DIASPORA EVREIASCA

Rezumarea primului mesaj :

KHAZARII - AL TREISPREZECELEA TRIB
http://ro.altermedia.info/istorie-alternativa/khazarii-al-treisprezecelea-trib_2525.html

“În Khazaria, oile, mierea şi evreii se află din belşug” (Muqaddasi, “Descriptio imperii moslemici”, sec al X-lea)
N. Grigorescu
ISTORIA EUROPEI şi a lumii nu poate fi înţeleasă, în adevărata ei semnificaţie, fără cunoaşterea profundă a istoriei poporului evreiesc, istorie bazată pe o religie “naţională” exclusivă, care a servit şi care constituie premisele religiei creştine şi islamice. Aceste două religii au o oarecare coloratură politică, unificatoare, de apropiere, dar într-o măsură incomparabil mai mică decât religia mozaică, coagulată pe plan mondial şi caracterizată printr-o solidaritate exemplară. În general, religia nu schimbă etnia. Dominaţia politică îndelungată poate să ducă la formarea unei noi etnii. O religie adoptată voluntar, deci nu impusă prin forţă, nu poate să ducă la asemenea rezultate. Probă sunt naţiunile europene şi islamice care s-au războit adesea între ele.
Religia mozaică înfăţişează o permanentă comemorare şi exaltare a unui popor alcătuit din 12 triburi (Simeon, Iuda, Beniamin, Ruben, Gad, Dan, Efraim, Manase, Isahab, Zebulon, Aşer, Naftali) care au plecat din regiunea mesopotamică a centrului Ur, s-au deplasat în ţara hitiţilor (Asia mică) apoi au ajuns în Egipt de unde au emigrat mai apoi în Palestina, unde s-au organizat în două regate: Iuda şi Israel. După includerea Palestinei în Imperiul Roman, evreii semiţi s-au întins în tot Imperiul, mai ales după distrugerea templului de la Ierusalim.
Puţini mai sunt azi evreii semiţi împrăştiaţi în lume, cum ar fi sefarzii din Spania. Diferite alte popoare au adoptat religia mozaică. Între acestea, cel mai importat sunt khazarii, turcomani din stepele scititce, care şi-au ales acestă religie în anul 740 a.d. cu toate că nu aveau nimic în comun cu poporul semit. Statisticile arată că astăzi, majoritatea preponderentă a celor 15-20 milioane de evrei din lume sunt de origine khazară, numiţi Askenazi. Alungaţi de năvălitori, ei au împânzit Europa şi America, unde au o bună situaţie materială şi o mare influenţă politică. Această situaţie se datoreşte organizării extraordinar de eficiente a bisericii şi comunităţilor mozaice din lume, legate într-o federaţie mondială. Aşadar, mozaismul este o societate formidabilă, demnă de toată admiraţia, cu o structură socio-politică mai puternică decât etnia şi statul. Pe plan istoric, gloria khazară nu poate lipsi din istoria “ebraică” a fondatorului Moise, deşi vine de la un popor de rasă diferită, care pe drept cuvânt poate fi calificat, aşa cum a făcut-o Arthur Koestler, drept al 13-lea trib.



Din secolul al VII-lea până în secolul al X-lea d.Hr. graniţele răsăritene ale Europei între Caucaz şi Volga erau dominate de un stat evreiesc numi Imperiul khazarilor. Acest stat a jucat un rol important în istoria Europei medievale şi deci şi a celei moderne. Numai datorită puternicelor atacuri ale khazarilor care au respins ofensiva arabă spre Caucaz, Imperiul Bizantin a reuşit să supravieţuiască, şi odată cu el, civilizaţia creştină. Ţara khazarilor – cu populaţie de origine turcă – ocupa o poziţie strategică cheie la poarta dintre Marea Neagră şi Marea Caspică unde se înfruntau marile puteri orientale. Ea servea drept tampon care să ocrotească Bizanţul de invaziile triburilor barbare din stepele nordice: bulgari, maghiari, pecenegi, vikingi (ruşi) şi în acelaşi timp, armatele khazarilor au stăvilit ofensiva arabă împiedicând cucerirea Europei orientale de către musulmani. Date fiind împrejurările, nu ne poate surprinde faptul că în 732 – după o victorie a khazarilor împotriva arabilor – viitorul împărat Constantin V s-a căsătorit cu o prinţesă khazară. Fiul lor, ajuns împărat a fost cunoscut sub numele de Leon Khazarul.
Dar cine erau aceşti khazari remarcabili atât prin realizările lor, cât mai ales prin convertirea la mozaism? Descrierile care au ajuns până în zilele noastre sunt destul de puţine şi provin adesea din surse ostile. O cronică georgiană îi identifică pe khazari cu armiile lui Gog şi Magog. Originea numelui „khazar” au făcut subiectul a numeroase speculaţii: foarte probabil, cuvântul provine de la rădăcina turcească gaz = ”a rătăci” şi înseamnă pur şi simplu „nomad”. Derivate ale numelui „khazar” par a fi cuvintele „cazac” şi „husar”, ambele însemnând călăreţ; de asemenea cuvântul german „ketzer”, care înseamnă evreu. Dacă aceste interpretări sunt corecte, ele par să demonstreze o dată în plus importanţa acestui popor.
Câteva cronici persane şi arabe ne oferă date interesante despre khazari. De pildă, Yakubi, istoric arab din secolul al IX-lea trasează obârşia khazarilor până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe. Una dintre primele referiri la khazari se află într-o cronică siriană datând de la mijlocul secolului al VI-lea. Alt izvor arată că ei fuseseră în centrul cu un veac înainte, fiind legaţi de huni. În anul 448, împăratul bizantin Teodosie II a trimis la Attila o solie în care se afla şi oratului Priscus. Acesta, pe lângă informaţiile preţioase privind obiceiurile şi datinile hunilor, a transmis şi anecdote despre un popor supus de huni pe care îi numeşte akaţiri – foarte aproape de ak-khazari (khazarii albi). Priscus ne spune că Împăratul bizantin a încercat să atragă de partea lui acest neam războinic, dar lacomul şef khazar nemulţumit de banii oferiţi a preferat alianţa cu hunii. Cronica lui Priscus confirmă ideea apariţiei khazarilor pe scena europeană pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni.
Odată cu prăbuşirea Imperiului hunilor, după moartea lui Attila, khazarii scăpaţi de sub dominaţie, au invadat regiunile transcaucaziene ale Gruziei şi Armeniei astfel că în cea de-a doua jumătate a secolului al VI-lea, au devenit forţa dominantă printre triburile de la nord de Caucaz pe care le-au supus rând pe rând. Cea mai puternică rezistenţă au opus-o bulgarii, dar cum şi ei au fost înfrânţi: o parte dintre bulgari au migrat pe teritoriul Bulgariei de azi iar alţii s-au deplasat spre nord-est şi au rămas sub suzeranitatea khazarilor. Dar înainte de toate acestea, khazarii au fost dominaţi timp de un secol de o putere efemeră: regatul turcut. De la aceştia, khazarii au adoptat titlul conducătorului lor, cel de „Kagan”. De fapt, organizarea politică a khazarilor se aseamănă cu cea a japonezilor din perioada shogunilor: Regele khazarilor poartă titlul de „Mare Khagan”, dar puterea efectivă este deţinută de locţiitorul acestuia, numit „Kagan Bek”. De la bun început, imperiul khazar a fost constituit dintr-un mozaic etnic eterogen – khazarii propriu-zişi fiind probabil o minoritate.
În anul 626, Împăratul Heraclie a încheiat prima alianţă cu khazarii, pregătindu-şi campania împotriva Persiei. Khazarii i-au furnizat acestuia 40000 de călăreţi. În schimb, fiica Împăratului a fost promisă spre căsătorie Kaganului Ziebel, căsătorie care totuşi nu a mai avut loc din cauza morţii regelui khazar. La 20 de ani după Hegira, care a avut loc în anul 622, musulmanii cuceriseră deja Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul şi asaltau Imperiul bizantin în chiar inima sa. Între anii 642 şi 652, arabii au făcut incursiuni puternice în Khazaria, fiind respinşi de fiecare dată; ultima oară în 652, într-o mare bătălie în care au pierit peste 4000 de arabi. Următorii 30 – 40 de ani a fost o perioadă de linişte. De mai multe ori (în anii 669, 673-678, 717-718) arabii au asediat Constantinopolul pe mare şi pe uscat. Dacă ar fi reuşit să împresoare oraşul venind şi din nord, soarta acestuia ar fi fost pecetluită. Între timp, khazarii şi-au întărit puterea înspre Ucraina de azi. Războaiele arabo – khazare s-au reluat cu incursiuni de ambele părţi.


Evenimentul cel mai important în istoria khazarilor, care a avut consecinţele cele mai importante în viitor, a fost cel al convertirii acestora la mozaism în anul 740. Care a fost motivaţia acestui eveniment unic? Dacă raţionăm din punctul de vedere al politicii puterii, lucrurile par să se clarifice. La începutul secolului al VII-lea lumea era polarizată între cele două puteri ce reprezentau creştinismul şi islamismul: Imperiul Bizantin şi Califatul arab. Imperiul khazar reprezenta o „a treia forţă” care se dovedise pe potriva celorlalte două, atât ca adversar cât şi ca aliat – dar el nu-şi putea păstra independenţa dacă accepta fie creştinismul fie islamismul. Prima alegere l-ar fi subordonat automat Imperiului Bizantin iar cea de-a doua califului de la Bagdad. Atât bizantinii cât şi arabii făcuseră eforturi pentru convertirea khazarilor, dar fără succes. În acelaşi timp, khazarii învăţaseră că religia lor iniţială (de tip animist) era primitivă în comparaţie cu marile religii monoteiste, dar şi incapabilă să ofere conducătorilor autoritatea spirituală şi juridică de care se bucurau împăratul şi Califul. Ce altă soluţie ar fi putut fi mai logică decât să îmbrăţişeze un al treilea crez, care în plus reprezenta temelia venerabilă a creştinismului şi islamismului? E totuşi absurd să ne închipuim că aceşti oameni au adoptat peste noapte o religie ale cărei dogme nu le erau cunoscute. În realitate, khazarii îi cunoşteau bine datorită unui aflux de cel puţin un secol de emigranţi veniţi din Bizanţ, în urma persecuţiilor religioase. La momentul convertirii, în Khazaria exista deja o comunitate evreiască importantă.
Împrejurările care au condus la convertire sunt învăluite în ceaţă, dar principalele izvoare arabe şi ebraice au câteva elemente comune fundamentale. Într-o lucrare a cronicarului arab Masudi se spune că în vremea lui Harun al Raşid, împăratul bizantin i-a silit pe evrei să emigreze; aceşti evrei au sosit în ţara khazarilor unde au găsit “un neam inteligent dar neînvăţat căruia i-au oferit religia lor. Localnicii au socotit-o mai bună şi au acceptat-o”. A doua relatare se află în “Cartea regatelor şi drumurilor” de Al-Bakri (secolul XI). Cronicarul arab povesteşte astfel: Regele khazarilor, care fusese păgân, îmbrăţişase creştinismul (de fapt, khazarii adoptaseră formal şi pentru o scurtă perioadă 737-740 islamismul în urma unei înfrângeri din partea arabilor; autorul arab a vrut să-şi menajeze cititorii).
Apoi, şi-a dat seama că e fals şi a vorbit cu dregătorii săi. Aceştia i-au spus că cei care sunt stăpâni pe cărţile sfinte sunt trei. Adună-i laolaltă, cere-le să-şi apere credinţa, şi apoi urmează-l pe acela care se va dovedi stăpân pe adevăr. Regele a trimis la creştini după un preot. La rege se afla un evreu, priceput la vorbă, care i-a pus întrebări preotului: “Ce zici de Moise şi de Tora care i-a fost dezvăluită?” Şi preotul a spus că “Moise e un prooroc şi Tora grăieşte adevărul”. Atunci evreul a spus: “Omul acesta a mărturisit adevărul crezului meu”. Iar regele l-a întrebat pe preot în ce crede şi acesta a spus: “Eu zic să Iisus Hristos este fiul Mariei, este Cuvântul şi a dezvăluit tainele în numele lui Dumnezeu.”. Şi atunci evreul a spus regelui: “Omul acesta propovăduieşte o dogmă pe care n-o cunosc, dar încuviinţează spusele mele”. Preotul nu a mai avut ce replica. Atunci regele a trimis şi după un musulman, dar evreul a năimit pe cineva să-l otrăvească. Astfel evreul a reuşit să-l câştige la credinţa lui pe rege. (Fără îndoială, istoricii arabi au vrut să îndulcească amarul. Dacă învăţatul musulman ar fi participat la dezbatere, ar fi căzut în aceiaşi capcană ca episcopul creştin, întrucât ambii acceptau adevărul Vechiului Testament.)
Principalul izvor evreiesc constă în aşa-zisa “corespondenţă khazară”. E vorba de un schimb de scrisori, în ebraică, între Hasdai Ibn Saprut, evreul care era prim-ministrul Califatului Cordobei, şi Iosif, regele khazarilor. Autenticitatea acestei corespondenţe a format obiectul unei controverse, dar acum e acceptată de majoritatea istoricilor. Schimbul de scrisori a avut loc cândva între anii 954 şi 961. Hasdai a auzit mai întâi de existenţa unui regat evreiesc independent de la nişte negustori din Persia, dar iniţial nu i-a crezut. Ulterior, bizantinii i-au confirmat relatarea negustorilor, adăugând numeroase amănunte şi date referitoare la Regatul khazarilor şi la regele de atunci – Iosif. Drept care Hasdai s-a hotărât să trimită soli cu o scrisoare la Iosif. Scrisoare conţinea întrebări referitoare la organizarea statului khazar precum şi întrebarea “căruia dintre cele 12 triburi în aparţine poporul khazar?”
În răspunsul primit de la regele khazar, acesta oferă o relatare amănunţită a convertirii – poate chiar legendară, căci trecuseră deja 2 secole de la aceasta. Regele Iosif vorbeşte de strămoşul său Bulan, căruia i-a apărut în vis un înger care l-a îndemnat să se închine la singurul Dumnezeu adevărat. De asemenea, îngerul îi cere să clădească un lăcaş de închinăciune în care să poate sălăşlui Atotputernicul, sfătuind-ul să atace Armenia pentru a face rost de aurul şi argintul necesar. După aceste fapte de arme (invadarea Armeniei) faima regelui s-a răspândit în toate ţările. Împăratul bizantin şi califul musulmanilor au trimis solii cu daruri de preţ şi cu oameni învăţaţi care să-l facă să treacă la credinţa lor. Dar regele Bulan a trimis şi după un evreu învăţat şi i-a pus laolaltă pe aceştia să-şi apere credinţele lor. Iată dar încă o dată o masă rotundă a clericilor – cu diferenţa că musulmanul nu a fost otrăvit pe drum. Tiparul dezbaterii este acelaşi: după discuţii lungi şi inutile, regele amână întâlnirea cu trei zile, apoi îi cheamă pe oponenţi separat. Îl întreabă pe creştin care dintre celelalte două religii sunt mai aproape de adevăr, iar acesta spune că cea a evreilor. Din partea musulmanului primeşte acelaşi răspuns.
Din răspunsul regelui Iosif mai aflăm şi o genealogie a poporului său. Deşi se dovedeşte a fi un naţionalist evreu feroce, el nu pretinde – ceea ce ar fi fost imposibil să susţină – că neamul său ar fi de origine semitică. El îi urmăreşte ascendenţa nu până la Sem ci până la Iafet, al treilea fiu al lui Noe, sau mai precis până la strănepotul lui Iafet, Togarma – pe care îl consideră strămoşul tuturor triburilor turcice. Iosif afirmă că Togarma a avut zece fii, iar numele acestora corespund triburilor: uiguri, durstuşi, avari, huni, vasilieni, tarniaci, khazari, zagoreni, bulgari, sabiri (câteva dintre popoarele stepelor). Trăsătura caracteristică a acestei genealogii o constituie amestecarea Genezei cu tradiţia tribală turcică. Tot din scrisoarea regelui Iosif, putem trage concluzia că iudaizarea khazarilor s-a făcut în mai multe etape: iniţial, aceştia au adoptat o formă primitivă de iudaism, întemeiată numai pe Biblie şi excluzând Talmudul, pentru ca peste vreo două generaţii să accepte iudaismul talmudic. Dealtfel, karaiţii – o sectă iudaică care nu accepta Talmudul – a supravieţuit în Khazaria până în vremurile moderne.
După o perioadă de linişte şi înflorire, asupra khazarilor s-a dezlănţuit un nou pericol: vikingii – varegii. Aceşti navigatori îndrăzneţi înaintau spre sud pe mare şi pe râuri, purtând războaie de pradă. Timp de peste un secol şi jumătate, acordurile comerciale şi războiale au alternat. Foarte încet, scandinavii şi-au schimbat caracterul, slavizându-se prin amestecul cu supuşii şi vasalii lor şi adoptând în cele din urmă credinţa creştin-ortodoxă. La sfârşitul secolului al X-lea s-a format astfel poporul rus. Dealtfel, khazarii au exercitat o oarecare influenţă asupra varegilor. Acest lucru ni-l arată şi faptul că primii conducători varegi de la Novgorod au adoptat titlul de “kagan”. Totodată, în oraşul khazar Itil exista o colonie importantă de varegi, în timp ce în Kiev era şi o comunitate de evrei khazari. În ce priveşte oraşul Kiev, acesta a fost iniţial sub suzeranitate khazară, dar a trecut mai apoi în stăpânirea varegilor. Kievul avea să devină leagănul primului stat al ruşilor.


Un alt popor cu care khazarii au avut legături strânse au fost maghiarii. Aceştia au fost aliaţii khazarilor încă de la apariţia Imperiului khazar. Maghiarii – stabiliţi pe Don – au avut rolul de a-i ajuta pe khazari să stăvilească înaintarea varegilor spre sud-est. Relaţiile dintre khazari şi maghiari s-au strâns tot mai mult: în primul rând, khazarii le-au dat un rege care a întemeiat prima dinastie maghiară, în al doilea rând, mai multe triburi khazare – revoltate împotriva conducătorilor – s-au unit cu maghiarii, transformându-le astfel caracterul etnic. În secolul X, în Ungaria se vorbeau încă atât maghiara cât şi khazara. Dealtfel, limba maghiară a preluat numeroase cuvinte de origine khazară. Şi după stabilirea maghiarilor în Panonia, legăturile cu Khazaria au continuat, mulţi evrei khazari fiind primiţi în Ungaria.
Odată cu creşterea puterii ruseşti, şi mai ales după convertirea ruşilor la creştinism, legăturile dintre Constantinopol şi Khazaria s-au deteriorat. Simptomatică pentru această atitudine a fost predarea Chersonului către ruşi. În anul 965, khazarii au suferit o înfrângere gravă din partea ruşilor, pierzându-şi imperiul. Totuşi ei şi-au păstrat independenţa – dar în nişte graniţe mai restrânse – şi credinţa. Jertfirea alianţei cu khazarii s-a dovedit în cele din urmă a fi un act de miopie politică pentru Bizanţ. Khazarii izbutiseră să ţină piept valurilor de năvălitori turci şi arabi, protejând astfel Imperiul Bizantin. Ruşii însă nu reprezentau însă un pericol pentru războinicii nomazi ai stepelor. Dealtfel, ca urmare a presiunilor nomazilor, centrele puterii ruseşti s-au deplasat spre nord iar Kievul a intrat într-un declin rapid. În vidul de putere creat, au năvălit popoarele turcice, care s-au instalat în Anatolia, după marea bătălie de la Manzikert.
Este interesant să vedem cu erau receptaţi khazarii de către popoarele cu care s-au învecinat. În Cronica rusească se vorbeşte despre “ţara evreilor” care înfruntau armatele cnejilor ruşi. Se vorbeşte de asemenea despre un evreu uriaş care a venit cu o armată până în stepele Ţeţar sub muntele Sorocin (nu se ştie locul acestor toponime) si numai vitejia generalului Vladimir i-a salvat pe ruşi. De asemenea, printre evreii occidentali circulau poveşti privind un regat al “evreilor roşii”, numiţi astfel probabil din pricina pigmentaţiei uşor mongole a multor khazari. Un alt fragment de folclor semilegendar l-a inspirat pe Benjamin Disraeli (politician şi romancier englez) să scrie un roman istoric “Uimitoarea poveste a lui Alroy”. În secolul al-XII-lea s-a născut în Khazaria o mişcare mesianică ce şi-a propus să înceapă o “cruciadă” evreiască pentru cucerirea Palestinei. Iniţiatorul mişcării erau un evreu khazar pe nume Solomon ben Duji (sau Ruhi sau Roy). Acesta a trimis scrisori tuturor evreilor din ţările înconjurătoare spunând că a sosit timpul ca Dumnezeu să-i adune la Ierusalim.
Peste 20 de ani, fiul lui Solomon ben Duji, pe nume Menahem şi-a luat porecla David al-Roy şi titlul de Mesia. El a reuşit să adune o armată considerabilă – în care grosul îl constituia evrei khazari – şi a izbutit să ocupe o fortăreaţă lângă Mosul. De aici spera să-şi conducă armata spre Ţara Sfântă. David a stârnit numeroase valuri, dar ierarhia rabinică din Bagdad a manifestat ostilitate faţă de mişcarea lui. David al-Roy a fost asasinat, iar mişcarea lui s-a destrămat curând. Conform unei teorii recente, steaua lui David – simbolul statului Israel – a început să fie un simbol naţional de la cruciada lui David al-Roy.
La mijlocul secolului al XIII-lea, regatul khazar a căzut victimă marii invazii mongole declanşată de Ginghis Han. Chiar şi atunci, a rezistat cu îndârjire până ce s-au predat toţi vecinii săi. Dar atât înainte cât şi după ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lăstare şi ramificaţii în ţările slave nesubjugate, contribuind astfel la făurirea marilor centre evreieşti din Europa răsăriteană – şi mai apoi Occidentală. Am amintit deja despre diaspora khazară din Ungaria. Cronicarul bizantin Ioan Cinnamus vorbeşte de trupe evreieşti din cadrul armatei ungare, în anul 1154. Dealtfel, iniţial Ungaria era bilingvă iar sistemul de conducere era inspirat din dualismul monarhic al khazarilor: ţara era condusă de un rege şi de un “gyula”, comandant al armatei. Acest sistem a durat până la sfârşitul secolului al X-lea când regele Ştefan a adoptat religia catolică şi l-a învins pe un “gyula” răzvrătit care, evreu fiind, nu vroia să se creştineze. Acest episod a pus capăt dualismului monarhiei dar nu şi influenţei comunităţii khazaro-evreieşti din Ungaria. Mult timp după creştinare, evreii deţineau funcţii importante în regatul ungar. Pe lângă ocupaţia mongolă, ciuma neagră a grăbit migraţia khazarilor spre vest. După cum am amintit, în Kiev a existat o comunitate khazară. În Ucraina şi Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau de la “jid” (evreu) – Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska etc. Toponime asemănătoare se găsesc şi în Munţii Carpaţi şi Tatra precum şi în Austria. În timp ce majoritatea evreilor khazari au emigrat spre apus, unele grupuri au rămas acolo unde erau, în Crimeea şi Caucaz, formând enclave evreieşti ce au supravieţuit până în epoca modernă.
Foarte mulţi dintre khazari au emigrat în Polonia şi Lituania, la începutul existenţei lor. Această politică a fost generată de atitudinea occidentală a conducătorilor polonezi care doreau să-şi modernizeze ţara (în afară de evrei, au fost acceptaţi foarte mulţi emigranţi germani). În Carta acordată de Boleslav în 1264, evreii aveau dreptul să-şi ţină propriile şcoli, sinagogi şi judecătorii; puteau deţine proprietăţi funciare şi de practica orice comerţ doreau. În timpul domniei regelui Ştefan Bathori (1575-1586), evreii aveau dreptul la un parlament propriu şi de a percepe impozite de la coreligionarii lor.
Pentru a înţelege importanţa comunităţii khazaro-evreiască din Polonia şi situaţia ei privilegiată, următorul fapt este concludent: În a doua jumătate a secolului al XIII. papa Clement IV adresează o encliclă unui prinţ polonez în care deplânge faptul că în mai multe oraşe poloneze sunt numeroase sinagogi, unele mai înalte decât bisericile, mai maiestuoase şi mai frumos împodobite. În legătură cu numărul evreilor, istoricii moderni apreciază că aceştia erau circa 500.000 în Regatul polono-lituanian, la mijlocul secolului al XVII-lea. Conform enciclopediei iudaice, în acelaşi timp, numărul total al evreilor de pe glob nu atingea decât un milion. Aceste date par să indice că în cursul evului mediu, majoritatea credincioşilor mozaici erau khazari. Aceştia au constituit baza comunităţilor ebraice din Rusia, Polonia, Lituania, Ungaria, România, unde au întemeiat acea comunitate evreiască care a devenit majoritatea dominantă a evreimii mondiale de azi. Chiar dacă aceste comunităţi au primit emigranţi şi din alte regiuni, elementul khazar a rămas majoritar. Această teorie, sprijinită de dovezi puternice, ar merita o discuţie mai serioasă. Din păcate, ea este omisă – fie din neştiinţă, fie dintr-un anumit orgoliu “semitic”.
Mulţi istorici au încercat să subestimeze contribuţia khazarilor la istoria evreiască, considerând că evreii din Europa de Est au imigrat la un moment dat din Occident. Spre sfârşitul primului mileniu, cele mai însemnate aşezări evreieşti erau în Spania maură (evreii sefarzi, care, după cum am văzut erau trataţi cu toleranţă de către mauri) Franţa şi Renania. Unele comunităţi existau încă de pe vremea romanilor. Ba chiar un grup de evrei a trecut în Anglia, fiind invitaţi de Wilhelm Cuceritorul care avea nevoie de capitalul lor (în 1290 urmau să fie expulzaţi). În toate aceste cazuri (exceptând Spania) este vorba de comunităţi relativ mici ca număr, care în plus au fost decimate în urma persecuţiilor religoase. Concepţia tradiţională privind emigraţia evreilor germani spre Polonia este o simplă legendă – sau mai bine zis o ipoteză ad-hoc inventată de cei care nu cunoşteau istoria khazară. Nu există nici un fel de dovezi privind un asemenea exod. De fapt, spre sfârşitul secolului al XIV-lea, practic nu mai existau evrei în Franţa şi Germania (în orice caz, un număr infim).
Evreii care au întemeiat comunităţile moderne din Anglia, Franţa şi Olanda erau de altă origine: evrei sefarzi siliţi să fugă din Spania în urma persecuţiilor religioase de după reconquistă. Alte dovezi împotriva presupusei origini germane a evreimii răsăritene le oferă structura idişului, limbajul popular al maselor evreieşti. Idişul e un amestec curios de ebraică, germană medievală şi elemente slavone şi se scrie cu litere ebraice. La prima vedere, cantitatea mare de împrumuturi germane din idiş pare să contrazică teza privind originea khazară a evreimii răsăritene. Dar lucrurile stau tocmai dimpotrivă. În primul rând, nici o componentă lingvistică provenind din Germania apuseană nu se găseşte în idiş. Componenta germană care a intrat în idiş este de origine germană răsăriteană. Să ne amintim de puternica prezenţă a emigranţilor germani în Polonia şi lucrurile se vor clarifica. Numai germanii erau mai influenţi decât evreii din punct de vedere economic şi cultural. Nu e greu de înţeles de ce imigranţii khazari au fost siliţi să înveţe nemţeşte dacă vroiau să răzbată în viaţă: limba germană era o necesitate fundamentală în orice contact cu oraşele.
O explicaţie complementară e şi imigraţia redusă a unor elemente evreieşti din Germania, dar care prin superioritatea lor culturală, au avut o influen ţă importantă asupra coreligionarilor lor din răsărit. Caracteristic e şi faptul că singura secţiune a evreilor khazari care nu au acceptat idişul a fost secta karaiţilor – dar aceasta era doar excepţia, nu regula.
În concluzie. Evreii din prezent se împart în două categorii: sefarzi şi aşkenazi. Sefarzii descind din evreii care trăiseră în antichitate în Spania până când au fost expulzaţi de acolo şi s-au instalat în ţările mediteraneene şi mai puţin în Occident. Ei vorbeau un dialect hispano-ebraic, numit “ladino” şi şi-au păstrat propriile tradiţii şi mituri. Numărul lor este estimat la circa 500000. În acelaşi timp, evreii aşkenazi – de origine khazară – numără circa 11 milioane. (Ca un amănunt picant, să pomenim faptul că Aşkenaz se numea un frate al lui Togarma pe care, după cum spunea Iosif al khazarilor, aceştia îl revendicau drept strămoşul lor.) Termenul de “antisemitism” este aşadar fără noimă, consituind o concepţie falsă împărtăşită atât de evrei, cât şi de cei care i-au persecutat.
Povestea imperiului khazar, prezentată mai sus, începe să apară ca “cea mai cruntă farsă pe care a pus-o la cale istoria” (Arthur Koestler).

Khazarii
Regatul khazarilor a disparut de pe harta lumii si nu multe persoane mai stiu despre acesta astazi. Dar, in epoca regatului, Khazar ( Khazaria) era o putere majora. Imparatul bizantin si istoric, Constantin Porphirogenet ( 913-959) a inregistrat intr-un tratat privind prot...

Evreii americani, tot mai interesaţi de cetăţenia germană. Care sunt motivele

Tot mai mulţi copii şi nepoţi americani ai supravieţuitorilor Holocaustului şi-au depus, în ultimii ani, actele necesare pentru a obţine cetăţenia germană. Unii au nevoie de ea doar pentru a se stabili în alte state din Uniunea Europeană, dar există şi excepţii, potrivit publicaţiei germane "Der Spiegel".
Sursa: DER SPIEGEL

Donna Swarthout (52 de ani) îşi aminteşete că, atunci când era mică, le punea adesea bunicilor din partea tatălui întrebări despre Germania, ţara din care aceştia fugiseră în urmă cu mai mult de două decenii. Spre dezamăgirea copilei, bătrânii preferau să nu vorbească despre viaţa în Altwiedermus, un sat de lângă Frankfurt în care aveau mica lor afacere - o tăbăcărie - şi nici despre persecuţiile îndurate de comunitatea evreiască din regiune.

Ajunşi în America, bunicii Donnei s-au stabiit în New York. Bunicul şi-a găsit de lucru ca şofer de taxi iar soţia acestuia confecţiona haine pentru păpuşi. Fiul lor, tatăl Donnei Swarthout, a absolvit City College şi a lucrat ca inginer.

Ce spune Constituţia Germaniei

Donna nu şi-a pierdut interesul pentru Germania odată cu trecerea anilor şi, în 2010, şi-a depus dosarul pentru a obţine cetăţenia germană. "Întotdeauna m-am simţit nemţoiacă. Probabil mai mult nemţoiacă decât evreică", spune Swarthout.

Conform articolului 116 al Constituţiei Germaniei, o persoană căreia i-a fost retrasă cetăţenia în timpul regimului nazist, "din motive politice, rasiste sau religioase", poate solicita redobândirea acesteia. Prevederea se aplică şi în cazul descendenţilor din diaspora ai victimelor regimului nazist şi nu îi obligă pe aceştia să renunţe la cetăţenia actuală.

În 2010, 815 evrei americani au solicitat să devină cetăţeni germani, un număr mai mare de cereri venind doar din Israel: 1.459

Nathalie Tauchner, directorulul German Citizen Project din New York, organizaţia care a ajutat peste 120 de familii să facă demersurile necesare pentru obţinerea cetăţeniei germane, spune că doar o mică parte dintre solicitanţi vor să se mute în Germania. Cei mai mulţi iau în calcul varianta stabilirii, împreună cu familia, în state ale Uniunii Europene cu populaţie vorbitoare de engleză.

Din Statele Unite la Berlin

Donna Swarthout s-a gândit tot timpul la Germania şi a învăţat germana la Universitatea California din Berkeley. După ce l-a cunsocut pe soţul său, Brian, el însuşi nepotul unui evreu german, germana a devenit limba conversaţiei lor private, cea în care îşi transmiteau mesaje prin poşta electronică.

Anul trecut, Donna, Brian şi cei trei copii ai lor au decis să se mute la Berlin. În căutarea rădăcinilor familiei sale, Donna a mers în satul Altwiedermus şi la Hamburg, de unde este originară mama ei, care acum locuieşte în statul american Montana.

Fiică a unui exportator din Hamburg, aceasta şi-a amintit - în urma unei discuţii cu Donna - că în 1938, pe cand avea doar cinci ani şi aştepta împreună cu părinţi vaporul ce avea să îi ducă în SUA, şi-a privit tatăl în ochi şi l-a întrebat : "De ce plânge mami?".

Un drum cu obstacole

Obţinerea cetăţeniei germane i-a dat Donnei dureri de cap. Asta pentru că autorităţile germane i-au cerut numeroase documente originale din anii '30, inclusiv paşapoarte. "Nu înţeleg de ce guvernul german îmi cere mie aceste documente de vreme ce tot autorităţile germane i-au luat tatălui meu totul", s-a revoltat americanca, acum ceva timp.

Recent însă, ea a primit vestea cea mare: cererea pentru cetăţenie i-a fost aprobată şi acum aşteaptă doar confirmarea oficială, o simplă formalitate.

Ca şi Donna Swarthout, numeroşi evrei americani vin în Berlin şi învaţă germana pentru a afla mai multe despre trecutul propriilor familii. "Există mult interes şi curiozitate în acest sens", spune Deidre Berger, directorul biroului American Jewish Committee din capitala Germaniei.

KHAZARII DE IERI, EVREII DE AZI – UN POPOR MISTERIOS

Dupa "Dosare secrete" privind razboiul nevazut al evreilor sionisti cu românii

O stranie poveste a fost mereu lansata de-a lungul timpului de catre evrei, relativ la închipuita lor existenta milenara pe teritoriul României, revendicând astfel un drept natural. O astfel de teorie, care sustine colonizarea Daciei de catre imperiul roman cu populatie evreiasca stramutata din Iudeea, a fost relansata în anul 2002 de catre Tesu Solomovici în lucrarea România Iudaica, lucrare sub forma a doua volume uriase publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români. De aici decurge ideea ca evreii au o existenta naturala în România dinainte înca de nasterea poporului român. Ei bine, de aici mai este doar un pas pâna la a spune ca drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre. Astfel, am ajuns sa ne învatam istoria de la straini. Ungurii (hunii) ne spun ca nu ne-au gasit aici când s-au asezat în Transilvania si în Câmpia Panoniei, iar evreii ne spun ca nici nu ne nascusem când ei erau stapâni în Dacia ca cetateni romani.
Ceva adevar exista in aceste afirmatii, stiind ca, - de exemplu, Triburile judaice ale Khazarilor au patruns prin secolele 8-9 pe teritoriul de azi al Romaniei, intinzandu-si Imperiul si aici, - insa povestea reala a fost extrem de mult exagerata de catre partizanii Sionismului. Va vom explica in detaliu cum stau lucrurile...
Teoria ascendentei evreiesti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansata într-o serie de studii ale autorilor evrei înca de la jumatatea secolului al 19-lea si prima jumatate a secolului 20, pentru ca sa revina în forta la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor si fara nici o reactie din partea istoricilor români. Cu totul alta a fost situatia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îsi prezenta în sedinta Academiei Române lucrarea Istoria Evreilor în Tarile noastre, dând replica necesara unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler. Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea Statul român si situatia juridica a Evreilor în România ca: “Fara îndoiala ca un numar mare de familii israelite au venit în provincia dunareana Dacia, înca sub domnia vechilor împarati romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici si sunt cel putin tot asa de vechi pamântene ca si natiunea româna… Ele formeaza si sâmburele populatiei evreiesti de astazi din România”. Astfel de fundamentari fara nici un probatoriu decât imaginatia autorilor evrei s-au dorit lucrari de “rigurozitate stiintifica” ce se publicau la momentele când evreii încercau sa-si consolideze pozitia socio-economica din România, ci nu de dragul adevarului stiintific. “Provincia dunareana Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totusi Dacia Traiana, iar împaratul Traian, asa cum s-a vazut mai sus, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “colonisti”, punând armata chiar sa îi extermine (cazul insulei Cipru). Scrierea lui Bluntschli a fost, însa, una politica, pusa în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, ca familiile evreiesti sunt “cel putin tot asa de vechi pamântene ca natiunea româna”, adica aparea chiar în vremea când evreii, navalitori peste români, revendicau “împamântenirea” de la tânarul stat român. (A se vedea capitolul urmator: Razboiul Aliantei Israelitilor cu Românii)
Nicolae Iorga, dupa ce enumera toate documentele în care este mentionata prezenta unor evrei pe teritoriul Tarii Românesti si al Moldovei, raspunzând de fapt lucrarii L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention (Paris 1913) a evreului Bernard Stambler, formuleaza urmatoarea concluzie: “Astfel am ajuns la [anul] 1600 fara a gasi mentiunea unui element evreiesc asezat în partile noastre”.
Adevarul despre aparitia evreilor pe pamânturile românilor a fost totusi scris de adevaratii cercetatori, multi dintre ei chiar evrei. Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit si “Regatul Evreiesc”, sau cele “Noua Tarâmuri” ale khazarilor – popor barbar raspândit în Caucaz, pe Volga si pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina si Polonia, dupa care împins cu ura de catre aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600. În limba româna a fost publicata traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de catre editura Nagard, anagramare a numelui Dragan, al finantatorului Iosif Constantin Dragan).
O lista foarte mare de studii israeliene (în limba ebraica), dar si din întreaga lume, folosite ca surse de catre evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremuratoare: cetatenii actualului stat Israel nu au nici o legatura genetica si rasiala cu evreii de acum doua mii de ani (semiti), autori ai textelor biblice, desi au complotat si revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinta Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat. Acesti israelieni îsi trag originea din salbaticii khazari (numiti si askenazi), bautorii de sânge uman, popor fara cultura scrisa, care împreuna cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit doua continente acum 1.000 de ani, prin sadism si placerea de a ucide.
Unul dintre pionierii cercetarilor privind obârsia khazara a evreimii de astazi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievala a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda “poporului ales”, afirma A. Koestler, prin cele doua studii ale sale în limba ebraica: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) si Khazaria – istorja unui regat evreiesti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv). În introducerea lucrarii sale, A. Poliak scrie ca “Realitatile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relatiilor dintre evreimea khazara si celelalte colectivitati evreiesti, cât si a întrebarii cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunitati evreiesti din Europa orientala [cu principal debuseu România - n.n.]. Descendentii acesteia – cei care au ramas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite si în alte tari, precum si cei care s-au dus în Israel – formeaza astazi marea majoritate a evreimii mondiale.” La rândul sau Koestler adauga: “Marea majoritate a evreilor care au supravietuit în lumea contemporana sunt de origine est-europeana, si deci, probabil, mai ales khazara…, stramosii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgai, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor si maghiarilor decât cu semintiile lui Abraham, Isaac si Iacob.”
Înainte de a arata pe scurt istoria acestor barbari travestiti în popor biblic, khazarii, vom arata temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvaluiri, acelea ca “evreii nu sunt evrei”.
“Sunt constient de primejdia ca lucrarea mea sa fie interpretata – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenta a statului Israel. Dar acest drept nu se bazeaza pe originile ipotetice ale poporului evreu si nici pe legamântul mitologic al lui Abraham (si al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiaza pe dreptul international, adica pe hotarârea luata de Natiunile Unite în 1947?. Îl întelegem pe Koestler, ca trebuie sa se apere în fata conationalilor sai, dar noi trebuie sa ne amintim ca hotarârea luata de Natiunile Unite se bazeaza pe santajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii sa îsi primeasca patria înapoi”, adica pamânturile Palestinei. Neexistând, însa, nici o justificare a prezentei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astazi al Israelului, Koestler insista cu justificari fabricate la întâmplare si noroc: “Oricare ar fi originile rasiale ale cetatenilor Israelului [adica cele khazare - n.n.] si oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinta [ca ar fi urmasi ai poporului biblic - n.n.], statul lor exista de jure si de facto [?]… împartirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigratie pasnica si eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce ofera justificarea etica pentru existenta legala a statului Israel. Daca cromozomii populatiei sale contine gene de origine khazara… e un lucru irelevant si nu poate afecta dreptul Israelului la existenta”. Noi credem ca dimpotriva, nu numai ca NU justifica dreptul la existenta moderna a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reala baza stiintifica, darâma chiar si orice pretentie (a la Tesu Solomovici) de ascendenta a evreilor de azi asupra teritoriilor românesti.
“Paradoxul” descoperit de aceste cercetari stiintifice, este acela ca nu urmasii vechilor evrei semiti (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astazi, sub identitate evreiasca, îi regasim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic razboinic, violent si rapace, înrudit cu hunii (si, într-o mai mica masura, chiar cu turcii), anume khazarii sau askenazii, care în anul 740 dupa Hristos au trecut la religia evreiasca, mozaismul, deoarece le satisfacea instinctele primitive, criminale si de jaf.
Evreii khazari sau askenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astazi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finante, ei conduc organismele mondialiste si oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiasca.
La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de natiuni si triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Muntii Caucaz, Marea Aral, Muntii Ural si stepele ucrainene. Îi aveau supusi pe bulgari, burtasi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice si grecesti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare faceau expeditii de jaf în Gruzia, în Armenia si în Califatul Arab. Pâna în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagra si Marea Caspica (denumita în epoca Marea Khazara), fiind stapânii supremi vreme de peste un secol si jumatate si astupând poarta Uralo-Caspica de trecere din Asia în Europa. Un cronicar arab îi descrie ca având fetele albe, cu parul mai ales rosu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau marunte si firea rece. În schimb, o cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armatele lui Gog si Magog, salbatici, cu fete hidoase si deprinderi de fiare salbatice, “care beau sânge de om”. Privitor la semnificatia denumirii de “khazar”, cercetatorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un calaret cu înfatisare razboinica); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adica evreu. (Nu trebuie facuta totusi confuzia etnica între khazari si cazaci, chiar daca este posibila o apropiere istorica între acestia.)
Cronica lui Priscus afirma aparitia khazarilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodata, împreuna cu maghiarii si alte triburi, khazarii pot fi socotiti un vlastar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevar, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. Dupa declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul sa stapâneasca “Regatul de miazanoapte”, cum îl numeau persanii si bizantinii.
La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de catre împaratul bizantin Heracliu, aflat în alianta cu hoarda khazarilor condusa de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de calareti. Pentru a obtine aceasta alianta, fiica împaratului Heracliu, Evdochia, i-a fost fagaduita de sotie regelui khazar.
Un nou triunghi al puterii se nascuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamica sau mahomedana), Imperiul Roman de Rasarit (sau Bizantin, de religie crestin-ortodoxa) si Regatul Khazar (care era în cautarea unei identitati religioase personale), în primii douazeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutisera deja sa cucereasca Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si sa încercuiasca centrul Imperiului Roman de Rasarit (Turcia de astazi). Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însa o piedica. Ca urmare a avut loc serie de batalii interminabile între arabi si khazari, din care victoriosi ieseau de regula khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia si Armenia si au înaintat pâna dincolo de jumatatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armata musulmana proaspat ridicata a stavilit însa hoarda khazara si a alungat-o înapoi, peste munti, spre casa.
Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiasca, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identitati religioase diferite de cea a romanilor crestini si a arabilor musulmani, principalii lor concurenti, carora le era astfel stopata capacitatea de asimilare cultuala si apoi culturala. În alta ordine de idei, mozaismul, promitând adeptilor sai stapânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam razboinic si sângeros precum khazarii. O cronica araba nota: “Regele khazarilor se facuse evreu înca sub Califatul lui Harun al Rasid (anii 786-809)”. Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat si alfabetul ebraic.
Peste 300 de ani însa, statul khazar a început sa decada, decaderea sa fiind marcata de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falsi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihotesti pentru “recucerirea Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, sustinea ideea ca “natiunea evreiasca” este singurul mediator între Dumnezeu si restul omenirii, dar ca la sfârsitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.
Aparitia vikingilor rhusi (stramosii rusilor) pe scena istoriei a cauzat decaderea finala a khazarilor. Rhusii efectuau campanii violente de prada, ceea ce i-a obligat pe khazari sa se apropie mai mult de supusii lor maghiari, pe care i-au asezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la navalirile rhusilor. Schema a functionat vreme de aproape un secol, timp în care relatiile dintre maghiari si khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu doua evenimente ce au influentat profund natiunea maghiara. A fost înfiintata prima dinastie maghiara, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru ca s-au dovedit “mai vrednici în razboaie” maghiarii le-au încredintat conducerea militara a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Pâna la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât si khazara, ceea ce face ca în maghiara de astazi sa existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.
Rhusii au reusit în cele din urma sa distruga regatul khazar la sfârsitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii sa cada victime ale marii invazii mongole declansate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia si-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar. “Dar înainte si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate, în cele din urma contribuind la faurirea marilor centre evreiesti din Europa rasariteana” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevar, disparitia natiunii khazare din habitatul sau istoric este concomitenta cu aparitia celor mai mari concentrari de evrei dinspre nord.
Exodul evreilor khazari spre Tarile Românesti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor si asezarilor khazare în diferite parti ale Ucrainei si Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat sa existe o mare comunitate evreiasca si dupa cucerirea orasului de la khazari de catre neamul rhus. De aceea, în Ucraina si Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.
O situatie mai speciala au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenta khazara în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Stefan a îmbratisat credinta romano-catolica si l-a învins pe khazarul Gyula, razvratit si “trufas în credinta lui, care nu voia în ruptul capului sa se crestineze”. În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supusilor sai, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea sa fie sefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sarii, ceea ce înseamna ca pâna la emiterea edictului, evreii din Ungaria detineau aceste importante pozitii, fapt confirmat si de pozitia de custode al veniturilor curtii regale, detinuta de contele Teka, evreu khazar.
Prin urmare, exodul evreilor khazari a facut ca, practic, Tarile Românesti (mai ales Moldova) sa se afle dupa secolul al XIII-lea înconjurate de catre o populatie evreiasca nestatornica, asezata vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina si Ungaria. Focarul propriu-zis al evreimii rasaritene a fost însa Polonia, aici nascându-se idisul, limbajul popular al evreilor pâna la al II-lea Razboi mondial (înca vorbit în S.U.A. si Rusia), amalgam de ebraica, germana medio-rasariteana si elemente slavone. Explicatia consta în faptul ca, din punct de vedere cultural si social, în Polonia medievala elementul dominant l-au constituit germanii, populatie imigranta superioara evreilor khazari si mai influenta din punct de vedere economic si intelectual.
În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma ca, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevaratii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formeaza evreimea de astazi), “Dar în acelasi timp religia lor exclusivista genereaza tendinta de a se strânge laolalta si de a refuza contactele cu exteriorul, de a-si stabili propriile comunitati cu propriile lor lacasuri de rugaciune, cu scolile lor, cu cartierele lor de locuit si cu ghetourile (initial impuse de ei însisi, nu din afara) în orice oras sau tara în care se stabileau… Religia mozaica – spre deosebire de crestinism, budism sau mahomedanism – implica apartenenta la o natiune istorica, la o rasa aleasa. Toate sarbatorile [religioase] evreiesti comemoreaza evenimente din istoria lor nationala: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului. Vechiul Testament este mai întâi si întâi naratiunea istoriei unei natiuni…, crezul ei este mai degraba tribal decât universal. Toate rugaciunile si toate riturile practicate proclama apartenenta la o rasa straveche, ceea ce în mod automat îl separa pe evreu de trecutul rasial si istoric al poporului în sânul caruia traieste. Credinta mozaica, asa cum dovedesc doua mii de ani de istorie tragica, determina auto-segregatia pe plan national si social. Ea îl izoleaza pe evreu si îndeamna la izolarea lui de catre ceilalti. Ea creeaza în mod automat ghetourile fizice si culturale. Ea îi transforma pe evreii din diaspora într-o pseudo-natiune…; aceasta pseudo-natiune este vag unita printr-un sistem de credinte traditionale întemeiate pe premise rasiale si istorice…” A. Koestler evita sa spuna direct adevarul: “pseudo-natiunea” evreiasca s-a constituit într-o retea mondiala oligarhica cu scopul precis conturat de a controla si stapâni întreaga omenire.
Pâna la anul 1600, Nicolae Iorga nu gasise nici o mentiune de element evreiesc asezat durabil “în partile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Tarile Române, cu precadere în Moldova, provin din evreii khazari, veniti dinspre Polonia si Rusia. Aparitia primilor evrei în Moldova se leaga de rascoala de dezrobire economica a cazacilor poloni din anul 1648. Latifundiarii polonezi si lituanienii cedasera treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori si încasatori de impozite, acestia devenind astfel exponentii exploatarii celei mai nemiloase. Rascoala cazacilor a aruncat însa în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendasi si camatari, cum a aflat-o, la Iasi, un calator sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancal, scapat de masacrul declansat de cazaci.

Segregarea între bărbaţi şi femei, acum şi pe reţelele de socializare. Cum arată un portal social destinat evreilor ortodocşi
[color:0982=#000]Yaakov Swisa, un programator amator în vârstă de 20 de ani, încearcă să schimbe această percepţie. El a creat FaceGlat în conformitate cu particularităţile evreilor creştini. Încă de pe [color:0982=#0494e1! important]prima pagină a site-ului utilizatorii sunt separaţi. Atfel, femeile urmează o săgeată spre stânga, în timp ce bărbaţilor le este destinată săgeata spre dreapta. Toate comentariile sau mesajele care nu respectă învăţăturile Torei (n.r. cartea sacră a evreilor) sunt şterse automat. Pe viitor, Swisa intenţionează să implementeze un program care să găsească şi să şteargă fotografiile în care femeile apar prea descoperite.

[color:0982=#000]Reţeaua de socializare nu este o alternativă pentru Facebook, susţine Swisa, ci "o variantă [color:0982=#0494e1! important]mai curată pentru cei care au deja conturi de Facebook".

FaceGlat are în jur de 2.000 de utilizatori, iar numărul lor creşte cu circa 100 în fiecare săptămână, potrivit publicaţiei franceze Le Monde.

Conservatorii evrei ortodocşi sunt împotriva mediilor de socializare şi consideră că părinţii ar trebui să-şi supravegheze cu atenţie copiii atunci când îi lasă să navigheze pe internet. "Internetul este acceptat în scop de serviciu, însă acasă poate fi folosit doar sub o supraveghere atentă", susţine rabinul Avi Shafran, purtător de cuvânt al unei organizaţii care promovează credinţele evreilor ortodocşi. "Linia se trage la reţelele de socializare", conchide el.

Evreii din Rusia sunt chemati sa emigreze in masa in Israel. Apelul a fost lansat recent de premierul Ehud Olmert, care i-a indemnat pe evreii rusi “sa-si faca bagajele” si sa emigreze in Tara Sfanta. “Faceti-va bagajele, veniti in tara, sa traim cu totii in Israel!” - a declarat Ehud Olmert in cursul unei vizite la sinagoga si la centrul comunitar Marina Rochtcha din Moscova, saptamana trecuta. In Rusia traieste una din cele mai importante minoritati evreiesti din intreaga lume.
In discursul sau, Ehud Olmert si-a exprimat gratitudinea pentru presedintele rus Vladimir Putin si pentru atitudinea sa “plina de caldura” in privinta comunitatii evreiesti. Marele rabin al Rusiei, Berl Lazar, un magnat al diamantelor si al afacerilor imobiliare, care a contribuit la finantarea asociatiilor evreiesti din Rusia, a asistat la aceasta ceremonie solemna. (A. Z.)
http://www.actualitatea-romaneasca.ro/index.php?_init=art.view&art_key=10420&cat_load=NEWS&archive=yes

CE NE FACEM ? Kate Middleton este evreica.Fara dubii...
Anglia are regi şi regine evrei de la William de portocală încoace. Toţi care se căsătoresc cu membri ai nobilimii negre deci casele regale din Europa sînt evrei (iudei creştini catolici, reformaţi, luterani, ortodocşi chiar. Casa de anglia e constituită doar din evrei deci regina şi inclusiv tînărul William sînt evrei deoarece şi Diana era evreică. Dacă nu e evreu sau evreică nu are ce căuta în cadrul familiilor regale din Europa. Toţi sînt înrudiţi între ei deci inclusiv regele Mihai. pe scurt sînt evrei şi neamuri. Chiar regina cu prinţul Filip sînt veri de-al patrulea şi de-al cincelea şi sînt descendenţi din regina Victoria.
Middleton sau familia aceasta de lorzi ai Angliei care la un moment dat au fost centrul unor atacuri naţionaliste cînd unul din ei a fost prins cu evaziuni fiscale la taxe şi a fugit în America unde a fost printre cei mai importanţi în organizarea revoluţiei Americane. Avea pe vremea scandalului printre altele şi Banca Angliei al cărui proprietar era, constructor naval, etc. Flota engleză a fost dezvoltată şi modernizată pe banii lui şi cu bani furaţi de la taxe, concepută să distrugă flota franceză după care urma cea spaniolă. Invenţia a fost căptuşirea corăbiilor cu tablă de cupru care a îmbunătăţit considerabil viteza de deplasare care a adus şi izbînda. Aşa că nu mai e nevoie de unchi evrei pentru Cate deoarece chiar ai ei sînt descendenţi direcţi (tatăl) de Middleton. Acel unchi Goldsmith nu face decît să confirme că ei nu se amestecă cu alte neamuri pentru a păstra puritatea sîngelui evreiesc.


PS

Kate Middleton este evreica, Deci copiii ei sunt evrei.Daca unul dinei va ajunge la tronul Angliei,ceea ce e posibil,Anglia va avea un rege evreu.Unchiul lui Kate,Gary Godsmith, un tip foarte bogat, avere facuta in IT( 275 mil dolari) si apoi dezvoltata in imobiliare, este fratele mamei lui Kate.El este sigur evreu,dupa cum scrie pe Google.Poate el si sora lui sunt frati vitregi? Din ce scrie pe Google nu rezulta asa ceva.Dar scrie ca Buletinul evreiesc va acorda spatiul corespunzator acestui eveniment. G G are o vila de 5mil de dolari la Ibiza,si se ocupa,printre altele si cu vanzarea de droguri si prostituate.Unui reporter englez sub acoperire i-a oferit cocaina si prostituate la 600 Lire/napate. Cand a devenit clar ca nepoata lui si printul W ( care au fost oaspetii lui in vila de la Ibiza in 2006) se vor logodi serviciul secret britanic l-a avertizat sa isi bage mintile
in cap ceea ce el a si facut .La ora aste e cuminte si e unul din invitatii la nunta.

Cum s-a ales praful de cea mai veche comunitate evreiască din Diaspora
În ultima vreme, odată cu frământările din lumea arabă, Irakul, care odinioară ținea capul de afiș, nu mai este o sursă de știri zilnice. E drept că din când în când mai explodează câte o bombă, dar această țară tinde să devină un fel de oază de stabilitate relativă în Orientul Apropiat și Mijlociu.
Înființat de britanici în urmă cu 90 de ani în granițele actuale, Irakul a avut o istorie adeseori violentă, în care cele trei principale comunități etno-religioase – arabii șiiți, arabii suniți și kurzii – s-au luptat pentru influență în stat, până în anul 2003 suniții fiind cei care au monopolizat practic puterea.
Mai puțin este știut faptul că până acum 60 de ani, o a patra comunitate – evreii – a trăit în Irak în număr considerabil și a avut un rol important (sau cel puțin a încercat să joace) în consolidarea tânărului stat.
De aceea cartei jurnalistei britanice Marina Benjamin “Last Days in Babylon – The Story of the Jews of Baghdad” – Editura Bloomsbury, 2007 – este extrem de utilă în acoperirea acestei lacune.
Purtând subtitlul “Povestea unei familii – prăbușirea unei națiuni”, cartea reprezintă o cronică de familie pe durata ultimului secol în paralel cu istoria Irakului. Marina Benjamin se trage dintr-o familie de evrei din Bagdad și personajul principal al cărții este bunica ei maternă, Regina Sehayek.
Născută la Bagdad în 1905, într-o familie prosperă a clasei de mijloc evreiești, Regina a trecut prin nenumărate drame și traume până la plecarea ei din Irak împreună cu cei trei copii ai ei în anul 1950.
Prezența neîntreruptă a evreilor la Bagdad – principala comunitate de acest fel din Irak, celelalte comunități importante fiind la Basra și Mosul – datează de peste 2600 de ani, de când împăratul Nabucodonosor a deportat elitele evreiești din Iuda în Babilon, ca umare a cuceririi micului regat între 597 – 586 înainte de Christos.
Noul anti-Semitism arab
Până în 1917, an în care Irakul a fost ocupat de trupele britanice ca urmare a victoriei asupra trupelor otomane, evreii irakieni au fost o minoritate tolerată – dhimmi – dar care s-a bucurat de autonomie relativă și a nu a suferit persecuții de talia acelora la care au fost supuși evreii europeni – așkenazi.
Dar adoptarea în acel an a Declarației Balfour, prin care Marea Britanie se angaja să susțină crearea unui cămin național evreiesc în Palestina, iar apoi instaurarea dominației coloniale britanice, directe sau indirecte, în lumea arabă, a atras asupra evreilor din Irak nemulțumirea populației arabe în mijlocul căreia trăiau.
Noul naționalism arab a văzut în acești evrei un corp străin, un aliat al Occidentului perfid, care s-ar fi opus idealurilor de unitate pan-arabă. După crearea statului Irak de către Marea Britanie și apoi după obținerea în 1932 a independenței (formale, căci tot britanicii erau adevărații stăpâni în vechea Mesopotamie), evreii irakieni au început să fie discriminați, nu chiar ca cei din Europa în vremea dominației naziste, dar a devenit clar că nu mai erau bineveniți în Irak.
Nu doar au fost doar discriminări, ci și pogromuri, instigate mai ales de fostul muftiu al Ierusalimului, Haj Amin al Husseini, refugiat la un moment dat la Bagdad. De altfel, Palestina era chiar de la acea vreme o cauză care excita ulița arabă.
După cel de-al doilea război mondial și mai ales când a devenit clar că evreii vor avea propriul stat în Palestina, situația evreilor irakieni – în număr de aproape 150000 a devenit practic imposibilă.
Ironia este că imensa lor majoritate nu erau sioniști, ci erau extrem de atașați țării în care se născuseră și aveau ca limbă maternă araba. Dar persecuțiile au devenit tot mai intense. Dați afară din slujbele de funcționari publici, împiedicați să studieze în școlile de stat, jefuiți de avere și hărțuiți, evreii au devenit și dușmani ai statului – acuzați periodic de spionaj pentru tânărul stat Israel.
Cazul cel mai notoriu este al omului de afaceri Shafiq Ades, din Basra, acuzat că ar fi vândut arme israelienilor, el a fost arestat, judecat , condamnat la moarte și spânzurat în public, după un proces trucat, în anul 1948.
Emigrație masivă
Dar nici după aceste persecuții, evreii irakieni nu au determinați să emigreze. La începutul anului 1950, parlamentul Irakului a adoptat așa numita lege a deznaturalizării, care permitea evreilor să renunțe la cetățenia irakiană și să emigreze. Inițial au fost foarte puțini doritori, dar ceea ce a declanșat valul de emigrație au fost atentatele teroriste începute în 1950 împotriva unor evrei și clădiri apaținând comunității evreiești.
Această campanie din 1950 – 1951 a avut ca rezultat emigrarea în masă a peste 130000 de evrei irakieni, în toamna lui 1951 rămânand în Irak doar circa 6000 de evrei, când înainte de război aceștia constituiau circa 1/3 din populația Bagdadului.
Regina, rămasă văduvă din 1942, a plecat cu cei trei copii ai ei în 1950, și s-a stabilit în India, la Calcutta, unde avea rude. În 1955, după obținerea cetățeniei indiene, a putut emigra în Marea Britanie, unde familia ei s-a integrat foarte bine.
Pentru evreii rămași în Irak persecuțiile nu au încetat niciodată și au devenit crunte începând cu 1963, când partidul național-socialist Baath a început să preia frâiele puterii pe care le va acapara în totalitate în 1968 și sub dictatura absolută a lui Saddam Hussein din 1979. Execuțiile publice ale evreilor acuzați de spionaj în favoarea Israelului au continuat, iar cei care au reușit să plece s-au putut considera fericiți.
Când Marina Benjamin a vizitat Bagdadul în 2004, la un an după răsturnarea lui Saddam de către trupele americane și britanice, în capitala Irakului mai trăiau 22 de evrei, ultimele rămășițe ale celei mai vechi comunități a Diasporei. Un cimitir și o sinagogă păzită de un musulman șiit sunt practic singurele urme ale unei comunități câdva înfloritoare.
Cetățeni de categoria a II-a în Israel
Majoritatea evreilor irakieni au emigrat în Israel. Au venit acolo de multe ori doar cu hainele de pe ei, deși mulți erau bancheri, comercianți, funcționari, medici, avocați, profesori. Dar, cum spune cu amărăciune, Israelul la începuturile sale, dominat de evreii așkenazi, nu avea nevoie de o clasă de mijloc, ci de mână de lucru ieftină.
Veniți cu cele mai bune haine pe ei, evreii irakieni, odată dați jos din avion, au fost stropiți cu DDT pentru dezinfectare și duși în tabere de refugiați, iar apoi trimiși în “orașele de dezvoltare” – ma’abarot, unde au trăit în condiții cu care nu fuseseră obișnuiți în țara de origine.
Iar discriminarea lor, ca și a majorității evreilor proveniți din țările arabe – circa 600000 dintr-un total de 800000 nevoiți să plece de acolo – era o realitate, scrie Marina Benjamin, care dă câteva citate din politicienii vremii:
“Evreii din țările musulmane au trăit într-o societate înapoiată, coruptă și lipsită de independență și respect de sine…” Tinerii veniți din aceste țări “trebuie impregnați cu calitățile morale și intelectuale ale celor care au creat statul Israel… Dacă, ferească sfântul, nu reușim … atunci există pericolul ca viitoarea generație să transforme Israelul într-un stat levantin” – David Ben Gurion, prim ministru al Israelului, 1960.
“Vor trece două sau trei generații până îi putem aduce la nivelul standardelor noastre europene”, Moshe Dayan, ministru al apărării.
“Evreii orientali au nevoie de a fi complet re-reducați… Ființa și gândirea lor trebuie remodelate în imagine europeană”, Rapahel Patai, profesor de antropologie culturală
“Mulți dintre imigranții orientali nu au niciun sentiment pentru statul Israel și nu cunosc nimic despre spiritul țării construite pentru ei”, Maurice Samuel, eseist sionist, originar din România.
Autoarea cărții, care este asimilată și care nu mai vorbește araba maternă a mamei și bunicii sale, ajunge spre sfârșitul cărții să se identifice cu comunitatea evreilor irakieni, iar vizita ei la Bagdad în 2004 constituie un moment de cotitură în regăsirea identității piedute.
Această carte, scrisă într-un limbaj accesibil, cu vervă, umor și ironie, se constituie într-o călătorie de descoperire a unei celei mai vechi comunități evreiești din Diaspora și în același timp a unei identități pierdute în urma dramaticelor evenimente ale secolului al XX-lea. V-o recomand cu căldură.

Steaua lui David pe acoperişul aeroportului din Teheran



Supriză neplăcută pentru liderii politici din Iran dezvăluită de Google Earth. Pe acoperişul unei clădiri a aeroportului de la Teheran este ştanţată o imensă stea a lui David, celebrul simbol evreiesc. Imaginea a provocat iritare maximă în Iran.
Autorităţile iraniene, care se află în relaţii deosebit de încordate cu Israelul, au cerut urgent îndepărtarea simbolului evreiesc. Scandalul a izbucnit, după ce steaua cu şase colţuri a fost observată recent cu ajutorul motorului de căutare Google Earth, la 30 de ani de la construcţia clădirii.

Explicaţia pentru existenţa sa este foarte simplă. Clădirea a fost construită chiar de ingineri israelieni, înainte de Revoluţia Islamică. Israelul şi Iranul au fost în relaţii bune până la Revoluţia Islamică din 1979. Conflictul dintre cele două ţări s-a accentuat puternic mai ales în ultimul deceniu.

Evreii ocupă Berlinul

Numărul turiştilor israelieni din capitala Germaniei a explodat în ultimii 10 ani, Berlinul fiind asociat acum mai degrabă cu divertismentul decât cu crimele naziste, titrează Suddeutsche Zeitung.
Amit şi Eynat Son­nen­feld se plimbă prin oraş cu şapte pungi de plastic în mână; sunt leoarcă de transpiraţie, dar nu e timp pentru o cafea sau o îngheţată. Aerul este cald şi umed ca la Tel Aviv. Cuplul israelian îşi face cu greutate loc prin furnicarul de turişti care se înghesuie pe trotuarele înguste din Hackescher Markt. N-ar strica să plece acum din aglomeraţie, însă Eynat scoate din buzunar o listă cu ce ar mai fi de făcut prin oraş şi împrejurimi.
Vizită la un fost lagăr de concentrare, cu plasele Zara în mână
Programul zilei include Sachsenhausen, fostul lagăr de concentrare din apropierea Oranien­burg-ului, şi Birkenstock. Birkenstock e marca de încăl­ţă­minte favorită a lui Amit. În Israel, brandul are o mulţime de bannere în care „Made in Germany" e scris cu caractere mari, vizibile de la distanţă. Cum încălţămintea ortopedică a mărcii costă mai puţin în Germania, Amit cumpără trei perechi. Apoi se întreabă dacă nu va arăta ciudat la memorialul lagărului de concentrare cu plasele Zara şi Birkenstock în mână. Amit conduce o fabrică de baloane, în timp ce soţia sa lucrează pe post de „clovn terapeutic", vizitând şi descreţind frunţile copiilor cu cancer. Aceasta e prima vacanţă după mult timp şi, de asemenea, prima vizită în Germania pe are au făcut-o în viaţa lor. Eynat este fascinată: „Berlinul este un oraş atât de plin de culoare! Nu are nimic de-a face cu imaginile Germaniei din pozele cu care am crescut", iar soţul ei adaugă, „Îmi vine foarte greu să-mi imaginez că tatăl meu a fost deportat de aici la Sachsenhausen."
Turiştii israelieni, de cinci ori mai mulţi ca acum zece ani
Popularitatea Berlinului în Ţara Sfântă a explodat în ultimii ani. La Tel Aviv, buticurile vintage se numesc „Salonul Berlin", iar cursurile de limba germană ale In­sti­tutului Goethe sunt pline de cu­ranţi. În urmă cu cinci ani, era doar un singur zbor direct Tel Aviv-Berlin, acum sunt până la trei pe zi; asta în afară de cele patru zboruri spre Germania pe avioane de mare capacitate pe care le oferă Lufthansa. 
Oraşul unde s-a decis exterminarea evreilor a devenit destinaţia preferată a israelienilor, mai populară ca Praga sau Barcelona. În ultimul deceniu, nu­mărul vizitatorilor israelieni în capitala Germaniei a crescut de cinci ori, aproape 48.000 de israelieni vizitând anul trecut Berlinul. Chiar dacă vin dintr-o ţară de numai 7 milioane de locuitori, turiştii din Israel sunt principalii vizitatori neeuropeni care vin în Germania, după americani (care numără 300 milioane de locui­tori).
De asemenea, o mulţime de israelieni vin să se stabilească în Berlin, numărul rezidenţilor cu origini în Ţara Sfântă crescând cu 50% între 1999 şi 2009. Din anul 2000, cele două universităţi berlineze şi-au dublat numărul de studenţi israelieni. Evreii cumpără, de asemenea, bunuri imobiliare, în special în cartierele Kreuzberg şi Friedrichshain. La şaptezeci de ani după expulzarea evreilor din Germania, a devenit de bon ton pentru israelieni să investească în piaţa imobiliară din Berlin. Berlin este noul Tel Aviv de pe râul Spree - ebraica se aude peste tot pe străzi şi în cluburi. Israelienii nu mai asociază Berlinul cu exterminarea, ci, în primul rând, cu divertismentul şi viaţa ieftină. Există tururi turistice în ebraică, dedicate cartierului evreiesc sau iniţierii în viaţa de noapte din Kreuzberg. Se poate merge chiar şi la chefuri Meschugge („nebune") într-un club din Rosenthaler Platz, pentru a dansa pe melodiile lui Ofra Haza.
Israelienii „se simt pe mâini bune" la Berlin, deşi există „un mic element de horror" din trecut
Fireşte, sunt încă israelieni care nu au de gând să calce vreodată prin Germania. Dar, alături de aceştia, sunt din ce în ce mai mulţi care nu se mai satură de ea. A trăi astăzi în locul pe care naziştii plănuiau să-l cureţe de orice urmă de sânge evreiesc este un fel de victorie. Şi, totodată, un mod de eliberare din greutatea trecutului. Să creşti în Israel înseamnă, printre altele, să înveţi istoria Holocaustului din copilărie, să ai un vecin cu un număr ştanţat pe antebraţ şi să vizitezi Auschwitz-ul în excursiile şcolare. În acelaşi timp, tinerii israelieni vor să descopere noul chip al capitalei germane. „Paradoxal", observă operatorul de turism Kieker, „ei se simt pe mâini bune la Berlin, deşi există şi un mic element de horror în fiecare vizită" - faptul că Hitler a condus Germania de aici şi a deportat evreii. „Generaţiile mai noi spun că, asemenea părinţilor, nu vor uita nimic - cu diferenţa că nu doresc să se gândească la trecut în fiecare zi." Uneori, totuşi, subiectul revine de la sine.
„Tăcerea interesantă" a şoferului german care-i duce de la lagăr la hotel
La memorialul de la Sachsenhausen, Amit Sonnenfeld găseşte un desen semnat de tatăl său. Sufocat de emoţie, îşi sună părintele. „Am ieşit atât de epuizaţi încât am fost incapabili să mai luăm trenul înapoi". Cuplul ia un taxi pentru a parcurge cei 60 de km până la hotelul lor din Berlin. S-a nimerit ca şoferul să fie un bărbat în vârstă. Amit l-a întrebat de unde era de loc. „Din Oranienburg", a răspuns acesta. Şi părinţii? La fel. Părinţii acestui om oare au lucrat în lagăr? se întreabă cuplul, dar nu îndrăznesc s-o facă cu voce tare. În loc de asta, Amit detaliază că tatăl lui a fost închis în lagărele de concentrare; şoferul nu răspunde şi nici nu scoate un cuvânt în timpul călătoriei de o oră până la hotel. „O tăcere interesantă", a remarcat Amit ulterior.

Getta NEUMANN: Cum se defineşte identitatea unui evreu în afara Israelului ?
Dacă nu există o comunitate de limbă, nici de teritoriu, dacă există mai mulţi evrei laici decât religioşi, iar devotamentul faţă de Israel variază de la caz la caz, atunci ce ne leagă ?
Cred că avem conştiinţa că împărtăşim acelaşi destin, suntem eine Schicksalsgemeinschaft, expresie pe care mi-am însuşit-o de la Daniel Cohn-Bendit acum vreo 20 de ani. Avem un trecut comun, inclusiv Auschwitz, un bun religios şi cultural comun, suntem evrei şi prin percepţia mediului înconjurător, văzuţi prin prisma antisemită ori filosemită. Acest destin ne înzestrează cu o privire specifică asupra lumii, cu un anume set de valori.
Orice eveniment din lume suscită reacţia rezumată în: Asta e bine pentru noi ?, întrebare pusă sfios, cu teamă, din nefericire justificată, că cineva iar ne-a pus gând rău. Proverbiala solidaritate dintre evrei îşi are rădăcina în anticiparea următoarei calamităţi. Fiecare a trecut prin trauma emigrării, a adversităţii sorţii din motive de antisemitism, iar dacă nu, amintirile transmise de părinţi sunt încă vii. Experienţa dezrădăcinării, a ostracizării şi a prigoanei a întărit sentimentul de coeziune şi a dezvoltat capacitatea empatică sporită, sensibilitatea accentuată, dorinţa de a ajuta şi sprijini. Nu este întâmplător că evreul Freud a fost părintele psihanalizei, că donatorii şi mecena evrei excelează prin generozitate.
Perceperea acută a lumii stimulează interesul pentru rezolvarea treburilor obştii. E cunoscut că mulţi evrei s-au implicat şi se implica în activităţi politice. Iar grija pentru Israel este o constantă. Pe când eram copil, ascultăm cu tata « hadashot », ştirile, dimineaţa şi seara. Puţini sunt între noi care să nu urmărească ştirile în fiecare zi, să nu tresară când aud sau citesc ceva legat de Israel. Când ne întâlnim, subiectul inepuizabil este ce se întâmplă în ”țară”, cu toate că avem aprecieri diferite ale situaţiei.
Prezentul ne îngrijorează şi evocă în mod inexorabil trecutul, care a fost dintotdeauna obiect de studiu prin lectura Bibliei. Nu degeaba ne considerăm ”am hasefer”, poporul cărţii, nu numai al Torei, ci al cărţii în general. În toate păturile sociale evreieşti, cultura şi învăţătura sunt puse pe un piedestal, sunt considerate condiţia sine qua non a reuşitei. Îndreptarea spre profesii care necesită studii superioare a devenit o pornire naturală. La utilizarea regulată a aptitudinilor intelectuale se adăugă predilecţia pentru dezbateri, cu originea probabilă în practicarea timp de secole a analizei aprofundate, pilpul, în discuţiile talmudice, în care lucrurile erau privite din toate unghiurile.
Când vorbim de spirit evreiesc ne gândim spontan la curiozitate intelectuală, (nu mă gândesc la premiaţii Nobel, ci la o înclinaţie generală), la umor şi autoironie, mijloace de a supravieţui, de a da o dimensiune surmontabilă obstacolelor. Veneraţia pentru instrucţie, plăcerea de a discuta, autoironia fac parte dintr-un profil specific evreiesc.
Îmi dau seama că am perspectiva unei evreice ashkenaze laice. Totuşi, viziunea lumii în care se îmbină deschiderea plină de cutezanţă şi prudența sceptică, unitatea internă strânsă, elanul spiritual de a pătrunde miezul a tot ce există, intuiţia afectivă a sentimentelor celuilalt sunt, mi se pare, elemente comune. Cred că putem distinge o optică aparte, o abordare specială a existenţei.
Schwer tsu zayn a Yid, e greu să fii evreu, oftam adesea. Dar expresia tristă, amestecul de melancolie şi ironie din privire, de multe ori vizibile pe fizionomiile evreieşti, sunt alungate de bucuria debordantă de a trăi, de energie şi creativitate. Un individ pus la încercare de un traumatism îşi mobilizează forţele de rezistenţă şi dezvolta abilităţi deosebite pentru a-şi reveni. Este un fenomen obervat în psihologie cunoscut sub numele de reziliență, iar evreii ilustrează perfect această observaţie.
Toate sunt trăsături dobândite în cursul mileniilor. Oare vor dăinui ? Fără tradiţia religioasă şi culinară, suport indispensabil pentru păstrarea identităţii, şansa de a supravieţui e improbabilă. În lipsa unei structuri tradiţionale, unor rituri care se transmit din generaţie în generaţie, deci a unor semne extrinsece, dar esenţiale ca memento şi diferenţiere, caracteristicile identităţii evreieşti se estompează şi pier. După statisticile publicate de Jewish Agency din 2002, singura comunitate care creşte este Israel, iar numărul evreilor în întreaga lume scade.
În Israel, evreu este cel care are o mamă evreică sau care s-a convertit. În diaspora, această condiţie nu e suficientă. Denumirea « evreu » trebuie să aibă o semnificaţie, existenţa unui evreu să se orienteze după repere distinctive, altfel mă tem că specificul evreiesc piere.

Evreii din Catalonia________O istorie veche –nouă : evreii din Catalonia _________________
O vizită recentă în Barcelona şi pe Costa Brava ( Coasta Sălbatică) din Catalonia m-a făcut să mă interesez de istoria evreilor din această zonă. In Spania trăiesc circa 50.000 de evrei ( numai 14.000 declaraţi oficial), majoritatea stabiliţi abia în secolul XX, după ce, în 1492, regii spanioli, sub presiunea Inchiziţiei, au izgonit iluştri învăţaţi, oameni de afaceri, de origine evreiască, ca şi numeroşi meseriaşi, notari, oameni de litere, sub un singur motiv-- refuzul de a se converti la o religie născută tot din iudaism. Se poate spune că a fost cea mai gravă eroare, nu spunem crimă, dar Holocaustul din secolul XX a avut un izvor de inspiraţie şi din acest gest necugetat al unor suverani.Evreii din Spania au vorbit timp de secole limba ladino, un dialect ebreo-castilian. Se spune că legăturile dintre evrei şi locuitorii Iberiei datează din vremea regelui Solomon ( sec.X î.e.a.).In anul 139 î.e.a. un număr de evrei au fost trimişi de la Roma, în Spania, din cauza unor conflicte dintre regele haşmoneu şi Republica Romană. Se pare că existau evrei şi în timpul dominaţiei cartagineze.( secIII î.e.a.), fiind cunoscute bunele relaţii dintre fenicieni ( strămoşii cartaginezilor) şi evreii antici. In secolul I e.a. Apostolul Paul s-a adresat şi evreilor din Peninsula Iberică. Vizigoţii care au cucerit Spania au avut o atitudine binevoitoare faţă de evrei până la trecerea lor de la arianism la catolicism. Până în secolul XX, biserica catolică, indiferent de etnia dominantă, a persecutat pe evrei, desigur, nu numai în Spania. Paradoxal, din prisma situaţiei actuale, „perioada de aur” a evreilor spanioli a coincis cu dominaţia islamică a maurilor.Intreaga istorie a Spaniei s-a reflectat şi în istoria Cataloniei , cândva regat independent, apoi asociat, azi, provincie autonomă, cu limbă, guvern, steag, emblemă proprii, populaţia fiind de 7 milioane. In Spania trăiesc aproape 47 de milioane de locuitori, din care 88,7% sunt spanioli, restul- minorităţi naţionale, pe primul loc situându-se, de câţiva ani, românii. In urmă cu circa 3o de ani, evreii din Spania au organizat o asociaţie a oraşelor care au cartiere evreieşti, Red de Juderias de Espagna, care cuprinde peste 20 de comunităţi, în Catalonia fiind prezente comunităţile din Barcelona şi Girona. In Evul mediu au locuit în Barcelona circa 4000 de evrei. Anul 1391 a fost nefast pentru comunitate care s-a destrămat prin persecuţii, izgoniri, convertiri. Astăzi locuiesc 45oo de evrei barcelonezi, proveniţi din Africa de Nord, America Latină şi din Europa. CARTIERUL MEDIEVAL EVREIESC SE NUMEŞTE Call, de la Kahal, aici se află Sinagoga Major, una dintre cele mai vechi din Europa ( se spune cea mai veche), restaurată de un sponsor evreu din Catalonia,în 1996.Muzeul Barcelonei păstrează relicve ale civilizaţiei evreilor din Evul Mediu.Un cartier din marginea oraşului se numeşte Montjuic, nume care se traduce prin Muntele Evreilor. Aici se găseşte un cimitir evreiesc din secolul XI..Sub aspect religios comunitatea se împarte în reformişti, ortodocşi –moderni şi Chabad, fiecare cu lăcaş propriu de rugăciune. Se organizează festivaluri, concerte de muzică ladino, klezmeri, ş.a. La 40 de mile , nord de barcelona se află oraşul Girona. Locul unde, în secolul XIII a apărut prima şcoală de studii cabalistice din Spania. In ultimii ani s-a .înfiinţat un Muzeu al Cataloniei de Istorie a Evreilor Sefarzi, iar cartierul evreiesc A FOST RESTAURAT . Un alt oraş cu tradiţie evreiască este portul Tarragona, unde se studiau scrierile lui Maimonide.. Anul 1391 a pus capăt toleranţei religioase şi culturale din Catalonia, episcopii locali pornind o campanie sistematică de eli minare a cultului şi culturii iudaice, campanie susţinută în secolul următor de Vatican., deşi acesta se arptase la ănceput binevoitor. Astăzi, din păcate, antievreismul este promovat de extrema stângă, neo-comunistă, sub forma unui antiisraelism deschis, totodată proarab. şi proislamic.Nu lipsesc nici declaraţii negaţioniste, deşi Spania a fost o ţară ospitalieră pentru refugiaţii evrei din Europa cotropită de nazişti.După unele surse, însuşi generalul. Franco, dictator din anul 1939, era de origine evreiască („marani”).


Boris Marian

O scurtă istorie a evreilor în lume, până la Holocaust

Privim pictura murală a lui Michelangelo, reprezentându-l pe Profetul ieremia (Irmiahu) și simțim un respect, personajul impune prin înțelepciunea, tristețea, demnitatea pe care le degajă. In anul 1895, orientalistul Hugo Winkler a descoperit pe unele plăci de lut dezgropate de arheologi, o corespondență din vremea faraonilor Amenophis III și IV( sec. XV-XIV î.e.a., undeva la 300 de km. sud de Cairo, lângă locul numit Tel Amarna ( Tel înseamnă deal în limbile semite, iar coincidența a făcut ca în al doilea război mondial, acolo să se desfășoare și o importantă operațiune militară). In această corespondență se vorbește și de un trib Sa-Gaz, pe care Winkler l-a identificat cu Chabiru, denumirea vechilor evrei, numiți uneori și Ibrim sau Ivrim. De unde Sa- Gaz aveau ceva comun cu vechii evrei, numai cercetătorii acelor documente pot spune, probabil, prin corelarea cu alte date. Văile Nilului, Tigrului și Eufratului au oferit arheologilor numeroase dovezi ale trecerii triburilor Chabiru prin acele locuri. Se crede că un trib pornit din orașul Ur și ajuns în Canaan, nu înainte de a face un ocol în Egipt, era condus de un conducător al beduinilor, Abram, numit apoi Abraham („tatăl popoarelor” ). Apoi a apărut un alt conducător Iaacov ( conform Bibliei, el ar fi fost fiul lui Isaac, nepot al lui Abraham, dar istoricii nu au dovezi în acest sens), apoi apere Iosif, care a adus pe evrei în Egipt. Din sclavia egipteană i-a scos Moise ( Moses, Moshe).Toate aceste evenimente au avut loc, aproximativ în șase secole, adică între 2000-1400 î.e.a., In egipterana veche „mesu” înseamnă copil, ceea ce explică terminația„ mes” în numele unor faraoni. Moise, educat ca un prinț egiptean , are totuți , la un moment dat, revelația apartenenței la evreitate, el ia apărarea unui conațional care era bătut de un supraveghetaor egiptean, apoi devine conducător al evreilor, Dumnezeu i se arată și îi vorbește dintr-un arbust în flăcări, care nu mistuiau trunchiul, era un foc divin. Are loc ieșirea din Egipt, după ce faraonul este convins prin pedepsele pe care tot Dumnezeu le abate asupra țării care îi ținea în sclavie pe evrei. Acesta este momentul devenirii poporului evreu ca popor liber, iar sărbătoarea Pesahului este cea mai importantă sărbătoarea a evreilor.Paștele creștin, care semnifică Învierea Mântuitorului coincide aproximativ cu Pesahul evreiesc. Aducându-i pe evrei la marginile viitoarei patrii, Dumnezeu l-a sărutat pe Moise și i-a luat sufletul cu El, în Împărăția Sa. Unii fixează acest moment cam la anul 1220 î.e.a. O țară puțin cunoscută, populații diverse, pământ roditor( clima era altfel față de cea de astăzi),iar evreii erau împărțiți pe 12 triburi, prin cei 12 fii ai lui Iaacov. Gideon este ales rege, un mic rege-șef de beduini. Fiul său, Abimeleh își ucide frații, în număr de 7o spre a ajunge rege, dar este ucis și el de una dintre femeile căreia i se ucisese fiul. Regalitatea, care la popoarele vecine era o instituție cu rol stabilizator, la evrei nu era considerată încă o necesitate. Un om de mare autoritate morală și religioasă, Samuel, după ce își învinse îndoielile s-a hotărât să-l numească pe luptătorul Saul , rege, acesta domnind între 1030-1011 î.e.a. După ce și-l ia ca favorit pe păstorul David, Saul intră în conflict cu acesta, pierde domnia, și pe tronul noului stat vine una din marile personalități, creatorul unui stat puternic, centralizat. David a domnit între 1011-972 î.e.a., la tron urmându-i Solomon cel înțelept, constructorul de palate, al Templului, simbolul și mândria poporului evreu. Dacvă David a rămas în legendă prin victoria asupra lui Goliath, o victorie simbolică a unui popor mic împotriva unor mase care îl depășeau ca număr, Solomon a fost exemplul cârmuitorul pașnic și bun organizator. De la David ne-au rămas Psalmii, expresie a credinței evreilor, de la Solomon Ecleziastul și Cântarea Cântărilor. Mama lui Solomon a fost frumoasa Betsabeea, fosta soşie a hititului Urie, iubita lui Solomon a fost Sulamith.Cântarea Cântărilor este interpretată de teologii creştini ca un imn închinat Bisericii.Solomon a domnit între anii 972-933 î.e.a.El a creat un stat bazat pe autocrație și pe o politică de impozitare masivă,necesară numeroaselor construcții, ca și apărării.La moartea lui Solomon, Jerobeam preia conducerea unui stat desprins din marele regat, numit tot Israel, dar aflat în relații strânse cu Egiptul, căruia îi recunoaște și zeitățile, ceea ce constituia o încălcare a tradiției monoteiste. In paralel se formează un stat nou, Iudeea,care, în ciuda slăbiciunii sale aparente, va rezista cu două secoile mai mult decât Israel. Anul 722 î.e.a. înseamnă dispariția regatului Israel, Iudeea nefăcând nimic pentru a-l sprijini.In anii de existență a regatului Israel, se remarcă episodul asasinării regelui Ahab și a reginei Isebel, care impuseseră credința în Baal, zeu de origine feniciană. In aceeași perioadă a trăit și profetul Eliahu ( Ilie), care va inspira multe texte, cântece, fiind preluat și de tradiția creștină. Regele asirian Sargon exilează aproape întreaga populație a Israelului, zece triburi dispar, astfel că numai Iudeea , cu cele două triburi va continua să existe ca stat, fiind distrusă în anul 587 î.e.a., de babilonienii lui Nabucodonosor. Acest an marchează Prima Diasporă șoi Prima Distrugere a Templului din Ierusalim. Prima jumătate a mileniului I. î.e.a. este extrem de interesantă atât ca viață politică ,cât și cultuală, Apar profeții, exctaticii ( Neviim), clarvăzătorii, personalități ca Eliahu, Amos, Iesaia, Ieremia, ultimul fiind și presupusul autor al Psalmului 137 – „ La malurile Babilonului am șezut și am plâns,gândindu-ne la tine, Ierusalim”. Se formează o conștiință națională, mai puternică decât ambițiile și lăcomia monarhilor. Iudaismul se spiritualizează, își asigură un viitor pe care statalitatea nu a știut să-l creeze. In anul 538, regele persan Cyrus permite evreilor să revină din Babilon la Ierusalim, considerând că reconstrucția orașului este în favoarea marelui său imperiu. In secolul III î.e..a. Alexandru cel Mare schimbă fața întregului Orient, iar după moartea lui intervin , ca de obicei dezbinările, excesele potentaților locali. In anul 167 î.e.a. preotul Matatias ( Matitiahu) se ridică, împreună cu fiii săi împotriva dominației elino-siriene, care nu le respecta tradiția religioasă. Astfel a apărut dinastia Hasmoneică, iar conducătorii răscoalei au fost numiți Macabei ( de la cuvântul „ciocan” ) . Iuda ( Iehuda) Macabeul a reinstaurat obiceiurile religiei monoteiste a evreilor, a eliminat influențele păgâne, a creat condițiile unei revigorări a vieții politice și religioase a evreilor din Țara Sfântă. In urma unor lupte interne, în anul 37 î.e.a, pe tronul din Ierusalim s-a instalat edumeul Herodes( Irod) numit cel Mare, pentru îndelungata sa domnie, ca și pentru preocuparea pentru fast și construcții. Elenismul și iudaismul au coexistat, prin influențe reciproce și prin respingere, în privința esențelor. Alexandria a devenit un oraș al învățaților, acolo a locuit și a scris Philon, marele filosof al începutului erei moderne ( n.20-?), iar Josephus Flavius, care din fost conducător militar al evreilor a devenit un important istoric, i-a fost contemporan ( 37-110). Anul 7o e.a. este comemorat ca an al distrugerii Celui de al Doilea Templu ( început după revenirea din Babilon, refăcut de Hasmonei și apoi de Irod) și al începerii celei de a doua Diaspore, care se va încheia abia în anul 1948, când s-a declarat Independența Statului Israel. Diaspora de azi coexistă cu prezența pe harta lumii a Statului, în granițe incomparabil reduse față de regatul lui David și Solomon ( acela cuprindea , pe lângă teritoriul actual, Siria, părți din Liban, Iordania, Irak) . In societatea evreilor din timpul ocupației romane, care a înlocuit toate cuceririle lui Alexandru Macedon, existau secte ale fariseilor ( învățați ortodocși) saduceilor ( elita nobiliară, înclinată spre elenism) zeloților ( cei răzvrătiți împotriva oricărei ocupații), ca și o sectp mai puțin cunoscută, a esenienilor ( învățați asceți), din care s-a născut creștinismul. Isus din Nazareth a fost, se pare, un adept al esenienilor, iar după sacrificarea sa, evreul Saul, devenit Paul (Pavel) a recunoscut în Isus pe Mesia ,Mântuitorul și a propovăduit noua credință într-o largă zonă a imperiului roman. Evreii și-au păstrat religia națională , monoteistă, au respins credința în Isus, Treime, etc. , iar creștinismul a devenit o religie transnațională, care apoi s-a bifurcat în catolicism ( mai mult îm Vest) și ortodoxie ( pravoslavnici) în Est. Ulștima încecare de refacere a statului evreu a fost la anii 132-135, când Bar Kochba ( Fiul Stelelor), susținut de Rabi Akiva au pornit o răscoală antiromană înecată în sânge. Se spune cpă evreii au pierdut puterea statală, dar au câștigat în spirit, pentru că secolele I-V au însemnat scrierea celei de a doua Cărți însemnate pentru iudaism, după Tanah ( Biblia ebraică), anume Talmudul ăîn forma sa din ierusalim și cea din babilon, cele două centre cultuale ale evreilor. In schim creștinismul, din religia unor persecutați a ajuns religia de stat pentru aproape toate statele europene, Biserica devenind ea persecutoarea sectanților, „ereticilor” și, evident, a evreilor, care dăruiseră monoteismul și Vechiul Testament.
Un loc special îl ocupă în istoria poporului evreu sefarzii, adică evreii stabiliți la începutul ocupării Peninsulei Iberice de către romani. Evreii au venit în această peninsulă înainte de cea de a doua Diasporă, deci înainte de anul 7o e.a., fapt dovedit de arheologi. Ulterior numărul lor a crescut, a urmat ocupația vizigotă care nu i-a favorizat, în special după creștinarea cuceritorilor, iar în anul 711 e.a. arabii pun stăpânire pe o parte a Spaniei, cuceririle lor în zonă durând câteva secole, până la refacerea regatelor creștine. Relațiile evreo-arabe au fost incomparabil mai rodnice și mai apropiate decât cele evreo-creștine, arabii fiind mai toleranți sub aspect religios, iar cultura lor, parțial preluată de la elinismul antic era superioară cuceritorilor creștini, veniși din diverse zone ale Europei. Unul dintre înțelepții evrei care au contribuit la convertirea khazarilor de pe Volga la iudaism a fost Chasdai ibn Chaprut, care a intrat în corespondență cu Bulan, regele acestui popor de origine turcomană. Imperiul khazar a fost distrus în secolele X-XI de cnejii ruși împreună cu bizantinii. O parte din khazarii mozaici au fost asimilați de evreii europeni. A spune că unii evrei sunt pur și simplu khazari este o aberație. De altfel nici un popor nu se poate considera „pur” etnic. Ar fi o teorie rasistă de care s-au folosit în special naziștii.
Revenind la Spania, în ciuda convertirii unei părți a evreilor la creștinism (maranii”), ca și a contribuției majore a intelectualității, finansiștilor, comercianților evrei la civilizația țării, contribuție recunoscută de mai mulți regi și principi creștini, biserica catolică, în special Inchiziția a dovedit o intoleranță absurdă și anticivilizatorie. In 1492, când maranul Cristofor Columb pleca în Indiile de vest, descoperind America, evreii din Spania, apoi cei din Portugalia ( după patru ani) au fost nevoiți să plece din aceste țări, care le erau patrii, numai pentru motivul că nu s-au convertit la creștinism. Maranii rămași au avut și ei de suferit, fiind permanent supuși acuzației de erezie. Țările de Jos, Imperiul otoman au oferit găzduire, spre folosul lor și ăn defavoarea Spaniei, care timp de secole a pierdut tot mai mult din strălucirea de altădată, în ciuda aurului și altor bogății aduse din America. Totodată America de Nord și cea de Sud au devenit noi patrii ale evreilor. Noul Amsterdam, numit destul de curând după apariția englezilor pe continentul american, New York s-a transformat într-un nou Ierusalim, așa cum au fost Salonic(Grecia), Vilna ( Lituania), Amsterdam (Olanda). Intoleranța a fost, fără voia Inchiziției, un motor care a funcționat în favoarea „descurcăreților” evrei rătăcitori. In Germania, unde catolicii și apoi lutheranii și-au impus propriile reguli de viață, în Polonia și Ucraina unde samavolnicia era o „lege” pentru potentații locali, antisemitismul ( mai corect, antievreismul) a făcut ravagii.
Arderea pe rug, pogromul, convertirea cu forța, jafurile, schingiuirile erau la ordinea zilei, cel mai mare masacru datând în anul 1648, sub conducerea cazacilor de către hatmanul Hmielnițki. In Europa, în scopul autoprotejării , dar și al izolării s-au înființat ghetouri, originea cuvantului fiind italiană de la „borghetto” ( orășel). Alți autori consideră că primul ghetou a fost înființat la Veneția în apropierea unei turnătorii, de unde și numele așezării. In Rusia, țarul Nicolae I a înființat o linie de demarcație, care separa zona de acces a evreilor ( Ucraina de vest, Polonia de Est, Bucovina de Nord ) de Rusia propriu zisă. Astfel a apărut, de fapt preexista, evreul galițian ( denumirea de Galiția provine de la un vechi stat Haliciul, al slavilor din Ucraina de Vest), așa cum îl mai vedem și azi caricaturizat în diverse jurnale de culoare antisemită.
Dacă Moses Mendelssohn a adus Haskala, adică iluminismul evreiesc, ieșirea dintr-un ghetou spiritual, în secolul XVIII , în secolul XIX, în anul 1807, împăratul Napoleon convoacă Marele Sanhedrin , la Paris, prin care evreii sunt recunoscuți drept cetățeni ai Franţei cu drepturi egale cu ale celorlalţi . După optsprezece veacuri, Diaspora evreiască primea o primă reparație morală. Izolarea și autoizolarea evreilor s-a datorat nu numai antievreismului din diverse țări și zone geografice, dar și tendinței multor păstori spirituali, rabini, conducători de comunități de a anu accepta nici o „abatere”, nici o idee nouă. Victime celebre au fost Uriel Da Costa, care s-a convertit la creștinism, a revenit, a fost batjocorit de proprii conaționali și apoi s-a sinucis, iar Baruch Spinoza a fost excomunicat de rabinii din Amsterdam, pentru ca astăzi să fie considerat unul dintre marii filosofi ai lumii. Spinoza a încercat o „aducere” a ideii de Dumnezeu pe pământ, idee aparent eretică ( panteismul), dar Tratatul său despre etică rămâne o mostră strălucită de gândire iudaică.
Emanciparea evreilor a dus la adevăratul antisemitism. Dacă Biserica era singura adversară a iudaismului , sub aspect ideologic și ... practic ( sub privirea Mântuitorului au fost ucişi mii și zeci de mii de evrei absolut nevinovați), antisemitismul se ideologizează pe baze proprii prin Wilhelm Marr și H.G.Chamberlain, ginerele lui Richard Wagner, iar Protocoalele Ințelepților Sionului, pornind de la un pamflet antibonapartist scris în vremea lui Napoleaon III, ajunge un „act” atribuit liderilor sioniști adunați la Congresul de la Basel, în 1897, unde numai despre dominația mondială nu era vorba, ci dimpotrivă, despre stabilirea evreilor într-o patrie istorică. De aici, Ohrana țaristă, printr-un provocator Serghei Nilus, monah, „crează” Protocoalele care și azi se vând, se difuzează în cercurile neo-naziste, în lumea islamică, numai cu scopul de provoca antisemitism, mai exact antiiudaism, teamă față de evreii „complotiști”. Criza actuală, mondială le este atribuită, ei fiind , prin doi-trei escroci din SUA, „părinții” crizei mondiale. Dar criza din 1929 nu era provocată de cineva anume și s-a ajuns la Hitler. Atunci evreii nu erau de vină. Antisemitismul existpă și va exista din ... cauza rezistenței evreilor la asimilare. In momentul când ei se vor asimila total sau vor muri până la unul, o altă etnie va veni să le ia locul în jocul urii care nu poate lipsi, din păcate din viața terestră. Că vor fi romii dsau altă etnie, nu se știe. Cine mai vorbește azi de semidispariția populațiilor amerindiene, din cele două continente aflate între Atlantic și Pacific? Cel mai mare popor, ca număr, din lume, chinezii nu sunt antisemiți. Este o întrebare, de ce ?


Boris Marian Mehr

Un preot evreu polonez visează la aliyah

http://www.voxvocis.us/news/pivot/entry.php?id=5947&w=my_weblog

Romuald Jakub Weksler-Waszkinel se consideră deopotrivă Catolic şi Evreu,
spunând 'A-l iubi pe Isus înseamnă a-i iubi pe evrei.'

Părintele
Romauld Jakub Wksler-Wasznikel s-a născut evreu lui Batia Weksler, stânga, dar a
fost crescut catolic de Emilia Waszkinelowa, dreapta.

De Donald Snyder,
The Forward

Când Romuald Jakub Weksler-Waszkinel a depus cererea să
emigreze în Israel ca evreu sub lega Întoarcerii în octombrie trecut,
autorităţile Israeliene au întârziat să răspundă cererii lui timp de câteva
luni.Probabil din cauza gulerului alb din jurul gâtului
preotului a avut ceva de a face cu aceasta.

Da în final, Ministrul de
Interne al Israelului a emis o viză de rezidenţă de doi ani pentru clericul
polonez de 66 de ani, cărturar şi profesor la Universitatea Catolică din Dublin.
Aceasta a fost, se pare, un compromis imperfect cu un preot care insistă: „Eu
sunt evreu. Şi mama şi tatăl meu au fost evrei. Eu mă simt
evreu.”

Vorbind printr-un interpret în timpul unui interviu la telefon,
el a spus, „Mersul în Israel ar fi întoarcerea copilului evreu care a luat
drumul lung spre casă.”

Născut în 1943 în Polonia ocupată de nazişti,
Weksler-Waszkinel nu a ştiut că este evreu până când a avut 35 de ani, la 12 ani
după ce a fost ordinat ca preot Romano Catolic. Nici nu a ştiut că părinţii lui
naturali, amândoi Sionişti înflăcăraţi, au fost ucişi de nazişti după ce au
încredinţat îngrijirea lui de o familie Catolică poloneză pentru a-i salva
viaţa. I-a luat 14 ani după ce a aflat că era evreu să găsească numele lui real
şi numele părinţilor lui. „Astfel, într-un fel mi-au luat 14 ani să mă nasc,” a
spus preotul.

„Visurile mamei mele au mers în flăcările de la Sobibor,” a
explicat el, referindu-se la moartea în lagărul din Polonia unde au fost ucişi
în jur de 260.000 de evrei.

Weksler-Waszkinel nu este singurul care se
luptă cu o identitate duală. Mark Shraberman, arhivar şef la Yad Vashem, muzeul
Holocaustului care aparţine Israelului, şi institut de cercetare, a spus într-un
interviu în Ierusalim că el primeşte multe scrisori de la polonezi care
descoperă că ei sunt de origine evreiască. „Ei află adevărul când unul din
părinţii lor mor,” a spus Shraberman. El a adăugat că recent a primit o
scrisoare de la un alt preot polonez dintr-un mic oraş care tocmai a aflat că
este evreu.

Dar Weksler-Waszkinel, căutând să redescopere identitatea lui
pierdută prin imigrarea în Israel, îşi întreprinde căutarea sa pentru identitate
mai departe decât majoritatea. Deşi el a căutat original să devină recunoscut de
guvern ca un evreu sub Legea Întoarcerii, legea care oferă oricărui evreu
imediat cetăţenia Israeliană, el s-a pronunţat „foarte satisfăcut” cu viza lui
de doi ani.

Weksler-Waszkinel spune că el plănuieşte să se scufunde în
viaţa evreiască. „Nu ştiu ce înseamnă aceasta; în cele din urmă, sunt un preot
catolic. Dar voi descoperi,” a spus el. „M-am găndit, probabil, aş putea să fiu
un voluntar la Yad Vashem ca unul care a supravieţuit din Shoah şi care
participă în dialogul creştin-evreiesc, care este atât de important.” El spune
că primul lucru pe care îl va face este să înveţe
ebraică.

Weksler-Waszkinel s-a născut în oraşul Stare Swjeciary - care a
fost atunci în Polonia dar acum este cunoscut ca Svencionys în Lituania - la
patru ani după invazia nazistă în Polonia când a început al doilea război
mondial. Mama lui, Batia Weksler, l-a dat când era copil unei femei creştine
pentru a-i salva viaţa.

Emilia Waszkinel, mama lui creştină, iniţial a
ezitat să-l ia pentru ea şi soţul ei, Piotr au riscat moartea pentru ascunderea
unui evreu. Emilia a fost cu siguranţă convinsă să accepte bebeluşul ca răspuns
la rugămintea mamei evreice: „Salvează copilul meu, un copil evreu, şi în numele
lui Isus în care tu crezi, el va creşte să devină un preot.”

Cuplul a
crescut băiatul ca pe propriul lor copil în Polonia de Est, unde ei au trăit
după război, fără să-i spună că el este evreu. Băiatul a frecventat şcoli
seculare.

Probabil din cauza aceasta, părinţii lui au fost şocaţi când,
la vârsta de 17 ani, Weksler-Waszkinel le-a spus că el plănuia să devină preot.
Tatăl lui a încercat să-l descurajeze, spunându-i că în schimb el ar trebui să
devină doctor, şi a strigat incontrolabil când l-a vizitat pe fiul său la
seminar. Weksler-Waszkinel a simţit o vină enormă când tatăl său a murit la
scurtă vreme după această vizită. Pe scurt, el a considerat să-şi termine
studiile.

Chiar înainte de a-şi descoperi trecutul său evreiesc,
Weksler-Waszkinel a nutrit îndoieli cu privire la identitatea lui adevărată.
Tânărul a fost conştient de faptul că el nu avea trăsăturile pronunţat slave ale
părinţilor lui. El a fost numit un „bastard evreu” de beţivii oraşului, deci el
a întrebat-o pe mama lui dacă este evreu. Ea l-a asigurat că el este Catolic.
Când el avea 35 de ani, cu mult timp după ordinarea lui, el a întrebat din nou
despre identitatea lui, şi Emilia, plângând, i-a spus despre mama lui
evreiască.

Emilia i-a spus lui Weksler-Waszkinel că el a avut părinţi
minunaţi care au fost ucişi de germani în Holocaust şi că ea i-a salvat viaţa
lui.

„Capul mi se rotea, şi am întrebat-o de ce a ascuns aceasta de
mine,” a scris preotul şocat într-un eseu în 1994. „Îmi bătea inima tare în timp
ce mă gândeam că am devenit preot, ceva ce mama mea a spus că voi
deveni.”

Preotul a împlinit profeţia mamei sale evreice, o femeie pe care
el nu a cunoscut-o niciodată.

El a simţit nevoia să încredinţeze aceasta
cuiva, deci a scris lui Karol Wojtyla, care atunci era Papa Ioan Paul II dar
care a fost profesorul lui Weksler-Waszkinel în Lublin. Pontiful a răspuns,
„Dragul meu frate, mă rog ca tu să poţi să-ţi redescoperi rădăcinile.”

În
cele din urmă Weksler-Waszkinel a călătorit spre Israel. Acolo el l-a întâlnit
pe fratele tatălui său evreu, care i-a arătat o fotografie cu părinţii lui. El a
realizat că seamănă cu ei. „Ochii mamei mele sunt în mine, gura tatălui meu şi
fricile şi lacrimile fratelui meu,” a scris el în eseul din 1994.

Unchiul
lui Weksler-Waszkinel l-a îmbrăţişat ca pe o rudă de mult pierdută, dar a spus
că nu a putut să înţeleagă cum nepotul său ar putea să fie un preot şi să
reprezinte biserica ce a persecutat evreii timp de 2.000 de ani. Preotul a
răspuns: „A aparţine cu adevărat lui Isus înseamnă a-i iubi pe evrei. Isus
niciodată nu m-a trădat, şi eu nu îl voi trăda.”

Cu toate acestea,
Weksler-Waszkinel se luptă cu identitatea lui încurcată.

„Identitatea lui
dublă este o problemă pentru el încât se luptă cu aceasta tot timpul,” a spus
Zbigniew Nosowski, un prieten al preotului şi editor al Weiz, o revistă
polonezo-catolică din Krakow.

Potrivit lui Michael Schudrich, rabin şef
al Poloniei, „Părintele Waskinel este incredibil de cinstit în a spune că el
este evreu, şi el este de asemenea cinstit în faptul că nu vrea să întoarcă
spatele faţă de biserică.”

Câţiva prieteni apropiaţi surprind enormitatea
conflictului preotului. „El are o sarcină imposibilă de a găsi un loc pentru
sine,” a spus Stanislaw Krajewski care este un prieten al preotului şi predă
matematica la Universitatea din Warsaw. Krajewski a spus că preotul de 66 de ani
a fost „o prezenţă incomodă” pentru unii evrei şi creştini din cauza identităţii
sale duale.

„El este foarte evreiesc şi foarte creştin,” a spus Hanna
Krall, un jurnalist şi romancier polonez remarcabil.

Weksler-Waszkinel
spune că Polonia va fi întotdeauna patria lui şi Israel va fi ţara
lui.

Preotul a dedicat majoritatea vieţii sale academice pentru a scrie
despre relaţiile evrei-creştini. El laudă reformele introduse de al Doilea
Consiliu de la Vatican, numindu-le „o schimbare radicală, o
revoluţie.”

El lucrează pentru a îmbunătăţi legăturile dintre creştini şi
evrei, inspirat de Papa Ioan Paul II care a chemat catolicii spre un mai mare
respect şi înţelegere pentru evrei. Când a fost întrebat cum Weksler-Waszkinel
promovează ecumenismul, Schudrich a spus, „Când se şcoală dimineaţa şi respiră …
mesajul vieţii sale este atât de puternic.”

Potrivit unui număr de
intelectuali polonezi, istoria lui Weksler-Waszkinel îi aduce pe evrei şi
creştini mai aproape. „Când el îşi spune povestea lui personală, el are lacrimi
în ochii săi,” a spus Krajewski. „Şi audienţa plânge împreună cu el. Este o
poveste foarte tristă.”

Discursurile lui Weksler-Waszkinel către cei care
merg la biserică şi către laici arată spre rădăcinile evreieşti ale
creştinismului şi prăpastia enormă care divide cele două credinţe. El critică
adesea Biserica Catolică pentru că nu închide prăpastia dintre evrei şi
creştini. În interviul nostru, el mi-a spus că Papa Ioan Paul a spus o dată,
„Noul Testament îşi găseşte rădăcinile în Vechiul Testament,” şi că ceea ce este
semnificativ este în cuvântul „se găseşte.” Weksler-Waszkinel a adăugat, „Acele
rădăcini au fost întotdeauna acolo, potrivit lui Papa Ioan Paul, dar timp de 19
secole acestea au fost uitate, şi evreul a fost considerat cel mai rău
duşman.”

Aplicaţia lui Weksler-Waszkinel de a merge în Israel ca evreu
sub Legea Întoarcerii este în mod clar sinceră. Aceasta are de asemenea un
aspect practic. El a spus că obţinerea cetăţeniei Israeliene i-ar da dreptul la
beneficii de care el are nevoie ca să-şi suplimenteze pensia lui mică de 900 $
pe lună. Sub aranjamentul de viză pe doi ani pe care el l-a acceptat, acele
beneficii nu vor fi disponibile. Preotul este hotărât să emigreze, cu toate
acestea, chiar cu puţini bani şi doar o viză pe doi ani.

Experţii se
îndoiesc că Ministrul de Interne, controlat de partidul Shas ultra-ortodox, i-ar
da cetăţenia lui Weksler-Waszkinel sub Legea Întoarcerii.

În 1962, Curtea
Supremă Israeliană a hotărât într-o decizie de 4-1 împotriva lui Oswald
Rufeisen, născut evreu, un călugăr Carmelit cunoscut ca Fratele Daniel, care a
căutat cetăţenia Israeliană sub Legea Întoarcerii. Aceasta a fost prima
îngustare a statutului, care era de bază pentru identitatea Israelului de la
întemeierea lui după Holocaust. Judecătorul Haim Cohen, singurul eretic, a
observat că naziştii au căutat să îi ucidă pe toţi cei născuţi evrei, indiferent
de convertirea lor sau de respingerea iudaismului. Dar curtea a hotărât că Legea
Întoarcerii nu se aplică evreilor care au îmbrăţişat altă religie.

Cazul
lui Weksler-Waszkinel pentru cetăţenie Israeliană automată pare a fi mai
puternic decât cel al lui Rufeisen într-o privinţă: El ar putea argumenta că el
niciodată nu a „îmbrăţişat” de fapt o altă religie. Spre deosebire de călugărul
Carmelit născut în Polonia, care s-a convertit ca adult la Catolicism după ce a
găsit un adăpost de nazişti într-o mănăstire, Weksler-Waszkinel nu a ales
niciodată conştient să părăsească iudaismul pentru o altă credinţă. El
argumentează că se consideră evreu care a fost crescut din copilărie ca un
catolic fără a fi informat de identitatea lui adevărată.

„Lupta în
tribunal va fi lungă şi complicată, şi el a decis să o evite,” a spus Schudrich,
care îl ajută pe preot să se mute în Israel.

„El vrea să fie într-un loc
în care să poată vedea o viaţă deplină, bogată evreiască,” a spus Schudrich
despre nevoia lui Weksler-Waszkinel de a-şi împlini visul său de a trăi în
Israel. „El are această dorinţă interioară de a fi într-un loc care este
înconjurat de cultura strămoşilor lui.”

Evreii, majoritari in top 100 ai puternicilor lumii

http://stiri.rol.ro/content/view/85993/2/
Pe exclusivista lista a "celor mai puternici oameni din lume",
continand 100 de bancheri, moguli media, editori si arhitecti de
imagine care influenteaza destinele a miliarde de oameni, peste
jumatate dintre persoane sunt de origine evreiasca, remarca
prestigiosul cotidian israelian "jerusalem post".
publicata intre reclame la chanel si prada, dior si yves saint laurent,
lista nu este intocmita de vreun grup antisemit, ci de revista mondena
americana "vanity fair". populat de un cohen si un rotschild, un
bloomberg si un perelman, topul pare sa se conformeze tuturor
stereotipurilor traditionale despre zonele de suprareprezentare
evreiasca - cu oameni a caror influenta se intinde pe tot globul, dar
care sunt concentrati strategic pe cele mai inalte coridoare ale
puterii.
mandrie si prejudecata
joseph aaron, editorul "the chicago jewish news", crede ca este o lista
despre care cititorii sai "ar trebui sa se simta bine, foarte bine".
"este vorba despre acceptarea noastra in societate, despre faptul ca
avem putere in aceasta societate, despre antisemitism ca fiind un lucru
apartinand trecutului, despre evrei care nu mai trebuie sa se teama sa
fie vizibili si influenti", scrie aaron.
la scara globala, populatia de origine evreiasca se cifreaza in prezent
la putin peste 14 milioane de persoane, din care 6,1 milioane traiesc
in sua.
clasamentul - despre care revista spune pe coperta ca i-ar contine pe
membrii "noii puteri" - este unul mai putin stiintific si nu descrie
metodologia de realizare a listei.
pe primul loc se situeaza magnatul media rupert murdoch, urmat de
non-evreul steve jobs, fondatorul companiilor apple (informatica,
electronice) si pixar (animatie). tot la varf, pe locul 3, s-au clasat
cei doi evrei care au creat google, serghei brin si larry page.
"jerusalem post" mai noteaza ca topul "vanity fair" se concentreaza pe
lideri din afara sferei publice, mentionand doar cativa politicieni,
reflectand probabil intamplator carierele urmarite de evrei si
traditionala aversiune pentru putere politica a acestora.

Fotoreportaj inedit: Evreii din Liban, o comunitate pe care de dispariţie
Femeia are părul vopsit în roşu. Sprâncenele sunt ca două linii negre, arcuite, dar ochii îţi spun că a încărunţit de mult. Eliza, doar atât. Îi e frică să-şi spună numele întreg. Îi e frică să fie văzută cu străini. Îi e frică să nu cumva să o audă vecinii când urcă scările. E murdară. Îşi cere iertare. Nu are decât hainele de pe ea. Familia ei nu mai e. Acum locuieşte cu patru pisici care se strecoară ruşinoase pe scări, cu aceeaşi teamă ca şi stăpâna. Eliza e evreică şi e libaneză.

S-a născut în Liban, la Beirut, într-o familie de comercianţi înstăriţi. N-a văzut niciodată altă ţară decât Libanul. Pe vremuri aveau un magazin şi câteva clădiri chiar în centrul oraşului. O duceau bine. Pe atunci lumea trăia în pace în Liban. Vecinii lor, o familie de suniţi, veneau în vizită de Hanuka. Ea, împreună cu cei doi fraţi ai ei mergeau de Crăciun la nişte prieteni de familie creştini.
Apoi a venit războiul civil. Era 1975 , când Eliza ar fi vrut şi ea să se mărite. Dar lumea se gândea atunci să supravieţuiască. Creştinii din vestul Beirutului au plecat în est, unde erau în siguranţă. În locul lor au venit suniţii care îşi lăsaseră casele în estul Beirutului. Evreii au mai rămas o vreme. Dar în 1982 Israelul a invadat Libanul. Fraţii ei au plecat. Le-a pierdut urma. Ea a rămas însă, în Beirut, cu părinţii care au refuzat cu încăpăţânare să părăsească ce era al lor din moşi strămoşi. Dar au pierdut oricum totul. O familie de refugiaţi înstăriţi ajunşi în vestul Beirutului s-a instalat cu forţa în magazinul lor. În vremuri de război oamenii devin sălbatici, spune Eliza. Nu vrea să spună cine a intrat cu arma peste tatăl ei şi l-a scos în stradă. Îi e frică. Bătrânii au murit de mult, ea e singură pe lume. Şi a rămas pe drumuri. Acum câte un vecin o mai cheamă la masă, alţii îi mai dau câte un dolar să-şi cumpere pâine. Acum se gândeşte însă că vine iarna şi ea nu are decât hainele de pe ea. O pereche de pantaloni şi o bluză subţire. Nu ştie ce o să facă atunci când începe să plouă.
N-a plecat niciodată din casa ei. Nu ştie dacă îi mai aparţine, dar cândva a fost a familiei ei. Un imobil cu patru etaje care s-ar prăbuşi la prima zguduitură. Eliza locuieşte la etajul al patrulea şi îi ia jumătate de oră să urce scările. O dor picioarele îngrozitor. Sunt zile în care nu poate coborî şi atunci nu îşi poate cumpăra de mâncare. Blocul e aproape gol. La etajul al doilea mai stă o familie de sirieni. Îi e frică de ei. Pe toţi pereţii e desenată emblema Partidului Naţional Socialist, o svastică stilizată.






Clădirea în ruină îţi izbeşte privirea pentru că e chiar în centrul Beirutului, alături de unul din sediile al Mustaqbal. Hariri bătrânul a reconstruit aproape tot centrul vechi, dar după ce a fost asasinat în 2005, lucrurile se mişcă din ce în ce mai greu.
La câteva zeci de metri o altă clădire în ruină, năpădită de buruieni stă să se prăbuşească. E ce a mai rămas din cea mai mare sinagogă din Beirut. Poarta e încuiată dar e scoasă din balamale. În timpul războiului din 2006, când Israelul a bombardat sudul Libanului şi sudul Beirutului, oamenii aproape au distrus clădirea. De atunci e păzită mereu. Fotografiatul e interzis, accesul e interzis. Un gardian îţi spune că nu se poate intra pentru că acea clădire e “o chestie evreiească”. O sinagogă? “O ce?”. Gardianul face ochii mari. “Un templu evreiesc”. “A da, un templu evreiesc. Uite e şi semnul Israleului acolo”, arată gardianul prin gard. “E păcat că nu poate nimeni intra acolo. E într-adevăr mult de văzut. E o operă de artă.”, ridică bărbatul din umeri. “Dar ce să-i facem, daca Prinţul a ordonat…” Nu e greu de ghicit cine anume este “Prinţul”. Saad Hariri, şeful Future Movement (Al Moustaqbal) e şi şeful companiei Solidaire, care se ocupă de restaurarea centrului Beirutului. După evenimentele din 2006, Guvernul libanez a decis să păzească monumentul ca să îl protejeze de alte atacuri.
În urmă cu doar câteva luni guvernul de la Beirut a fost de acord să restureze marea sinagogă, însă cu banii diasporei evreieşti din Statele Unite. Deocamdată nu s-a mişcat nimic. În faţa templului a răsărit o pădurice, iar poarta încuiată a fost ruptă cu totul. În curte e un miros înţepător de urină, semn că mai mulţi turişti “neştiutori” au reuşit totuşi să evite vigilenţa gardienilor.






Urmele comunităţii evreieşti mai există şi la Saida, în centrul vechi al oraşului. Dacă rătăceşti o jumătate de zi pe străzile strâmte şi întunecoase din oraşul vechi, s-ar putea să ajungi şi în cartierul evreiesc. Dar la fel de bine ai putea să treci pe lângă micuţa sinagogă fără să îţi dai seama că acolo a fost cândva un loc de rugăciune. Uşa e încuiată pe dinăuntru. Pentru câteva bomboane, un grup de copii care se joacă în apropiere bat la uşă şi îl cheamă pe capul familiei afară. Bărbatul nu e deloc încântat că e vizitat de o echipă de jurnalişti străini. Răspunde la întrebări pe jumătate. Sinagoga a fost cândva albastră. Acum e cenuşie şi întunecată. La intrare a fost instalată o chiuvetă. Nu mai există de mult curent electric, dar în lumina difuză distingi o canapea pe care stau vreo 6 fete care îşi aşează în grabă hijabul. De sub o pătură mijeşte ochii fetiţă de 4-5 ani.
“Aici au fost strămoşii noştri, evreii”, spune în arabă bărbatul şi arată către steaua lui David prin care intră o rază de lumină. “Vedeţi? N-am stricat nimic. Stăm aici de 25 de ani, dar n-am distrus nimic.” Sunt beduini, deşi bărbatul nu vrea să recunoască. S-au mutat în sinagogă din cauza sărăciei. El e singurul care munceşte. Vinde ceai şi cafea pentru vânzătorii din souk. Aşa cum fac toţi oamenii săraci. Sinagoga e acum casa lui şi îi e frică să nu rămână iar pe drumuri.
Întregul cartier a fost cândva albastru. Dar după ce toată comunitatea evreiească a plecat în 1982, când armata israeliană a intrat în Liban, cartierul şi-a pierdut strălucirea. Libanezilor le pare rău că vecinii lor au plecat. Erau vecini buni.
“Erau toţi aici, era un cartier, şi era şi sinagoga, erau slujbe şi era totul bine”, povesteşte trist un bărbat în vârstă care vine linguri de lemn. Dar înţelege de ce foştii vecini au ales să plece.
“1982 a fost un an greu pentru evrei. Ei nu s-au mai simţit bineveniţi aici după ce Israelul a invadat Libanul”.






Pe vremuri, la începutul secolului XX, în Liban era o comunitate numeroasă. Peste 20 000 de oameni arată estimările istoricilor. În 2008, nimeni nu mai ştie exact câţi membri mai are comunitatea evreiască. În jurul ei circulă mai multe legende. Unele estimări arată că ar mai fi 80 de persoane. Altele că ar fi doar 40. Şi cele mai optimiste că ar mai fi rămas 1500, însă mulţi încearcă să treacă neobservaţi. Se roagă acasă, în familie, şi se bucură în tăcere la sărbători. Cimitirul evreiesc din Beirut e închis. Primăria l-a protejat cu zid înalt, de aproape 3 metri, peste care nimeni nu poate sări.
Evreii care au rămas, precum Eliza, încearcă să supravieţuiască. Femeia speră că îşi va primi cândva înapoi magazinul confiscat în războiul civil. Are mari datorii la magazinul din cartier, dar proprietarul ştie că nu-l înşeală. “Nu sunt cerşetoare, dar asta-i situaţia.” Până atunci se strecoară în continuare ca o nălucă prin clădirea în ruină. Vrea să fie cât mai mică şi mai neînsemnată. Ca să nu bage nimeni de seamă că mai există.

Nota redacţiei: La cererea Elizei, fotografiile în care apare nu sunt clare, pentru a nu fi identificată. Fotografiile originale, realizate de corespondenta noastră, se află în posesia redacţiei.

În Franţa au fost descoperite obiecte de valoare furate dintr-un muzeu israelian
Poliţia israeliană a anunţat că o investigaţie comună cu poliţia franceză a dus la descoperirea a 43 de ceasuri şi orologii furate dintr-un muzeu din Ierusalim în urmă cu 25 ani, într-un jaf devenit celebru.
Purtătorul de cuvânt al poliţiei israeliene Micky Rosenfeld a afirmat că obiectele au fost găsite în beciurile unei bănci franceze şi vor fi transferate în curând, în Israel.Poliţia franceză nu a comentat, deocamdată, anunţul.

În jur de 105 obiecte în valoare de milioane de dolari au dispărut de la Muzeul L.A. Mayer de artă islamică din Ierusalim, în 1983. A fost cel mai mare jaf din istoria Israelului.
În urma diferitelor investigaţii, până acum au fost redobândite în jur de 40 de obiecte

Documentar israelian impiedicat sa concureze la Oscar din cauza noilor reguli ale Academiei
http://www.gardianul.ro/Documentar-israelian-impiedicat-sa-concureze-la-Oscar-din-cauza-noilor-reguli-ale-Academiei-s122081.html
Noua regula de intrare in competitie pentru premiul Academiei Americane de Film la sectiunea “Cel mai bun documentar” naste polemici. Din cauza schimbarii regulamentului, care cere ca o productia sa ruleze in cinematografele din Los Angeles si New York cel putin o saptamana pana la data de 31 august, unul dintre cele mai controversate documentare, pelicula israeliana animata “Waltz with Bashir”, nu va putea intra in competitie. Mai multi cineasti si veterani ai festivalurilor cer Academiei sa revizuiasca aceasta regula, noteaza Reuters. “Nu inteleg de ce Academia ingreuneaza situatia documentarelor. Nu inteleg cum aceasta politica va ajuta cinematografia”, se intreaba Richard Pena, selectionerul Festivalului de Film de la New York. De cealalta parte, Academia spune ca scopul acestei reguli este de a incuraja documentarele cu sanse la premii. De asemenea, distribuitorii nu doresc sa prezinte filmele in cinematografe, inainte ca aceastea sa mearga la festivaluri, pentru ca “asa spune regula”. Acum, organizatorii de festivaluri si cineastii fac lobby pe langa membrii Academiei pentru a modifica regula de inscriere la sectiunea Documentar. Pentru a putea intra in competitie, distribuitorii documentarului israelian ar trebui sa schimbe data de lansare a filmului in New York, care era stabilita pentru 25 decembrie, dar si asa este cam tarziu. “Waltz with Bashir”, realizat de Ari Folman, a avut premiera mondiala in cadrul Festivalului de Film de la Cannes, iar in Statele Unite nu a fost prezent decat la doua festivaluri: Telluride Film Festival si New York Film Festival.

Evreii antisionisti au fondat o organizaţie internaţională

În Londra a avut loc congresul de constituire a Comunităţii Internaţionale a Evreilor Antisionişti. În acest oraş va fi stabilit şi sediul central noii organizaţii.
În documentele de constituire se spune:
„Suntem o comunitate internaţională a evreilor, care ne dedicăm luptei pentru eliberarea omenirii de sionism. Această luptă presupune şi eliberarea pământului şi poporului Palestinian”.
„Sarcina noastră contă în demontarea apartheidului izraelian, reîntoarcerea refugiaţilor palestinieni şi sfârşirea ocupaţiei Palestinei istorice”.
La congres au vorbit profesorul Moshe Machover, unul din fondatorii organizaţiei arabo-evreieşti socialiste „Matzpen”, scriitorul Ghada Karmi, savantul britanic Mike Berry etc.
Comunitatea antisionista internaţională evreiască intenţionează să-şi creeze structuri în Europa, SUA, Canada, America Latină, Marocco, India, Rusia şi alte state.

Hakoah Viena, prima echipa a evreilor
Intr-o vreme in care statul israelian nu exista decat in mintea unor intelectuali, clubul Hakoah Viena, format exclusiv din evrei, era cel mai puternic din lume. Nici fotbalul nu a scapat de prigoana nazista, Hakoah fiind desfiintat de regimul lui Hitler in 1938. Reinfiintata la inceputul mileniului, sub numele de Maccabi Viena, echipa evreilor evolueaza in esalonul al doilea austriac.
Viena inceputului de secol XX: sionismul, miscarea de emancipare a evreilor si de constituire a unui stat propriu, cunoaste un avant deosebit. Comunitatea evreiasca din capitala Imperiului Austro-Ungar era foarte puternica si a simtit nevoia de a-si face remarcata prezenta inclusiv prin infiintarea unui club sportiv. Gruparea a aparut in 1909 sub denumirea de Sport Club Hakoah Viena, la initiativa scriitorului de librete pentru cabaret Fritz Lohrner si a dentistului Ignaz Herman Korner. In limba ebraica, 'hakoah' inseamna forta. Clubul avea sectii de fotbal, scrima, atletism, lupte, natatie si hochei pe iarba. Hakoah Viena a fost prima echipa care s-a 'marketat' la nivel global, castigand audienta si sustinerea evreilor din toata lumea. In acest sens, Hakoah a intreprins numeroase turnee in Europa si Statele Unite ale Americii.
A fost desfiintata in 1938, de Hitler
O echipa de succes in campionatul Austriei, pe care a reusit sa il castige in 1925, Hakoah a fost desfiintata in 1938, cand Austria a fost alipita fortat Germaniei naziste. Dupa al Doilea Razboi Mondial, clubul Hakoah a inceput sa functioneze iar, in 1945, insa echipa de fotbal avea sa fie desfiintata patru ani mai tarziu. Clubul a reaparut in 2000, sub numele de Maccabi Viena, iar un an mai tarziu, in urma 'Acordului de la Washington', comunitatea evreiasca primea 20.000 de metri patrati din fosta baza a clubului de langa stadionul vienez Prater. Pe acest teren s-a construit un nou centru sportiv, inaugurat in martie 2008.
Cel mai puternic club al vremii

In deceniile trei si patru ale secolului trecut, Hakoah Viena era cel mai mare club sportiv din lume, cu 30.000 de membri. In Viena traiau aproximativ 180.000 de evrei, insa dupa al Doilea Razboi Mondial au ramas doar 6.000. In prezent, clubul are circa 400 de membri legitimati.
Portarul a marcat pentru titlu!

Hakoah a reusit sa castige campionatul Austriei in sezonul 1924-1925. In penultima etapa, echipa evreilor s-a impus cu 3-0 in fata principalei rivale, Amateure (actuala Austria Viena). Hakoah mai avea o restanta impotriva lui Sport Club Viena. Portarul Alexander Fabian s-a accidentat, dar cum nu erau permise schimbari, nu a parasit terenul. Mai mult, Fabian a marcat golul victoriei (3-2) care a echivalat cu castigarea titlului.
Record de audienta in America

Intr-un turneu efectuat peste Ocean in 1926, contra unei selectionate formate din jucatorii din liga nord-americana, Hakoah a stabilit recordul de audienta pentru fotbalul din Lumea Noua, 46.000 de spectatori. Performanta a durat pana in 1977, cand recordul a fost doborat de Cosmos New-York, echipa lui Pele si Beckenbauer.
Bela Guttmann a jucat la Hakoah

Printre cei mai importanti jucatori care au evoluat la Hakoah se numara si Bela Guttmann, dublu castigator al Cupei Campionilor Europeni cu Benfica Lisabona si fost antrenor al echipei Chinezul Timisoara.

Evreii pierd controlul pietei diamantelor din Anvers
http://www.gardianul.ro/Evreii-pierd-controlul-pietei-diamantelor-din-Anvers-s120896.html
Pâna nu demult, la Anvers erau mii de evrei slefuitori de diamante. Acum au mai ramas câteva sute, relateaza BBC. Aceasta meserie foarte des intâlnita in rândul comunitatii evreiesti s-a pierdut in timp, in special in rândul evreilor ultrareligiosi. Dintre cele aproape 2.000 de familii de evrei ortodocsi din Anvers, doar in jumatate capul familiei are o slujba stabila. Diamantele sunt in continuare o sursa imensa de produs bani, in Anvers, dar aceasta avere este impartita doar intr-o elita redusa. Directorul Bursei Diamantelor din Anvers, Alan Majerczyk, spune ca nu exista nici un prejudiciu impotriva unui anume grup. „Este un mediu multirasial si ne descurcam bine – este un exemplu pentru lumea exterioara”, declara Majerczyk pentru BBC. „La fel ca in orice alta meserie, nu ne-am permis sa platim costurile mari de productie din Europa, astfel incât slefuirea diamantelor s-a mutat in India si China. Anvers primeste 80% din comertul brut si 50% din diamantele slefuite”, spune directorul bursei. De asemenea, folosirea laserului in taierea si slefuirea diamantelor a redus numarul slujbelor din acest domeniu.

I-a facut petrecere de 10.000 de dolari cainelui
http://www.cancan.ro/2008-09-13/I-a-facut-petrecere-de-10000-de-dolari-cainelui.html
Pentru ca isi iubeste cainele mai mult decat orice pe lume, doctorul american David Best s-a gandit sa serbeze ziua de nastere a acestuia cu mare fast. Dupa saptamani intregi de gandire, Best, de religie iudaica, a hotarat ca cea mai potrivita modalitate de a-si sarbatori patrupedul pe nume Elvis este organizarea unei petreceri de Bar Mitzvah (ceremonie religioasa evreiasca care marcheaza trecerea spre maturitate, corespunzand oarecum comuniunii, confirmatiunii sau primei impartasanii din crestinism si avand loc la varsta de 13 ani). Petrecerea lui Elvis a avut si un nume pe masura, care sa sugereze cat mai bine ca este vorba de aniversarea unui patruped: "Bark" Mitzvah (n.r. - "Latraturi").

A avut 100 de invitati



Pentru punerea in practica a ineditei idei, doctorul a fost silit sa scoata din buzunar mai bine de 10.000 de dolari, dar a meritat, spune el. "Multi oameni nu m-au inteles si chiar m-au criticat pentru ca am cheltuit atatia bani de ziua lui Elvis. Imi iubesc foarte mult catelul si am vrut sa ii ofer o amintire de neuitat. Stiu ca Bar Mitzvah se sarbatoreste atunci cand baietii implinesc 13 ani, adica atunci cand incep sa se maturizeze. La cei doi ani ai lui, Elvis este foarte matur, asa ca ceremonia a fost pe deplin justificata", a povestit Best, care a avut 100 de invitati, oameni si patrupede, la ziua lui Elvis.
"Ne-am distrat de minune la petrecere. Painea si vinul au fost binecuvantate, apoi toti musafirii au mancat prajituri si au dansat. Unul dintre cele mai emotionante momente a fost acela in care Elvis s-a intalnit cu mama lui, special adusa la eveniment", a adaugat doctorul.

Arheologii rusi au descoperit capitala disparuta a statului iudaic al khazarilor
Arheologii rusi au anuntat ca au descoperit capitala disparuta a Regatului khazarilor in sudul Rusiei, un progres major in studiile privind acest misterios stat iudaic, relateaza AFP, consultat de Agerpres. Khazarii, un popor semi-nomad turc, au adoptat din secolul VIII pana in secolul X, iudaismul ca religie de stat, si au controlat, in perioada lor de apogeu, o mare parte din ceea ce este in prezent sudul Rusiei, vestul Kazahstanului, estul Ucrainei, Azerbaidjanul si mari parti din regiunea rusa a Caucazului de Nord.

"Este o descoperire de o importanta majora", a declarat organizatorul expeditiei, Dmitri Vasiliev, de la Universitatea de stat din Astrahan, dupa sapaturile efectuate in apropierea satului Samosdelka, la nord de Marea Caspica. "Putem acum sa facem lumina asupra unuia dintre misterele cele mai intrigante ale acelei perioade, asupra modului in care traiau khazarii, asupra traditiilor lor, ritualurilor funerare, culturii lor", a adaugat el. Capitala khazarilor, care a fost in final cucerita si distrusa de liderii vechii Rusii, este evocata in cronicile arabe sub numele de Itil, insa Vasiliev subliniaza ca acest nume ar putea sa fi fost utilizat cu referire la Volga, pe care a fost fondat orasul, sau ca ar fi desemnat delta acestui fluviu. Itil era descris ca un loc multietnic cu locuri de rugaciune si judecata pentru crestini, evrei, musulmani si pagani. Ruinele sale nu fusesera niciodata identificate si se credea ca au fost distruse de Marea Caspica. Arheologii cauta in regiunea Samosdelka de noua ani, insa pana acum nu au reusit sa adune suficiente elemente pentru teza lor, a indicat cercetatorul, precizand ca principala descoperire facuta acum consta in resturile unei fortarete din caramida."In fortareata, am gasit colibe asemanatoare cu iurtele caracteristice oraselor khazare (...). Fortareata avea o forma triunghiulara si era facuta din caramizi. Este o dovada in plus ca nu este vorba de un oras obisnuit", a explicat cercetatorul rus. Sapaturile, la care au participat arheologi de la zece universitati, au fost finantate in parte de Universitatea Evreiasca din Moscova si de Congresul Evreiesc Rus, precizeaza AFP.

Khaganatul independent al khazarilor a fost fondat in secolul VII, in Caucazul de Nord. Desi practicau initial o religie samanica, numerosi khazari s-au convertit treptat la crestinism, islamism si la alte religii. Odata cu intetirea contactelor khazarilor cu evreii din Bizant si Persia, iudaismul a devenit tot mai influent, el tranformandu-se in cele din urma in religie de stat la sfarsitul secolului VIII sau inceputul secolului IX, odata cu convertirea regalitatii si a nobilimii khazare. Unii cercetatori considera ca aceasta convertire s-a datorat nevoii de mentinere a unei neutraltati politice, Imperiul Khazar situandu-se intre doua puteri in ascensiune, musulmanii din est si crestinii din vest, ambele religii recunoscand iudaismul ca precursor si respectandu-l in aceasta calitate.