashomer, și
fondator al Medical Corps IDF.



35 - Moshe Schnitzer  ( decedat)

- Israel Industria diamant pionier, fondatorii Diamond Exchange și
președintele Israel. De asemenea, ales în funcția de președinte al
Federației Mondiale de Diamond bursele.

Bank Leumi Romania lanseaza Companiilor o "Invitatie la dezvoltare – Stabiliti-va singuri marja dobanzii la credit!”



http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=57232



In perioada 1-30 septembrie Bank Leumi Romania realizeaza campania "Invitatie la dezvoltare” oferind tuturor companiilor libertatea de a accesa un credit pentru Capital Circulant cu o dobanda propusa chiar de ele! Doritorii trebuie sa completeze formularul de oferta pe care il gasesc in orice sucursala Leumi sau pe www.leumi.ro si sa propuna o marja de dobanda care se adauga dobanzii ROBOR la 3 luni. La sfarsitul perioadei campaniei, toate ofertele primite vor fi ordonate descrescator in functie de nivelul dobanzii propuse, urmand a fi contactate toate companiile ofertante pana la epuizarea sumei de 50 milioane ron alocate acestei campanii. "Nicio banca din Romania nu a fost vreodata atat de flexibila in a oferi clientilor posibilitatea de a-si stabili singuri dobanda creditului. Vor obtine credite toti cei care ofera o dobanda competitiva si care indeplinesc conditiile financiare cerute pentru orice credit de capital circulant. In aceste vremuri incerte, vrem sa oferim sansa companiilor care doresc sa se dezvolte sau care doresc o imbunatatire a conditiilor de creditare sa o poata face, prin accesarea acestui imprumut.” Mai multe informatii precum si regulamentul campaniei se gasesc pe www.leumi.ro. LAURENTIU MITRACHE, presedinte executiv Bank Leumi Romania Pentru informatii suplimentare, va rugam contactati: Florin Lazar, Director Divizia Strategie si PR, Bank Leumi Romania, f l o r i n . l a z a r @ l e u m i . r o , 0745.369.469.

Locul pe care trebuie sa-l vezi macar o data in viata

Situatia tensionata din Orientul Mijlociu nu tine la distanta turistii care doresc sa viziteze Tara Sfinta. Sute de pelerini trec zilnic granita Israelului in speranta gasirii linistii sufletesti. Reporterul "Ziarului de Iasi" a calatorit impreuna cu acestia la invitatia Mitropoliei Moldovei si Bucovinei si pe parcursul mai multor editii va va relata amanunte despre cele mai impresionante obiective turistice pe care orice muritor ar trebui sa le viziteze macar o data in viata.

Gata de start

Startul pelerinajului s-a dat miercuri, la ora 17. Autocarul cu 130 de turisti a plecat din spatele Mitropoliei din Iasi, organizatorii pelerinajului. Imbarcarea in avion a avut loc la ora 3 si 15 minute dimineata, dupa verificari minutioase. Toate buzunarele bagajelor de mina, incaltamintea, hainele au fost controlate de cei insarcinati cu siguranta zborului. Din cauza verificarilor amanuntite, zborul, o cursa charter, a plecat cu o intirziere de 20 de minute. Aeronava a aterizat pe aeroportul Ben Gurion, situat de noua kilometri de Tel Aviv. Cascadele si coloanele, elementele constitutive ale aerogarii, sint primele lucruri care impresioneaza orice vizitator. Aeroportul poarta numele primului prim-ministru al statului modern Israel (n.r. - a prezidat guvernul israelian in doua perioade: 14 mai 1948 - 26 martie 1954 si 3 noiembrie 1955 - 26 iunie 1963).

Statiunea milionarilor

Un Mercedes Van si Alina Poschina, ghidul roman al grupului, ne-au preluat de la aeroport si fara a ne caza am pornit direct in prima zi de circuit. Desi foarte obositi si nedormiti, primul obiectiv turistic la care ne-am oprit a stirnit curiozitatea vizitatorilor, pentru modul in care se imbina vechiul cu nou, stilul clasic cu cel modern.

Vechiul oras roman de la Cesareea

"Cesareea este una dintre cele mai bogate statiuni ale Israelului, in care isi are sediul singurul club exclusivist de golf din tara. Zona, in care isi petrec vacantele cei mai instariti oameni din lume, inca detine dovezi ale maretiei trecutului", povesteste Alina.

Astfel ca imediat ce am trecut de clubul de golf, pe partea stinga, santierul arheologic activ (n.r.-inca au loc sapaturi) al vechiului oras roman scoate zilnic la lumina detalii despre vechea civilizatie. Asezarea infiintata de romani este situata in apropierea malului Marii Mediterane. "Hipodromul, strada comerciala Cardo Maximus si baile sint caracteristicile care au definit citadelele romane. Pe acest santier au fost gasite toate aceste trei elemente, in Israel existind doar doua astfel de santiere", detaliaza ghidul.

Castelul Cruciatilor, urmatoarea oprire, a surprins prin metoda simpla prin care locuitorii acestuia se aparau de invaziile dusmanilor. Santul de aparare care inconjoara castelul si care face legatura directa cu Marea Mediterana avea o poarta care, odata deschisa, inunda santul, asfel ca accesul catre zidurile castelui se putea face doar inot, pozitie vulnerabila pentru atacatori.

Apeductul roman construit pe vremea lui Irod cel Mare in anul 20 i.H.

Apeductul roman construit in timpul domniei lui Irod cel Mare se intindea pe o distanta de aproximativ 34 de kilometri. Acesta a fost realizat pentru a alimenta Cesareea cu apa potabila, adusa de la muntele Carmel, in anul 20 i.Hr. Ultimele dovezi ale impresionantei costructii se pot vedea si astazi, insa intr-un lant intrerupt, apeductul fiind intreg doar citiva zeci de metri. In urma unui puternic cutremur, sistemul de alimentare cu apa a ajuns sa fie acum pe marginea Marii Mediterane. Cutremurele si inundatiile si-au pus amprenta si pe palatul de resedinta al lui Irod cel Mare, acesta fiind acum sub ape. La citiva metri de plaja, valurile marii inca se lovesc de ruinele vechii fortarete.

A opta minune a lumii

Centru industrial al Israelului, orasul Haifa, al treilea ca marime dupa Ierusalim si Tel-Aviv, gazduieste cel mai mare port al tarii. Aproximativ 50.000 de romani locuiesc aici pe linga evrei, arabi, musulmani, druzi si beduini. In Haifa se gaseste ceea ce israelienii considera cea de-a opta minune a lumii.

Gradinile persane suspendate Baha'i, construite pe 19 niveluri, pe care israelienii le-au supranumit "a opta minune a lumii"

"Gradinile persane suspendate Baha'i simbolizeaza religia a 7,7 milioane de adepti din intreaga lume. Credinta Baha'i se revendica a fi o religie cu caracter universal, in care si-ar gasi implinirea toate celelalte religii. Aceasta a aparut in secolul al XIX-lea in Iran, fondatorul ei fiind Baha'u'llah. Bab a fost predecesorul, cel care a facut cunoscuta religia in intreaga lume, fiind considerat un fel de Ioan Botezatorul. Gradinile au fost realizate in anul 1999, in timp ce mausoleul in care se gasesc osemintele fondatorului a fost ridicat intre anii 1948-1953", detaliaza Alina Poschina.

Gradinile sint realizate pe 19 niveluri, 18 reprezentind ucenicii, iar cel de-al 19-lea fiind inchinat fondatorului. "Pentru a parcurge gradina pe jos trebuie sa cobori 900 de trepte. Fiecare terasa (nivel) are managerul ei, iar pentru ingrijirea gradinii 130 de oameni lucreaza in doua schimburi. In interior sint trei cladiri, una reprezentind comitetul celor noua judecatori ai religiei, intr-o alta constructie, care are 10 etaje sub pamint, gasindu-se atit arhiva, cit si relicve. Aici se gasesc toate cartile sfinte ale religiei, hainele lui Bab si chiar si o suvita de par a acestuia", a detaliat Asher Miller, seful serviciului de securitate al Gradinilor Baha'i.

Monument UNESCO

Pentru realizarea acestor gradini s-au cheltuit 200 de milioane de dolari, banii fiind donati de adeptii religiei din intreaga lume, iar ingrijirea anuala a complexului costa 1,5 milioane de dolari. "Sintem foarte multi oameni care lucram pentru securitatea teraselor suspendate care in 2008 au fost numite monument UNESCO. La supravegherea gradinilor lucreaza atit angajati ai Securitatii din Israel, cit si voluntari, care sint adepti ai religiei", a adaugat Miller.

Reporterul "Ziarului de Iasi" a numarat intr-unul din birourile se securitate, pe un intreg perete, monitoare care aratau imaginile a 70 de camere de supraveghere. Pentru turisti, accesul este liber; in schimb, pentru adeptii religiei trebuie facute rezervari, care au o lista de asteptare chiar si de trei ani de zile. Accesul in gradinile suspendate pentru baha'i-sti este limitat, fiind acceptati in jur de 600 de adepti la noua zile.

Israelul controlează şi datele personale ale românilor



Ultimul "beneficiu" al apartenenţei noastre la ceea ce unii numesc noua Uniune Sovietică, adică UE, reprezintă transferul datelor noastre personale Statului Israel, pentru "păstrarea în siguranţă deplină". Fireşte, ele vor fi updatate în timp real. De ce se face asta? Aşa, pentru că se poate! Nu se oferă absolut nici o justificare pentru această măsură şi nici nu este vorba de vreo reciprocitate. Nu întreabă nimeni dintre "reprezentanţii" noştri ce treabă are statul evreu cu numele, chipurile şi vârsta copiilor noştri, cu opţiunile noastre politice şi cu starea de sănătate a românilor precum rezultă din fişele de asigurare ale CAS? Sau cu veniturile noastre şi cu numerele de telefon sunate, cu rudele şi prietenii noştri. Decizia adoptată pe 31 ianuarie 2011, prin care se prevede transferul datelor personale ale cetăţenilor CE către Israel, explică faptul că acest stat răspunde Directivei 95/46 privind protecţia datelor. Unele formulări din actul respectiv, formulări pe care ne-am permis a le sublinia, stârnesc zâmbete largi.

Jurnalul Oficial L 027 , 01/02/2011 p. 0039 - 0042

Decizia Comisiei din 31 ianuarie 2011 - în temeiul Directivei 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind nivelul de protecţie adecvat asigurat de Statul Israel privind prelucrarea automată a datelor cu caracter personal [notificată cu numărul C(2011) 332]
COMISIA EUROPEANĂ, având în vedere Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, având în vedere Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date [1], în special articolul 25 alineatul (6), După consultarea Autorităţii Europene pentru Protecţia Datelor, întrucât:
(1) În temeiul Directivei 95/46/CE, statelor membre li se cere să ia măsuri astfel încât transferul datelor cu caracter personal căre o ţară terţă să poată avea loc numai în cazul în care ţara terţă în cauză asigură un nivel adecvat de protecţie şi în cazul în care legile statelor membre care pun în aplicare alte dispoziţii ale directivei sunt respectate înainte de transfer.
(2) Comisia poate constata că o ţară terţă asigură un nivel adecvat de protecţie. În acest caz, datele cu caracter personal pot fi transferate din statele membre fără să fie nevoie de garanţii suplimentare.
(3) În temeiul Directivei 95/46/CE, nivelul de protecţie a datelor trebuie evaluat ţinând seama de toate împrejurările care au legătură cu o operaţiune de transfer de date sau cu o serie de operaţiuni de transfer de date şi acordând o atenţie specială mai multor elemente relevante pentru transfer, enumerate la articolul 25.
(4) Având în vedere diferitele abordări privind protecţia datelor din ţările terţe, evaluarea caracterului adecvat trebuie efectuată şi orice decizie în temeiul articolului 25 alineatul (6) din Directiva 95/46/CE trebuie adoptată şi pusă în aplicare astfel încât să nu creeze discriminări arbitrare sau nejustificate faţă de ţările terţe în care există condiţii similare ori între acestea, şi să nu se constituie o barieră mascată în calea comerţului, ţinând seama de angajamentele internaţionale actuale ale Uniunii Europene.
(5) Sistemul juridic din Statul Israel nu dispune de o constituţie scrisă, însă Curtea Supremă din Statul Israel a acordat un statut constituţional anumitor "legi de bază". Această "legislaţie de bază" este completată de o jurisprudenţă extinsă, întrucât sistemul juridic israelian aderă în mare masură la principiile dreptului comun. Dreptul la protecţia vieţii private este inclus în legislaţia de bază: "Demnitate umană şi libertate", în secţiunea 7.
(6) Standardele legale pentru proteţia datelor cu caracter personal în Statul Israel sunt bazate în mare parte pe standardele stabilite prin Directiva 95/46/CE şi sunt prevăzute în Legea privind protecţia vieţii private 5741-1981, modificată ultima dată în 2007 pentru a stabili noi cerinţe privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi organizarea detaliată a autorităţii de supraveghere.
(7) Legislaţia în domeniul protecţiei datelor este completată, de asemenea, de decizii guvernamentale privind punerea în aplicare a Legii privind protecţia vieţii private 5741-1981 şi organizarea şi funcţionarea autorităţii de supraveghere, bazată în mare parte pe recomandările formulate în raportul adresat Ministerului Justiţiei de către Comitetul de examinare a legislaţiei în ceea ce priveşte bazele de date (raportul Schoffman).
( Mai multe instrumente juridice care reglementează dferite sectoare, precum legislaţa din sectorul financiar, reglementăile în domeniul sănătăţii şi registrele publice, conţin, de asemenea, dispoziţii privind protecţia datelor.
(9) Standardele juridice în materie de protecţie a datelor aplicabile în Statul Israel includ toate principiile de bază necesare pentru a asigura un nivel adecvat de protecţie a persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal din bazele de date automatizate. Capitolul 2 din Legea privind protecţia datelor 5741-1981, care prevede principiile de prelucrare a datelor cu caracter personal, nu se aplică prelucrării datelor cu caracter personal din bazele de date neautomatizate (bazele de date manuale).
(10) Aplicarea standardelor juridice în materie de protecţie a datelor este garantată prin căi de atac de ordin administrativ şi judiciar, precum şi printr-un control independent exercitat de autoritatea de supraveghere, şi anume de Autoritatea privind legislaţia, informaţia şi tehnologia din Statul Israel (ILITA), care este investită cu atribuţii de investigaţie şi intervenţie şi care actionează în deplină independenţă.
(11) Autorităţile israeliene responsabile de protecţia datelor au dat explicaţii şi asigurări referitoare la modul în care trebuie interpretată legislaţia israeliană şi au confirmat că legislaţia israeliană privind protecţia datelor este pusă în aplicare conform acestei interpretări. Prezenta decizie ţine seama de explicaţiile şi asigurările respective şi este, prin urmare, condiţionată de acestea.
(12) Prin urmare, ar trebui să se considere că Statul Israel asigură un nivel adecvat de protecţie a datelor cu caracter personal, astfel cum este prevăzut în Directiva 95/46/CE, în ceea ce priveşte transferurile internaţionale automatizate de date cu caracter personal din Uniunea Europeană către Statul Israel sau transferurile neautomatizate supuse unor prelucrări automatizate în Statul Israel. Pe de altă parte, transferurile internaţionale de date cu caracter personal din UE către Statul Israel, atunci când atât transferul în sine, cât şi prelucrarea ulterioară a datelor se efectuează exclusiv prin mijloace neautomatizate, nu intră sub incidenţa prezentei decizii.
(13) Pentru a asigura transparenţa şi pentru a garanta capacitatea autorităţilor competente ale statelor membre de a asigura protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor lor cu caracter personal, trebuie specificate circumstanţele excepţionale în care poate fi justificată suspendarea anumitor fluxuri specifice de date, fără a aduce atingere constatării unui nivel adecvat de protecţie.
(14) Constatările prezentei decizii privind nivelul adecvat de protecţie se referă la Statul Israel, astfel cum este definit în conformitate cu dreptul internaţional. Transferurile ulterioare către un destinatar din afara Statului Israel, astfel cum este definit în conformitate cu dreptul internaţional, ar trebui considerate transferuri de date cu caracter personal către ţări terţe.
(15) Grupul de lucru pentru protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal, stabilit în temeiul articolului 29 din Directiva 95/46/CE, şi-a dat avizul favorabil cu privire la nivelul adecvat de protecţie a datelor cu caracter personal în ceea ce priveşte transferurile internaţionale automatizate de astfel de date din Uniunea Europeană sau transferurile neautomatizate supuse unor prelucrări automate în Statul Israel. În avizul său favorabil, grupul de lucru a încurajat autorităţile israeliene să adopte noi dispoziţii care să extindă aplicarea legislaţiei israeliene la bazele de date manuale, care să recunoască în mod explicit aplicarea principiului proportionalităţii la prelucrarea datelor cu caracter personal în sectorul privat şi care să interpreteze excepţiile pentru transferurile internaţionale de date în conformitate cu criteriile prevăzute în documentul său de lucru privind interpretarea comună a articolului 26 alineatul (1) din Directiva 95/46/CE [2]. Acest aviz a fost luat în considerare pentru pregătirea prezentei decizii [3].
(16) Comitetul instituit în temeiul articolului 31 alineatul (1) din Directiva 95/46/CE nu a emis un aviz în termenul stabilit de preşedintele acestuia,

ADOPTĂ PREZENTA DECIZIE:

Articolul 1
(1) În sensul articolului 25 alineatul (2) din Directiva 95/46/CE, se consideră că Statul Israel oferă un nivel adecvat de protecţie a datelor cu caracter personal transferate din Uniunea Europeană în ceea ce priveşte transferurile internaţionale automate de date cu caracter personal din Uniunea Europeana sau în cazul transferurilor neautomate, dacă aceste sunt supuse unor prelucrări automate în Statul Israel.
(2) Autoritatea israeliană competenţă în materie de supraveghere a aplicării standardelor juridice privind protecţia datelor în Statul Israel este "Autoritatea privind legislaţia, informaţia şi tehnologia din Statul Israel (ILITA)", menţionată în anexă la prezenta decizie.

Articolul 2
(1) Prezenta decizie se referă exclusiv la nivelul adecvat de protecţie oferit în Statul Israel, astfel cum este definit în conformitate cu dreptul internaţional, în vederea îndeplinirii cerinţelor de la articolul 25 alineatul (1) din Directiva 95/46/CE şi nu aduce atingere altor condiţii sau restricţii care pun în aplicare alte dispoziţii din directiva menţionată anterior care se referă la prelucrarea datelor cu caracter personal în statele membre.
(2) Prezenta decizie se aplică în conformitate cu dreptul internaţional. Aceasta nu aduce atingere statutului Înălţimilor Golan, Fâşiei Gaza şi Cisiordaniei, inclusiv Ierusalimului de Est, astfel cum este definit în conformitate cu dreptul internaţional.

Articolul 3
(1) Fără a aduce atingere atribuţiilor lor de a lua măsuri pentru a asigura respectarea dispoziţiilor naţionale adoptate în temeiul unor alte dispoziţii decât cele prevăzute la articolul 25 din Directiva 95/46/CE, autorităţile competente din statele membre îşi pot exercita atribuţiile pentru a suspenda fluxurile de date către un destinatar din Statul Israel în vederea protejării persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal ale acestora, în următoarele cazuri:
(a) atunci când o autoritate israeliană competentă a stabilit că destinatarul încalcă standardele de protecţie aplicabile; sau
(b) atunci când este foarte probabil ca standardele de protecţie să fie încălcate, există motive întemeiate să se creadă că autoritatea israeliană competentă nu ia sau nu va lua masuri adecvate şi în timp util pentru a rezolva cauza respectivă, continuarea transferului ar crea un pericol iminent de prejudiciere gravă a persoanelor în cauză, iar autorităţile competente din statul membru au depus eforturi rezonabile în aceste circumstanţe de a avertiza partea responsabilă de prelucrarea datelor din Statul Israel şi i-au oferit posibilitatea de a răspunde.
(2) Suspendarea încetează de îndată ce sunt asigurate standardele de protecţie, iar autorităţii competente din statele membre în cauză i se aduce la cunoştinţă acest lucru.

Articolul 4
(1) Statele membre informează fără întârziere Comisia cu privire la măsurile luate în temeiul articolului 3.
(2) Statele membre şi Comisia se informează reciproc cu privire la cazurile în care măsurile luate de autorităţile israeliene răspunzătoare de respectarea standardelor de protecţie nu asigură aceasta respectare a standardelor.
(3) În cazul în care informaţiile culese în temeiul articolului 3 şi al alineatelor (1) si (2) din prezentul articol demonstrează că un organism însărcinat cu asigurarea respectării standardelor de protecţie î Statul Israel nu îşi îndeplineşte eficient rolul, Comisia informează autoritatea israeliană competentă şi, în cazul în care este necesar, prezintă un proiect de măsuri în conformitate cu procedura prevazută la articolul 31 alineatul (2) din Directiva 95/46/CE în vederea abrogării sau suspendării prezentei decizii ori a limitării domeniului de aplicare a acesteia.

Articolul 5
Comisia evaluează punerea în aplicare a prezentei decizii şi raportează orice constatare pertinentă comitetului înfiinţat în temeiul articolului 31 din Directiva 95/46/CE, incluzând orice dovadă care ar putea afecta constatarea de la articolul 1 din prezenta decizie conform căruia protecţia datelor în Statul Israel este adecvată, în sensul articolului 25 din Directiva 95/46/CE, precum şi orice dovadă din care rezultă că prezenta decizie este aplicată în mod discriminatoriu. Comisia va monitoriza, în special, prelucrarea datelor cu caracter personal în bazele de date manuale.

Articolul 6
Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a se conforma prezentei decizii în termen de 3 luni de la data notificării acesteia.

Articolul 7
Prezenta decizie se adresează statelor membre.

Adoptată la Bruxelles, 31 ianuarie 2011.
Pentru Comisie,
Viviane Reding
Vicepresedinte
[1] JO L 281, 23.11.1995, p. 31.
[2] Documentul WP114 din 25 noiembrie 2005. Disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/privacy/docs/wpdocs/2005/wp114_en.pdf
[3] Avizul 6/2009 privind nivelul de protectie a datelor cu caracter personal in Israel. Disponibil la adresa: http://ec.europa.eu/justice_home/fsj/privacy/docs/wpdocs/2009/wp165_en.pdf

ANEXA
Autoritatea competentă în materie de supraveghere menţionată la articolul 1 alineatul (2) din prezenta decizie:
The Israeli Law, Information and Technology Authority (Autoritatea privind legislaţia, informaţia şi tehnologia din Statul Israel)
The Government Campus
9th floor
125 Begin Rd.
Tel Aviv
Israel
Adresa poştală:
P.O. Box 7360
Tel Aviv, 61072
Tel.: +972-3-7634050
Fax: +972-2-6467064
E-mail: ILITA@justice.gov.il
Site: http://www.justice.gov.il/MOJEng/RashutTech/default.htm

Forţele Aeriene Israeliene s-au antrenat în România

Circuit 8 nopti/8 zile, in Israel, prin TAROM

TAROM pune la dispozitie, in perioada 17 -25 octombrie 2011 un circuit de 8 zile in Tara Sfanta. Pretul este de 549 euro, loc in camera dubla, fara anumite taxe, iar detaliile si conditiile de particpare sunt pe site-ul oficial al companiei, www.tarom.ro

Iata cum se desfasoara circuitul:

17 Oct. Intalnire la ora 04.00 dimineata cu reprezentantul agentiei la Aeroportul Otopeni-Henri Coanda si imbarcare la cursa TAROM RO155G cu decolare la ora 06.00 spre Tel Aviv. Sosire pe Aeroportul International Ben Gurion din Tel Aviv la ora locala 07.35. Asistenta la sosire din partea agentiei partenere israeliene. Se pleaca pe coasta Marii Mediterane si optional se poate vizita antica cetate-port Caesarea

(12 USD/pers). Se ajunge la Haifa, al treilea oras ca marime al Israelului si oras port la Mediterana, aflat intr-un golf la poalele Muntelui Carmel. Se face turul orasului cu numeroase puncte de atractie, intre care amintim: Centrul Mondial al cultului Baha'i, cu Templul si Gradinile Suspendate, Grota lui Ilie considerat profet atat in cultul iudaic, cat si in cel islamic; Stella Maris - manastirea Ordinului Carmelitelor. Cazare si cina la hotel 4* Nazareth.

18 Oct. Dupa micul dejun, incepe turul la Capernaum cu vizitarea ruinelor vechii Sinagogi unde Iisus a predicat si a dat invatatura. Dupa Muntele Fericirilor, unde a avut loc Predica de pe munte, se merge la Tabgha, unde a avut loc miracolul inmultirii painii si pestilor, apoi la Biserica lui Petru. Calatorie cu barca pe Marea Galileei asa cum era pe vremea lui Iisus. Dupa amiaza, vizita la Raul Iordan si la locul de botez-Yardenit. Aici aveti posibilitatea sa va "botezati" cu apa cristalina si sa cumparati suveniruri. Intoarcere pentru cazare si cina la hotel 4* Nazareth.

19 Oct. Dupa micul dejun se merge spre Muntii Galileei spre Caana, locul unde a avut loc prima minune savarsita de Iisus. Nazareth, este locul unde Iisus a petrecut copilaria si adolescenta. Vizita la biserica Buna Vestire si la atelierul de tamplarie al Sfantului Iosif. Urmeaza Muntele Tabor, locul unde a avut loc Schimbarea la Fata. Se continua drumul spre Ierusalim si Bethlehem. Cazare si cina la hotel 4*.in Bethlehem.

20 Oct. Dupa micul dejun, se incepe Pelerinajul la Ierusalim - cetatea sfanta,urcand pe Muntele Scopus spre Muntele Maslinilor, pana la locul Inaltarii. Grota Pater Noster (Tatal Nostru) si spre cea mai frumoasa

vedere panoramica a orasului. Se coboara pana la Gradina Ghetsimani, Biserica Agoniei, Grota Tradarii si Mormantul Mariei. Retur la Bethlehem, locul nasterii al lui Iisus. Se viziteaza Biserica Nativitatii, Grota Sfantul Ieronim si Capela Sfantei Ecaterina. Cazare si cina la hotel 4* in Bethlehem.

21 Oct. Dupa micul dejun se urca Muntele Sion şi va închinati la Biserica Adormirii Maicii Domnului, la Mormantul Regelui David si la locul unde a fost Cina cea de Taină. Se intra prin "Poarta Leilor" se viziteaza Scaldatoarea Bethesda, Biserica Sfanta Ana, Capela Biciuirii si se va parcurge Via Dolorosa cu cele 14 Staţii în care s-a oprit Iisus pe Drumul Crucii, pînă la Golgota, va rugati la Piatra Ungerii, Biserica Sfantului Mormant si Biserica Invierii si nu in ultimul rand, puteti pune un bilet cu o dorinta la Zidul Plangerii de la baza vechiului templu. Cazare si cina la hotel 4* in Bethlehem.

22 Oct. Mic dejun si plecare spre Eilat devreme (330 km). Oprire la Marea Moarta - cel mai scazut punct de pe Terra sub nivelul marii, unde aveti timp liber pt baie in apa cu cel mai mare grad de salinitatea din lume. Oprire pentru servirea optionala a pranzului cu posibilitatea de a achizitiona renumitele produse cosmetic israeliene pe baza de namol din Marea Moarta. Se coboara prin desert pana la statiunea Eilat, statiune de renume mondial la Marea Rosie, cel mai sudic punct al Israelului. Daca timpul permite se poate face vizita optionala la Observatorul din Eilat, locul special amenajat unde se coboara sub apa limpede a Marii Rosii, in inima coralilor si a pestilor multicolori. Pret de persoana 28 USD pentru minimum 20 de persoane. Se viziteaza o fabrica de pietre pretioase si bijuterii din corali din Eilat, unde aveti posibilitatea sa achizitionati si sa negociati in stil oriental pentru produsele alese. Cazare si cina la hotel 4* in Eilat.

23 Oct. Mic dejun. Timp liber pentru baie si soare la Marea Rosie. Optional, excursie in Iordania la renumita cetate dintre stanci - Petra. Pret de persoana 185 USD + 45 USD taxa trecere frontiera si basisuri pentru minimum 25 persoane. Cazare si cina la hotel 4* in Eilat.

24 Oct. Mic dejun. Plecare foarte devreme dimineata spre Tel Aviv (aproximativ 360 km). Tur panoramic al orasului Tel Aviv si Jaffa-vechi port, acum faimos cartier al artistilor. Optional, pranz in Tel Aviv (30 USD/persoana). Timp liber pentru cumparaturi. Plecare la Aeroportul International Ben Gurion. Asistenta la formalitatile de imbarcare. Imbarcare la cursa TAROM RO154G cu decolare la ora 23.45 local.

25 Oct. Aterizare la Bucuresti - Aeroportul Otopeni - Henri Coanda la ora locala 03.30.

Pretul este de 549 euro loc in camera dubla iar detaliile se pot consulta pe http://www.tarom.ro/tarom-tours/turism-extern/circuite/circuit-in-israel.html

Rezidente pentru artisti vizuali in Israel

ICR Tel Aviv anunta lansarea unui program de rezidente pentru artisti vizuali in Israel. Programul le ofera profesionistilor de cetatenie romana din domeniul artelor vizuale o luna de rezidenta, in perioada 1 noiembrie - 1 decembrie 2011, la Centrul de Rezidente pentru Arte Vizuale de la Herzliya, Israel. Participantii trebuie sa aiba domiciliul in Romania si sa fie cunoscatori ai limbii engleze.

Beneficiarii vor avea posibilitatea sa se dedice, pe durata rezidentei, unei activitati de conceptie/creatie si productie, sa lucreze in mediul cultural si profesional israelian, sa stabileasca contacte cu profesionisti din domeniul lor de actiune, sa creeze legaturi cu mediile profesionale specifice din Israel, sa elaboreze proiecte individuale sau in colaborare cu actori culturali israelieni, sa

contribuie la crearea unui fond de proiecte pe care Institutul Cultural Roman de la Tel Aviv il va promova. Proiectul selectionat prin concurs, pe care beneficiarii au obligatia sa-l realizeze pana la sfarsitul perioadei de rezidenta, va fi remis ICR Tel Aviv. Se acorda o rezidenta anual, in valoare de 2800 USD. Data limita pentru depunerea dosarelor de candidatura este 5 septembrie 2011.

Un trib de români în Sinai


În toamna anului trecut, tocmai întors din Egipt, un prieten m-a convocat la „o senzaţională“: „În Sinai, mai exact pe lângă Mânăstirea Sf. Ecaterina, trăieşte un trib de beduini de origine română!“ Hai, că s-a ţăcănit şi ăsta, mi-am zis, de vreme ce a început să vadă beduini, eschimoşi, mâine-poimâine canibali de prin jungla amazoniană, toţi, evident, de origine română. „Şi cum ţi-ai dat seama de asta? Aveau arborat tricolorul pe cămile?“, am dat-o pe glumă. El nu şi nu, că e treabă serioasă: „Geabelii ăştia, că aşa se numesc, sunt diferiţi de celelalte triburi de beduini. Spun că strămoşii lor au venit de la Dunăre, înţeleg multe cuvinte din limba noastră, deşi n-o vorbesc, evident, sunt arabizaţi complet. Călugării mi-au spus că în arhiva mânăstirii există şi documente despre povestea asta“. Da, începe să pară interesant. Aşa că, iată-mă în Sinai, spre a mă întâlni cu fraţii noştri, beduinii!

Fără obiceiuri barbare gen vizită la domiciliu

Sigur că, în mintea mea, hai să-i zicem europeană, urma să mă duc la geabeli acasă, să stăm la taclale, să bem ceai, să fac fotografii, să văd ce gândesc, cum trăiesc, ce mănâncă… În timp ce-i povesteam toate astea, cu entuziasm balcanic, Ashraf, călăuza noastră într-ale deşertului, se uita la mine precum la un OZN. Mi-a reamintit că mă aflu, totuşi, prin Asia, spre Africa, într-o zonă folclorică total diferită de a mea. Mai mult, într-o peninsulă populată de triburi de beduini, destul de primitive, suspicioase, foarte închise. Şi unde nu există obiceiuri barbare gen vizită la domiciliu, când ţi se năzare ţie. Casa unui beduin este tabu. Intră în ea doar rudele apropiate, din acelaşi trib, şi nu oricând, ci numai dacă sunt invitate. Aşa că Ashraf mi-a sugerat strategia turistică, singura posibilă, de altfel. Geabelii locuiesc în apropierea Mânăstirii Sf. Ecaterina, la poalele Muntelui Sinai. O zonă numai piatră şi granit, unde sărăcia îţi rânjeşte la tot pasul. Dacă vezi un smoc de iarbă, te poţi considera norocos. Un copac numit accacia şi doi-trei palmieri se cheamă, deja, că ai nimerit într-o oază. În aceste condiţii, „serviciile turistice” sunt mană cerească pentru beduini. Ei îţi oferă cămile pentru transport, tot soiul de suveniruri, pături dacă ţi-e frig, călăuze pentru munte, ceai, cafea şi răcoritoare, la beduin’s bar, ba chiar şi un braţ de care să te sprijini, când ai obosit. Trebuie să le plăteşti pentru orice, chiar şi când îţi răspund la o întrebare. Şlagărul lor preferat este tips, tips, tips… „Dacă urci Muntele Sinai, o să stai printre ei cât pofteşti. E afacerea lor, cum ar veni, statul egiptean îi protejează, astfel, printr-un program social, ca să aibă din ce trăi. O să-i vezi peste tot, puteţi vorbi, dar să ai mărunţiş, în dolari”, mi-a mai spus Ashraf.

Camel-taxi, 13 dolari

Zis şi făcut. Am tras la un hotel de trei stele, Morgen Land, cel mai răsărit din zonă. Era în jur de şapte seara şi toată lumea mă trimitea la culcare. Pentru că urcarea pe Sinai te vrea odihnit. Începe noaptea, la unu şi jumătate, ca să ajungi în vârf, adică la 2.250 m, când răsare soarele. M-am foit cam degeaba prin aşternuturile altfel confortabile. După ce că n-am dormit în viaţa mea la o oră aşa de ciudată, de undeva, din pustie, se mai auzea şi o muzică tânguită. M-am lăsat în voia ei, cine ştie cât, până când oi fi adormit. Preţ de vreo două ore, că a sunat deşteptarea. Ne-am adunat spre a începe urcuşul. N-aţi vrea să ştiţi cât e de sinistru, în plină noapte, să te afunzi în nisip şi să te împiedici de bolovani, către un munte pe care nici nu-l vezi. Stelele şi lanterna din dotare nu mă ajutau prea mult. La punctul de control, cu militari, arme, filtre şi scotocit prin rucsaci, era o îmbulzeală de zile mari. Un fel de care pe care, cu îmbrânceli şi înjurături în toate limbile pământului. Şi mai era un frig de-mi clănţăneau dinţii, iar genele mi se lipeau între ele, încărcate de brumă, ceaţă sau ce naiba o fi fost aia. Vestea bună era că până la camel-taxi, adică parcul de cămile pentru transport, mai aveam doar o aruncătură de băţ. Eid, călăuza noastră pentru Sinai, ne-a făcut instructajul. Să ne ţinem bine de cocoaşa cămilei, că drumul e dificil, să-i dăm beduinului un dolar la pornire şi 12 când ajungem în vârf, să vorbim cât mai puţin, să nu care cumva să ne apuce la wc, că e cam dificil… În fine, ajungem la „plantaţia” de cămile. Nu le vedeam, dar auzeam un cor de răgete, pe limba lor. Am fost repartizată unui beduin smucit rău de tot. M-a luat de mână şi m-a tras, pur şi simplu, printre cămile şi puhoi de lume, ca pe un bagaj. Faptul că nici nu-l vedeam, îmi dădea oareşce furnicături pe şira spinării. Şi asta mi se trăgea de la Marilena, colega mea de suferinţă în Sinai, care avea fixul că vom fi răpite de arătările astea numite beduini. N-am avut acest noroc. La un moment dat, am fost luată în braţe şi trântită pe ceva care semăna cu un scaun. Beduinul mi-a încleştat mîinile pe un fel de suport. Cred că avea dinţii foarte albi, de vreme ce i-am zărit rânjetul în beznă: „Ready?”

700 de trepte spre Dumnezeu

N-am apucat să răspund, că m-a luat cu ameţeli. Namila s-a ridicat în picioare. Era cam înaltă pentru gustul meu! Şi fornăia cam tare. Şi-i zdrăngăneau copitele, de-a dreptul sinistru, când dădea de stânci. Mi-era o frică şi un urât de ziceam că-mi dau duhul. Şi panarama aia de beduin, cică neam de sânge cu mine, n-avea nici o treabă. Cânta din toţi rărunchii, pufăia nişte ţigări puturoase şi mai trăgea cămila de hăţuri, din când în când. Încet, dar sigur, m-am liniştit. A început chiar să-mi placă. Să mergi, aşa, în beznă, cocoţată pe o cămilă, cu un beduin cântând pe lângă tine, spre vârful Sinaiului, unde Moise a primit cele zece porunci, chiar de la Dumnezeu… Hai că e fain, putem să trecem la conversaţie. Doar că bate un vânt care ne duce vorbele în direcţii diferite. Aşa că ţipăm vreo două chestii de politeţe, gen nume şi vârstă, apoi renunţăm. Da’ măcar ştiu că însoţitorul meu se numeşte Suan şi are 38 de ani. Prind curaj şi îmi caut lanterna. O plimb în jur şi asta mă linişteşte definitiv. Potecile sunt pline de cămile, turişti, beduini. Din loc în loc, proptite de stânci, nişte corturi pe post de bar. Chiar dacă salivez gândindu-mă la o cafea fierbinte, scena coborârii de pe cămilă îmi taie pofta. După vreo şapte kilometri de urcuş, respectiv trei-patru ore, ajungem la trepte. De aici încolo nu se mai încumetă nici o cămilă. Trebuie să cobor, carevasăzică. Tot pe braţele lui Suan. După ce îşi numără, atent, cei 12 dolari, la lumina felinarului de la bar, îmi cere şi un tips for camel. Fie, că a fost fată cumsecade. Încă un dolar. Da’ mai bine îi fac cinste cu o cafea, ca să povestim. El mă convinge că e şi mai bine cu amândouă. Stăm pe nişte scânduri învelite în pături. Cafeaua e super, neagră, tare, cu hell. Suan îmi povesteşte de copii, vreo patru, de capre, care nu prea au ce mânca, şi de mama lui, când i-a povestit de strămoşii de la Dunăre. Sigur că i-ar plăcea să vină în România, doar că ei nu pleacă nicăieri de aici, niciodată. De-abia dacă au bani să trăiască, turismul fiind singura lor sursă de venit. În zilele foarte bune câştigă 25-30 de dolari. Dar sunt şi perioade goale, fără turişti, mai ales iarna.

De bucurie că a cunoscut un „strămoş”, Suan nu mă lasă să plătesc cafeaua. Face un barter urgent, respectiv îi dă barmanului nişte ţigări şi îi sugerează să nu comenteze, într-un aşa moment istoric. Apoi îmi zice să fiu atentă la scări, să calc cu grijă, că e periculos. Îi spun să nu mă aştepte, la coborâre, că vreau să merg pe jos. Ne strângem mâinile şi ne despărţim. Copăcel-copăcel, o iau spre vârf. Am de urcat 700 de trepte, ăsta fiind un fel de a spune. Practic, sunt nişte bucăţi de piatră, de dimensiuni diferite, aşezate, cât de cât, ca să te poţi căţăra mai uşor. Drumul e greu, abrupt, obositor. După vreo jumătate de oră de alpinism, ajung în vârf. Un platou unde te zboară vântul. E tot întuneric, dar zăresc, cu ajutorul lanternei, biserica lui Moise. Zeci de beduini mă îmbie cu pături şi saltele. Dau doi dolari, mă învelesc stil cocon şi mă aşez lângă ziduri. Mi-e şi frig, mi-e şi bine. Aştept soarele. Se spune că răsăritul în Sinai este cel mai frumos din lume. Şi aşa a fost! Un joc de lumină, când aurie, când sângerie, când în valuri, când în raze. Care mi-a lăsat un sentiment straniu. De repetiţie de început de lume.

Geabelii se dau urmaşi ai vlahilor

Şi se făcu lumină! Privind în jur, m-au şocat două lucruri: frumuseţea colţuroasă a granitului şi drumul pe care am urcat. Dacă-l vedeam de la început, nici vorbă să mă încumet. Pante foarte abrupte, cărări doar cât să pui piciorul, prăpastie de-o parte şi de alta. O rusoaică deschide „sezonul” la vomitat. Ca să nu mă apuce şi pe mine, o iau la vale. Păşesc ca pe ouă, că pietrele mai sunt acoperite şi cu nisip, aluneci de nu te vezi. Din loc în loc, câte un beduin te dirijează spre dreapta ori spre stânga şi întinde mâna pentru tips. Dacă vrei să încerci vreo scurtătură, iese rău. Eşti îmbrâncit, pur şi simplu, că e prea complicat să-ţi explice cât e de periculos, într-o engleză aproximativă. Se pare că, dacă tot le-au lăsat traseele din Sinai, ca afacere, egiptenii le cer beduinilor să aibă mare grijă de turişti. Şi ei chiar asta fac, fără fineţuri, fără urmă de politeţe. Dacă ieşi din front, trag de tine ca de o cămilă. Chiar şi aşa, însă, accidente sunt destule. Uneori trebuie să te fereşti ca să treacă o camel-ambulance, transportând posesori de picioare şi mâini îndoite sau rupte de-a binelea. Eid mă sfătuieşte să iau, totuşi, o cămilă. E mai comod şi mai sigur. Îi spun că nu mă lasă „datoria”, vreau să bat Sinaiul cu piciorul şi să-i văd pe geabeli îndeaproape. Râde, ca şi când i-aş fi zis că merg la vânătoare de fantome. După părerea lui, băiat instruit, de altfel, cu o şcoală de turism, povestea asta cu beduinii români nici nu se ştie exact dacă e legendă sau adevăr. Ei au auzit asta, aşa, prin tradiţie, dar nimeni nu le-a arătat vreodată dovezi. Doar un manuscris de la mânăstire, unde scrie că aici au fost aduşi nişte creştini de la Marea Neagră, din ţara valahilor. Se presupune că geabelii de azi, vreo sută şi ceva la număr, sunt urmaşii acelor vlahi. Aşa că geabelii se dau de origine română, într-o veselie. Li se pare că sună bine, interesant, exotic. Dar, ce e drept, sunt destul de diferiţi faţă de celelalte şapte triburi de beduini din Sinai. Se vede cu ochiul liber, dar şi „ştiinţific”, că aşa au zis nişte cercetători care au venit aici şi le-au studiat limba, obiceiurile, probele de sânge.

S-au dus vremurile cu mai multe neveste, că e prea costisitor

Eid îmi face un semn discret, să mă uit în faţă. Da, şi? O femeie îmbrobodită, de i se văd doar ochii, trage un măgar împovărat de saci. Zice că este un adevărat eveniment să vezi o femeie beduin. Ele nu ies în afara casei decât în situaţii de urgenţă. Acum se pare că e vorba de aprovizionarea barului. Galabia, haina lor tradiţională, este neagră, dacă purtătoarea e măritată, şi colorată, în caz de domnişoară. Femeia se fereşte de aparatul de fotografiat şi nici nu mă bagă în seamă când încerc să intru în vorbă cu ea. Mai cobor niţel, agresată de „neamurile mele din Sinai”, care musai vor să mă cocoaţe pe o cămilă sau să-mi vândă ceva. La următorul beduin’s bar, geabelii sunt ceva mai vorbăreţi şi cu o engleză mai inteligibilă. Akill îmi povesteşte că s-au civilizat, îşi trimit copiii la şcoală, unii au radio şi televizor, nu-şi mai plătesc nevestele cu măgari, capre ori cămile, nu mai hălăduiesc prin deşert, stau doar în casele lor. Fiecare locuinţă are patru încăperi. Prima, cea mai importantă, este de primire. Aici se întâlnesc familiile tribului, înrudite între ele, la ceai, cafea şi poveşti. Este un ritual vechi, de când se ştiu, singura lor distracţie, de altfel. La aceste reuniuni se serveşte, de obicei, şi o mâncare tradiţională, carne de capră sau oaie, pusă pe jar, într-o groapă, şi acoperită cu nisip, până este prăjită.

A doua cameră este doar a bărbatului, capul familiei. În următoarea stau nevasta (doar una, oficial) şi copiii, iar în ultima animalele. Ehei, s-au dus vremurile cu o grămadă de neveste, că e prea costisitor! Tribul este condus de şeic, pe care îl ascultă toată lumea. Nu e nevoie de poliţie ori justiţie, ce zice şeicul aia e sfânt. În fine, geabelii au, ca mai toate triburile de beduini, un fel de purtător de cuvânt. El stabileşte relaţiile cu alte triburi, cu autorităţile, cu străinii. Dacă aş rămâne în Sinai câteva zile, de pildă, el ar putea să-mi intermedieze o vizită oficială în comunitate. Aş putea să văd atelierele lor de alabastru şi onix, un fel de farmacie în care prepară ceaiuri şi leacuri străvechi sau cimitirul, unul foarte special. Adică un fel de pădure de bolovani. Morţii sunt îngropaţi în poziţia de fetus, cu fruntea spre Mecca. Mormântul este marcat doar prin două pietre. Dacă am noroc, poate mă primeşte şi şeicul. N-am, peste câteva ore grupul meu pleacă din Sinai. Data viitoare.

După încă o repriză de coborâre, se văd zidurile Mânăstirii Sf. Ecaterina. În apropiere, locuinţele geabelilor se confundă uşor cu stâncile muntelui. Aceleaşi forme şi culori, sunt făcute tot din granit. Au câte un gemuleţ mic, cât pui palma. Dacă n-ar fi nişte copii gălăgioşi, alergând o roată de cauciuc, locul ar părea pustiu. Mai văd nişte antene satelit, câteva camionete parcă scoase din cimitirul de maşini, de curg tablele de pe ele, nisip şi iarăşi piatră şi… cam atât. Nici urmă de vegetaţie, de treburi casnice, de animale, nici o legumă, o floare, o rufă întinsă la uscat. Toate se petrec înăuntru. Într-un trib ciudat, care se crede de origine română. Şi care, după peste 1.500 de ani de istorie, ce-i drept, nu mai păstrează aproape nimic din povestea asta. Poate doar un dor ancestral. Mi s-a părut că atunci când vorbesc de strămoşii lor de la Dunăre, geabelii au, aşa, un fel de nostalgie a paradisului pierdut.








































12 ^[1]► ^[1]


foto Liliana Petruş




Ultima femeie creştină a tribului a murit în 1750

Istoricii şi lingviştii români nu ştiu mare lucru despre geabeli. Nu s-au făcut investigaţii serioase, anchete lingvistice ori alt tip de cercetări. Totuşi, există nişte studii recente pe această temă, semnate de cercetătorii Andrei Popescu-Beliş, Laura Sitaru şi Aurora Perţan, care susţin, în esenţă, că legenda despre geabeli are un sâmbure destul de mare de adevăr. Se pare că, în anul 530, când împăratul Iustinian a hotărât să construiască Mânăstirea Sf. Ecaterina, au fost trimise în Egipt o sută de familii de abâd-al-Rum, adică servitori, sclavi ai romanilor. Aducerea acestor creştini de la Marea Neagră, din ţara valahilor, este consemnată în arhiva mânăstirii. Geabelii, oameni de la munte, în traducere, şi-au păstrat religia creştină până în sec. al XVIII-lea, când au fost convertiţi la islam. Ultima femeie creştină a tribului a murit în anul 1750. Există şi un factor biologic care merită luat în seamă. Cercetările făcute în 1970, pe eşantioane de sânge preluate de la toţi beduinii din zonă, au demonstrat că geabelii sunt diferiţi şi destul de neobişnuiţi faţă de celelalte triburi. Din păcate, nu s-au făcut comparaţii cu populaţiile de la Dunăre şi nici nu se ştie cât ar fi de relevante, ţinând cont de amestecurile de populaţii din Balcani, de-a lungul timpului. În concluzie, dacă ne interesează într-adevăr originea vlahă a acestor beduini, nu avem decât să apelăm la analize ADN. Eu, una, aş fi curioasă. Dar pentru o ţară ca România pare un moft cam costisitor.




Cămilele geabelilor au o singură cocoaşă, adică sunt dromaderi. O specie foarte adaptabilă, rezistentă la condiţii vitrege şi fără fiţe gen mâncare şi apă în fiecare zi. Un astfel de animal rezistă şapte zile fără apă şi 12 zile fără mâncare. Apoi, în doar zece minute, poate înghiţi 100 de litri de apă, pe care o depozitează în celulele de sub piele. Hrana este stocată în cocoaşă. Când îmi era frică să nu mă prăbuşesc, pe cărările Sinaiului, pentru că dromaderul meu călca uneori exact pe buza prăpastiei, beduinii mureau de râs. Şi aveau dreptate. Dromaderii nu cad niciodată. Au copita plată, priza la pământ, nisip ori piatră, este perfectă. Tot ca formă de adaptare, genele dromaderilor sunt ca o plasă, ca să le protejeze ochii de furtunile de nisip.

Avangarda evreiască în România – interviul cu Dr. Radu Stern


Domnul Radu Stern, istoric de artă, a organizat la Muzeul de Istorie al Evreilor din Amsterdam o amplă expoziţie, From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania, dedicată avangardei evreieşti de la Bucureşti. Expoziţia deschisă pe 31 mai 2011 poate fi vizitată până pe 2 octombrie la Amsterdam, urmând ca în decembrie să fie deschisă şi la Ierusalim.
În acest interviu, domnul Stern, mi-a răspuns unor întrebări despre organizarea expoziţiei precum şi despre aspectele teoretice ale selecţiei.


Valentina Iancu: Vreau să vorbim despre expoziţia From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania.doc#_ftn1][1] pe care aţi organizat-o la Amsterdam. Procesul de documentare, selecţia etc. Pentru început o să vă întreb ce v-a motivat să faceţi această expoziţie, sunteţi istoric de artă, aţi abordat până acum foarte multe teme, puteaţi să alegeţi orice. Deci m-ar interesa ce v-a determinat să lucraţi cu avangarda din România.
Radu Stern: Este un subiect care mă preocupă încă din studenţie, de atunci îl cercetez. Am avut norocul că Saşa Pană m-a lăsat să studiez în biblioteca domniei sale, o bibliotecă extraordinară şi pe vremea aceea, în România, absolut unică. Pentru că acele cărţi existau în biblioteci oficiale, dar accesul era foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Am publicat în acea perioadă articole despre avangardă, primul meu articol publicat a fost despre teoria avangardei şi al doilea a fost de istorie. Primul în Analele de estetică ale Universităţii Bucureşti (”Avant-Garde and the Critical Awareness” 1974, al doilea in Arta („50 de ani de la expoziţia Contimporanul, Decembrie 1974). Multă lume s-a întrebat cum de-au fost putut fi publicate aceste articole. Apoi am mai publicat în reviste italieneşti, dar acolo nu era ceva deosebit. În România să scrii despre Contimporanul în 1974 era o chestie aproape unică. Nici eu nu ştiu de ce cenzura a lăsat să treacă acest articol, dar l-a lăsat. Apoi am scris un articol despre Proletkult, a trecut, a fost publicat în revista Arta, dar când am vrut să scriu un articol despre organizarea artei în Germania nazistă s-a crezut că este vorba de structurile din România care semănau perfect, dar eu nu eram sinucigaş, nu voisem sa fac o aluzie directa la asta. Dar „tovarăşii” au fost vigilenţi.
Valentina Iancu: Săptămâna trecută, uitându-mă prin catalog am văzut că este prima selecţie aproape completă.
Radu Stern: Aş fi vrut foarte mult să fie completă. Am vrut să dau un ansamblu coerent, în care să implic şi muzeele din străinătate. Au fost expoziţii bune şi în România, care din raţiuni bugetare probabil au inclus doar lucrările aflate în ţară. Nici eu nu am reuşit să am tot, dar sunt contribuţii importante de la Centrul Pompidou, de la Musée de l’Art Moderne de la Ville din Paris, de la Muzeul Israel din Ierusalim şi de la colecţionari privaţi din Belgia, Franţa, Olanda, România şi SUA.
Valentina Iancu: Puteţi să-mi spuneţi toţi artiştii incluşi în selecţie?
Radu Stern: Arthur Segal, cel care introduce arta modernă în România, prima generaţie. Apoi generaţia lui Tristan Tzara, Marcel Iancu, Maxy. Şi termin cu Jules Perahim şi Paul Păun. Am uitat să-l menţionez bineînțeles pe Victor Brauner.
Valentina Iancu: Dacă tot aţi încheiat enumerarea cu un suprarealist, vă rog să-mi răspundeţi la întrebarea care o să apară evident, despre Jaques Hérold. De ce lipseşte Hérold din această expoziţie.
Radu Stern: Răspunsul este foarte simplu, cariera lui Jacques Hérold nu este legată de avangarda românească. El s-a născut în România, dar a plecat din România la 20 de ani. A trimis două desene la revista Unu, dar nu a făcut parte din mişcare. Nu a făcut parte din nici un grup din România. Am să vă şochez poate, dar întrebarea se poate pune foarte bine şi despre Brâncuşi, care a făcut un ansamblu monumental în România, dar cariera lui a fost total separată de cea a artei româneşti. Şi cu Isidore Isou e aceeaşi situaţie. Pentru că letrismul face parte din cultura franceză, nu face parte din avangarda română. Deci. Nu cred că trebuie să-i uităm, dar nici nu cred că trebuie să-i recuperăm forţat.
Valentina Iancu: Lucrările sunt toate interbelice ? Care este perioada acoperită de expoziţie?
Radu Stern: expoziţia merge până-n 1938. Şi data este evident importantă, pentru că în acest an Marcel Iancu pleacă în Palestina, pregătindu-se emigrarea definitivă din 1941, şi Victor Brauner emigrează la Paris. Brauner, marele pictor suprarealist, devine un mare pictor suprarealist francez. Maxy încetează să mai lucreze avangardă. Perahim pleacă în Rusia puţin mai târziu. Este o dată limită, foarte importantă. Da, cum spune şi titlul expoziţiei eu mă ocup de avangarda din România, adică exclusiv perioada în care ei au fost în România.
Valentina Iancu: 1938 marchează şi o schimbate în plan politic, guvernul Goga-Cuza şi începutul legislaţiei antisemite care a culminat în Holocaust.
Radu Stern: Da, bineînţeles. În luna ianuarie a acestui an de tristă amintire, un decret-lege cerea evreilor să-şi redobândească cetăţenia română, obţinută cu atâta greutate în 1923.
Valentina Iancu: În ce măsură criteriul etnic a fost relevant pentru opţiunea artistică?
Radu Stern: Criteriul etnic mi se pare o dimensiune foarte importantă a fenomenului, nu sunt primul care l-am relevat, există un articol pe care l-am citat în conferinţa de la Bucureşti, The foreigners of the classical modern art in Romania,de Steven Mansbach,în care el pune aceasta problema. Este singurul caz dintre celelalte avangarde din Europa în care proporţia evreilor-etnici este foarte mare.
Teoria mea e foarte simplă. Nu cred că se poate vorbi despre o prezenţă evreiască în avangardă fără a aborda problema în mod global. Pentru ce sunt evreii majoritari? Pentru că sunt puţini artişti români de avangardă, dacă ar fi fost destui artişti români, atunci evreii nu ar mai fi fost majoritate. Şi atunci problema nu se poate discuta doar în cazul culturii evreieşti. Din cauza asta am terminat comunicarea de la Bucureşti spunând că această majoritate a evreilor în avangardă este deopotrivă o funcţie a culturii române cât şi a celei evreieşti. Din punctul de vedere al culturii evreieşti era probabil senzaţia că nu sunt acceptaţi. Cuza spunea că „este o obrăznicie jidănească prezenţa de-a colabora la cultura română”, dacă acest nivel le era interzis, atunci au căutat altceva, nivelul internaţional, acela al avangardei. Dar nu trebuie să uităm celalalt aspect, acela al culturii române. De ce erau atât de puţini români în avangardă? Pentru că în epocă, românii, cultura română era obsedată de căutarea specificului naţional. Problema centrala a culturii romane la începutul secolului XX şi după aceea a fost căutarea specificului naţional în toate domeniile, de la literatura până la arhitectură. Iar această idee este diametral opusă avangardei, care era internaţionalistă. Deci, pentru a se înţelege de ce erau atât de mulţi artişti evrei, ar trebui să se ştie de ce erau atât de puţini români.
Valentina Iancu: Tot legat de această problemă aş fi vrut să vă întreb altceva. Dacă pentru aceşti artişti moderni, atei, care nu aveau o legătură directă cu iudaismul, nu se revendicau explicit din hasidism, a fi evreu a însemnat o identitate asumată în sine sau o identitate impusă de antisemitism?
Radu Stern: Eu înclin spre a doua soluţie. Cum am să spun în comunicare, această discuţie ar trebui să înceapă prin a defini ce înseamnă să fi evreu.
Valentina Iancu: Ce a însemnat să fi evreu atunci.

Radu Stern: Şi acum şi atunci. Eu fac o distincţie metodologică, care mi se pare esenţială, între iudaism ca religie şi evreitate ca etnie. Personal, eu sunt absolut ateu şi mă consider foarte evreu. Dacă mă întrebaţi care e religia mea, n-am. Sunt ateu convins. Pe de altă parte aparţin din punct de vedere etnic şi cultural la evreitate şi revendic această apartenenţă care pentru mine nu este deloc religioasă. Interpretările date de Tom Sandqvist în cartea sa Dada Est – Românii de la Cabaret Voltaire, el leagă toate personajele pe care le citează de religie. Dar, aceste personaje nu au fost evrei religioşi. Mi-a fost foarte greu să explic această eroare, chiar şi persoanelor de la Muzeul din Amsterdam unde voi deschide expoziţia. Totul începe prin evocarea codului Napoleon. Ceea ce în Occident se înţelege prin naţionalitate, în româneşte este cetăţenie. Ceea ce se cheamă în germană Staatsangehörigkeit. O traducere corectă, care să ţină cont de sensul termenilor, nu doar de etimologie. Pentru ei, cineva care este născut în România, Franţa sau Belgia, are naţionalitate româna, franceză sau belgiană. Sunt nişte diferenţe importante, de nuanţă. Ştiţi foarte bine că în România lucrurile nu stau aşa nici acum, nici în Rusia. În România erau două rubrici în formulare, cetăţean român şi naţionalitatea poate să fie turkmen, tătar, evreu, rom etc. Pentru occidentali este teribil de greu să înţeleagă treaba asta. Cineva născut în Olanda poate fi budist, evreu, catolic… dar este olandez. Să vă spun o anecdotă absolut reală care i s-a întâmplat soţiei mele. Soţia mea a ajuns în Elveţia înaintea mea. Ea fiind pianistă a fost invitată să înregistreze pentru radio Elveţia şi a cerut azil politic. Poliţistul care a primit-o a întrebat-o de naţionalitate. Ea spune evreică. Nu, evreu nu e o naţionalitate a spus poliţistul. Din ce ţară veniţi? Din România, atunci i s-a trecut naţionalitate română. În România n-a fost considerată niciodată de naţionalitate română, era cetăţean român dar era evreică. Şi apoi discuţia a continuat şi a fost întrebată de religie. A spus că nu are religie, că este atee, iar poliţistul a întrebat-o care este religia dominantă în România şi a trecut-o ortodoxă. Pe decizia de azil la soţia mea scrie româncă-evreică-ortodoxă.
Valentina Iancu: Şi evreică ortodoxă înseamnă altceva, dar e amuzant.
Radu Stern: Da, este. Noi ne distrăm şi acum după mai bine de 30 de ani. Asta ca să vedeţi cât de greu se percepe asta în occident. Tom Sandqvist este după mine victima acestui tip de gândire occidental, pentru el evreu înseamnă doar religie şi caută chichiţa într-o pivniţă fără lumină, apoi spune că a găsit-o. Nici Tzara, nici Iancu, nici Maxy nu erau evrei religioşi.
Valentina Iancu: Şi nici nu proveneau din familii religioase.
Radu Stern: Nu. Segal provenea dintr-o familie religioasă. Dar el tocmai, am să citez pasajul din autobiografia lui nepublicată, în care spunea cum se plictiseşte la sinagogă şi i-a spus asta tatălui lui. A primit o palmă peste ureche şi Segal spune că atunci a învăţat să tacă din gură. Sandqvist n-a făcut aceste cercetări şi atunci pentru el a fi evreu înseamnă a fi religios, nu poate să conceapă evreitatea în absenţa religiei. Neînţelegerea lui este condiţionată cultural, vine din ideea că oricine e născut în România este român.Aici e diferit. Să-ţi dau un exemplu banal. Am foarte mulţi prieteni români, care nu pot fi bănuiţi de cel mai mic grad de antisemitism, dar nici unul nu va spune că Radu Stern este român. Şi acum, ca şi atunci, a fi evreu înseamnă a face parte din una dintre cele 19 minorităţi naţionale.
Valentina Iancu: Cred că acum intră la categoria etc. Pentru că nu prea mai sunt evrei în România.
Radu Stern: Nu ştiu. Dar cineva mi-a spus că există un departament care se ocupă de minorităţi şi sunt recunoscute 19 minorităţi naţionale, printre care şi minoritatea evreiască, ceea ce mi se pare absolut corect. Pot să înţeleg foarte bine de unde vine greşeala lui Sandqvist. Pentru el e foarte greu să înţeleagă. Chiar şi cu directorul muzeului din Amsterdam, care este evreu olandez, am avut nevoie de trei sau patru săptămâni să-i explic tot ce v-am spus acum. Pentru că traducea naţionalitate fără sensul de etnie, aşa cum se ştie acolo. Cetăţenie este un cuvânt care nu există acolo, adică în limbă există, dar nu este utilizat. Din codul Napoleon vine asta, pentru că Napoleon a introdus ideea că toţi cei care sunt născuţi în Franţa pot să fie orice etnie, sunt francezi. Acest lucru nu s-a aplicat peste tot. Depinde de spaţiul cultural cum se transmite cetăţenia. În unele state este pământul, în altele sângele!
Valentina Iancu: Să revenim la avangarda românească pentru că am deviat puţin. Care sunt reperele în avangardă. Ce îi aduce la un numitor comun pe aceşti artişti?
Radu Stern: Păi s-a discutat deja foarte mult în istoria şi teoria artei acest subiect, care de altfel a fost şi subiectul meu de diplomă la Istoria şi Teoria Artei. Avangarda şi conştiinţa critică, unde discutam chestiile astea. Ce înseamnă avangarda ? Mulţi fac o confuzie între modernism şi avangardă. Să-ţi dau exemplul expoziţiei Culorile avangardei, unde termenul avangardă este absolut abuziv utilizat. Sunt incluşi artişti care nu au absolut nicio treabă cu avangarda. Nu orice modernism este avangardă. În teoria clasică a avangardei (ştiu că este absolut caraghios să spui teoria clasică a avangardei), dar există totuşi teorii care au devenit clasice şi despre avangardă. Există o distincţie clară între fenomenul modernist şi avangardă. Avangarda implică ruptura. Există pictori modernişti foarte interesanţi pe care nu i-am inclus în expoziţie. Jean David este un exemplu. Este un pictor interesant, îl imita pe Modigliani, mi-ar plăcea să am un Jean David dacă aş putea să-l cumpăr; dar nu îşi are locul într-o expoziţie despre avangardă. Nu are radicalitatea pe care o aveau Marcel Iancu, Brauner sau Maxy.
Valentina Iancu: Ce are specific avangarda autohtonă?
Radu Stern: Există multe lucruri specifice. De pildă expoziţia Contimporanul din 1924, a reprezentat una dintre marile expoziţii internaţionale. În 1924 de pildă la Bucureşti expune Paul Klee. A fost un fenomen de rezonanţă europeană şi extrem de important în istoria avangardei europene, nu doar doar în plan local. Există şi un curent local, de pildă Integralismul, pe care toată lumea îl recunoaşte. Încercarea de sinteză pe care a făcut-o Maxy cu revista Integral este un curent specific care nu se întâlneşte altundeva decât aici.
Valentina Iancu: Da, limbajul avangardei este universal. Nu am formulat suficient de clar întrebarea anterioară. Eu prin specific mă refeream la acele lucruri care se pot citi doar în spaţiul românesc, în contextul culturii româneşti şi doar atât. Adică la acele forme evidente ale unui determinism sau apartenenţă la un anumit spaţiu, mai precis la cel românesc.
Radu Stern: Dacă aţi întrebat în sensul acesta o să vă răspund simplu. Nimic. Pentru că avangarda în esenţă este internaţionalistă şi au reuşit să fie aşa. Tocmai acest lucru e interesant, că acest grup s-a plasat diferit de majoritatea pictorilor care au căutat specificul naţional. Dacă ne uităm la căutările majoritare ale artiştilor din această epocă şi în literatură şi în arte plastice, se caută cu frenezie specificul naţional. Aceşti pictori, fiind evrei, nu puteau să caute specificul naţional. Deci erau în altă situaţie faţă de colegii lor care căutau asta.
Valentina Iancu: Just. Însă Maxy a pictat pe moşia colecţionarului Alexandru Bogdan-Piteşti, la Vlaici, lucrări cu specific naţional.
Radu Stern: Da, a început aşa.
Valentina Iancu: Prima lui expoziţie de la Iaşi a fost cumva în direcţia propusă mai târziu de tradiţionalism.
Radu Stern: Sigur că da! Dar când a plecat în Germania şi a avut şansa să fie în atelierul lui Segal şi-a schimbat total natura. Uite un alt exemplu. În muzeul Janco Dada de la Ein Hod există un autoportret al lui Marcel Iancu din tinereţe care nu este deloc avangardist. Exista aşadar un timp de maturizare, poate determinată şi spaţial. E foarte adevărat că Maxy a început la Vlaici cu Bogdan Piteşti. Dar nu a continuat pe această linie. Există o ruptură. De fapt rupturile îi sunt specifice lui Maxy. Cum va rupe cu avangarda mai târziu din raţiuni politice şi cum va încerca într-un mod aş spune absolut patetic să reînnoiască cu avangarda şi să facă un soi de sinteză între arta angajată politic şi arta avangardistă. Cred că nu trebuie căutate evoluţii lineare într-o viaţă mai complicată.
Valentina Iancu: Există în teoriile contemporane despre avangardă şi teoria, să-i spun aşa, lansată de Erwin Kessler, aceea a „prieteniei” dintre avangardă şi tradiţionalism. Este cert că grupurile s-au intersectat în anumite puncte, dar sunt relevante aceste întâlniri sau intersectări?

Radu Stern: Teza expoziţiei Culorile avangardei. Domnul Kessler face acolo un talmeş-balmeş. Sigur că în anii ’30 există un amestec, Marcel Iancu va expune cu moderniştii. Dar este discutabil dacă Marcel Iancu mai era în acel moment în avangardă. Avangarda în acel moment era suprarealismul. La începutul anilor 30, avangarda este Unu, este Alge, va fi Muci şi revista aceea cu numele dificil de pronunţat în public care avea ca subtitlu Organ Universal. Şi stilul lui Marcel Iancu, care revine la figurativ total sau cel al lui Maxy care începe să fie influenţat de probleme sociale se distanţează de avangardă. Deci trebuie să vedem când şi în ce context se produce acest amestec. În anii ’20 există o diferenţă clară între grupurile de avangardă şi ceilalţi, iar mai târziu Marcel Iancu a fost tratat foarte rău de Unu pentru că a expus cu modernişti. În anii ’20 există foarte multe atacuri împotriva acestui grup, care sunt de o dublă natură, pe de o parte sunt atacaţi ca radicali moderni, ca avangardişti, ceea ce e normal; iar pe de altă parte sunt foarte dese atacurile etnice. Şi faptul că sunt atacaţi etnic mi se pare foarte important. Avangardismul în cazul lor este explicat etnic. Sunt aşa pentru că sunt evrei, pentru că nefiind români ei nu pot face arta românească etc. Eu am explicat toate aceste lucruri şi le-am argumentat în catalogul expoziţiei de la Amsterdam.
Valentina Iancu: Cum poate fi accesibil acest catalog pentru aceia care nu vor ajunge să vadă expoziţia? Se poate comanda on-line?
Radu Stern: Da, desigur că se va putea comanda on-line de pe site-ul muzeului şi probabil la un moment dat va fi pus şi pe Amazon. Dar mai sigur este la muzeu.
Valentina Iancu: Câte lucrări sunt?
Radu Stern: Puţin peste 80.
Valentina Iancu: Majoritatea din România?
Radu Stern: Puţin peste jumătate vin din muzee şi colecţii din România.
Valentina Iancu: Expoziţia este itinerantă, după Amsterdam ce urmează?
Radu Stern: Expoziţia va fi preluată de muzeul Israel din Ierusalim între decembrie 2011 şi martie 2012.
Valentina Iancu: La Ierusalim veţi păstra aceeaşi selecţie, sau o să îmbogăţiţi expoziţia?
Radu Stern: La Ierusalim vor fi nişte lucrări în plus. De pildă în expoziţie există o pictură foarte importantă din epoca Zurich a lui Marcel Iancu, Bal la Zurich. Această pictură există şi într-o versiune anterioară, Dans la Zurich, aflată la Muzeul de Artă din Tel Aviv şi pe care nu am putut să o aduc la Amsterdam, dar va fi inclusă în selecţia de la Ierusalim. Posibil şi Iferno, o altă pictură foarte importantă a lui Marcel Iancu de la începutul anilor ’20. Mai sunt şi altele în discuţie.
Valentina Iancu: Credeţi că ar fi important pentru publicul român să vină expoziţia şi în Bucureşti?
Radu Stern: Dacă s-ar putea face şi la Bucureşti, de ce nu. Eu cred că ar fi important pentru că o mare parte din aceste lucrări nu cred că sunt cunoscute la Bucureşti, mai ales cele din străinătate (Paris, Bruxelles, SUA, Israel). Eu cred că este interesant să le ai împreună. Cred că nimeni nu va contesta că va fi sinteza cea mai completă a fenomenului.
Valentina Iancu: Păi nu s-a făcut până acum nimic exclusiv pe avangardă, care să problematizeze şi să argumenteze avangarda. Avangarda românească/evreiască este insuficient cunoscută şi explicată.

Radu Stern: În comunicarea mea de astăzi.doc#_ftn2][2] am încercat să ofer câteva explicaţii de ordin teoretic.
Valentina Iancu: Eu sper să avem şi expoziţia From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania la MNAR!
Interviul a aparut in Observator cultural Nr. 583 din 15.07.2011

http://www.observatorcultural.ro/Avangarda-evreiasca-in-Romania*articleID_25620-articles_details.html

.doc#_ftnref1][1] Expoziţia From Dada to Surrealism. Jewish Avant-Garde Artists from Romania este deschisă la Muzeul de Istorie al Evreilor din Amsterdam, în perioada 1 iunie – 2 octombrie 2011. http://www.jhm.nl/current/exhibitions/romania

.doc#_ftnref2][2] Conferinţa internaţională „Bucureşti – Zürich – Paris – Tel Aviv: Avangardişti români şi evrei în spaţiul cultural românesc“, eveniment organizat de Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere, Centrul de Studii Ebraice „Goldstein-Goren” şi Biblioteca Academiei Române, în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi Ambasada Elveţiei la Bucureşti. Comunicarea domnului Radu Stern a avut loc joi 26 mai: „Evreii şi avangarda: Cazul Romaniei“. Comunicările susţinute la Bucureşti vor fi publicate la sfârşitul anului 2011 în Studia Ebraica.

Valentina IANCU - Avangarda evreiască în România Radu Stern, istoric de artă, a organizat la Muzeul de Istorie a Evreilor din Amsterdam o amplă expoziţie, From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania, dedicată avangardei evreieşti de la Bucureşti. Cu această ocazie, Radu Stern mi-a răspuns la întrebările legate de organizarea expoziţiei, precum şi de aspectele teoretice ale selecţiei.
Expoziţia deschisă pe 31 mai 2011 poate fi vizitată pînă pe 2 octombrie la Amsterdam, urmînd ca în decembrie să fie deschisă şi la Ierusalim.


Vreau să vorbim despre expoziţia From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania, pe care aţi organizat-o la Amsterdam. Despre procesul de documentare, selecţia etc. Pentru început, o să vă întreb ce v-a motivat să faceţi această expoziţie, sînteţi istoric de artă, aţi abordat pînă acum foarte multe teme, puteaţi să alegeţi orice. Deci m-ar interesa ce anume v-a determinat să lucraţi cu avangarda din România.
Este un subiect care mă preocupă încă din studenţie, de atunci îl cercetez. Am avut norocul că Saşa Pană m-a lăsat să studiez în biblioteca domniei sale, o bibliotecă extraordinară şi pe vremea aceea, în România, absolut unică. Pentru că acele cărţi existau în biblioteci oficiale, dar accesul era foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Am publicat în acea perioadă articole despre avangardă, primul meu articol publicat a fost despre teoria avangardei, şi al doilea a fost de istorie. Primul în Analele de estetică ale Universităţii Bucureşti („Avant-Garde and the Critical Awareness“, 1974), al doilea în Arta („50 de ani de la expoziţia Contimporanul“, decembrie 1974). Multă lume s-a întrebat cum de-au putut fi publicate aceste articole. Apoi am mai publicat în reviste italieneşti, dar acolo nu era ceva deosebit. În România, să scrii despre Contimporanul în 1974 era o chestie aproape unică. Nici eu nu ştiu de ce a lăsat cenzura să treacă acest articol, dar l-a lăsat. Apoi am scris un articol despre Proletkult, a trecut, a fost publicat în revista Arta, dar, cînd am vrut să scriu un articol despre organizarea artei în Germania nazistă, s-a crezut că este vorba despre structurile din România, care semănau perfect, dar eu nu eram sinucigaş, nu intenţionam să fac o aluzie directă la asta. Dar „tovarăşii“ au fost vigilenţi.

Săptămîna trecută, uitîndu-mă prin catalog, am văzut că este prima selecţie aproape completă.
Aş fi vrut foarte mult să fie completă. Am vrut să dau un ansamblu coerent, în care să implic şi muzeele din străinătate. Au fost expoziţii bune şi în România, care, din raţiuni bugetare probabil, au inclus doar lucrările aflate în ţară. Nici eu nu am reuşit să am tot, dar sînt contribuţii importante de la Centrul Pompidou, de la Musée de l’Art Moderne de la Ville de Paris, de la Muzeul Israel din Ierusalim şi de la colecţionari privaţi din Belgia, Franţa, Olanda, România şi SUA.

Nu trebuie să recurgem la recuperări forţate



Puteţi să-mi numiţi artiştii incluşi în selecţie?Arthur Segal, cel care introduce arta modernă în România, prima generaţie. Apoi generaţia lui Tristan Tzara, Marcel Iancu, Maxy. Şi termin cu Jules Perahim şi Paul Păun. Am uitat să-l menţionez, bineînţeles, pe Victor Brauner.


Dacă tot aţi încheiat enumerarea cu un suprarealist, vă rog să-mi răspundeţi la întrebarea firească de ce lipseşte Jacques Hérold din această expoziţie. Răspunsul este foarte simplu, cariera lui Jacques Hérold nu este legată de avangarda românească. El s-a născut în România, dar a plecat din România la 20 de ani. A trimis două desene la revista unu, dar nu a făcut parte din mişcare. Nu a făcut parte din nici un grup din România. Am să vă şochez poate, dar întrebarea se poate pune foarte bine şi despre Brâncuşi, care a făcut un ansamblu monumental în România, dar cariera lui a fost total separată de arta românească. Şi cu Isidore Isou e aceeaşi situaţie. Pentru că letrismul face parte din cultura franceză, nu face parte din avangarda românească. Deci nu cred că trebuie să-i uităm, dar nici nu trebuie să-i recuperăm forţat.

Lucrările sînt toate interbelice? Care este perioada pe care o acoperă expoziţia?
Expoziţia merge pînă-n 1938. Şi data este, evident, importantă, pentru că, în acel an, Marcel Iancu pleacă în Palestina, pregătindu-şi emigrarea definitivă din 1941, şi Victor Brauner emigrează la Paris. Brauner, marele pictor suprarealist, devine un mare pictor suprarealist francez. Maxy încetează să mai lucreze avangardă. Perahim pleacă în Rusia puţin mai tîrziu. Este o dată-limită foarte importantă. Da, cum spune şi titlul expoziţiei, eu mă ocup de avangarda din România, adică exclusiv de perioada în care ei au fost în România.


Anul 1938 marchează şi o schimbare în plan politic, guvernul Goga-Cuza şi începutul legislaţiei antisemite care a culminat cu Holocaustul. Da, bineînţeles. În luna ianuarie a acelui an de tristă amintire, un decret-lege cerea evreilor să-şi redobîndească cetăţenia română, obţinută cu atîta greutate în 1923.

În ce măsură criteriul etnic a fost relevant pentru opţiunea artistică?
Criteriul etnic mi se pare o dimensiune foarte importantă a fenomenului, nu sînt primul care l-a relevat, există un articol pe care l-am citat în conferinţa de la Bucureşti, The foreigners of the classical modern art in Romania, de Steven Mansbach, în care el pune această problemă. Este singurul caz, dintre celelalte avangarde din Europa, în care proporţia evreilor etnici este foarte mare.
Teoria mea e foarte simplă. Nu cred că se poate vorbi despre o prezenţă evreiască în avangardă fără a aborda problema în mod global. De ce sînt evreii majoritari? Pentru că sînt puţini artişti români de avangardă, dacă ar fi fost destui artişti români, atunci evreii nu ar mai fi fost majoritari. Şi atunci problema nu se poate discuta numai în cazul culturii evreieşti. Din cauza asta am terminat comunicarea de la Bucureşti spunînd că această majoritate a evreilor în avangardă este deopotrivă o funcţie a culturii române şi a celei evreieşti. Din punctul de vedere al culturii evreieşti exista, probabil, sentimentul că nu sînt acceptaţi. Cuza spunea că „este o obrăznicie jidănească pretenţia de-a colabora la cultura română“, dacă acest nivel le era interzis, atunci au căutat altceva, nivelul internaţional, acela al avangardei. Dar nu trebuie să uităm celălalt aspect, acela al culturii române. De ce erau atît de puţini români în avangardă? Pentru că, în epocă, cultura română era obsedată de căutarea specificului naţional. Problema centrală a culturii române, la începutul secolului al XX-lea şi după aceea, a fost căutarea specificului naţional în toate domeniile, de la literatură pînă la arhitectură. Iar această idee este diametral opusă avangardei, care era internaţionalistă. Deci, pentru a se înţelege de ce erau atît de mulţi artişti evrei, ar trebui să se ştie de ce erau atît de puţini români.
Evreitatea ca etnie



Tot legat de această problemă, aş fi vrut să vă întreb altceva, dacă pentru aceşti artişti moderni, atei, care nu aveau o legătură directă cu iudaismul, nu se revendicau explicit din hasidism, a fi evreu a însemnat o identitate asumată în sine sau o identitate impusă de antisemitism.
Eu înclin spre a doua soluţie. Cum am să spun în comunicare, această discuţie ar trebui să înceapă prin a defini ce înseamnă a fi evreu.

Ce a însemnat să fii evreu atunci.
Şi acum, şi atunci. Eu fac o distincţie metodologică, care mi se pare esenţială, între iudaism ca religie şi evreitate ca etnie. Personal, eu sînt absolut ateu şi mă consider foarte evreu. Dacă mă întrebaţi care e religia mea, n-am. Sînt ateu convins. Pe de altă parte, aparţin, din punct de vedere etnic şi cultural, evreităţii şi revendic această apartenenţă care, pentru mine, nu este deloc religioasă. Interpretările date de Tom Sandqvist în cartea sa Dada Est – Românii de la Cabaret Voltaire – el leagă toate personajele pe care le citează de religie. Dar aceste personaje nu au fost evrei religioşi. Mi-a fost foarte greu să explic această eroare, chiar şi persoanelor de la Muzeul din Amsterdam, unde voi deschide expoziţia. Totul începe prin evocarea Codului Napoleon. Ceea ce se înţelege în Occident prin naţionalitate în româneşte este cetăţenie. Ceea ce se cheamă în germană Staatsangehörigkeit. O traducere corectă, care să ţină cont de sensul termenilor, nu doar de etimologie. Pentru ei, cineva care este născut în România, Franţa sau Belgia are naţionalitate română, franceză sau belgiană. Sînt nişte diferenţe importante, de nuanţă. Ştiţi foarte bine că în România lucrurile nu stau aşa nici acum, nici în Rusia. În România erau două rubrici în formulare, cetăţean român şi naţionalitatea poate să fie turkmen, tătar, evreu, rom etc. Pentru occidentali este teribil de greu să înţeleagă treaba asta. Cineva născut în Olanda poate fi budist, evreu, catolic…, dar este olandez. Să vă spun o anecdotă absolut reală, un lucru care i s-a întîmplat soţiei mele. Soţia mea a ajuns în Elveţia înaintea mea. Ea fiind pianistă, a fost invitată să înregistreze pentru Radio Elveţia şi a cerut azil politic. Poliţistul care a primit-o a întrebat-o de ce naţionalitate este. Ea spune evreică. Nu, evreu nu e o naţionalitate, a spus poliţistul. Din ce ţară veniţi? Din România, atunci i s-a trecut naţionalitate română. În România, n-a fost considerată niciodată de naţionalitate română, era cetăţean român, dar era evreică. Şi apoi discuţia a continuat şi a fost întrebată de religie. A spus că nu are religie, că este atee, iar poliţistul a întrebat-o care este religia dominantă în România şi a trecut-o ortodoxă. Pe decizia de azil, despre soţia mea a scris că este româncă-evreică-ortodoxă.

Şi evreică ortodoxă înseamnă altceva, dar e amuzant.
Da, este. Noi ne distrăm şi acum, după mai bine de 30 de ani. Asta ca să vedeţi cît de greu se percepe acest lucru în Occident. Tom Sandqvist este, după mine, victima acestui tip de gîndire occidentală, pentru el evreu înseamnă doar religie şi caută chichiţa într-o pivniţă fără lumină, apoi spune că a găsit-o. Nici Tzara, nici Iancu, nici Maxy nu erau evrei religioşi.


Şi nici nu proveneau din familii religioase. Nu. Segal provenea dintr-o familie religioasă. Dar în ce-l priveşte, tocmai, am să citez pasajul din autobiografia lui nepublicată, în care spunea cum se plictiseşte la sinagogă şi i-a spus asta tatălui lui. A primit o palmă peste ureche şi Segal mărturisea că atunci a învăţat să tacă din gură. Sandqvist n-a făcut aceste cercetări, şi atunci, pentru el, a fi evreu înseamnă a fi religios, nu putea să conceapă evreitatea în absenţa religiei. Neînţelegerea lui este condiţionată cultural, vine din ideea că oricine e născut în România este român. Aici e diferit. Să-ţi dau un exemplu banal. Am foarte mulţi prieteni români, care nu pot fi bănuiţi de cel mai mic grad de antisemitism, dar nici unul nu va spune că Radu Stern este român. Şi acum, ca şi atunci, a fi evreu înseamnă a face parte din una dintre cele 19 minorităţi naţionale.


Cred că acum intră la categoria etc. Pentru că nu prea mai sînt evrei în România. Nu ştiu. Dar cineva mi-a spus că există un departament care se ocupă de minorităţi şi sînt recunoscute 19 minorităţi naţionale, printre care şi minoritatea evreiască, ceea ce mi se pare absolut corect. Pot să înţeleg foarte bine de unde vine greşeala lui Sandqvist. Pentru el e foarte greu să înţeleagă. Chiar şi cu directorul Muzeului din Amsterdam, care este evreu olandez, am avut nevoie de trei sau patru săptămîni ca să-i explic tot ce v-am spus acum. Pentru că traducea „naţionalitate“ fără sensul de etnie, aşa cum se ştie acolo. Cetăţenie este un cuvînt care nu există acolo, adică în limbă există, dar nu este utilizat. Din Codul Napoleon vine asta, pentru că Napoleon a introdus ideea că toţi cei care sînt născuţi în Franţa, fie ei de orice etnie, sînt francezi. Acest lucru nu s-a aplicat peste tot. Depinde de spaţiul cultural cum se transmite cetăţenia. În unele state este pămîntul, în altele, sîngele!

Să revenim la avangarda românească, pentru că am deviat puţin. Care sînt reperele în avangardă? Ce îi aduce la un numitor comun pe aceşti artişti?
Păi s-a discutat deja foarte mult în istoria şi teoria artei acest subiect, care de altfel a fost şi subiectul meu de diplomă la Istoria şi Teoria Artei – Avangarda şi conştiinţa critică, unde discutam chestiile astea. Ce înseamnă avangarda? Mulţi fac o confuzie între modernism şi avangardă. Să-ţi dau exemplul expoziţiei Culorile avangardei, unde termenul „avangardă“ este absolut abuziv utilizat. Sînt incluşi artişti care nu au absolut nici o treabă cu avangarda. Nu orice modernism este avangardă. În teoria clasică a avangardei (ştiu că este absolut caraghios să spui teoria clasică a avangardei), dar există totuşi teorii care au devenit clasice şi despre avangardă. Există o distincţie clară între fenomenul modernist şi avangardă. Avangarda implică ruptura. Există pictori modernişti foarte interesanţi pe care nu i-am inclus în expoziţie. Jean David este un exemplu. Este un pictor interesant, îl imita pe Modigliani, mi-ar plăcea să am un Jean David dacă aş putea să-l cumpăr; dar nu îşi are locul într-o expoziţie despre avangardă. Nu are radicalitatea pe care o aveau Marcel Iancu, Brauner sau Maxy.

Avangarda, în esenţă, este internaţionalistă



Ce are specific avangarda autohtonă?Există multe lucruri specifice. De pildă, expoziţiaContimporanul, din 1924, a reprezentat una dintre marile expoziţii internaţionale. În 1924, de pildă, la Bucureşti expune Paul Klee. A fost un fenomen de rezonanţă europeană şi extrem de important în istoria avangardei europene, nu doar în plan local. Există şi un curent local, de pildă,integralismul, pe care toată lumea îl recunoaşte. Încercarea de sinteză pe care a făcut-o Maxy cu revista Integral se înscrie într-un curent specific care nu se întîlneşte altundeva decît aici.

Da, limbajul avangardei este universal. Nu am formulat suficient de clar întrebarea anterioară. Eu, prin specific mă refeream la acele lucruri care se pot citi doar în spaţiul românesc, în contextul culturii româneşti şi doar atît. Adică la acele forme evidente ale unui determinism sau apartenenţe la un anumit spaţiu, mai precis la cel românesc.
Dacă aţi întrebat în sensul acesta, o să vă răspund simplu. Nimic. Pentru că avangarda, în esenţă, este internaţionalistă şi au reuşit să o facă aşa. Tocmai acest lucru e interesant, că acest grup s-a plasat diferit de majoritatea pictorilor care au căutat specificul naţional. Dacă ne uităm la căutările majoritare ale artiştilor din această epocă, şi în literatură şi în arte plastice, se caută cu frenezie specificul naţional. Aceşti pictori, fiind evrei, nu puteau să caute specificul naţional. Deci erau în altă situaţie faţă de colegii lor, care căutau asta.

Just. Însă Maxy a pictat pe moşia colecţionarului Alexandru Bogdan-Piteşti, la Vlaici, lucrări cu specific naţional.
Da, a început aşa.


Prima lui expoziţie de la Iaşi a fost cumva în direcţia propusă mai tîrziu de tradiţionalism. Sigur că da! Dar cînd a plecat în Germania şi a avut şansa să fie în atelierul lui Segal, şi-a schimbat total natura. Uite un alt exemplu. În Muzeul Janco Dada de la Ein Hod, există un autoportret al lui Marcel Iancu din tinereţe, care nu este deloc avangardist. Există, aşadar, un timp de maturizare, poate determinată şi spaţial. E foarte adevărat că Maxy a început la Vlaici cu Bogdan-Piteşti. Dar nu a continuat pe această linie. Există o ruptură. De fapt, rupturile îi sînt specifice lui Maxy. Cum va rupe cu avangarda mai tîrziu, din raţiuni politice, şi cum va încerca, într-un mod aş spune absolut patetic, să reînnoiască cu avangarda şi să facă un soi de sinteză între arta angajată politic şi arta avangardistă. Cred că nu trebuie căutate evoluţii lineare într-o viaţă mai complicată.


În teoriile contemporane despre avangardă există şi teoria, să-i spun aşa, lansată de Erwin Kessler, aceea a „prieteniei“ dintre avangardă şi tradiţionalism. Este cert că grupurile s-au intersectat în anumite puncte, dar sînt relevante aceste întîlniri sau intersectări? Teza expoziţiei Culorile avangardei. Domnul Kessler face acolo un talmeş-balmeş. Sigur că, în anii ’30, există un amestec, Marcel Iancu va expune cu moderniştii. Dar este discutabil dacă Marcel Iancu mai era, în acel moment, în avangardă. Avangarda, în acel moment, era suprarealismul. La începutul anilor ’30, avangarda este unu, este Alge, vor fi Muci şi revista aceea cu numele dificil de pronunţat în public, care avea ca subtitlu Organ Universal. Şi stilul lui Marcel Iancu, care revine la figurativ total sau cel al lui Maxy, care începe să fie influenţat de probleme sociale, se distanţează de avangardă. Deci trebuie să vedem cînd şi în ce context se produce acest amestec. În anii ’20, există o diferenţă clară între grupurile de avangardă şi ceilalţi, iar mai tîrziu, Marcel Iancu a fost tratat foarte rău de unu pentru că a expus cu moderniştii. În anii ’20, există foarte multe atacuri împotriva acestui grup, care sînt de o dublă natură, pe de o parte, sînt atacaţi ca radicali moderni, ca avangardişti, ceea ce e normal; iar pe de altă parte, sînt foarte dese atacurile etnice. Şi faptul că sînt atacaţi etnic mi se pare foarte important. Avangardismul, în cazul lor, este explicat etnic. Sînt aşa pentru că sînt evrei, pentru că, nefiind români, ei nu pot face artă românească etc. Eu am explicat toate aceste lucruri şi le-am argumentat în catalogul expoziţiei de la Amsterdam.


Cum le poate deveni accesibil acest catalog celor care nu vor ajunge să vadă expoziţia? Se poate comanda on-line? Da, desigur că se va putea comanda on-line, de pe site-ul muzeului, şi, probabil, la un moment dat, va fi pus şi pe Amazon. Dar mai sigur este la muzeu.


Cîte lucrări sînt? Puţin peste 80.


Majoritatea din România? Puţin peste jumătate vin din muzee şi colecţii din România.


Expoziţia este itinerantă. Ce urmează după Amsterdam? Expoziţia va fi preluată de Muzeul Israel din Ierusalim între decembrie 2011 şi martie 2012.


La Ierusalim veţi păstra aceeaşi selecţie sau o să îmbogăţiţi expoziţia? La Ierusalim vor fi nişte lucrări în plus. De pildă, în expoziţie există o pictură foarte importantă din epoca Zürich a lui Marcel Iancu, Bal la Zürich. Această pictură există şi într-o versiune anterioară, Dans la Zürich, aflată la Muzeul de Artă din Tel Aviv şi pe care nu am putut să o aduc la Amsterdam, dar care va fi inclusă în selecţia de la Ierusalim. Posibil şi Iferno, o altă pictură foarte importantă a lui Marcel Iancu, de la începutul anilor ’20. Mai sînt şi altele în discuţie.


Credeţi că ar fi important pentru publicul român să fie adusă expoziţia şi la Bucureşti? Dacă s-ar putea face şi la Bucureşti, de ce nu? Eu cred că ar fi important, pentru că o mare parte dintre aceste lucrări nu cred să fie cunoscute la Bucureşti, mai ales cele din străinătate (Paris, Bruxelles, SUA, Israel). Eu cred că este interesant să le ai împreună. Cred că nimeni nu va contesta că va fi sinteza cea mai completă a fenomenului.


Păi nu s-a făcut pînă acum nimic exclusiv pe avangardă, care să problematizeze şi să argumenteze avangarda. Avangarda românească/evreiască este insuficient cunoscută şi explicată. În comunicarea mea de astăzi (1), am încercat să ofer cîteva explicaţii de ordin teoretic.
Eu sper să avem şi expoziţia From Dada to Surrealism: Jewish Avant-Garde Artists from Romania la MNAR!




Interviu realizat de Valentina IANCU

Manastirea Sfanta Ecaterina * Muntenii valahi ai Sinaiului: Beduinii Gebalieh

http://www.formula-as.ro/2011/976/societate-37/manastirea-sfanta-ecaterina-muntenii-valahi-ai-sinaiului-beduinii-gebalieh-13912

Urme romanesti in Egipt

Motto: "Pastrarea unei insule crestine intr-o mare islamica se datoreaza sprijinului romanesc"
Academician Virgil Candea



"Dumnezeu a zis: "Nu te apropia de locul acesta; scoate-ti incaltarile din picioare, caci locul pe care calci este un pamant sfant"" (Exodul 3:5)

Odata cu vorbele Domnului avea sa inceapa, cu aproape trei milenii si jumatate in urma, povestea unuia din cele mai faimoase si sacre locuri din lume: Manastirea Sfanta Ecaterina, din sudul Peninsulei Sinai. Multe locuri am colindat in Egipt, pe urmele marilor profeti biblici, dar numai cand am pasit pe varful muntelui lui


Moise, la poalele caruia se afla unul din cele mai mari centre de pelerinaj din lume, sacru atat crestinilor, cat si musulmanilor si evreilor, am putut afirma ca intre cer si pamant, intre intuneric si lumina, calea spre Dumnezeu este un drum initiatic, la capatul caruia, privind in urma, te regasesti singur in fata divinitatii, incarcerat in propriile limite, incercari, neputinte si taceri. Acolo, in Sfanta Ecaterina (zona aflata, din anul 2002, sub protectia UNESCO), in vremea calatoriilor pe care le-am facut, de nenumarate ori, in sudul Peninsulei Sinai, am intalnit o comunitate de obarsie romana, si anume - pe cea a beduinilor Gebalieh (Gebalieh - oamenii muntelui, munteni, dar si paznici sau aparatori, in traducere din limba araba), urmasii direct coboratori din robii valahi, adusi cu cincisprezece secole in urma de imparatul bizantin Iustinian pentru a ridica, sluji si proteja Manastirea Sfanta Ecaterina. Importanta unei cercetari etno-lingvistice, ce poate dezlega enigma originii denumirii acestui trib, este subliniata de George Vaida, in articolul "Relicte de limba daca in Peninsula Sinai", aparuta in revista "Noi, Tracii", nr. 130, din septembrie 1985, care, facand referire la stransa inrudire dintre limba daca si irlandeza veche, precum si la originea carpatica si preceltica a irlandezilor, se opreste la substantivul irlandez "Galbhalai", ce semnifica ocupant, colon, si din care ar fi derivat actuala lor denumire, cu formele mentionate in articolul citat: "Gabalia, Gabhalai".

Intamplari biblice

Istoria acestui trib de valahi, ce ocupa un loc aparte in peisajul sinait din Egipt, prin descendenta lor diferita si prin faptul ca sunt unul din cele mai vechi triburi din Peninsula Sinai, se impleteste strans cu cea a locului unde au fost adusi, in secolul al VI-lea, de imparatul bizantin Iustinian: Sfanta Ecaterina.
Beduin Gebalieh�



Voi reda, succint, momente semnificative din istoria acestui loc, pentru a sublinia cat de important a fost rolul beduinilor Gebalieh de-a lungul istoriei, loc ce a fost mentionat din vremuri indepartate, sub numele de Tara Madian. Pustiul Paran, din tinutul Madianului, sau Wadi Feiran al zilelor noastre, este mentionat in Vechiul Testament, ca locul unde avea sa se reintoarca Agar, nevasta egipteanca a Profetului Avraam, impreuna cu fiul ei, Ismail, dupa ce a fost izgonita, din gelozie, de Sara. Astazi, in anticul Refidim, ce poarta numele de Feiran, adesea denumita si Perla Sinaiului, inca se pot vedea ruinele vechiului lacas, ridicat pe locul unde Profetul Moise a stat cu toiagul lui Dumnezeu in mana, invingand poporul lui Amalec, si unde, in prezent, in obstea monahala a Manastirii celor Sapte Surori, se afla si maicute romance.
De la momentul sosirii lui Agar, impreuna cu Ismail, in pustiul Faran, derulez istoria locului pana la un alt moment semnificativ, cand, in urma cu trei milenii si jumatate, in tara Madianului, isi va gasi salvarea Profetul Moise, de mania faraonului biblic. Aici o va intalni Moise pe Sefora, fiica preotului Madianului, Ietro, impreuna cu cele sase surori ale sale, la fantana ce astazi ii poarta numele si care se afla in incinta Manastirii Sfanta Ecaterina. Si tot aici, dupa inca 40 de ani petrecuti in exil, in pustia muntelui Sinai, in para focului unui rug aprins, profetul biblic va primi porunca de la Dumnezeu sa scoata poporul evreu din robia faraonului, pentru ca dupa alti 40 de ani de pribegie in Peninsula Sinai, sa primeasca, in varful Muntelui, cele 10 porunci, pe cele doua table de piatra ale marturiei.

Doua sute de familii de valahi in Sinai

In secolul al IV-lea, imparateasa Elena, aflata la venerabila varsta de aproape 80 de ani, a purces intr-o calatorie la Ierusalim, unde s-a stabilit pentru o perioada de doi ani. Dupa ce a adus la lumina mormantul lui Iisus, ingropat sub templul zeitei Venus, si a gasit cele trei cruci pe dealul Golgotei, imparateasa a hotarat sa-si continue calatoria si a intrat in Peninsula Sinai, pentru a urma drumul facut de Fecioara Maria si Iisus, in vremea refugiului lor in Egipt.
Beduinii Gebalieh Nada si Mohamed Salah, pe varful Muntelui lui Moise�



Dupa o ruta istovitoare, de aproape 2000 de kilometri, ajunsa in Assiut, cel din urma loc de popas in care Fecioara Maria, pruncul Iisus, batranul Iosif si moasa Salomea au stat vreme de sase luni in Egipt, si unde astazi se ridica Deir Al-Moharraq (Manastirea Arsa - in traducere din limba araba), sau cel de-al doilea Ierusalim, cum mai este denumit lacasul, imparateasa Elena decide sa strabata desertul dintre Nil si Marea Rosie si reintra in Peninsula Sinai, unde gaseste Rugul Aprins al lui Moise, in jurul caruia construieste un zid de caramida pentru protectie, iar langa acesta, porunceste sa se ridice o capela, ce va purta numele Capela Rugului Aprins. Doua secole mai tarziu, intre anii 527 si 565 d.C., imparatul Iustinian avea sa ridice in jurul Tufisului Sfant Manastirea Rugului Aprins, pentru a carei constructie aducea din Tara Romaneasca doua sute de familii de valahi (o dovada a faimei de care se bucura, deja, la vremea aceea, credinta locuitorilor nord-dunareni). Manastirea Rugului Aprins isi va pastra acest nume pana in secolul al IX-lea, cand unui calugar al manastirii, aflate la poalele Muntelui lui Moise, i se va revela, intr-o viziune, ca moastele Sfintei Ecaterina, fecioara de vita nobila martirizata la numai 18 ani prin decapitare, in anul 305, la Alexandria, se afla ingropate pe varful celui mai inalt munte din Sinai, Gebel Katherina (2642 m). Un secol mai tarziu, calugarii manastirii aveau sa coboare relicvele in Biserica Schimbarea la Fata, unde astazi se pastreaza capul si mana stanga ale sfintei, intr-o racla de argint, depusa in sarcofagul din altarul lacasului. Dupa descoperirea moastelor si aducerea lor in biserica, lacasul care purta numele de Manastirea Rugului Aprins si-a schimbat numele, pastrat pana in zilele noastre, dupa cel al Sfintei Ecaterina.

Domnii romani, paznicii Muntelui lui Moise

De la momentul aducerii lor in Peninsula Sinai de catre imparatul bizantin Iustinian, istoria valahilor, deveniti beduinii Gebalieh, se impleteste strans cu cea a Manastirii Sfanta Ecaterina, lacas ce isi datoreaza existenta ajutorului constant pe care l-a primit, de-a lungul timpului, din partea domnilor romani, pana la secularizarea averilor manastiresti din Principatele Unite, in timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
Clopotnita Manastirii Sfanta Ecaterina�



De la sfarsitul secolului al XVI-lea, de cand intalnim si primele "inchinari" de manastiri romanesti catre manastirile din Sinai, o parte din veniturile manastirilor romanesti erau trimise spre Manastirea Sfanta Ecaterina, pentru intretinerea acesteia si a celorlalte manastiri sinaite ce apartineau de ea si aflate la mica distanta: Manastirea Sfintii Patruzeci de Mucenici, Manastirea Sfintii Cosma si Damian, Manastirea Panaghia, Manastirea Sfintii Apostoli, Manastirea El Faran sau Manastirea celor Sapte Surori, Manastirea Rait, care in anii '80 avea ca staret pe Ieroschimonahul Iuvenalie "Strainul", nascut langa Moinesti, in judetul Bacau, sau manastirile din Ramhan si Hodra, care astazi sunt ruinate. Sub domnia lui Petru Rares, dupa anul 1530, Ioachim Vlahul staretise in Sinai, iar Petru Schiopul chiar depusese o suma de bani in Sinai, unde planuia sa se retraga in vreme de restriste. Timp de aproximativ trei veacuri, au fost inchinate Sinaiului zeci de manastiri romanesti, din veniturile carora au putut sa se intretina toate aceste lacasuri, cazute sub dominatia otomana. Pe langa ajutorul format din veniturile metocurilor si manastirilor romanesti, din care se intretinea Manastirea Sfanta Ecaterina, se adauga si contributiile banesti si materiale ce se colectau din Tarile Romane, de catre delegati ai Patriarhiei de Ierusalim, de care a apartinut de-a lungul istoriei manastirea, si care erau transportate pe Dunare sau pe Marea Neagra, cu corabiile. Erau donatii de obiecte pretioase de cult, care astazi se afla in tezaurul manastirii, documente de danie si inzestrare si hrisoave prin care se inchinau metocuri, se acordau ajutoare banesti si materiale de intretinerea lacasului, danii si ajutoare diverse si importante pentru nenumaratii pelerini romani ajunsi aici.
Gebalieh - vlahi islamizati�



Multi pelerini romani la Sfintele Locuri se indreptau spre Palestina, venind dinspre Egipt, in care intrau prin Alexandria, iar de la Ierusalim isi continuau pelerinajul spre Sinai. Pelerinii valahi sunt mentionati in anul 1884, de catre calatorul englez Alexander William Kinglake, care ii intalneste intr-un han din Gaza: "Pe cand sedeam la intrarea chiliei mele, uitandu-ma jos, in curte, sosise din desert o caravana. Era compusa mai ales din pelerini moldoveni, care, spre a-si savarsi deplin misiunea, incepusera prin a vizita racla Fecioarei in Egipt, si acum se duceau la Ierusalim. (...) Acolo era pelerinul moldovan, in haina-i de samur si caciula de blana si gramada parului stufos...".
Din nefericire, tezaurul si biblioteca Manastirii Sfanta Ecaterina, unde se afla documente importante referitoare la obarsia si istoria beduinilor Gebelieh, nu sunt deschise vizitatorilor, pentru ca monahii cu greu vor ierta si uita pierderea, in anul 1865, a celui mai valoros manuscris pe care l-au avut: Codicele Sinaitic, ce data din secolul al IV-lea, ce a fost dus de catre Tischendorff la muzeul din Petrograd, si vandut apoi la "British Museum" din Londra. Fara doar si poate ca un proiect serios dedicat originii valahe a beduinilor Gebalieh implica cercetarea documentelor nestudiate inca, referitoare la originile si istoria valahilor sinaiti, aflate in biblioteca Manastirii Sfanta Ecaterina (a doua mare biblioteca din lume, dupa cea a Vaticanului), unde se afla manuscrise si carti de cult romanesti, acte de arhiva si condici, hrisoave de danie romanesti, daruite lacasului de catre Grigore Ghica, Nicolae Mavrocordat, Petru Rares, Petru Schiopul, Vasile Lupu, Alexandru Ipsilanti, Alexandru al II-lea Mircea, Mihail Racovita, Ieremia Movila, Radu Paisie, Petru cel Tanar, Matei Basarab, ce au sustinut, impreuna cu multi altii, de-a lungul timpului, existenta acestui lacas, alaturi de familii boieresti, precum Balacenii sau familia Spatarului Mihail Cantacuzino, care intre anii 1668-1703, pe timpul egumeniei lui Ioachim Peloponesiacul, a intreprins un pelerinaj in Sinai, impreuna cu Doamna Elena, sotia lui Constantin Cantacuzino postelnicul (mama domnitorului Serban) si sora sa, Stanca, pelerinaj in amintirea caruia a durat in 1695 schitul monahal din Romania, de la Sinaia; sau fostul mitropolit Varlaam al Ungrovlahiei, care intreprinde un pelerinaj in Sinai, tot in aceasta perioada, sau domnitorul Constantin Brancoveanu, al carui tablou in marime naturala, donat manastirii de marele martir roman in anul 1696 si descoperit in anul 1935, de Marcu Beza, am avut ocazia fericita sa-l vad in biblioteca, inchisa astazi, din pacate, vizitatorilor, sau carturari romani, pelerini in Sinai, precum Dimitrie Bolintineanu (1819-1872), care a tiparit cartea "Calatorii in Palestina si Egipt" (Iasi, anul 1856) sau cunoscutul etnograf, folclorist si muzicolog iesean, Teodor Burada (1839-1923), ce si-a publicat notele scrise in calatoria facuta in Sinai in ziarul "Evenimentul" din Iasi. Este interesant de mentionat si episodul condamnarii la exil, pe viata, in Manastirea Sfanta Ecaterina, la dorinta domnului fanariot Nicolae Mavrocordat, in anul 1716, a lui Antim Ivireanul, dupa inlaturarea sa de la putere. Mitropolitul, mare tipograf si gravor in acelasi timp, personalitate culturala remarcabila ce a intocmit la Snagov si a daruit Manastirii Sfanta Ecaterina un ghid al Muntelui Sinai, in 1710, nu a apucat sa-si ispaseasca pedeapsa, fiind asasinat, pe drumul spre Sinai, de catre soldatii turci.

Detaliu dintr-un brau. S-a pastrat semnul crucii�



Tot in biblioteca manastirii se afla si documentul cunoscut sub numele Achtiname, imprimat cu palma Profetului Mohamed, o copie a scrisorii de protectie ce dateaza din anul 623, ce a fost luata de catre sultanul turc Selim I si dusa in palatul sau din Constantinopol, si care astazi se afla in Muzeul Topkapi din Istanbul, prin care musulmanilor li se porunceste sa protejeze manastirea si sa aiba relatii de buna cooperare si pace cu crestinii. De altfel, ca o dovada a mentinerii unei relatii stranse cu musulmanii, in vremea Califatului Fatimid, intre anii 1101-1106, comunitatea monahala a permis ca o capela din interiorul Manastirii Sfanta Ecaterina sa fie transformata in moschee.
Pentru a sublinia importanta studierii documentelor referitoare la Gebalieh, aflate in biblioteca Manastirii Sfanta Ecaterina, mentionez si descoperirea uluitoare, din anul 1978, a 4 tone de manuscrise vechi, in 25 de lazi, ce au fost ascunse intr-o tainita a zidurilor vechi ale manastirii, scrise in limbile greaca, latina, siriana, araba, armeana si besa, care este limba veche traca, si una din cele patru limbi paleocrestine in care se faceau slujbele bisericesti in manastirile din Sinai, fapt confirmat si de relatarea pelerinului italian Antoninus Placentinus, care a vizitat manastirea in anul 570. De altfel, astazi exista tribul beduinilor numiti Bezy (Beziya) din Tor, iar in secolul al XVI-lea, calatorul de origine ceha Christophe Harant mentiona ca beduinii din zona Manastirii Sfanta Ecaterina isi numeau capeteniile "capi", iar calatorul german Samuel Kiechel, in acelasi secol, relata ca acesti beduini spuneau paduchilor "pedoci". Bessi (bessoi) era denumirea crestinilor de la Marea Neagra, descendenti ai geto-dacilor, pe care arabii, cunoscandu-le originea, i-au denumit "llah", o derivatie a cuvantului vlah. De altfel, exista un manuscris in biblioteca manastirii, care este o copie dupa un document din secolul al VI-lea, in care este mentionata aducerea beduinilor Gebalieh de la Marea Neagra, din tara valahilor (bilad al-Aflah).

Valahii din Peninsula Sinai - Fiii crestinilor

Multe din informatiile referitoare la beduinii Gebalieh, pe care le avem de-a lungul istoriei, provin din insemnarile calatorilor veniti in pelerinaj la Muntele Sinai si la manastirea aflata la poalele lui. Calatorul si exploratorul elvetian John Lewis Burckhardt scria in cartea sa "Calatorii in Nubia", publicata la Londra, in anul 1822: "Cand Iustinian a cladit manastirea, a trimis un grup de sclavi originari de pe tarmurile Marii Negre... Ei marturisesc in chip unanim pogorarea lor din robii crestini, de unde ii si numesc ceilalti beduini "Fiii crestinilor". Se casatoresc numai intre dansii, alcatuind o comunitate aparte, din vreo suta si douazeci de oameni inarmati. Sunt o rasa muncitoare si robusta, iar fetele lor au faima de superioara frumusete asupra tuturor beduinilor, ceea ce da nastere la nefericite legaturi si iubiri romantice, cand indragostitii se intampla a tine de alte triburi".

Maicute romance la Manastirea celor Sapte Surori�



Astfel de mentionari au favorizat de-a lungul timpului ipoteza ca imparatul Iustinian a trimis spre paza manastirii si securizarea drumului ce duce de la Golful Aqaba la Suez un contingent militar de elita, aflat sub stindardele imperiale ale Bizantului, caci se stie ca cei mai curajosi soldati ai primilor imparati bizantini erau de origine daco-valaha, iar nu un grup de robi, caci ar fi fost putin posibil ca un grup de robi sa fie lasat inarmat ca sa pazeasca o manastire. Insusi Procopius precizeaza ca Iustinian a ridicat o fortareata militara, spre a nu fi atacata Palestina de sarazini. Asa cum mentioneaza Eutichius, patriarhul Alexandriei intre anii 933-940, cunoscut arabilor sub numele de Said Ibn-Batric, initial, imparatul Iustinian a dorit sa cladeasca Manastirea Sfanta Ecaterina pe Muntele Sinai, insa lipsa apei l-a determinat pe trimisul sau, Doulas, s-o construiasca la poalele masivului, fapt ce a starnit mania imparatului si l-a costat viata. Potrivit lui Eutichius, imparatul trimise apoi "un alt legat, si el cu o suta de sclavi ai Romei (in textul arab: abid el rum), cu sotiile si copiii lor... si le zidi case in afara manastirii, unde sa poata locui si strajui manastirea si calugarii".
In anul 1841, profesorul american Edward Robinson, supranumit si "Parintele geografiei biblice", il cita pe egumenul Manastirii Sfanta Ecaterina in cartea sa, "Cercetari biblice in Palestina si tarile adiacente", ce avea sa-i aduca Medalia de Aur a Royal Geographical Society in anul 1842: "Iustinian, zidind manastirea, trimisese o suta de prizonieri valahi. In cursul vremii, cum navalisera arabii si rapisera manastirii multe din posesii, urmasii acestor valahi au devenit musulmani si au adoptat obiceiurile arabe". Un alt cercetator orientalist, profesorul Edward Henry Palmer, pe care beduinii il numeau "Abdallah Effendi", mentiona, in anul 1872, in cartea "Desertul Exodului", existenta valahilor Gebalieh: "Acest trib se zice a fi de obarsie europeana, tragandu-se dintr-o colonie de robi valahi, asezati de Iustinian sa pazeasca manastirea. Ei insisi cred sa fi venit dintr-o tara numita "Llah" (Valahia n.n.) si trasaturile lor deosebite de ale obisnuitului tip de beduini par a favoriza presupunerea".
Vreme de secole, Manastirea Sf. Ecaterina a fost sustinuta de domnitori romani�




Lina Eckenstein, care a fost asistenta arheologului britanic Flinders Petrie, la sapaturile arheologice din Serabit el-Khadim, afirma, in lucrarea sa "Istoria Sinaiului", aparuta in anul 1921, la Londra, in capitolul al XII-lea ("Construirea manastirii") ca: "Pentru a securiza constructia, robi romani au fost adusi de la Marea Neagra (traditional din Valahia), o suta ca numar, si transferati in Sinai, impreuna cu sotiile si copiii lor, impreuna cu o suta de barbati, cu sotiile si copiii lor, din Egipt. Locuinte au fost ridicate pentru ei in Muntele Sinai, pentru ca ei sa poata pazi manastirea si pe calugari. (...) Asezamantul lor era cunoscut sub numele "Deir Abid" (Manastirea sclavilor) si descendentii lor au continuat sa traiasca acolo, pana la raspandirea credintei musulmane". In capitolul al XVII-lea ("Sinai in secolul nouasprezece") autoarea afirma: "Sunt, de asemenea, Gebeliyeh, asa-numitii robi ai manastirii, ce descind direct din cei patru sute de sclavi valahi si egipteni pe care imparatul i-a mutat in peninsula. Zona lor cuprinde Wadi el-Sheikh si imediata vecinatate a manastirii. Sefii lor seici, in 1870, erau Awwad Ibn Atiyeh, Eid Ibn Suad si Suleiman Ibn Ghanaim". In acelasi capitol, Lina Eckenstein estima numarul "Gebeliyeh", la inceputul secolului al XX-lea, la 400-500 de oameni.
*
Iata ce scria in 1931 C. S. Jarvis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, in cartea sa "Ieri si azi in Sinai": "Printre cei ce ajuta pe calugari in treburile manastirii, se afla o ciudata rasa de oameni, zisi Gebali. Nu fac parte din stocul arabesc, ci sunt urmasii robilor valahi, trimisi de Iustinian in veacul al saselea, pentru a servi manastirilor... Mai exista aproximativ 400; ei traiesc in afara zidurilor manastirii. Au fost obligati sa treaca la religia mahomedana, putin timp dupa Hegira (622)".

Camile pe post de taxi�



Scriitorul, criticul literar, istoricul si diplomatul Marcu Beza, care intre anii 1931-1939 a fost Consul General al Romaniei la Ierusalim, perioada in care calatoreste in Peninsula Sinai si face sustinute cercetari privind relatiile Tarilor Romane cu tarile din Orientul Apropiat, avea sa povesteasca, in articolul "Urme romanesti la Ierusalim, Muntele Sinai si Manastirea Sfantul Sava", publicat in anul 1932 in revista "Boabe de Grau", ca atunci cand a ajuns la Manastirea Sfanta Ecaterina avea sa afle, in gradina manastirii, locul unde fusese ingropata, in 1750, cea din urma femeie crestina a tribului Gebalieh. Cu ocazia vizitei sale la Manastirea Sfanta Ecaterina, Marcu Beza avea sa primeasca din partea arhiepiscopului Porfirios cartea greceasca: "Sfanta Manastire Sinai", a lui Pericle Grigoriade, tiparita la Ierusalim, in 1875, ce cuprindea informatii despre colonistii Gebalieh.

Urmasii de azi ai valahilor

Astazi, valahii sinaiti cunosc legenda originii lor, care a devenit o traditie orala, si isi duc traiul in Sfanta Ecaterina, dupa legea lor nescrisa, fiind foarte atasati de pamantul lor. Un recensamant efectuat in anul 1968 estima numarul Gebelieh la 1100 de suflete. Astazi, ei sunt divizati in patru clanuri: Awlad Jindi, cu patru subgrupuri: Abu Kristian, Abu Jaes, Abu Masaud si El Diquni, clanul Awlad Saleem, cu ramurile Abu el Heim, Abu Mugannam, Al Agra si Abu Meqbil, clanul Hamayda, cu diviziunile Abu Hajazi, Abu Musaad, El Sana si El Hashash, si clanul Wahabet, cu ramurile Abu Heb, Abu Karsh, Abu Ghnimen, El Whebi, El Heneni, Abu Saeid. In timpul verii, ei isi duc traiul in micile oaze de verdeata aflate la altitudine, iar pe masura ce vremea se raceste, intre lunile noiembrie si martie, revin in vaile de la poalele muntilor, unde temperatura este mai ridicata, ocupandu-se de gradinarit si cresterea animalelor.
Maicuta Pelaghia�



In gradinile, numite karm sau bustan, ce sunt imprejmuite cu ziduri masive de piatra, pentru protectie impotriva animalelor sau inundatiilor, ei cultiva legume si pomi fructiferi, precum meri, migdali, maslini, mandarini, smochini, curmali, piersici, caisi. Micile livezi ce se gasesc adesea la altitudine sunt irigate si ingrijite chiar si cand proprietarii locuiesc in alta parte, iar in trecut, venitul mic adus de fructele vandute in El-Tur era folosit pentru a cumpara cereale. Spre deosebire de gradinile pe care le amenajeaza la nivelul solului, beduinii valahi isi construiesc locuintele la nivel mai ridicat de cel al vaii, pentru a le proteja de apa ploilor neregulate, ce provoaca inundatii. Construirea caselor este permisa pe teritoriul tribal numai membrilor tribului, si se face numai de catre acestia, teritoriul avand o importanta majora, fiind locul unde ei isi pot sapa puturile, planta livezile sau ridica locuintele si unde se afla resursele din care ei pot trai. Locuintele sunt impartite intr-o zona destinata oaspetilor, majlis, si una privata, destinata exclusiv membrilor familiei, numita mahram, cu intrari separate. Apa este adusa cu camioane speciale, dar este scoasa si din puturile adanci, sapate de beduini, si la care toti membrii tribului au acces in mod egal. Cresterea animalelor, precum camilele, oile, caprele, este o alta ocupatie importanta, cei ce locuiesc in imprejurimile orasului Sfanta Ecaterina detinand in jur de 5-10 animale de familie, iar cei ce au locuintele in zonele muntoase, in jur de 15-20 animale de familie. Anual, are loc in Wadi el Sheikh o cursa de camile.
In ciclul anual migrator, un prilej de intalnire a membrilor Gebalieh, raspanditi pe intregul teritoriul tribal, il reprezinta pelerinajul la mormintele seicilor, considerati patroni spirituali ai comunitatii, numiti ziyara sau zwwara, prilej cu care ei se roaga pentru sanatate, fertilitatea femeilor, protectia animalelor sau recolta bogata si intaresc legaturile intre ei. Cei mai respectati membri ai comunitatii organizeaza pelerinajul, prilej cu care se strang contributiile pentru sacrificiul tribal al animalelor. La mormant, participantii se aduna, inconjurand locul sfant, fiecare familie stand in cercuri mici.
In zidurile manastirii se afla documente unice despre vlahii islamizati. Autoritatile romanesti n-au solicitat niciodata acees la ele�



Dupa-amiaza, fiecare barbat, urmat de membrii familiei sale, inconjoara mormantul, impreuna cu animalul ce urmeaza sa fie sacrificat, arzand tamaie si rostind "Surat Al-Fatiha". Dupa sacrificarea animalului, urmeaza masa festiva, si toti pelerinii mananca impreuna, intr-o atmosfera familiala. Pana la razboiul din Sinai, din 1956, Gebalieh celebrau zwwara la mormantul lui Nebi Saleh, dupa unii, un profet arab pre-islamic, dupa altii, un strabun al tribului Sawalha, aflat intre Wadi Mur si Wadi el-Sheikh. In prezent, Gebalieh merg in pelerinaj, in luna august, la mormantul Seicului Harun, iar o parte a tribului, la mormantul unui stramos al beduinilor valahi, Seicul Awad, in a doua zi a Sarbatorii Sacrificiului, Eid el Adha. Unii beduini practica individual zwwara, saptamanal, si unii membri inca merg la mormantul Seicului Neni Saleh sau la cel al Seicului Habus, unde femeile beduine lasa diferite obiecte de imbracaminte pentru binecuvantare. Desi in unele dintre aceste locuri n-a fost inmormantat nici un sfant, ca in cazul Seicului Nebi Saleh, ingropat in Ramla, in Israel, aceste morminte au rolul de loc de adunare tribala (maq-ad) cum este si in cazul Seicului Habus, ce are doua morminte, intr-unul fiind inmormantat sfantul, iar celalalt fiind doar un loc de adunare.
Gebalieh ce traiesc in apropierea manastirii ajuta la treburile administrative ale lacasului, un numar mic dintre ei fiind angajati permanenti ca bucatari, lucratori, trapezari, gradinari, in timp ce altii lucreaza temporar, iar alaturi de calugari participa la sarbatorile Profetilor Moise si Aaron, ale Fecioarei Maria, Sfantului Gheorghe si Sfintei Ecaterina. �



Tot ei se ocupa de ghidarea pelerinilor pe muntele lui Moise, de comertul turistic local si de transportul si excursiile tip safari din zona. De-a lungul timpului, o serie de proiecte dedicate imbunatatirii vietii beduinilor Gebalieh au luat nastere, precum Sheikh Sina Bedouin Treks, un proiect UE destinat sustinerii turismului in zona, Community and Environmental Services Center in Saint Katherine, El Helwa Herbal Garden a dr. Hakim Ahmed Mansour, destinata studiului plantelor locale medicinale, Fansina Bedouin Handicrafts, proiect UE, unde femeile beduine confectioneaza podoabe, obiecte de imbracaminte, traiste, brauri impodobite cu motive autentice inspirate din cultura locala tribala, South Sinai Regional Development Programme (SSRDP), un proiect finantat de UE cu 64 milioane de euro, The Medicinal Plants Conservation Project destinat protejarii celor 481 de plante medicinale ce cresc in sudul Sinaiului, Saint Katherine Foundation aflata sub patronajul Printului Charles de Wales, Asociatia Muntele lui Moise, destinata ajutorarii familiilor nevoiase etc. Din pacate, nu exista in prezent nici un proiect care sa incerce sa intinda o punte de legatura intre beduinii Gebalieh si Romania, desi prezenta lor in istoria manastirii este fundamentala, descoperind, totodata, urme necunoscute ale trecutului romanesc. Poate infratirea si incheierea in viitor a unui Protocol de colaborare intre orasele Sinaia si Sfanta Ecaterina va incuraja facilitatea contactelor, parteneriatelor si a proiectelor dedicate comunitatii de obarsie romana Gebalieh, exilata de soarta in locul unde s-a scris una din cele mai importante file din istoria umanitatii.

Gânduri despre profesori şi elevi… din Israel de Eva Galambos
Nu, nu vreau să scriu un pamflet despre învăţământul din România, să mă erijez în procuror sau judecător, să acuz şi să dau sentinţe (deşi poate ar trebui), în cazul bacalaureatului din România anului 2011. Spun şi eu, la fel ca rabinul din anecdotă când aude argumentele părţilor – şi sunt multe: elevi, profesori, părinţi, minister etc- şi tu ai dreptate şi tu ai dreptate. Ei, nu este chiar aşa, cred că totuşi copiii ar trebui să înveţe ca lumea şi profesorii, să-i înveţe ca lumea, dar lucrurile sunt mai complicate.
De fapt, dezbaterea legată de bacalaureat mi-a sugerat ideea raportului profesor-elev. Care poate fi de toate felurile, inclusiv extraordinar. Acest lucru l-am constatat văzând , în cadrul „Săptămânii filmului evreiesc” de la Bucureşti, documentarul israelian de scurt metraj “Strangers no More”, câştigătorul Oscarului 2011 la această categorie.

La prima vedere, povestea e simplă, cum reuşeşte o şcoală din Tel Aviv (Bialik-Rogozin) să-i integreze pe copiii refugiaţilor. Atenţie, nu ai emigranţilor, Ei nu sunt evrei veniţi din diaspora, ci creştini, musulmani, albi, negri, orientali, din Africa de Sud, Darfur, Ruanda, Eritreea şi alte locuri uitate din lume dar unde se petrec tragedii îngrozitoare. Este o şcoală în care din 800 de copii 200 sunt israelieni şi 600-străini. Dar la serbarea de sfârşit de an (nu se precizează despre ce perioadă de timp este vorba, pot fi mai mulţi ani), toţi cântă în cor în ivrit, zâmbesc unul altuia şi să pregătesc pentru o viaţă nouă.
Pare oarecum sentimental, dar filmul dezvăluie istoria , nu chiar a fiecărui copil, ia cazul a patru-cinci, probabil cele mai dramatice. Copii, deşi mărişori, care n-au fost până atunci niciodată la şcoală, copii care se uită cu frică la ce este în jur, uneori nici nu vor să intre în clasă, stau pe la poartă, sunt suspicioşi. Aflăm de ce.
Părinţii, sora, fratele, vecinul, nu are importanţă, au fost ucişi, în sat, pe drumul refugiului sau chiar în tabăra de refugiaţi. Le e frică de şcoală, îi sperie cultura străină, nu ştiu să vorbească. Şi aici intervin cei care, până la urmă, reuşesc să-i transforme pe ei, să le transforme viaţa – învăţătorii şi profesorii acestei şcoli. Cu răbdare, înţelegere, spirit pedagogic şi…multă, multă dragoste. Aceşti profesori îşi iubesc elevii, aşa cum îşi iubesc propriii copii. Iar copiii, mai ales orfanii – văd în ei pe părinţii pierduţi.
Implicarea profesorilor este completă. Nu se ocupă numai de pregătirea lor şcolară, sunt şi psihologi, de multe ori trebuie să descopere calea prin care să ajungă la ei, sunt lingvişti, trebuie să se descurce prin zecile de limbi stranii vorbite de aceşti copii, uneori cu doi,trei translatori, cu ajutorul unor elevi care ştiu limba respectivă şi ceva engleză sau altora care nu cunosc limba respectivă dar ştiu un grai asemănător şi de-acum vorbesc ivrit, ei ajung într-un fel, la îndemnul profesorilor, tutorii acestor copii.
Dar preocuparea profesorilor nu se opreşte la poarta şcolii. Sunt şi doctori şi avocaţi şi intermediari de locuri de muncă deoarece se ocupă şi de familiile copiilor, acolo unde există familii. O mamă bolnavă, un tată care nu a primit drept de muncă şi riscă să fie expulzat în ţara din care a fugit deoarece a fost ameninţat cu moartea, altul şomer, ( de-altfel, deşi nu se spune în film, mulţi dintre copii provin din familii de emigranţi ilegali). Habar n-am ce salarii primesc aceşti învăţători, aceşti profesori, dacă eforturile lor suplimentare, condiţiile speciale în care lucrează sunt remunerate dar ceea ce le oferă copiiilor nu poate fi plătit cu bani. Este o imensă empatie, un ataşament profund, o înţelegere a suferinţei umane şi un scop: de a le face viaţa un pic mai frumoasă, de a le oferi o şansă. Si copiii le răspund cu aceeaşi monedă – dragoste, ataşament, dorinţa de a obţine performaţe şi nu numai pentru că îşi dau seama că alt viitor îi aşteaptă dacă ştiu să scrie şi să citească, dacă reuşesc să termine şcoala, ci ca să răsplătească , în felul lor, eforturile şi dragostea acestor dascăli. La acea serbare de sfârşit de an cu care se termină filmul, vezi fericirea în ochii lor, tristeţea şi teama au dispărut. Au redevenit copii, aşa cum ar fi trebuit să fie în ţara lor. Şi cred că este cea mai mare satisfacţie a profesorilor acestei şcoli de excepţie. Ei ştiu că şi-au făcut meseria aşa cum trebuie.
Poate că ar fi bine ca filmul să fie prezentat la vreo televiziune din România. Ar fi util şi pentru elevi şi pentru profesori.
P.S. Să mă scuze citirorii că am scris atât de entuziasmat despre subiect. Sincer, filmul m-a emoţionat profund. Şi probabil şi pe membrii guvernului israelian. După ce pelicula a obţinut Oscarul, o decizie a guvernului privind expulzarea copiilor care se aflau în Israel ilegal, a fost amânată, cel puţin până la terminarea anului şcolar. Decizia viza mulţi elevi şi din această şcoală. Are şi Oscarul avantajele lui.

Israelienii au renuntat sa adopte copii din România

Zeci de familii din Israel sunt afectate de decizia guvernului de la
Bucuresti care a suspendat adoptiile internationale. Copiii români
pot fi adoptati de cetateni ai unor state straine numai daca sunt
rude de gradul unu sau doi cu respectivii copii. 60 de familii nu mai
pot adopta copii, desi parcursesera jumatate din procesul de adoptie.
Un numar redus de familii a reusit sa primeasca deja copiii pe care
doreau sa-i adopte, în special copii destul de mari sau cu probleme
de sanatate. Ministrul dezvoltarii, Zevulun Orlev, a încercat sa
intervina pe lânga reprezentantii guvernului de la Bucuresti.
Cabinetul Nastase a promis initial ca toti copiii ceruti, care s-au
nascut înainte de noiembrie 2001, vor fi trimisi familiilor din
Israel pâna la sfârsitul anului 2003, dar Adrian Nastase s-a
razgândit. Avocatul Ofir Miller, care reprezinta multe dintre
familiile adoptatoare, a cerut autoritatilor sa ofere alte solutii
familiilor ramase fara copii. Din 1998, familii israeliene au adoptat
382 de copii români. Israelienii mai pot adopta copii din tari ca
India, Guatemala, Kazachstan, Belarus, Moldova, Azerbaidjan sau
Georgia.
[url=http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php?]http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php?[/url]
_init=art.view&art_key=753&cat_load=NEWS&archive=yes

1.000 de locuri de muncă PENTRU ROMÂNI în Israel
Guvernul israelian a aprobat un plan care prevede angajarea a 2.000 de români şi bulgari în domeniul construcţiilor, la iniţiativa premierului Benjamin Netanyahu, care, conform presei israeliene, doreşte să convingă cele două ţări să nu susţină la ONU crearea unui stat palestinian.
Guvernul israelian a aprobat un plan care prevede angajarea a 2.000 de români şi bulgari în domeniul construcţiilor, la iniţiativa premierului Benjamin Netanyahu, care, conform presei israeliene, doreşte să convingă cele două ţări să nu susţină la ONU crearea unui stat palestinian.

"Guvernul israelian a decis să permită venirea în Israel a 2.000 de muncitori în construcţii români şi bulgari, la iniţiativa premierului Benjamin Netanyahu, care apreciază că trebuie favorizate statele-prietene", se arată într-un comunicat al Guvernului israelian, citat de AFP.

Guvernul de la Ierusalim precizează că angajarea a 1.000 de români şi a 1.000 de bulgari nu va modifica numărul angajaţilor în domeniul construcţiilor din Israel, ceea ce înseamnă că vor fi diminuate cotele de imigranţi provenind din alte ţări.

Comunicatul a fost difuzat după ce un post de televiziune israelian a relatat că Benjamin Netanyahu a dorit să facă "un gest" adresat României şi Bulgariei pentru a le convinge să nu susţină la Naţiunile Unite iniţiativa creării unui stat palestinian.

Netanyahu a efectuat săptămâna trecută vizite în România şi Bulgaria. Conform AFP, Bucureştiul şi Sofia nu au adoptat poziţii clare privind votul lor la ONU faţă de iniţiativa creării statului palestinian.

’’Poezia israeliana contemporana’’ – conferinta si lectura Agi Mishol la Institutul Cultural Roman
http://www.rgnpress.ro/content/view/20842//
La Institutul Cultural Roman din Bucuresti va avea loc marti, 27 martie, de la ora 18.00, conferinta cu tema „Poezia israeliana contemporana” si o lectura de poezie, sustinute de poeta Agi Mishol din Israel.Poemele autoarei vor fi prezentate de scriitoarele Ioana Ieronim si Riri Manor.
Nascuta in 1947, Agi Mishol a emigrat in Israel impreuna cu parintii la varsta de patru ani. Este autoarea a 12 volume de poezie, dintre care cel mai recent, intitulat „Moment”, a avut patru reeditari. Este laureata a numeroase premii, printre care Premiul Primului Ministru al Statului Israel si Marele Premiu „Yehuda Amichai ”. Face parte din consiliul editorial al revistei de poezie Helicon si este directoare artistica a Festivalului international „Mishkenot” de la Ierusalim. A reprezentat Statul Israel la numeroase evenimente literare internationale, poemele ei fiind traduse in antologii de pe tot cuprinsul globului. Carti de poezie semnate de Agi Mishol au fost publicate in Statele Unite si in Irlanda. In prezent, este scriitoare rezidenta la Universitatea Tel Aviv, unde sustine un atelier de creatie literara.

De ce nu recunoaşte România statul palestinian
Autoritatea Naţională Palestiniană va cere în septembrie Naţiunilor Unite să recunoască independenţa statului palestinian.

Oficialii români nu au spus încă public dacă vor vota pentru independenţa Palestinei, dar la întâlnirile pe care le-a avut miercuri la Bucureşti, premierul israelian, Benjamin Netanyahu, s-a discutat acest subiect.
„România va vota la ONU, ţinând cont de poziţiile partenerilor săi strategici", ne-a spus un oficial guvernamental, sugerând că Bucureştiul va merge pe urmele Statelor Unite şi în această privinţă. Cotidianul israelian Jerusalem Post confirmă această intenţie, citând surse din delegaţia oficială a lui Benjamin Netanyahu, precizând că „România nu va sprijini demersul Autorităţii Naţionale Palestiniene (ANP) ca ONU să recunoască un stat palestinian în luna septembrie".
Totuşi, ziariştii de la Jerusalim Post susţin că premierul israelian nu a primit nici un fel de garanţii din partea Bucureştiului. „Axa Bucureşti-Washington a trecut prin Tel Aviv sau Ierusalim încă de pe vremea lui Ceauşescu", ne‑a explicat un alt responsabil din apropierea puterii, care s-a declarat convins că România nu se va abţine la votul de la Naţiunile Unite care ar urma să decidă dacă Palestina va deveni sau nu un stat independent.
Guvernul de la Tel Aviv se teme că România s-ar putea abţine, alături de alte state europene, la acest vot, de aceea comentatorii israelieni consideră că sprijinul Bucureştiului este în mare măsură doar simbolic, după cum scrie şi publicaţia Arutz Sheva. Premierul Emil Boc a spus că România susţine „soluţia negociată între părţi, fără soluţii intermediare", fiindcă aceasta „ar fi singura de natură să asigure baze reale şi solide pentru pacea durabilă".
Chiar dacă reprezentanţii României nu au făcut o declaraţie tranşantă la sfârşitul vizitei pe care Benjamin Netanyahu a făcut-o la Bucureşti, replica adresată de Traian Băsescu premierului israelian este suficient de relevantă: „Puteţi fi convins că vom continua să fim unul dintre cei mai buni prieteni ai dumneavoastră, aşa cum suntem din trecut". În 2008, preşedintele român a vorbit despre „statul palestinian", dar această gafă a fost trecută cu vederea de partenerii săi israelieni.

România a fost printre primele ţări care au recunoscut statul

Israel, pe 11 iunie 1948, iar în perioada Războiului de Şase Zile, în iunie 1967, Bucureştiul a fost singurul stat din blocul comunist care a menţinut relaţii diplomatice cu Israelul. În acelaşi timp însă, Nicolae Ceauşescu a dezvoltat legături la fel de bune cu palestinienii, astfel că, din 1974 până în 1989, Yasser Arafat, şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi dictatorul român s‑au întâlnit de 27 de ori şi, potrivit statisticilor făcute de specialişti, Arafat ar fi fost cel mai frecvent interlocutor al lui Ceauşescu.

Palestinienii pretind că 100 de state sprijină demersul lor la ONU privind independenţa unui nou stat, în vreme ce Israelul ar vrea să adune 60 de ţări democratice, un fel de „minoritate morală", care să se opună acestei idei. În această minoritate nu intră însă Bulgaria, pe care a vizitat-o ieri premierul israelian, în vreme ce Franţa şi Spania sunt, la rândul lor, mai degrabă de partea palestinienilor. În Europa, principalele state care joacă de partea Israelului sunt Germania şi Italia, dar impactul cel mai mare îl au, în această privinţă, Statele Unite, unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, care au indicat deja că îşi vor exercita dreptul de veto împotriva palestinienilor.

Silvia DUMITRACHE - MUZICĂ. Klezmer, cu de toate
Klezmer – muzica evreilor din Estul Europei, importată, la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, în America, de unde s-a întors în Europa, după anii ’70, îmbogăţită cu influenţe din diverse alte genuri muzicale – a început să devină, şi în Romånia, un gen din ce în ce mai apreciat. Venind în întîmpinarea acestei tendinţe, Forumul Cultural Austriac, în parteneriat cu Green Hours 22 Jazz Cafe, Institutul Cultural Romån şi Institutul Polonez, a organizat, în perioada 16-19 iunie, a doua ediţie a Festivalului Interna-ţional „Klezmer and More“. Formaţiile invitate au fost Kroke (din Polonia), Nayechovici (Ru-sia), Nifty’s (Austria) şi Basarabish (grup alcătuit special pentru acest festival, reunind cîntăreţi din SUA şi Republica Moldova). Publicăm, în acest număr, un dialog cu reprezentanţi din trei formaţii participante la festival: Thomasz Kukurba (violă, voce, percuţie formaţia Kroke), Vanya Zhuk (voce, chitară electrică formaţia Nayekhovici) şi Jacob Shulman-Ment (violonist Basarabish).
„Muzica mea este doar cheia necesară pentru ca tu să te deschizi pentru tine“



Interviu cu Thomasz KUKURBA
Cînd aţi descoperit muzica klezmer?
Cînd eram în liceu, iar în facultate, în 1992, am pus bazele Kroke, ideea noastră fiind să facem poate un gen de folk, cu un fundal evident evreiesc, balcanic etc. Noi avem pregătire muzicală clasică, dar atunci am descoperit acest gen de muzică din zona balcanică, romånească, ţigănească, evreiască – era ceva inedit, special, o muzică pe care o simţeam şi o simţim profund, o cîntăm din inimă. Pentru noi, această muzică are o încărcătură profund emoţională.

Cum aţi ajuns să lucraţi cu Steven Spielberg, pentru Lista lui Schindler?
Începutul anilor ’90 a reprezentat o perioadă de revitalizare a vechilor cartiere evreieşti din Cracovia, apăreau noi cafenele, localuri, se renovau sinagogi etc., iar acum, Kazimierz e un cartier minunat. O parte din filmările la Lista lui Schindler au avut loc în acest cartier. Cîntam într-o cafenea şi soţia lui Steven Spielberg, Kate Capshaw, era acolo, ne-a remarcat şi, data următoare, a venit cu Steven, iar el ne-a invitat în Ierusalim pentru ultima scenă din filmul său. Acolo, am cîntat pentru supravieţuitori ai Holocaustului, iar acesta a fost unul dintre cele mai importante momente din viaţa noastră, atît profesional, cît şi personal. Cel mai emoţionant a fost momentul cînd doi bătrîni evrei, invitaţi pentru filmul lui Spielberg, s-au regăsit după mai bine de o jumătate de secol, ultima lor amintire fiind aceea a trimiterii către lagărele de concentrare în 1942, fiecare crezînd că celălalt a murit acolo. Ei plîngeau, plîngeam şi noi – a fost extrem de emoţionant şi toţi cei de acolo au venit la noi şi ne-au spus să continuăm să cîntăm, şi asta a fost foarte important pentru noi, întrucît eram la începutul carierei noastre.
O altă colaborare interesantă a fost cu Peter Gabriel, care, cu cîţiva ani în urmă, ne-a invitat la Festivalul Womad, în Anglia, şi, după festival, ne-a invitat în studioul său personal, Real World Studios. El este idolul meu şi, în facultate, cînd îl ascultam frecvent, dacă mi-ar fi spus cineva că o să ajung să colaborez cu el, aş fi zis că e nebun.
La fel, interesantă a fost colaborarea cu Nigel Kenedy – un tip nebun... dar nebun în sens pozitiv, o persoană foarte deschisă şi, cu fiecare an ce trece, devine şi mai deschis.

De unde acest interes pentru klezmer?
E o muzică ce vine din suflet şi, atunci cînd cînt, mă înţeleg mai bine pe mine, pentru că pot să-mi explorez colţurile cele mai adînci ale sufletului meu. Eu transmit această energie către cei ce mă ascultă, iar ei, la rîndul lor, vin înspre mine. Muzica mea este doar cheia necesară pentru ca tu să te deschizi pentru tine, pentru sufletul tău. Dacă tu reuşeşti să faci asta, misiunea mea e încheiată.

Cum ai defini muzica klezmer?
Pentru multă vreme, nu s-a vorbit de muzică klezmer, ci despre „klezmeri“, adică muzicieni. Mulţi evrei din America şi din Europa, înainte şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, care cîntau muzică, erau văzuţi drept klezmeri. Dacă, de pildă, cineva locuia în Ucraina, combina muzica specifică acelui spaţiu cu muzica evreiască. Klezmer este un mix de muzică provenind din numeroase spaţii, căci evreii au emigrat mult şi au asimilat elemente culturale, inclusiv muzica zonei de adopţie.

Ce îmi poţi spune despre noile tendinţe din klezmer, în Polonia?
În Cracovia, de cîţiva ani, se remarcă o nouă linie muzicală, sînt oameni tineri, deschişi, dornici să inoveze, să îmbine stiluri diferite. Dacă mă îngrijorează ceva e faptul că a început să se renunţe la anumite articulaţii melodice specifice muzicii evreieşti, iar atunci cînd această muzică e cîntată, de pildă, în restaurante, turiştii vor înţelege că aceasta e muzica evreiască tradiţională, cînd, de fapt, tocmai articulaţiile tradiţionale nu se mai păstrează.
„Uneori, trebuie să pleci departe pentru a-ţi descoperi căminul“


Interviu cu Vanya ZHUK



Foarte interesant şi inedit mixajul de klezmer cu jazz şi rock pe care îl practică formaţia voastră.Nu îl vedem ca fiind o inovaţie, pur şi simplu cîntăm cum simţim, încercăm să dăm ce e mai bun din noi şi preluăm elemente din cît mai multe genuri, reggae, blues etc., dar ceea ce creăm noi e un singur stil. Nu mixăm de dragul de a mixa.


Cum e abordată muzica klezmer în Europa şi în America? În America, klezmerul e cîntat mai degrabă de evrei, în dorinţa lor de a-şi redescoperi rădăcinile naţionale, pe cînd în Europa, e mai mult o mişcare culturală. Nu îmi pot explica mai amănunţit acest interes, dar mă bucur că el există. De pildă, în Germania, se ascultă peste tot klezmer, muzică balcanică, romånească etc. Am cîntat de curînd în München – noi eram formaţia care cînta live, iar DJ-ii, doi romåni, au pus o minunată muzică romånească, şi anume lăutărească, iar mulţimea a fost în extaz, o noapte întreagă s-a pus acest gen de muzică. Aşa că sîntem foarte entuziasmaţi că am ajuns în Romånia pentru prima oară, pentru că e o ţară de unde acest stil muzical îşi trage mult din rădăcini şi mă bucur să fim aici, într-un mediu unde mă simt bine-venit.


Cum vezi klezmerul, astăzi? Înainte, cînd nu se vorbea de un gen anume, klezmer, erau doar cîntăreţi evrei, klezmeri, care cîntau la petrecerile evreieşti şi non-evreieşti. Apoi, după Al Doilea Război Mondial, evreii au început să fie mai interesaţi de muzica pe care o cîntau strămoşii lor, dar acum mi se pare că e un stil care trece de această graniţă, care se integrează foarte bine spaţiului unde este practicat. De pildă, în Germania, ai impresia că klezmerul este pur şi simplu un nou folk german, iar în ceea ce priveşte distincţia klezmer vechi-klezmer nou, nu cred în recrearea vechilor linii melodice, dacă vrei să le auzi, le regăseşti pe vechi discuri de vinil, dar cred că muzica klezmer de acum e ancorată în prezent.

Cum ai descoperit muzica klezmer?
Eram într-o excursie în Franţa şi m-am întîlnit cu nişte prieteni, care se mutaseră acolo şi din interes pentru muzica celtică. Acum, cîntau şi klezmer, şi muzică rusească, într-un fel şi din nostalgia după origini – uneori, trebuie să pleci departe pentru a-ţi descoperi căminul. Iniţial, am învăţat de la ei, am devenit din ce în ce mai interesat şi mi s-a părut că e un sound extrem de interesant pentru chitară. Nu mai auzisem de alţi chitarişti care să cînte klezmer, aşa că mi s-a părut un demers inedit să cînt klezmer la chitară. Astfel, am început să merg la workshopuri, l-am cunoscut pe cel care avea să devină idolul meu, Michael Alpert, figură esenţială în renaşterea genului klezmer. Am mers la aceste ateliere, am asimilat cît am putut acest stil şi, apoi, m-am gîndit că pot să creez şi eu. La început, a fost un fel de experiment cultural pentru mine, dar apoi, cînd am început să cîntăm în public, nu-mi mai doream decît să-i fac pe oameni să simtă ceva şi, în astfel de momente, nu te mai gîndeşti la stil.
„Klezmer – amestec între muzică populară pentru dans şi ceva foarte profund religios“


Interviu cu Jacob SHULMAN-MENT



Cum a prins viaţă o formaţie de klezmer alcătuită din cîntăreţi americani şi moldoveni?E un mix ce îşi găseşte o logică perfectă – muzica klezmer, la originile sale, este din Estul Europei, iar între 1880 şi 1925, a fost un val mare de imigranţi către Statele Unite, în New York în special, mulţi rămînînd acolo – şi acesta este şi backgroundul familiei mele. Foarte multe formaţii, cîntăreţi şi dansatori cunoscuţi din New York erau originari din Basarabia. Am crescut în cultura idiş, în cultura de origine din Estul Europei, cîntînd melodii în idiş şi învăţînd idiş. Acum, există conexiuni culturale ce se stabilesc mult mai uşor, iar această tradiţie, din Estul Europei, care a migrat înspre New York, îşi restabileşte acum legăturile cu spaţiul de origine. I-am întîlnit pe Efim şi Suzanna predînd klezmer cu ocazia diferitelor festivaluri, iar pe Adrian, în cadrul unui proiect, „Other europeans“ – despre legăturile dintre klezmer şi muzica lăutărească.

Mi s-a părut straniu că pe Internet nu există, practic, nici un link pentru formaţia Basarabish...
Asta pentru că s-a alcătuit acum cîteva zile. Karin Cervenka, cea care a organizat acest festival, m-a invitat în urmă cu un an şi jumătate, la alt festival klezmer, cu alt grup, şi m-a întrebat dacă nu aş vrea să revin cu alt proiect. Lucram deja cu Adrian – el locuieşte în Paris şi, la vremea aceea, şi eu –, îi ştiam pe Suzanna şi pe Efim, iar cu Benjamin cîntam de mai mult timp, aşa că m-am gîndit că ar fi interesant să îi aduc împreună. Sperăm să mai realizăm proiecte împreună – de fapt, chiar mîine ş20 iunie, n.m.ţ vom avea un workshop în Curtea de Argeş.
Dar fiecare este angajat şi în alte proiecte, cîntă cu alte grupuri etc. Eu am propriul meu grup (cu Adrian, Benjamin şi un acordeonist din Chişinău), cu care am încheiat recent un tur al Romåniei. Aşadar, sînt familiarizat cu acest spaţiu, am venit de şapte-opt ori şi, din octombrie 2010, locuiesc în Botoşani – am primit o Bursă Fullbright, ceea ce a însemnat o ocazie extraordinară pentru mine, am făcut cercetări, am lucrat cu cîntăreţi de acolo, am învăţat limba...


E greu de definit muzica klezmer...
Istoria e foarte complicată. Înainte de ’70, nici nu exista termenul klezmer care să definească un gen. Klezmer era cîntăreţul de muzică idiş. Există o bază de muzică tradiţională, care era muzică „funcţională“ – pentru petreceri, nunţi –, dar se stabilesc conexiuni cu muzica jazz, rock etc. Pentru mine, cel mai important este să înţeleg şi să simt baza tradiţională şi de ce se cînta aşa. Îmi dau seama imediat cînd un cîntăreţ de klezmer nu simte acest lucru.

E o istorie complicată, asta şi pentru că istoria culturală a evreilor este agitată: emigraţii, război, Holocaust, comunism. Tinerii evrei din Statele Unite, prin anii ’70, au redescoperit klezmerul, pentru că au vrut să caute o cultură evreiască mai bogată decît era atunci în America, să însemne mai mult decît a te duce la sinagogă, unde eşti atent sau nu, apoi pleci şi asta e tot...

Cum explici faptul că muzica klezmer reuşeşte să comunice atît de bine cu oameni din spaţii extrem de diferite, mai bine decît reuşeşte altă muzică populară?
Klezmer este un amestec între muzică populară pentru dans şi ceva foarte profund religios. Klezmerul bun are un suflet care vine din această combinaţie. Klezmer e o modalitate de a comunica despre identitate. Pentru mine, e ceva foarte personal, nu e doar muzică de dragul muzicii. Mă interesează mai mult muzica ce face ceva pentru oameni şi care are un loc în societate.
E o lume mică cea în care se cîntă klezmer şi toţi se cunosc. Eu am prieteni peste tot în lume, datorită acestui fapt, şi mi se pare că acesta e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le realizează muzica klezmer.


Există un interes crescînd pentru muzica klezmer... Unul dintre motivele pentru care klezmer este atît de popular este Holocaustul. E ca un răspuns la acţiunea de distrugere a unei culturi. Am vorbit acum în idiş cu un bărbat din Iaşi, care a supravieţuit pogromului din acel oraş, fiind unul dintre cei opt supravieţuitori. Avea lacrimi în ochi cînd vorbea în idiş. Acesta e şi motivul pentru care se ascultă atît de multă muzică klezmer în Germania, unde există foarte mulţi oameni cu bune intenţii, care ştiu că s-a petrecut un lucru groaznic şi vor să se apropie de cultura celor ce au fost ameninţaţi cu distrugerea. Mulţi non-evrei din Europa trăiesc un sentiment de vinovăţie, în special în Germania, Polonia. În Romånia, am fost surprins însă să văd că foarte puţini oameni tineri cunosc acel moment istoric. Am întrebat mulţi tineri, în Botoşani, dacă ştiu ceva despre istoria oraşului lor, despre faptul că Botoşaniul era, în urmă cu 60 de ani, pe jumătate evreiesc, iar cînd i-am întrebat despre Holocaust, au zis „da, am auzit de chestia asta de demult“. Dar revenind la klezmer, mesajul pe care l-ar comunica, după tot ceea ce s-a întîmplat, e că „sîntem aici, încă în viaţă“, dar nu e ceva transmis pe linie politică.


Una dintre cele mai puternice influenţe asupra muzicii klezmer este reprezentată de muzica tradiţională romånească. Cum explici acest fapt? Prin secolul al XIX-lea, melodii tradiţionale, precum sîrba, începuseră să devină populare şi printre evrei, iar apoi, aceştia le-au exportat atunci cînd au emigrat. Are de-a face şi cu nivelul de interacţiune al romånilor cu cei din comunitatea evreiască. Între cele două culturi a existat o comunicare foarte bună, interacţiunile au fost numeroase – în schimb, în ţări precum Rusia, Ucrania, Polonia, a existat aşa-numita „pale of settlement“ (segregare între zone locuite de evrei şi cele în care trăiau non-evrei – n.m.), gradul de integrare fiind foarte scăzut.

Evreii din avangarda românească
Pe 26 şi 27 mai 2011, a avut loc la Bucureşti simpozionul internaţional „Bucureşti-Zürich-Paris-Tel Aviv: Avangardişti români şi evrei în spaţiul cultural românesc“, care şi-a propus să abordeze academic şi în acelaşi timp nonconformist teme centrale ale fenomenului avangardist interbelic. Publicăm în continuare prezentarea susţinută de Magda Cârneci la acest simpozion.
Evreii din avangarda românească - iată o chestiune aparent delicată, pe care nu o găseai abordată deschis în studiile dedicate rolului evreilor în cultura română modernă de până spre finele anilor ‘90. Îmi aduc aminte cum, la colocviul internaţional Marcel Iancu, pe care l-am organizat în 1996 la Bucureşti, am primit o provocare interesantă de la profesorul american Steven Mansbach. Acesta m-a întrebat de ce un procent atât de mare dintre artiştii avangardişti români interbelici fuseseră evrei, spre deosebire de alte ţări din regiune. Specialist al începutului modernismului în Europa de Est, provenind el însuşi dintr-o familie de evrei emigraţi din această zonă, Mansbach avea aerul că vrea să descifreze o enigmă şi
să-şi confirme o ipoteză proprie, pentru moment secretă.
În orice caz, întrebarea sa incitantă m-a pus pe gânduri. Am realizat că această chestiune, deşi-mi trecuse uneori prin minte, nu-mi păruse până atunci relevantă. Asemenea atâtor „culturali“ români formaţi înainte de 1989, receptasem fenomenul spectaculos al avangardei româneşti dintre războaie fie cu un soi de entuziasm juvenil şi plin de „mândrie patriotică“, în momentele mele formatoare din studenţie, fie într-o cheie de lectură strict estetică a programelor şi producţiilor reprezentanţilor ei, în perioada primei mele tinereţi, din anii ’80. Pentru mine, nume precum Tristan Tzara, Max Blecher, Marcel Iancu, Artur Segal, M.H. Maxy, Victor Brauner, B. Fundoianu / Benjamin Fondane, Ilarie Voronca, Gherasim Luca, Claude Sernet, Jules Perahim, Jacques Hérold, Isidore Isou sau Eugen Ionescu, ca să-i amintesc numai pe cei mai celebri peste hotare, însemnaseră în primul rând un triumf al creativităţii moderne locale, ale cărei componente minoritare mi se păruseră fără semnificaţie. O creativitate autohtonă capabilă - la numai câteva decenii de la intrarea României în modernitate - să ofere scenei culturale europene câteva personalităţi originale şi puternice şi câteva modele estetice capitale pentru ideologia artistică a secolului XX: nonconformismul radical prin dadaism, esenţialismul arhaic prin Brâncuşi, atitudinea „integralistă“, dedusă şi produsă din sinteza diverselor curente novatoriste, practicată în revistele româneşti de avangardă din anii ’20-’30, o anumită formă virulentă de suprarealism sau teatrul absurdului.
Întrebarea lui Steven Mansbach m-a făcut atunci să conştientizez brusc limitele propriei mele atitudini intelectuale şi să realizez o stare mai generală a receptivităţii locale de dinainte şi de după 1989, pe fondul dialogului în fine posibil cu alte mentalităţi naţionale şi regionale, intrate acum într-o vârstă culturală matură, deschisă spre asimilarea diferenţelor de tot felul şi spre integrare internaţională accelerată. Înţelegeam dintr-o dată că perspectiva mea asupra fenomenului avangardei interbelice fusese cumva decontextualizată şi mult prea strict estetică, flatantă la modul general românesc, pur „naţional“ şi fără nuanţe, şi ruptă de fundalul sociologic real. Cu alte cuvinte, o perspectivă destul de anistorică, fără ancorare în realitatea curentă a epocii şi în orice caz apolitică, pe care o împărtăşeam de altfel, cum aveam să constat, cu mulţi alţi intelectuali culturali din Europa de Est, de parcă ar fi fost vorba de o uitare indusă, de o moştenire devenită subconştientă - de fapt, o „punere între paranteze“ tipică acestei regiuni supuse condiţionării totalitare şi „uitării“ comuniste (dar, în unele privinţe, şi precomuniste).
E adevărat că de-a lungul anilor ’90 şi 2000, accesul la surse de informaţie internaţionale şi recuperarea unor porţiuni masive ale memoriei istorice, politice şi culturale autohtone au produs treptat, dar ireversibil o schimbare fundamentală a imaginii generale a culturii române moderne despre ea însăşi, ca şi o nuanţare extraordinară a diverselor ei moduri posibile de interpretare. Îmi amintesc de fervoarea cu care, încă în anul 1993 - când împreună cu Alexandru Beldiman şi Mihai Oroveanu am organizat expoziţia Bucureşti, anii ‘20-’40: între avangardă şi modernism –, descopeream că există o „tradiţie a avangardei“ pe solul autohton, capabilă să ofere, prin vigoare şi excelenţă, un exemplu coerent şi dezinhibat de creativitate europeană de înaltă ţinută, emulativă pentru mediul artistic autohton, prea complexat de 45 de ani de izolare comunistă şi încă timorat în faţa deschiderii spre lumea internaţională, deja marcată de fenomene „ameninţătoare“ precum multiculturalismul şi globalizarea.
Am mai descoperit între timp, ca noi toţi, datorită unor excelente studii istorice şi culturologice semnate de Z. Ornea, Ov.S. Crohmălniceanu, Leon Volovici, Alexandra Laignel-Lavastine, Andrei Oişteanu, Tom Sandqvist, Marta Petreu şi alţii sau graţie unor cutremurătoare jurnale personale precum cel al lui Mihail Sebastian, teribilele umbre care au grevat faţa idealizată a modernităţii româneşti interbelice, fie ea politică, socio-economică ori culturală: un modernism pe care, mai ales în anii ’90, am fost tentaţi cu prea multă uşurinţă să-l „curăţăm“ de aspectele neplăcute, indezirabile şi să-l luăm drept un model emulator al propriei noastre actualităţi dificile, confuze. Întrebarea de la începutul acestui text devine, în acest context postcomunist schiţat doar sumar, pertinentă şi incitantă. Într-adevăr, de ce au fost atât de mulţi evrei printre destul de puţinii artişti români de avangardă din perioada interbelică şi ce relevanţă actuală poate avea acest fapt pentru noi?
E destul de evident că răspunsul la o asemenea întrebare nu poate avansa decât posibile ipoteze de lucru, care au fost de altfel atinse în treacăt de istoricii culturali, sociologii şi politologii amintiţi mai înainte, ca şi de exegeţi cunoscuţi ai avangardismului literar românesc precum Ion Pop, Marin Mincu sau, mai recent, Paul Cernat. Astfel, sociologic vorbind, s-ar părea că îngrădirea drepturilor politice şi a libertăţilor economice, impuse populaţiei iudaice din Regatul Român încă din secolul XIX şi reactivate la începutul secolului XX, au canalizat un mare număr de evrei din păturile mai puţin avute către profesiunile liberale, între care şi cele culturale, unde au devenit adeseori inconturnabili. Ca în toate culturile de adopţie, evreii au trebuit să se adapteze interdicţiilor şi constrângerilor locale şi au mizat în primul rând pe „capitalul mobil“ – intelectual, financiar, artistic, creativ în sens larg - pe care fiecare individ putea să-l ducă cu sine oriunde. Relativ slaba asimilare a evreilor români în burghezia mică şi mijlocie locală a făcut ca excelenţa unora dintre reprezentanţii acestora să devină mai vizibilă în România decât în alte ţări din regiune, ca Ungaria de exemplu. Raportul dintre adepţii „asimilării“ şi cei ai „sionismului“ în rândurile intelectualilor evrei din România de la începutul secolului XX, pe fondul fenomenului de aculturaţie şi secularizare suferit de întreaga populaţie evreiască a vremii, poate de asemenea să joace un rol în înţelegerea fenomenului.
Pe de altă parte, irupţia modernităţii în cadrul structurilor încă tradiţionale, postmedievale ale societăţii autohtone, la cumpăna dintre secolele XIX şi XX, a creat tensiuni enorme de mentalitate socio-culturală şi de adaptare individual-colectivă, pe care intelectualii în primul rând - evrei sau neevrei - au trebuit să le asume, să le integreze şi să le traducă în concepte, metode şi strategii, în curente culturale şi produse artistice pentru uzul majorităţii. Datorită poziţionării lor „în afară şi înăuntru“, ca insideri şi outsideri totodată ai mediului cultural autohton, culturalii evrei – literaţi, plasticieni, oameni de teatru, muzicieni, jurnalişti etc. – au putut fi mai sensibili la aceste tensiuni, uneori catastrofale, ale adaptării la modernitate, pe de o parte; iar pe de altă parte, le-au putut exprima adeseori mai liber, mai tranşant decât intelectualii numai români. Dubla apartenenţă culturală, uneori bi- şi trilingvismul, i-au putut ajuta să se detaşeze, să se rupă, să se „obiectiveze“ mai uşor faţă de inerţiile şi blocajele tradiţionale locale şi i-au deschis către cosmopolitism cultural şi internaţionalism european, atât artistic, cât şi ideologic. Starea de „minorat politic“ şi de „cetăţenie de gradul doi“ i-a putut determina să exprime toate aceste tensiuni şi transformări sociale din epocă într-un mod incisiv, radical şi să adopte poziţii politice de stânga.
Prin definiţie, evreii s-au opus şi au fost împinşi să se opună ades, în toate contextele, normelor dominante ale culturilor în care au evoluat şi în care au fost cel mai adesea ostracizaţi. În cazul românesc, decalajul dintre aspiraţiile culturale europene şi realitatea geo-politică arierată, combinat cu restricţii constituţionale mai mari decât în alte ţări şi cu tradiţionalismul ofensiv al culturii locale dominante, a făcut ca avangarda artistică, preponderent evreiască, să nu capete aspecte naţionaliste, ca în Ungaria de pildă, ci să se străduiască mai mult decât alte avangarde din regiune să se sincronizeze cu fenomenul european şi să-şi extindă reţeaua internaţională de contacte. Fondul cultural heteroclit din care proveneau avangardiştii evrei – un amestec de elemente de cultură idiş, de spiritualitate hasidică, de obiceiuri populare şi ritualuri arhaice româneşti şi de cultură înaltă, îmbibată de o francofonie activă şi uneori mimetică, la curent cu ultimele noutăţi din capitala culturală de atunci a lumii – toate aceste aluviuni contradictorii au constituit creuzetul de influenţe opuse, explozive, din ale căror caracteristici de absurd, relativism şi umor s-a hrănit probabil radicalismul avangardist.
Toate aceste argumente şi altele se cunosc. Ca să revin la întrebarea de la început, ele nu explică totuşi perfect, fără rest, de ce în rândurile avangardei româneşti au fost mai mulţi evrei decât în alte avangarde central-est-europene. Probabil că fenomenul este legat şi de schimbarea demografiei odată cu realizarea României Mari în 1918, când minorităţile naţionale din provinciile nou încorporate (Transilvania, Basarabia) au ajuns să reprezinte aproximativ o treime din populaţia totală a noului stat român.
Această proporţie de artişti evrei poate să pară mare şi în raport cu numărul total de avangardişti români, destul de restrâns în sine, dacă îl comparăm cu alte medii avangardiste europene. Dar poate că fenomenul e legat mai ales de „tradiţionalismul încăpăţânat“ al culturii române moderne incipiente, care, pe o direcţie masivă şi reprezentativă a ei, a relegat modernismul radical al avangardelor de început de secol XX printre fenomenele „alogene“, „străine“ matricii culturale autohtone, aşa cum aceasta era concepută de intelectualii naţionalişti, fie ei semănătorişti, poporanişti sau altfel. Această atitudine dominantă a fost cea care a determinat probabil o orientare antitradiţională mai netă, mai agresivă, mai proeuropeană a tinerilor artişti evrei şi o polarizare mai accentuat „alienată“ a adepţilor avangardei în raport cu canonul cultural conservator, larg acceptat pe plan local. Modernismul iniţial, ca „străin“, ca „alien“ faţă de cultura română de la începutul secolului XX - un modernism resimţit ca „reprezentant al esteticii franceze în Orient“, opus spiritului locului şi fără să dea posibilitatea constituirii unui „mod naţional de expresie“ - este de altfel şi ipoteza secretă, dar discutabilă, a lui Steven Mansbach, amintită la început, pe care autorul a dezvoltat-o ulterior într-o carte dedicată tocmai modernismului artistic din Europa de Est1.
Că lucrurile nu sunt niciodată simple ca într-o fotografie alb-negru şi că explicaţiile noastre teoretice retroactive sunt întotdeauna limitate şi prea generale o demonstrează participarea activă, perfect integrată, a unora dintre avangardiştii evrei de vârf la viaţa culturală a epocii, responsabilitatea cu care un M.H. Maxy, un Marcel Iancu s-au simţit învestiţi faţă de cultura română. Însuşi programul integralist pe care M.H. Maxy şi alţii l-au susţinut teoretic şi practic, cu accente de activism social şi de meliorism cultural, poate fi judecat ca o formă blândă, „soft“, a radicalismului adeseori nihilist al avangardei internaţionale, adaptat de liderii avangardişti evrei la specificul mai conservator al mediului românesc. Cine răsfoieşte revistele de avangardă din epocă poate da peste informaţii care astăzi ni s-ar părea surprinzătoare, de pildă despre colaborarea sau stima avangardiştilor evrei pentru personalităţi culturale etichetate drept de dreapta sau legionare, precum Nichifor Crainic, Octavian Goga, Ion Barbu şi alţii.
Dar poate că această „cotă înaltă“ de artişti evrei din avangarda românească interbelică a fost de asemenea o chestiune de entuziasm molipsitor, o stare de spirit colectivă şi o modă culturală în interiorul unui grup minoritar din generaţia tânără a epocii - ingrediente care nu trebuie excluse dintre cauzalităţile multiple şi uneori ascunse ale unor astfel de fenomene culturale de ruptură. În orice caz, nu ne rămâ­ne decât să ne bucurăm că numele sonore amintite la început, dintre ele unele intrate în canonul modernist occidental, au adus prin originea lor o vizibilitate internaţională sporită culturii române. Faptul că astăzi, într-un ceas post-postmodern şi globalizant al înţelegerii culturale, suntem mai sensibili la contextualizări nuanţate şi la particularismele locale ale modernităţii, devenite deja o paradigmă globală, nu poate fi decât binevenit. El ne poate livra un adevăr mai individualizat şi mai profund din spatele clişeelor cu care un secol de modernitate culturală standard ne-a obişnuit, ne-a dresat mental, ne-a uniformizat în gusturi şi judecăţi, făcându-ne să uităm că esteticul şi artisticul sunt întotdeauna marcate cultural, religios, naţional, economic, social şi, desigur, politic. Acest adevăr contextualizat ne poate ajuta să înţelegem mai profund ceea ce din trecut ne determină şi azi judecăţile culturale - dar ne şi deschide putinţa de a alege mai lucid între „modernităţile“ pe care vom dori de acum înainte să le continuăm.
1. Steven Mansbach, Modern Art in Eastern Europe. From the Baltic to the Balkans, ca. 1890-1939, Cambridge, Cambridge University Press, 1999.

Bucureşti-Zürich-Paris-Tel Aviv:
Avangardişti români şi evrei în spaţiul cultural românesc
Simpozionul internaţional „Bucureşti-Zürich-Paris-Tel Aviv: Avangardişti români şi evrei în spaţiul cultural românesc“ a fost coordonat de Andrei Oişteanu şi Măriuca Stanciu din partea Centrului de Studii Ebraice „Goldstein Goren“ de la Universitatea din Bucureşti, în colaborare cu Biblioteca Academiei Române şi în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi cu Ambasada Elveţiei la Bucureşti.
De la sesiunea despre „Rolul avangardiştilor români la Cabaret Voltaire“, la care au intervenit Ion Pop de la Cluj, apoi Christina Vogel şi Adrian Notz din Zürich, la sesiunea despre „Dimensiunea evreiască a avangardei din România“, la care au luat cuvântul Radu Stern din Lausanne, Magda Cârneci, Măriuca Stanciu, Anca Oroveanu, Paul Cernat şi Camelia Crăciun din Bucureşti; de la sesiunea despre „Politică, religie şi artă în avangarda românească“, la care au vorbit Irina Cărăbaş şi Valentina Iancu din Bucureşti, precum şi Milly Heyd din Ierusalim, la sesiunea „Marcel Iancu: faţetele unui avangardist complex“, la care s-au pronunţat Geo Șerban, Andrei Cornea şi Augustin Ioan din Bucureşti; terminând cu ultima sesiune, „Expresiile literare şi existenţiale ale avangardei“, la care au intervenit Michael Finkenthal din Baltimore, Petre Răileanu din Paris, Andrei Oişteanu din Bucureşti, Marlena Braester din Haifa şi Cyril Aslanov din Ierusalim – simpozionul s-a constituit într-o dezbatere incitantă şi uneori polemică.
Acompaniat de expoziţia „Rădăcini şi ecouri ale avangardei în colecţiile de grafică ale Bibliotecii Academiei Române“ (cu lucrări de M. Iancu,
V. Brauner, M.H. Maxy,
J. Perahim etc.), coordonată de Cătălina Macovei, la care s-a adăugat vizionarea filmelor documentare „Cronica de la Zürich“ şi „Strigăt în timpan“ de Alexandru Solomon şi Radu Igaszag, simpozionul a reuşit să repună în discuţie şi să detabuizeze aspecte delicate, uneori fierbinţi, ale unui fenomen cultural de un radicalism novator şi provocator, care a schimbat faţa modernităţii româneşti şi internaţionale şi care, iată, acum, în contemporaneitate, s-a istoricizat şi se clasicizează.

Festivalul Filmului Evreiesc
Festivalul Filmului Evreiesc, aflat la prima ediţie în România, se înscrie într-o reţea de peste 130 de manifestări similare, organizate în lume sub brand-ul Jewish Film Festival.
Numeroase filme, dintre care 29 în premieră în România, producţii laureate de Cannes, Cesar, Oscar şi Sundance, vor fi proiectate, în perioada 20 - 26 iunie în cadrul acestui festival la Cinema Studio, Scala, Terasa Green Hours şi Muzeul Ţăranului Român.
Programul proiecţiilor şi detalii despre filmele din festival sunt disponibile la www.bjff.ro. Pe toată perioada festivalului, accesul va fi liber, în limita locurilor disponibile.

Romani in Israel


A doua colonie de evrei romani
Prin greutati identice treceau tinerii intelectuali ce s-au stabilit la Rishon le Zion
sau poate au fost greutati mai mari ale celui de al doilea grup de olim
veniti din Romania si care la 9 Decembrie 1882 au fondat colonia
Zichron Iaacov. Totusi aceste greutati n-au oprit avantul de renastere
nationala, prin munca agricola sau prin "reintoarcerea la pamant", cum
suna lozinca de atunci. Totusi, lipsiti de rezistenta financiara
colonistii erau in primejdie de a nu avea cu ce sa-si finanteze
recoltele viitoare, dupa ce primele recolte fusesera aproape
compromise. O delegatie a ishuvului a plecat in Europa, a facut apel la
conducatorii de atunci ai evreimii si au izbutit sa-l convinga pe
baronul Edmond de Rotschild sa ia sub protectia sa un numar de colonii.
Baronul de Rotschild conditionase un singur lucru: sa se formeze o
administratie pe care el o va sprijini care va organiza coloniile
evreesti. Colonistii au primit toate conditiile numai sa aiba cu ce
rezista pe pamanturile pe care s-au asezat. In 1883 ia astfel fiinta
"administratia baronului de Rotschild" care aduce din Franta diferiti
specialisti si indrumatori si in acelasi timp finanteaza plecarea
pentru studii in Franta a unor tineri evrei, pentru a deveni viitori
agronomi. In aceasta noua atmosfera ia fiinta colonia Nahlat Reuven care in 1890 avea sa primeasca denumirea de Nes Ziona. Tot in acelasi an 1883 ia fiinta in Galilul superior colonia Iesod Hamaale si apoi in centru colonia Ekron.
Curentul biluimilor se imprastie in Rusia si grupe de tineri continuau
sa vina in tara. Grupele se alaturau coloniilor fondate. In 1884 un
grup de biluim a fondat colonia Ghedera . Era in preajma iernii si
tinerii care plecasera din case bogate au suferit de foame si frig.
Multi zacusera bolnavi de friguri fara a avea nici macar putina chinina
pentru a combate boala. A fost cea mai tragica iarna pe care evreii au
trait-o vreodata in aceasta tara. Totusi tinerii n-au abandonat
colonia. Timp de doi ani toti olimii care veneau in tara pentru a lucra
la munca campului au fost absorbiti de coloniile existente, pentru a
inlocui pe cei care au parasit locurile dar si pentru a le intari. In
1886, coloniile existente au fost considerate destul de populate si s-a
trecut la infiintarea de noi colonii, de asta data de catre evreii din
Tzfat, care achizitionasera (cumparasera de la arabi) 13.000 dunami in
regiunea muntelui Golan, pe malul rasaritean al Lacului Kineret (marea
Galileei). Colonia a fost denumita Bnei Iehuda.

Gala de deschidere BJFF 2011: Ultimul Supraviețuitor – luni, 20 iunie, ora 19, Cinema Studio de Editori ACUM
Prima ediţie a Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti (20-26 iunie) se deschide luni, 20 iunie,printr-un spectacol de gală care va avea loc la Cinema Studio, de la ora 19.00. În cadrul evenimentului, va fi proiectat, în premieră în România, documentarul Ultimul Supravieţuitor, premiat în 2010 la Oxford Film Festival şi Dallas International Film Festival, în prezenţa protagonistei filmului, scriitoarea de origine română Hedi Fried, supravieţuitoare a lagărelor de concentrare de la Auschwitz-Birkenau şi Bergen-Belsen.

“În fond, despre ce ultim supravieţuitor vorbim? Poate că ar fi cazul să apelăm la metafora unei uriaşe păduri care îşi înfige cu disperare rădăcinile în pământ. Este o imagine foarte dragă celor care au scăpat din ghearele morţii şi cu care am stat de vorbă”, spune regizorul filmului, Michael Pertnoy. “Este într-un fel expresia triumfului lor asupra unei lumi care a vrut să-i distrugă atât pe ei cât şi pe urmaşii lor. Sigur că timpul care ne este acordat pe pământ e limitat şi că nu ne va fi dat să ne întâlnim cu ultimul supravieţuitor, dar putem fi siguri că, dacă vorbim suficient de tare, vocile noastre vor fi auzite chiar și atunci.”
Ultimul Supravieţuitor are un palmares impresionant de premii şi nominalizări la prestigioase festivaluri de film din întreaga lume: premiul pentru cel mai bun documentar la Oxford Film Festival (2010), premiul special al juriului la Dallas International Film Festival (2010), fiind inclus în selecţia oficială a Atlanta Film Festival, Miami Jewish Film Festival, Boston International Film Festival şi Los Angeles Jewish Film Festival, anul trecut.
Mai multe detalii, precum şi trailer-ul documentarului, sunt disponibile la www.bjff.ro/the-last-survivor.html

“Deşi traim într-o lume în care este foarte uşor să ignoram catastrofele ce se petrec pe planetă, acest documentar curajos despre genocid îndeamnă publicul să conştientizeze ce se întâmplă cu o parte din populaţie, şi cât de important este să împiedicăm repetarea acestor tragedii” – Lauren Lester, Dallas International Film Festival
Tot în prima zi a Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti va avea loc, la Green Hours, începând cu ora 12, dezbaterea publică Mamă, vreau să fiu artist – despre destinul artistic al evreului, în prezenţa invitaţilor Alexander Hausvater – regizor de teatru, Andrei Oişteanu – antropolog, A.G. Weinberger – muzician, Andrei Finţi – actor. Accesul este liber.
Numeroase filme, dintre care 29 în premieră în România, producţii laureate la Cannes, César, Oscar şi Sundance, vor fi proiectate, în perioada 20-26 iunie, în cadrul primei ediţii a Festivalului Filmului Evreiesc Bucureşti (Bucharest Jewish Film Festival – BJFF), la Cinema Studio, Cinema Scala, Terasa Green Hours şi Muzeul Ţăranului Român. Evenimentul are ca scop informarea publicului român privind tradiţiile şi cultura evreiască, precum şi educarea tinerilor în sensul toleranţei interetnice şi religioase.

Programul proiecţiilor şi detalii despre filmele din festival sunt disponibile la www.bjff.ro.
Pe toată perioada festivalului, accesul va fi liber, în limita locurilor disponibile. (La Gala de deschidere, accesul se face doar pe bază de invitaţie.)

Evenimentul este organizat de NOI Media Print SA şi Fundaţia Culturală Art Promo, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Primariei Municipiului Bucureşti, ArCuB, Ambasadei Israelului, Ministerului Culturii si Comunitaţii Evreilor Bucureşti. Partener asociat: TVR. Festival partener: Jewish Film Festival Berlin. Recomandat de Cinemagia.
Parteneri: Intercontinental, Green Hours, Uniunea Cineaştilor din România, Artground, Design Forge.
Sponsori: Porsche, Silva Dark, bpv Grigorescu Ştefănica, RVA, Stănescu Milos Dumitru şi Asociaţii.
Parteneri media: Radio România Actualităţi, Radio România Cultural, Radio România Internaţional, Radio Shalom Romania, Cocor Media Channel, Monopoly Media/Zoom, Şapte Seri, Revista VIP, Ziarul Ring, Zile şi nopţi, Feeder, Metropotam, Port.ro, HotNews, Modernism.ro, Cinefan, Cinemarx, Videofil, Filmreporter, 121.ro, Filme şi Cărţi.

Klezmer &More

Cîţi dintre noi ştiu că pînă la mijlocul secolului al XX-lea populaţia evreiască a contribuit în mod decisiv la viaţa culturală şi economică a Europei? Nu numai metropole europene precum Viena, Varşovia, Cracovia, Budapesta numărau un număr important de cetăţeni evrei, acesta fiind, de exemplu, şi cazul Capitalei României, Bucureşti. În Iaşi, această pondere era cea mai mare raportată la situaţia din România. Deocamdată, această parte a culturii europene a fost, se pare, irecuperabil pierdută. Cauzele, desigur, nu mai trebuie menţionate aici.

Unul dintre cele mai frumoase exemple ale culturii evreieşti este klezmer. Klezmer, muzica evreilor din Europa centrală şi de Est, este un gen de muzică tipic şi tradiţional pentru această regiune, care reuşeşte să încînte orice ascultător, fie prin energia debordantă în care poate exploda, fie prin tonalităţile sale mai melancolice. Această muzică a fost redescoperită acum două decenii în America de Nord. De atunci, multe formaţii tinere au reinventat muzica klezmer interpretînd-o într-o manieră contemporană.

Festivalul Klezmer & More, aflat la a doua ediţie, prezintă publicului cîteva exemple ale paletei variate de posibilităţi de interpretare a acestei muzici. Trioul Kroke (Polonia), cunoscut nu numai de pe coloana sonoră a filmului Lista lui Schindler de Steven Spielberg sau prin colaborarea cu Nigel Kennedy, investighează tradiţiile folclorice evreieşti, care sînt punctate cu accente din muzica clasică şi din jazz. Elemente ale curentului klezmer-rock şi soviet pop sînt prezente în muzica formaţiei Nayekhovici (Rusia), care nu lipseşte de la nici unul dintre marile festivaluri de gen. Klezmer de factură specială este prezentat de Nifty’s (Austria), al căror amalgam din underground-rock, funk, ska, reggae şi melismatică orientală promite un concert memorabil. Formaţia Basarabish (Republica Moldova/SUA), un proiect constituit special pentru acest festival, explorează universul muzicii klezmer din România şi din Republica Moldova şi ilustrează influenţele locale care au îmbogăţit-o.

Concertele sînt organizate de Forumul Cultural Austriac, în parteneriat cu Institutul Cultural Român şi cu Institutul Polonez.

Prin această a doua ediţie a unui festival Klezmer, Forumul Cultural Austriac şi partenerii săi doresc să contribuie la resuscitarea culturii evreieşti din România. Festivalul va fi însoţit de o expoziţie în staţia de metrou Unirii, care poate fi vizitată începînd cu 11 iunie, pînă la sfîrşitul acestei luni. Ea investighează urmele culturii evreieşti din Bucovina, una dintre cele mai fascinante regiuni ale României din punct de vedere istoric şi cultural. Expoziţia a fost realizată de către fotografa israeliană Shani Bar On şi istoricul austriac Emil Rennert.


Trupe invitate





Kroke (Polonia)

Kroke este denumirea în limba idiş pentru Cracovia – acel oraş al Poloniei care îşi redescoperă în prezent ipostaza de metropolă a culturii evreieşti. Formaţia a fost fondată în anul 1992 de către Jerzy Bawol (acordeon), Tomasz Kukurba (violă, voce, percuţie) şi Tomasz Lato (contrabas), toţi trei absolvenţi ai Facultăţii de muzică din Cracovia. Identitatea muzicală a trioului se regăseşte în tradiţiile folclorice evreieşti. În plus, se simt şi influenţe din muzica clasică şi din jazz.

Nayekhovichi (Rusia)

Nayekhovichi au participat la festivaluri din toată lumea, cum ar fi KlezMORE Viena, KlezFest Londra sau KlezKanada. Membrii formaţiei cîntă şi cu alte staruri din lumea jazzului sau a muzicii klezmer, de exemplu Paul Brody, Michael Alpert sau David Krakauer. Trupa este compusă din Max Carpycheff – saxofon tenor, clarinetă, F.(dot) Machine Genius – percuţie, Vanya Zhuk – voce, chitară – voce, chitară electrică, Mitya „Pyatak“ Khramtsoff – bas, voce, vioară şi Grig Spiridonych – trombon.

Nifty’s (Austria)

Nifty’s prezintă un elektro-klezmer printr-o înlănţuire de surprize, o dată explodează în ska slavic optimist, altă dată implodează într-un soul arhaic, dar întotdeauna păstrîndu-şi plăcerea de a improviza liber. Line-up: Fabian Pollack – chitară electrică, Michael Bruckner-Weinhuber – chitară electrică, Thomas Berghammer – trompetă, Dominik Grünbühel – bas, Mathias Koch – percuţie.

Basarabish (SUA/Republica Moldova)

Această formaţie reunită special pentru acest festival investighează bogata moştenire a muzicii klezmer şi a cîntecelor evreieşti din România şi din Republica Moldova. Neshume (sufletul) acestei muzici a rămas întotdeauna tipic evreiesc, românesc, turcesc, ucrainean şi parte a culturii rome. Formaţia este alcătuită din violonistul Jacob Shulman-Ment (SUA), basistul şi cîntăreţul Benjamin Fox-Rosen (SUA), cîntăreţul Efim Chorny (Republica Moldova), pianista Suzanna Ghergus (Republica Moldova) şi clarinetistul Adrian Re.

Becali, facut praf de presa din Israel
Patronul Stelei se afla in centrul atentiei in presa din Israel, dupa ce antrenorul Roni Levi a semnat un acord cu gruparea din Ghencea.

Primii israelieni de origine română

Imigrarea în Israel, un proces deloc uşor