Kennedy[v=]

Rezumarea primului mesaj :

JOHN  F.  KENNEDY-
17]O naţiune căreia îi este frică să-şi lase oamenii să judece adevărul şi falsitatea într-o piaţă deschisă este o naţiune căreia îi este frică de oamenii săi.
16]Toate mamele vor ca fii lor să devină preşedinţii , dar nu politicieni pe parcurs.
15]Washington este un oraş cu eficienţă sudică şi farmec nordic.
14]Arta este marea biserică nedogmatizată.
13]Doar cei care îndrăznesc să eşueze au şansă să obţină ceva măreţ.
12]Realitatea suprema a timpului nostru e… vulnerabilitatea planetei.
11]Un om inteligent este acel care stie sa fie atat de inteligent incat sa poata contracta oameni mai inteligenti decat el.
10]Avem nevoie de oameni care pot visa lucruri inexistente.
9]Copiii sunt cea mai mare bogatie a lumii si cea mai buna speranta pentru viitor.
8]Prea des noi ne bucurăm de confortul unei opinii fără disconfortul cugetării.
7]Însuşi cuvîntul "secret" stîrneşte repulsie într-o societate liberă şi deschisă; iar noi, ca popor, ne opunem, inevitabil şi istoric, societăţilor secrete, jurămintelor secrete şi acţiunilor secrete. Am decis, cu mult timp în urmă, că pericolele tăinuirii excesive şi nejustificate a unor acte pertinente depăşesc cu mult pericolele care sînt invocate ca justificare.
6]Cel mai mare duşman al adevărului nu e minciuna, ci mitul – durabil, convingător şi nerealist.
5]Scris în chineză, cuvântul criză este alcătuit din două caractere - unul înseamnă pericol, iar celălalt înseamnă oportunitate.
4]Iarta-ti dusmanii, dar niciodata nu uita cum ii cheama.
3]Victoria are sute de parinti, in timp ce infringerea este intotdeauna orfana.
2]Cei care fac revolutiile pasnice imposibile le vor face inevitabile pe cele violente
1]Daca gasesti un drum fara obstacole, fii sigur ca nu duce nicaieri.
=====
ROBERT  KENNEDY-
3]Unii oameni vad lucrurile asa cum sunt si intreaba de ce, eu visez lucruri care nu exista si intreb de ce nu.
2]Doar puţini sunt cei sortiţi să schimbe cursul istoriei, dar fiecare dintre noi poate acţiona asupra unor aspecte ale evenimentelor … istoria este rezultatul nenumăratelor acte de curaj şi credinţă.
1]Doar cei care indraznesc sa esueze pot obtine succesul.
=====
Edward
Caroline
Paul
Mary
Jacqueline
Joseph
John
Kerry  
Douglas

VIDEO: Cine l-a omorât pe Kennedy. Filmul care susţine că rezolvă misterul uciderii preşedintelui american

Bobby Kennedy era calul, nebunul şi chiar turnul „regelui" Jack
Începând de duminică, poate fi văzut şi în România serialul ...

Ce i-ar face Jackie Kennedy unui bărbat din zilele noastre Vedete, Actualitate

http://www.formula-as.ro/2011/984/mica-enciclopedie-as-27/jackie-kennedy-marturii-secrete-14149

* Asasinat la 22 noiembrie 1963, John Fitzgerald Kennedy, cel de-al 35-lea presedinte american, nu are parte, asa cum se spune, de pace eterna. La inceputul lui septembrie, postul de televiziune ABC va face publice post-mortem memoriile senzationale ale fostei Prime Doamne a Americii, Jackie Kennedy, legate de sotul ei *

Peste opt ore de marturii explozive

In curand, canalul american de televiziune ABC va difuza peste opt ore de convorbiri inedite pe care, in 1964, la doar cateva luni de la impuscarea sotului ei, presedintele John Fitzgerald Kennedy, fosta Prima Doamna a Americii, Jacqueline Bouvier Kennedy, le-a avut cu istoricul Arthur M. Schlesinger Jr., un apropiat colaborator al clanului respectiv. La inceputul lui 1964, Jackie, aflata inca sub socul tragicelor evenimente prin care trecuse, s-a intalnit in sapte randuri la resedinta ei din Washington cu Schlesinger, rezultand zeci de ore de inregistrari, din care peste opt dintre ele



n-au fost date niciodata publicitatii. Mai mult decat atat, de teama unor polemici aprinse ce ar fi aparut si a unor represalii ce s-ar fi dezlantuit la adresa ei din cauza destainuirilor facute si a opiniilor incomode exprimate, Jackie a decis ca ele sa fie sigilate si depuse la Biblioteca Kennedy din Boston si sa fie facute publice doar dupa cinci decenii de la moartea ei. Totusi, la 17 ani dupa decesul sau, fiica ei, Caroline Kennedy, a hotarat ca aceste casete sa fie date publicitatii in cadrul unui amplu material dedicat implinirii a 50 de ani de la alegerea lui John F. Kennedy ca presedinte al SUA. "Continutul real al acestor casete ne ofera o marturie unica asupra trecutului nostru recent din partea celei mai fascinante Prime Doamne a Americii", spunea un oficial al ABC, postul de televiziune care se afla in posesia documentului. Interesant de retinut este si ca decizia Carolinei Kennedy, singura ramasa in viata din familia lui JFK, de autorizare a publicarii casetelor mamei sale a fost insotita de conditia ca ABC sa renunte la difuzarea miniserialului, dedicat clanului Kennedy, in care actrita Katie Holmes o intruchipeaza pe Jackie, si pe care ea il considera prea critic. In aceste imprejurari, asteptarea opiniei publice americane e atintita spre apropiata retrospectiva de la ABC, ce va fi animata de cunoscuta realizatoare Diane Sawyer, iar unii ziaristi sustin ca, in mod cert, "programul va fi exploziv".




Afirmatia lor se bazeaza pe faptul ca, asa cum s-a aflat deja, Jackie Kennedy va aborda evenimentele care au marcat-o in perioada cat a fost la Casa Alba, fiind una dintre cele mai tinere Prime Doamne din istoria SUA. De asemenea, ea isi deapana amintirile in legatura cu campania electorala a "barbatului vietii ei", in vederea obtinerii unui nou mandat la Casa Alba si sperantele ei in aceasta directie. Au fost sperante curmate brusc si in mod tragic, la Dallas, pe 22 noiembrie 1963, chiar in timpul precampaniei electorale. La acea ora, Jackie avea deja reputatia unei Prime Doamne ce schimbase din temelii aceasta imagine in ochii americanilor si ai lumii, obisnuiti pana la ea cu niste sotii de presedinti sterse, cu alura de gospodine, care nu intelegeau mai nimic din ceea ce faceau sotii lor, catalogati drept cei mai puternici si influenti oameni din lume. Or, magnifica bruneta cu ochi de jar si cu o tinuta imperiala adusese la Casa Alba un sarm aparte si modernitate. Era o minunata gazda, fiind mai implicata in politica decat orice predecesoare a ei, cultiva relatii deosebite, cu alte staruri americane din epoca. Pana la moartea sotului sau, capatase deja o glorie planetara. In marile vizite pe care tanarul presedinte le-a facut peste hotare, ea se impusese prin prestanta si bun gust. Purta creatii ale marilor case de moda pariziene - Chanel, Givenchy sau Christian Dior -, impunand prin eleganta si rafinament. In mai 1961, cand cuplul prezidential american a fost la Paris, Jackie, care vorbea la perfectie limba tarii gazda, i-a destainuit presedintelui Charles de Gaulle ca are origini franceze. "Si eu", i-a raspuns galant seful statului gazda. La randul lui, John F. Kennedy, vazand uriasul val de simpatie ce l-a starnit sotia lui in cosmopolita capitala franceza, nu s-a sfiit sa declare: "Sunt barbatul ce o acompaniaza pe Jackie Kennedy, si ador acest lucru". Din perspectiva celor de mai sus, este graitor faptul ca, in sobra si influenta revista americana TIME Magazine, articolul despre vizita respectiva se incheia astfel : "A mai fost si sotul ei (presedintele JFK -n.n.), care a mers cu ea la Paris". La fel s-a intamplat si in iunie 1961, la Viena, unde s-a desfasurat o intalnire a lui John F. Kennedy cu liderul sovietic Nichita S. Hrusciov. Jackie a avut convorbiri cordiale cu acesta din urma, ceea ce nu s-a intamplat in cazul sotului ei. Din pacate, mariajul celor doi "J", Jackie si John Kennedy, a fost umbrit de infidelitatile celui din urma, despre care sotia sa a aflat. Dar desi a stiut de legaturile amoroase ale sotului ei cu actritele Marilyn Monroe, Marlene Dietrich ori Judith Campbell, ea n-a avut nici o reactie publica, aparand imaginea sotului ei. Totusi, cand JFK implinea 45 de ani, iar la manifestarea organizata cu aceasta ocazie, Marilyn Monroe urma sa-i cante "Happy Birthday to You, Mr. President", Jackie a aflat dinainte si a boicotat-o in presa.



"Decaderea" Onassis

La asasinarea sotului ei, Jacqueline se afla in aceeasi masina cu el. Dar desi tragicul eveniment de la Dallas s-a petrecut la cativa centimetri de ea, l-a trait cu o impresionanta concentrare, cu emotie si demnitate, ceea ce a facut din ea Vaduva Americii si o figura mitica pentru intreaga planeta, care a si idilizat-o. In fotografii, in reportajele filmate si in transmisia televizata a funeraliilor, ea aparea ca o icoana a suferintei, imaginea ei, alaturi de a micutului John-John, dand salutul militar pe treptele Capitoliului, facand inconjurul lumii si incrustandu-se in Istorie. Impresionanta aura capatata in timp de Jackie s-a fisurat enorm, cand ea s-a recasatorit, in octombrie 1968, cu celebrul armator grec Aristotel Onassis, anunt ce a consternat opinia publica mondiala, socata de acest mariaj, intre o femeie ce avea un prestigiu mondial impecabil si un miliardar cunoscut si blamat in America pentru libertinaj.





E drept, ulterior s-a aflat ca, printre motivele casatoriei cu Onassis, Jackie invocase noul soc pe care i-l produsese asasinarea cumnatului ei, Robert Kennedy, petrecuta in iunie 1968, exact cand el se afla in linie dreapta pentru a obtine investitura partidului sau pentru prezidentialele din toamna, la care era creditat cu mari sanse de castig. De altfel, ea a fost foarte atasata de Robert-Bobby, si este mai mult ca sigur ca multe dintre opiniile exprimate pe casetele inregistrate cu Schlesinger la inceputul anului 1964 fusesera comentate, in prealabil, cu cumnatul ei. In ce-o priveste, presa americana, cunoscand bine trecutul de mare crai si de afacerist veros al lui Onassis, n-a acceptat niciodata acest mariaj, dovada ca atunci cand venea vorba despre ea, in diverse articole, era numita mereu "Jackie O". Dincolo de astea, ea a intrat si in atentia paparazzilor, care au urmarit-o prin Europa sau pe insula greceasca Skorpios,

google_ad_client = "ca-pub-5821182816714201";/* 300x250 */google_ad_slot = "5340061977";google_ad_width = 300;google_ad_height = 250;







google_protectAndRun("render_ads.js::google_render_ad", google_handleError, google_render_ad);


detinuta de Onassis. Asa se face ca, mai intai, au aparut in presa scrisorile ei de dragoste din adolescenta, apoi poze cu ea facand plaja la Capri sau pe insula Skorpios, unde fotografii au surprins-o goala, celebrul Larry Flint achizitionand imaginile si publicandu-le in 1975. Dupa moartea lui Onassis (1975), ea a revenit in America, s-a stabilit la New York si a devenit editoare. Totodata, s-a cuplat cu industriasul belgian Maurice Tempelsman, cu care si-a petrecut ultimii ani ai vietii, decedand de cancer, in mai 1994, la varsta de 64 de ani.

Dinte pentru dinte

In perioada petrecuta la Casa Alba, ca sotie a presedintelui Kennedy, viata lui Jackie a fost marcata de numeroase momente ale caror dedesubturi s-ar putea afla odata cu difuzarea casetelor la ABC. Dintr-un asemenea unghi, interesul cel mare il vor starni, in primul rand, opiniile sale privind conspiratia care a dus la asasinarea lui JFK (azi fiind aproape banala ideea privind implicarea vicepresedintelui Lyndon B. Johnson in acest "complot al sudistilor", care a fost evocata in trecere si in raportul oficial al Comisiei Warren). La fel de socante vor fi insa si confesiunile legate de aventurile extraconjugale ale sotului ei, inca de cand acesta intrase in Senat si apoi, cand ajunsese la Casa Alba. Daca, totusi, despre infidelitatile lui se stiau destule inca din epoca, nu s-a cunoscut absolut nimic despre faptul ca, desi se afisa convingator ca o sotie model, care tinea mortis la acest statut si dorea mereu sa aiba alti copii, Jackie a decis sa se razbune pentru aceste umilinte in serie, si a si facut-o. Potrivit propriilor confesiuni, care apar in premiera, ea a avut doua escapade amoroase: cu actorul William Holden si cu industriasul Gianni Agnelli. Daca ne luam dupa cronicile mondene ale timpului, constatam ca este vorba de doi Don Juani celebri in acele vremuri. In cazul lui Holden ( 1918-1981), este vorba de unul dintre marile staruri de la Hollywood, din anii '50-'60, un tip seducator, de o frumusete frapanta, cu fizic atletic, desemnat starul masculin al anului, in 1954 si 1955, primind si un Premiu Oscar in 1954. In ce-l priveste pe Gianni Agnelli (1921-2003), cel poreclit "Avvocato", are si el o buna cota mondena, in pofida faptului ca era coproprietar si conducator al uzinelor Fiat din Torino. Avea o figura de june prim italian clasic, a avut legaturi amoroase cu Pamela Harriman, aristocrata britanica, nepoata lui Churchill, poreclita "ultima mare curtezana a secolului XX" sau "marea orizontala" . In 1970, revista americana "Vanity Fair" l-a clasat printre cei mai seducatori barbati ai anului, asa ca nu e nici o mirare ca Jackie l-a ales spre a se consola in bratele lui. Iubiri si tradari... Ineditele confidente ale fostei Prime Doamne americane arata ca stralucirea poate fi uneori de fatada, simplu obiect publicitar. In ce-i priveste pe cei care credeau ca stiu totul despre clanul Kennedy, acestia au parte de noi si mari surprize, cand se asteptau mai putin

Înregistrări explozive: Jackie Kennedy îi DESFIINŢEAZĂ pe „îngrozitorul” Martin Luther King, „ţicnitul” Winston Churchill şi „oribila” Indira Gandhi

Jacqueline Kennedy îşi implora soţul în timpul crizei

J.F. Kennedy a fost asasinat din cauza OZN-urilor?

In cartea sa „Behold a Pale Horse”, publicata in 1991, Milton William Cooper, pe lânga multe alte istorii, cu iz conspirationist, privind fenomenul OZN, afirma ca un motiv al asasinarii presedintelui J.F. Kennedy (apelat adesea JFK) a fost dorinta lui de a desecretiza mai multe activitati legate de OZN-uri si civilizatiile extraterestre. Cooper spunea ca a reusit sa vada o scrisoare, din 12 noiembrie 1963, in care Kennedy cerea ca toate dosarele privind obiecte zburatoare purtând mentiunea „necunoscut” sa fie puse la dispozitia NASA si sa se prezinte un raport in acest sens Casei Albe, pâna la data de 1 februarie 1964. La zece zile dupa expedierea scrisorii, presedintele era asasinat la Dallas. Iata ca in 2011 aceasta scrisoare reapare, intr-o carte de William Lester, intitulata „A Celebration of Freedom: JFK and the New Frontier”. Autorul pretinde ca a obtinut copia scrisorii de la CIA, dupa desecretizarea ei, ceruta de el, in virtutea legii pentru libertatea de informare. Imediat dupa aparitia cartii, un autor mai putin cunoscut, Scott C. Waring, sustine insa ca el a fost primul care a facut legatura intre acest document si asasinarea lui JFK, in cartea sa „UFO Sightings of 2006-2009” aparuta in 2010.

Nudism in locul unde a murit J. F. Kennedy

Americanii, natie de puritani, nu prea se dau in vint dupa stripteaseul practicat in piata publica. Cu atit mai mult cu cit respectiva scena (fie ea si parte a unui videoclip) se petrece intr-un loc considerat daca nu sfint, atunci cu siguranta venerabil de catre cetatenii SUA: Dealey Plaza, locul din Dallas unde a fost impuscat mortal presedintele John F Kennedy. Cintareata de soul Erykah Badu este cea care a indraznit sa joace socanta scena, pentru videoclipul piesei sale „Window Seat“ de pe cel de-al cincilea album de studio, New Amerykah Part Two (Return of the Ankh). La finalul videoclipului, cintareata se prabuseste, fulgerata, dupa ce se aude in prealabil zgomotul unei impuscaturi. Ea declara ca este un mod de a arata cum arta este ucisa de prejudecatile societatii (groupthink).
Cristina Barbu

Ce citesti?


Biblia de neon de J.Kennedy Toole

[color:f460=#000]John Kennedy Toole (saptesprezecelea decembrie 1937 - 26 martie 1969) a fost un romancier american din New Orleans, Louisiana, cel mai bine-cunoscut pentru romanul său publicat postum, o confederaţie de Dunces. El a scris, de asemenea, Biblia de neon. Deşi mai multe persoane din lumea literară simţit abilităţile sale de scriere au fost demn de laudă, romanele lui Toole au fost respinse în timpul vieţii sale. După care suferă de paranoia si depresie in parte din cauza acestor eşecuri, sa sinucis la vârsta de 31.

Toole a fost născut într-o familie din clasa de mijloc din New Orleans. De la o vârstă fragedă, mama lui îl învăţase o apreciere de cultură. Ea a fost foarte bine implicat în afacerile lui de cele mai multe din viaţa lui, iar uneori au avut o relatie dificila. Cu încurajarea mamei sale, Toole a devenit o scenă la vârsta de 10 ani face impresii de benzi desenate şi de a acţiona. La 16 ani a scris primul sau roman, Biblia de neon, pe care mai tarziu a respins ca "adolescent". [1]

Toole a primit o bursă de studii universitare la Universitatea Tulane. Dupa ce a absolvit de la Tulane, a studiat limba engleză la Universitatea Columbia din New York, în timp ce de predare simultan de la Hunter College. De asemenea, el a predat la diverse colegii Louisiana, şi în timpul începutul carierei sale ca un academician el a fost extrem de apreciat pe circuitul de partid facultate pentru spirit spadă şi a competenţelor sale impresioniste. Studiile sale au fost întrerupte de către său să fie recrutaţi în armata pentru a preda limba engleză la Puerto Rico recruţilor în San Juan. După ce a primit o promovare, el a folosit biroul său privat pentru a începe scris o confederaţie de Dunces, care a terminat-o la casa părinţilor săi după descărcarea de gestiune lui.

Dunces este un roman picaresc featuring aventuri ale protagonistului Ignatie J. Reilly, un leneş, obezi, mizantrop, auto-intitulate savant care traieste de acasă cu mama lui. Acesta este lăudat pentru reprezentările sale precise din New Orleans dialecte. Toole bazat în parte pe Reilly său profesor universitar prieten Bob Byrne. Byrne comportamentul neglijent, excentric a fost nimic, dar de profesori, şi-l Reilly oglindite în aceste privinţe. Caracterul a fost, de asemenea, bazat pe Toole el însuşi, şi mai multe experiente personale au servit ca sursă de inspiraţie pentru pasaje din roman. În timp ce la Tulane, Toole completat într-un prieten la un loc de muncă ca un vânzător fierbinte coş Tamale, şi a lucrat la o fabrică de îmbrăcăminte familie deţinut şi operat. Ambele aceste experienţe au fost ulterior adaptat în ficţiune lui.

Toole inscrise Dunces la editor Simon & Schuster, în cazul în care aceasta a ajuns la notat editor Robert Gottlieb. Gottlieb a considerat Toole talentat, dar a simţit roman de benzi desenate a fost în esenţă, inutil. În ciuda mai multe revizuiri, el a rămas nemulţumit, şi după ce cartea a fost respinsă de către o altă figură literară, el raft roman. Care suferă de depresie şi de sentimente de auto-persecuţie, Toole a plecat de acasă într-o călătorie în jurul valorii de ţară. Sa oprit în Mississippi să se încheie cu viaţa lui rulând un furtun de gradina de la în ţeava de eşapament a maşinii sale la cabină. Câţiva ani mai târziu, mama lui a adus manuscrisul a Dunces în atenţia romancierului Walker Percy, care a deschis cartea în imprimare. În 1981, Toole a fost decorat post-mortem Premiul Pulitzer pentru ficţiune.

Jackie Kennedy face dezvăluiri incendiare despre moartea lui JFK

Jackie Kennedy spune că soţul său, John F. Kennedy, ar fi fost ucis la ordinul lui Lyndon Johnson. Dezvăluirea va fi difuzată de canalul ABC, care va publica două ore de înregistrări în care fosta prima doamnă a Americii vorbeşte despre aventurile fostului preşedinte american, dar şi despre propriile infidelităţi.

Postul de televiziune ABC va difuza, în această toamnă, o serie de înregistrări în care Jackie Kennedy vorbeşte despre asasinarea lui JFK. Înregistrările s-au aflat până acum la biblioteca Kennedy din Boston, unde au fost înregistrate la puţin timp după asasinarea preşedintelui american, pe 22 noiembrie 1963.

Jackie a lăsat instrucţiuni ca acestea să fie făcute publice la 50 de ani de la moartea sa, de teama represaliilor asupra familiei sale, potrivit cotidianului britnic Daily Mail. Fiica cuplului Kennedy, Caroline, a decis să publice înregistrările la 17 ani de la moartea mamei sale, în schimbul nedifuzării unui serial despre familia sa, în care Katie Holmes joacă rolul lui Jackie Kennedy.

Dezvăluirile vor fi incendiare, notează ABC.

Jackie Kennedy era convinsă că asasinarea soţului său a fost pusă la cale de către vicepreşedintele Lyndon Johnson în complicitate cu mai mulţi oameni de faceri texani. Johnson, care a devenit preşedinte după moartea lui Kennedy, ar fi avut o înţelegere cu Lee Harvey Oswald, care nu a fost, aşa cum s-a spus, un ucigaş solitar.

Soţia preşedintelui Kennedy vorbeşte şi despre aventurile care au dus la dezbinarea cuplului. John F. Kennedy o înşela în mod constant pe Jackie, chiar şi cu o stagiară de 19 ani de la Casa Albă, ai cărei bascheţi i-ar fi găsit în dormitorul prezidenţial.

Pentru a se răzbune, Jackie ar fi avut şi ea aventuri, cu actorul William Holden sau cu fondatorul Fiat, Giani Agneli.

Istoria neagră a familiei Kennedy
Asasinate, accidente aviatice şi boli incurabile. Toate au lovit una dintre cele mai celebre familii americane, Kennedy.


Ieri, 25 august, Ted Kennedy a murit de cancer, la aproape două săptămâni după decesul surorii Eunice. Ei făceau parte din numeroasa familie a lui Joseph Kennedy, fost ambasador american în Marea Britanie. Acesta a avut nouă copiii, doar patru murind din cauze naturale, cum este cazul lui Ted şi al Eunicei.

Asasinarea lui JFK

John Fitzgerald Kennedy a fost cel de-al 35-lea preşedinte al Statelor Unite, din 1961, până la asasinarea sa în 1963. După ce a fost comandant de navă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Pacificul de Sud, John Kennedy a intrat în politică, încurajat de tatăl său.

Kennedy a reprezentat statul Massachusetts în Camera Reprezentanţilor, din 1947 până în 1953, ca democrat, iar apoi a devenit senator, până în 1960. În alegerile din acel an, una dintre cele mai strânse curse din istoria Statelor Unite, tânărul Kennedy l-a înfrânt pe candidatul republican Richard Nixon.

Kennedy a fost asasinat în 1963, la Dallas, în Texas, în timpul unui miting. A fost împuşcat o dată în spate, iar apoi în cap. A murit la numai 46 de ani, mai tânăr decât oricare alt preşedinte al SUA.

Lee Harvey Oswald a fost acuzat de crimă, dar a fost împuşcat mortal după numai două zile de Jack Ruby, înainte de a putea fi judecat. Preşedintele Johnson a creat Comisia Warren, care a conchis că Oswald era singurul asasin. Rezultatele investigaţiei au fost contestate de multe ori. Chiar şi astăzi, Kennedy continuă să fie să fie unul dintre cei mai populari preşedinţi în sondajele de opinie referitoare la foştii şefi de stat americani.

Al doilea asasinat în cinci ani

Robert "Bobby" Kennedy (foto) a fost asasinat la 5 iunie 1968, la New York, la trei luni după ce îşi anunţase candidatura la funcţia de preşedinte al Statelor Unite. El moştenea o mare parte din popularitatea fratelui său, ucis cinci ani mai devreme.

În timpul preşedinţiei fratelui său, Bobby Kennedy a fost procurorul general al Statelor Unite. A demisionat din această funcţie la nouă luni după asasinarea lui JFK, pentru a candida pentru un loc în Senat. L-a obţinut destul de uşor, fiind ales Senator de New York la sfârşitul lui 1964. A fost ucis de un palestiniano-american, în bucătăria unui hotel din Los Angeles, California. Cu o zi înainte, obţinuse votul preelectoral din California.

Accidentele de avion fac parte şi ele din blestemul familiei. Una dintre surorile lui JFK, Kathleen Agnes, a murit în 1948, la vârsta de 28 de ani, după prăbuşirea unui avion în Franţa. Tot aşa avea să moară fiul cel mare al lui JFK, 51 de ani mai târziu.

Operaţie nereuşită

Rose Marie Kennedy a fost al treilea copil şi totodată prima fiică a lui Joseph. Rose Marie era un copil timid şi se pare că testele de inteligenţă indicau o retardare mentală moderată. Ajunsă la maturitate, avea schimbări de dispoziţie violente, iar familia avea probleme în a se înţelege cu tânăra, care începuse să fugă noaptea de la mănăstirea unde era educată.

În 1941, când avea 23 de ani, medicii i-au spus tatălui său că o lobotomie ar putea să o ajute să-şi tempereze schimbările de dispoziţie. Joseph şi-a dat acceptul, deşi până la acea dată se realizaseră numai 65 de lobotomii. În loc să producă rezultatul scontat, intervenţia i-a provocat dizabilităţi mentale pentru tot restul vieţii. În urma operaţiei, Rose Marie privea absentă ore în şir, iar vorbirea ei s-a transformat într-o bolboroseală ininteligibilă. Mama sa, Rose, a considerat că aceasta a fost prima dintre tragediile familiei. Fata a fost internată într-o instituţie pentru persoane cu dizabilităţi şi a murit în 2005, la vârsta de 86 de ani.

Eunice, o femeie puternică

Eunice Kennedy Shriver a fost una dintre femeile puternice ale familiei Kennedy. Eunice a fost implicată activ în campania pentru Casa Albă a fratelui sãu, John Fitzgerald Kennedy, în 1960. Fiica sa, Maria Shriver, este căsătorită cu guvernatorul statului California, Arnold Schwarzenegger.

Ea l-a ajutat pe Ann McGlone Burke să promoveze şi să organizeze la nivel naţional Jocurile Olimpice pentru persoane cu handicap. Este singura femeie al cărei portret a apărut, în timpul vieţii, pe o monedã americană - dolarul de argint din 1995 care comemora Jocurile Olimpice pentru persoane cu handicap. Eunice Kennedy Shriver a murit în urmă cu două săptămâni, la vârsta de 88 de ani. (Sorin Breazu)

Doar unul dintre copii mai trăieşte

Dintre cei opt copii ai lui Joseph Kennedy, doar unul se mai află în viaţă. Jean Kennedy Smith, în vârstă de 81 de ani, este cunoscută pentru acţiunile sale caritabile. Printre principalele realizări se numără fondarea unui centru artistic pentru copiii cu probleme mintale.

Blestemul s-a prelungit la fiii lui JFK

Blestemul nu s-a oprit însă la generaţia lui JFK. Unul dintre cei trei copii ai fostului preşedinte american, Patrick, s-a născut prematur, cu cinci săptămâni înainte de termen. A murit la scurt timp după ce a venit pe lume, din cauza problemelor respiratorii.

Fratele mai mare al lui Patrick, John Fitzgerald Kennedy Jr, a murit în 1999, la vârsta de 39 de ani, după ce avionul pe care îl pilota s-a prăbuşit în Oceanul Atlantic. În acelaşi accident, şi-au pierdut viaţa soţia şi cumnata lui Kennedy Jr.

Seniorul, paralizat timp de opt ani

Joseph Patrick Kennedy, american de origine irlandeză, era un lider marcant al Partidului Democrat şi al comunităţii catolice irlandeze. Născut într-o familie din Boston, Joseph a studiat la Harvard, iar apoi a început o carieră în afaceri, care i-a adus o avere considerabilă. Ulterior a intrat în politică şi a fost ambasador al Statelor Unite în Marea Britanie din 1938 până în 1940.

În 1961, la vârsta de 73 de ani, a suferit un atac cerebral grav. A supravieţuit, dar a rămas parţial paralizat, pierzându-şi abilitatea de a vorbi. Datorită terapiei, a reuşit să meargă, dar la 75 de ani, slăbit, a fost obligat să folosească un scaun cu rotile. Deşi afectat grav de atacul cerebral, Joseph a rămas conştient de tragediile din familia sa până la moarte, în 1969, la vârsta de 81 de ani.

Ce citesti?


Ascensiunea si decaderea puterilor

Asasinul lui Bob Kennedy, "programat" de CIA să ucidă

ASASINAREA UNUI PREŞEDINTE
Descoperirea unor noi documente şi informaţii referitoare la asasinarea primului preşedinte catolic şi cel mai popular preşedinte american, J. F. Kennedy, aruncă la gunoi toate teoriile lansate, arată cine a planificat şi comis acest asasinat odios. Dar, mai ales, demonstrează că Raportul Comisiei Warren, ultimul cuvânt al guvernului american cu privire la asasinat, este doar mascarea adevărului. Membrii comisiei au ajuns la concluzia că un pistolar nebun, Lee Harvey Osvald a comis crima. Sutele de documentare, cărţi şi alte lucrări dedicate asasinării preşedintelui J. F. Kennedy pot fi reduse la câteva fapte foarte concrete.
Trebuie ştiut că, în Texas, legea nu permite scoaterea cadavrului vreunei persoane decedate, indiferent din ce cauză, până nu i se face autopsia. Cadavrul preşedintelui Kennedy a fost scos fără a i se face autopsia şi dus la Washington unde a fost creată legenda „pistolarului nebun”. Dacă i se făcea autopsia medicii legişti ar fi scos mai multe gloanţe. La două zile după asasinarea preşedintelui, un alt nebun – Jack Ruby – l-a ucis pe Osvald.!
Întotdeauna a fost catalogată ca imposibilă implicarea unor oameni şi grupuri de interese din interior. Voi oferi câteva informaţii inedite, care ar trebui să dea de gândit.
Există mai multe motive pentru care preşedintele Kennedy a fost asasinat.
Datorită uriaşei averi adunate de tatăl său, Joseph – se spune că nu tocmai prin mijloace legale – J. F. Kennedy a fost total independent de oligarhia financiară americană, lucru care nu le-a convenit magnaţilor americani, în special celor din industria de armament. Tânărul şi carismaticul preşedinte era pe cale de a urma în politică un drum propriu, complet diferit de cel al predecesorilor săi.
Pe plan intern:
- În timpul campaniei prezidenţiale din 1960, J. F. Kennedy s-a dus de la Washington în Texas pentru a-i asigura pe preoţii protestanţi că el nu se va supune papalităţii. Spre deosebire de acesta, George W. Bush a călătorit din Texas la Washington pentru a-i asigura pe preoţii catolici că va urma îndrumările Vaticanului.
- În iunie 1963 a semnat Ordinul Executiv 11110 prin care a dispus ca Departamentul Trezoreriei să tipărească şi să pună în circulaţie suma de 4,2 miliarde dolari fără a plăti dobânzi sistemului Rezervelor Federale aflat sub controlul iezuiţilor. Ceea ce s-a şi întâmplat iscând panică asupra celor 12 bănci private care fac parte din instituţia Rezervelor Federale;
- Pe 18 iulie 1963, a informat Congresul că doreşte să micşoreze deficitul bugetar al Statelor Unite. A anunţat că va impozita procentele încasate de cetăţenii americani care au depus bani în băncile din străinătate, iar investiţiile americane din străinătate urmau să fie impozitate cu 15% anual. Aceste măsuri loveau în veniturile marilor magnaţi, bancheri şi oameni de afaceri din toate domeniile. Popularitatea lui în rândul clasei mijlocii şi a păturilor sărace a crescut vertiginos.
- Era hotărât să dezvăluie naţiunii americane toate secretele în legătură cu fenomenul UFO, inclusiv asupra legăturilor Pentagonului cu extratereştrii şi cercetările efectuate în bazele militare ultra-secrete.
- Dorea să anuleze scutirile de taxe de care beneficiau unele concerne din industria petrolului, să-şi consolideze controlul asupra concernelor multinaţionale americane şi să diminueze puterea birocraţilor de pe Wall Street şi din sistemul Rezervelor Federale.
- Jim Marrs a scris cartea „Ascensiunea celui de-al patrulea Reich: Societăţile Secrete care ameninţă să domine America”, din care citez: „El (Kennedy – nota T.F.) şl-a exprimat dorinţa de a modifica CIA, transformând-o într-o instituţie mult mai „deschisă”. Aduc aminte că, după invazia nereuşită a cubanezilor din exil, în 1961 din Golful Porcilor, directorul CIA, Allen Dulles a fost destituit. Kennedy a vrut să spargă cel mai puternic braţ informaţional al Ordinului iezuit. El a promis israelienilor că după terminarea campaniei din 1964 va tăia CIA „în o mie de bucăţi şi o va împrăştia în cele patru vânturi”.
În felul acesta Kennedy a deranjat foarte multe interese.
Pe plan extern dorea două lucruri:
- Să pună capăt războiului din Vietnam, ceea ce ar fi adus grave prejudicii financiare concernelor din industria de armament. Pentru a avea o imagine corectă a ceea ce se întâmplă pe câmpurile de luptă, preşedintele a trimis în Vietnam doi oameni de încredere: pe McNamara şi Taylor. La întoarcere, cei doi i-au înaintat un raport asupra situaţiei reale de pe câmpurile de bătălie. Preşedintele avea în faţa situaţia reală şi nu cea „coafată” a Pentagonului. Imediat a rechemat în ţară mai mulţi consilieri militari („advisiors”) din Vietnam. Pe data de 11.10 1963 preşedintele a emis Directiva NSAM 263, privind retragerea trupelor americane din Vietnam, „indiferent de situaţia militară de pe front”. Colonelul L. Fletcher Prouty semnalează că: „pe 22 noiembrie 1963, guvernul Statelor Unite fusese ocupat de grupul super-puterii care vroia o intensificare a războiului din Indochina, şi o moştenire militară continuă pentru generaţiile următoare”.
- S-a opus proiectului nuclear israelian, exprimându-şi speranţa că în felul acesta tensiunile din Orientul Apropiat, dintre palestinieni şi israelieni, vor înceta.
Pe plan intern şi extern a lovit puternic în Mafie. Împreună cu fratele său a declanşat un adevărat război împotriva crimei organizate. A făcut în aşa fel încât Mafia a pierdut paradisul jocurilor de noroc din Cuba…
Comunitatea de Informaţii americană s-a pregătit din timp. Agentul CIA, romano-catolicul Lee Oswald a fost ales pe post de „pion de sacrificiu”. Trimis în Uniunea Sovietică de către Allen Dulles în 1959, s-a căsătorit cu o rusoaică al cărui unchi era colonel în KGB. După o „vacanţă” de doi ani a revenit în ţara-i natală. „O perspectivă interesantă este prezentată prin amestecul lui Lee Oswald. Se raportează că vărul lui este preot iezuit. Şi este o chestiune de fond faptul că Lee Oswald a fost invitat să se adrseze colegiului iezuit din Springhill, Alabama, pe tema activităţilor sale, cu două săptămâni înainte de asasinarea lui Kennedy. Amestecul iezuit îl dublează îndeaproape pe cel din asasinarea lui Lincoln” .
În Dallas s-au întâmplat câteva lucruri ciudate. În timp ce preşedintele era ocupat cu strângerea mâinilor mulţimii adunate la aeroport, poliţiştii care asigurau escorta pe motociclete au primit instrucţiuni ciudate din partea membrilor Serviciului Secret. În sensul că ruta coloanei prezidenţiale din oraş se va schimba, şi li s-a ordonat să meargă în spate iar în faţă să nu se apropie cu nici un chip! Limuzina prezidenţială nu mai avea escortă laterală!! Cu circa 200 de metri înainte de a ajunge la locul în care s-a tras primul glonţ, agenţii secreţi care însoţeau limuzina prezidenţială pe jos, în lateral, au primit ordin prin staţie să se oprească şi au fost îmbarcaţi în limuzina următoare!!! A fost perioada în care vicepreşedintele Lyndon J. Johnson a început să se aplece tot mai des în limuzină. Parcă aştepta vâjâitul gloanţelor! Fără comentarii!!
Martorii oculari, care ar fi putut oferi informaţii despre asasinat, au fost înlăturaţi fizic pe rând, în număr de 33, pe parcursul a trei ani. Ei şi-au pierdut viaţa în împrejurări neelucidate, dar foarte dubioase: accidente, împuşcare, ucişi în camere de hotel, în baie prin aplicarea unei lovituri de karate la gât. Câţiva din cauze naturale…
În 1963 Ordinul Iezuit era condus de Jean Baptiste Janssens, cel de-al 27-lea General Superior din 1943 până în 1964. El a fost superiorul papilor Pius al XII-lea (papa lui Hitler), Ioan al XXIII-lea (papa lui Hruşciov) şi Paul al VI-lea (Papa lui Johnson), A transmis Cardinalului Spellman ordinul de asasinare a preşedintelui Kennedy. Pentru că a provocat puterea Papei, şi activitatea sa politică s-a interferat cu planul Imperiului american iezuit. Şi, în ziua de 22 noiembrie 1963, ora 12.30, o mare conspiraţie formată din vicepreşedintele Johnson, magnaţii industriei de armament, agenţi din FBI, CIA şi Mafia l-au asasinat pe cel mai iubit preşedinte american. Iată numele altor personaje implicate în asasinat:
- Henry Luca – Cavaler de Malta, membru CFR, editor la Time şi Life. Este cel care a publicat o fotografie falsă în care Oswald ţinea în mână o puşcă, pe coperta revistei Life;
- Dean Rusk – secretarul de stat al preşedintelui asasinat, un „Brutus” pentru „Cezar-ul” său, membru CFR;
- J. Peter Grace, conducător al Filialei americane al Cavalerilor de Malta, membru CFR. Avea în subordine cel puţin zece Cavaleri de Malta, implicaţi în asasinarea şi acoperirea actului;
- Frank Shakespeare de la CBS – folosind peWalter Cronkite;
- Francis Starkard de la Banca Chase Manhattan, care l-a folosit pe membrul CFR Jojn J. McClay din Comisia Waren;
- Lee Lacocea de la Compania Ford Motor – folosind pe Carl Renos, conducătorul securităţii pentru Divizia Dearborn, pentru a conduce limuzina prezidenţială perforată de gloanţe de la Washington, D.C. la firma Ford din Cincinnati cu scopul de a înlătura toate dovezile care trădau mai multe focuri de armă;
- John McCone, de la CIA, care a înmânat personal Memorandumul 273 de Securitate Naţională pentru semnare preşedintelui Johnson, chiar a două zi după asasinare, prin care se anula decizia retragerii trupelor americane din Vietnam, „indiferent de stadiul operaţiunilor de luptă”.
Majoritatea acestor informaţii sunt luate din articolul „Asasinii de la Vatican”, scris de Rick Martin, calvinist…
Primul glonţ tras de pe acoperişul depozitului nu a fost mortal. Atunci, şoferul limuzinei prezidenţiale, agent CIA, s-a întors 180 de grade şi l-a împuşcat în cap pe preşedintele Kennedy. În filmele care au circulat în străinătate locul unde stătea şoferul este retuşat. „John Lear, unul dintre cei mai buni piloţi americani şi William Cooper membru al Exnaval Intelligence au analizat cu ajutorul computerului în Japonia trei filme originale. Această analiză a arătat clar cum a fost împuşcat preşedintele, arma a fost identificată ca fiind o armă a CIA, de asemenea un glonţ special cu explozie întârziată, deoarece după explozie creierul lui Kennedy nu s-a găsit” .
Astfel a fost asasinat simbolul speranţei şi al schimbării în istoria politicii americane.
După decesul Cardinalului Spellman, în 1967, şi până spre sfârşitul veacului al II-lea (când au început să apară cărţi despre adevărul privind asasinarea lui Kennedy), două persoane şi acoliţii lor au reuşit să păstreze vălul asupra asasinatului: Cardinalul Cooke (cavaler maltez) şi Cardinalul O’Connor, fost capelan de marină pe timpul războiului din Vietnam, ajuns Arhiepiscop de New York…
După marea conflagraţie, Winston Churchill a spus o dată: „Cei mai mulţi dintre oameni, ocazional, se împiedică de adevăr, dar se ridică şi continuă ca şi cum nu s-a întâmplat nimic”.
Aşa eşti şi tu cititorule? Te vei împiedica în aceste adevăruri şi vei merge mai departe? Sau îţi vei pune întrebări? Vei analiza evenimentele într-o altă lumină?

Scandalurile sexuale ale lui J.F. Kennedy - VIDEO
Ca şi în alte cazuri din Istorie (la noi, Armand Călinescu, Nicolae Ceauşescu, Mareşalul Antonescu, Lucreţiu Pătrăşcanu), J.F. Kennedy a avut noroc murind tragic la 22 noiembrie 1963, împuşcat pe o stradă din Dallas.
Printr-un proces tipic, ţinînd de rescrierea trecutului din perspectiva prezentului, personalitatea sa a fost şi continuă să stea sub semnul mitului. Încercările istoricilor lucizi de a evidenţia şi umbrele unui destin, mai ales, în faza sa prezidenţială, s-au izbit de sentimentalismul opiniei publice. Atât de tare a fost şi mai e încă tare această privire sentimentală asupra lui J.F. Kennedy, încât nici memoriile, nici documentele desecretizate, nici Raportul final al Comisiei Church din 1975 n-au reuşit să scoată din conştiinţa planetară imaginea unui preşedinte tînăr, voios, modern, dinamic, reprezentînd o ruptură în istoria Americii, dominată de cei opt ani de mandat posomorât al lui Eisenhover.

Deşi s-au scris şi publicat cărţi întregi, împănate cu documente solide, despre viaţa deşănţată, incredibilă pentru un om normal, dusă de JFK, imaginea rămasă în opinia publică e cea a unui soţ iubitor, tată de familie grijuliu, obsedat de austeritatea morală, cum îi stă bine unui catolic irlandez.
Cu toate acestea, sunt cercetători care au avut şi au curajul să înfrunte această cenzură a consensului, cum denumea Ignacio Ramonet presiunea uriaşă exercitată în lumea modernă de un clişeu vehiculat de media şi înghiţit pe nemestecate de opinia publică.
Bazaţi pe documente, aceşti cercetători au scos în evidenţă multe adevăruri grave despre personalitatea lui J.F. Kennedy, riscând acuzaţia de „revizionişti”.
Citindu-i, rămâi stupefiat de prăpastia dintre imaginea publică a lui Kennedy şi adevărul realităţii.
Afli astfel, contrar clişeelor păstrate până azi în conştiinţa multora, că J.F. Kennedy a câştigat cu greu (la o diferenţă de 112.803 voturi, cea mai mică din secolul XX american) scrutinul prezidenţial din 8 noiembrie 1960; că a fost ajutat de Mafie să obţină numărul de voturi necesare la Chicago; că a fost de acord sau chiar a ordonat asasinarea lui Patrice Lumumba, Fidel Castro şi Diem – toţi trei lideri străini –; că se droga cu amfetamină (împreună cu strălucitoarea Jackie Kennedy); că şi-a numit fratele, Robert Kennedy, procuror general (deşi acesta n-avea nici în clin, nici în mânecă cu asta), făcând din el executorul treburilor sale murdare; că-şi înregistra pe ascuns colaboratorii; că a început războiul din Vietnam; că a fost şantajat de Edgar Hoover, atotputernicul şef al FBI; că în timpul crizei rachetelor din Cuba din octombrie 1962 a fost înţeles cu Hruşciov.
Sunt realităţi, întemeiate pe documente, care contrazic mitul Kennedy. În nici un alt domeniu însă nu e atât de marea prăpastia dintre imagine şi realitate ca în cazul vieţii personale a lui J.F. Kennedy.
Când Şeriful aduce prostituate Preşedintelui
În noiembrie 1961, Larry Newman, agent al lui Secret Service din 1960, desemnat să facă parte din echipa care asigura protecţia lui J.F. Kennedy, se deplasează, sub conducerea lui Clint Hill, şeful echipei de la Casa Albă, la Seattle, oraş în care preşedintele urma să ţină un discurs.
După manifestare, preşedintele s-a retras la Olympic Hotel, unde avea repartizat un etaj întreg. Larry Newman era nou între agenţii din jurul preşedintelui. Explicabilă uluirea care l-a cuprins în seara zilei respective, când a luat cunoştinţă cu ceea ce agenţilor mai vechi le era demult cunoscut.
Aşa cum va povesti el într-un interviu acordat lui Seymoor Hersh, care lucra la senzaţionala sa carte The Dark Side of Camelot, publicată în 1997, la un moment dat, după întoarcerea preşedintelui la hotel, a auzit un zgomot în apropierea ascensorului. De serviciu pe etaj, agentul a sărit ca ars. Zgomotul anunţa alarmă de gradul zero: accesul la etajul prezidenţial era Strict Interzis. Năpustindu-se la locul cu pricina a dat peste un şerif local, care, „însoţit de două prostituate”, se îndrepta energic spre apartamentul preşedintelui.
Larry Newman, întâia oară într-o misiune de protecţie a preşedintelui, a vrut să-l oprească. Şeriful a început să facă gălăgie, pe motiv că fetele erau destinate înaltului oaspete.
Auzind scandalul, David Powers, asistentul special al preşedintelui, cel care, aflat în maşina din faţa limuzinii oficiale, la Dallas, a filmat pe traseu (ulterior – noiembrie 1996 – pelicula fiind făcută publică sub denumirea de The Powers film), a ieşit din apartamentul prezidenţial şi a luat cele două muieruşti, împiedicîndu-l pe şerif să pătrundă înăuntru.
Potrivit lui Larry Newman, şeriful ţinea neapărat să-i prezinte personal Preşedintelui trofeul de carne vie.
Deşi supărat că i s-a retezat avântul, şeriful a găsit timp să le ameninţe pe cele două tipe că, dacă vor trăncăni despre înalta favoare acordată de preşedinte – cea de a se culca cu el – va avea grijă să le vâre la un azil de stat.
O dată trecut botezul focului, agentul s-a obişnuit cu astfel de întâmplări, devenite o banalitate în deplasările preşedintelui. Uneori, damele de consumaţie îi erau aduse plocon de consilierii săi sau, în cazul actriţelor, de persoane cu deosebite relaţii la Hollywood (Frank Sinatra, Pat Newcomb, cumnatul lui Kennedy).
Alteori de ele îi făceau rost chiar cei de la Secret Service. Peste tot când călătorea prin America, JFK proceda cam la fel. De cum ajungea la hotelul unde era cazat, avea două discuţii: una cu şeful suitei şi cealaltă cu şeful lui Secret Service. Agentul se deplasase la faţa locului cu două săptămâni înainte de venirea preşedintelui.
Evident, potrivit procedurilor pentru a pregăti măsurile de securitate, absolut necesare în cazul unui lider de la Casa Albă. În paralel (deşi, judecând după ce avea să se întîmple, poate că e mai bine de zis, înainte de toate), pentru a depista şi angaja prostituatele de care avea nevoie preşedintele.
Astfel că discuţia care avea loc nu se concentra, cum ar fi fost de aşteptat, pe măsurile de securitate (preşedintele ştia că aşa ceva intra în procedurile standard), ci pe muierile de care avea nevoie obiectivul.
Apăreau şi situaţii în care responsabilul cu protecţia preşedintelui, nou fiind, nu luase măsurile aşteptate de J.F. Kennedy.
Atunci, spre stupoarea respectivului, preşedintele îi spunea cam aşa:
— Eşti aici de două săptămâni şi n-ai pus mâna pe nici o pisicuţă?! Voi, băieţii, aveţi toate muierile pe care le vreţi. Aşadar, aţi putea face ceva şi pentru şeful vostru cel mare!
Înainte de a ajunge în patul prezidenţial, femeile erau temeinic instruite de cei de la Secret Service, transformaţi în peşti ai preşedintelui.
Dacă erau prostituate, erau ameninţate că vor avea probleme în cazul când vor vorbi în plus. Dacă erau civile, li se atrăgea atenţia că datoria patriotică le cerea să tacă! Pentru Secret Service, iarmarocul sexual al lui Kennedy devenise un coşmar.
Hoarda de muieri care intrau în camera de hotel, se bălăceau în piscina de la Casă Albă sau se dezmăţau în patul lui Abraham Lincoln, reprezenta un potenţial pericol.
În orice moment, printre partenerele de o noapte ale preşedintelui, se putea strecura o dezaxată. Dimineaţa, constatând că obiectivul e, totuşi, viu, agenţii îşi făceau cruce, fericiţi că scăpaseră basma curată dintr-un nou examen al vieţii şi întrebându-se cât o vor mai duce aşa.
Piscina prezidenţială transformată în bordel
Constituia pentru Secret Service un coşmar furia sexuală a preşedintelui şi pentru că agenţii aveau în principal misiunea de a-l păzi de nevastă-sa. Nu pentru că Jacqueline Kennedy n-ar fi ştiut cu ce se ocupa soţul, ci pentru că aventurile sale erau atât de multe şi atât de deşănţate încât oricând mult prea iubitoarea soţie îl putea surprinde în flagrant delict.
Surprinderea soţului în plin bairam sexual ar fi constrîns-o pe Jackie să divorţeze. Ceea ce – între noi fie vorba – nu-i convenea deloc. Unul dintre locurile destinate activităţii sexuale prezidenţiale era piscina de la Casa Albă.
Biografii de serviciu ai lui Kennedy au invocat, după tragedia de la Dallas, timpul petrecut de fostul preşedinte în piscină ca singurul care şi-l îngăduia într-o zi de muncă extenuantă pentru patrie. În realitate, când era la Casa Albă, timpul petrecut la piscină era dedicat bălăcelii cu un pluton de prostituate.
Dată fiind importanţa locului în viaţa sa, preşedintele acordase piscinei o atenţie deosebită. La ordinele sale, amenajarea a suferit transformări spectaculoase. O instalaţie de sunet asigura muzica adecvată. O instalaţie de lumină, dădea posibilitatea ca în piscină să fie lumina soarelui sau lumina lunii. Mult mai important, uşa transparentă dinspre bazin a fost înlocuită cu una mată.
Aici, în faţa uşii, aşteptau deseori, fără să ştie că şeful se hîrjonea cu nimfe de doi lei, persoane venite la preşedinte cu mesaje urgente în chestiuni de crize internaţionale. Larry Newman va povesti mai târziu un episod absurd.

Un ataşat militar, sosit la Casa Albă în grabă cu o telegramă de extremă urgenţă, a fost trimis de la secretariat la piscină. Cei de la Secret Service nu l-au lăsat să intre, deşi respectivul susţinea alarmat că trebuia să comunice preşedintelui ceva de mare importanţă pentru securitatea naţională. După o jumătate de oră de aşteptat, ofiţerul a plecat. De la piscină, un drum de acces privat, special făcut, permitea lui JFK s-o şteargă dacă apărea Jacqueline.
Protejarea preşedintelui de nevastă-sa a devenit astfel o misiune importantă, mult mai importantă decât protejarea sa de eventuali asasini. Cei de la Secret Service ştiau în orice clipă unde se afla Jacqueline Kennedy pentru ca preşedintele să-şi poată face de cap în voie.
Chiar şi în aceste condiţii, soţul se străduia să nu-şi micşoreze plăcerile zilnice de la piscină. El întârzia aici cu femeile până când nevastă-sa ajungea la Casa Albă. Atunci, băuturile dispăreau, persoanele feminine erau scoase afară pe uşa din dos, iar Kennedy se prefăcea că-şi continuă gimnastica medicală pentru durerile de spate.
La ce servea patul lui Abraham Lincoln
Într-o zi însă, aflată la Casa Albă, pe Jacqueline a apucat-o cheful să înoate. Când a ajuns în faţa uşii mate, agentul de serviciu n-a lăsat-o să intre. Furioasă, Jacqueline l-a convocat pe Clint Hill.
Până să vină acesta, preşedintele a reuşit s-o şteargă din piscină, graţie ascensorului care-l ducea direct în dormitor. Nu numai piscina, dar şi alte locuri de la Casa Albă au devenit, în timpul administraţiei Kennedy, bordeluri ad-hoc.
Leslie Devereux, o prostituată de lux din New York, a fost de două ori la Casa Albă. Prima oară, secretarele preşedintelui au condus-o într-o cameră mică de lîngă Biroul Oval. Fără a clipi măcar.
A doua oară, un agent de la Secret Service a dus-o într-o cameră întunecoasă. După ce i-a zis să se facă comodă, a aratăt spre un pat uriaş:
„– Aici a dormit Abraham Lincoln.”
Deşi prostuţă, totuşi juna ştia cine a fost Lincoln. Drept pentru care s-a mirat că urma să-şi facă meseria chiar în acest monument al istoriei naţionale.
„– E cel mai bun pe care-l avem aici!” a răspuns agentul
După plecarea agentului, a intrat un valet cu mănuşi albe, care a adus, pe o tavă de argint, o sticlă de şampanie şi două pahare.
Apoi şi-a făcut apariţia Preşedintele.
Jackie ştia ce poamă era bărbatu-său
De notat că Jacqueline Kennedy, arătată naţiunii în poze şi la televizor drept soţia iubitoare într-un cuplu invidiat pentru armonia sa de toată America, ştia de mitingurile erotice ale soţului.
La un moment dat, camerista, găsind în patul Preşedintelui o pereche de chiloţi negri, i-a dat-o Primei Doamne, crezând că-i aparţin. Jackie Kennedy i-a înmânat soţului zicând: „Află tu cui îi aparţin. Nu sunt măsura mea”.
Că ştia de relaţia lui Kennedy cu femeile ne-o dovedeşte şi un alt fapt. Pe 19 mai 1962, a avut loc la Madison Square Garden din New York gala dedicată împlinirii de către JFK a vârstei de 45 ani. Festivitatea, transmisă în direct de televiziuni, a beneficiat de prezenţa a 11.000 de persoane.
Momentul de senzaţie al spectacolului l-a constituit Marilyn Monroe, una dintre amantele Preşedintelui (din 1957), care a cântat, într-o rochie de 6.000 de dolari (la valoarea de atunci a monedei americane), celebrul Happy Birthday, Mr. President, punând, pentru cei care cunoşteau relaţia lor, un accent aparte pe to you.

În timpul spectacolului, preşedintele a stat în loja prezidenţială, cu picioarele trântite americăneşte pe bara din faţă şi trăgând din ţigară. Aflând de momentul cu Marilyn Monroe, Jacqueline a optat pentru o partidă de călărie în Virginia.
E greu de crezut că o soţie de preşedinte, chiar şi una mai puţin iubitoare, şi-ar fi permis să lipsească de la aniversarea publică a soţului, dacă n-ar fi avut conştiinţa unui moment penibil pentru ea.
Jackie s-a salvat nu numai de la momentul în care toţi cei care ştiau despre ce-i vorba s-ar fi întors spre ea ca să vadă cum reacţionează, dar şi de la un altul, petrecut spre dimineaţă, la finele petrecerii care a urmat festivităţii.
Marilyn şi JFK au luat un ascensor privat, care i-a dus la subsolul clădirii. De aici, printr-un labirint de tunele, au ajuns, graţie unui alt ascensor privat, în apartamentul prezidenţial de la Hotel Carlyle.
Cu toate că ştia de aberaţiile soţului şi, mai ales, că mulţi – de la actorii de la Hollywood până la întreg personalul Casei Albe – o priveau compătimitor, Prima Doamnă a Americii n-a dat o clipă semn că ar vrea să divorţeze.
După apariţia dezvăluirilor despre ce se ascundea dincolo de imaginea de staniol oferită lumii de cuplul lor, unii s-au întrebat asupra cauzelor care au făcut-o pe Jacqueline Kennedy să accepte această mizerie a vieţii conjugale.
Au circulat zeci de explicaţii ale poziţiei adoptate de soţia înşelată în proporţie de masă. Unii au găsit-o în milionul de dolari care i-ar fi fost dat de Joseph Kennedy ca preţ al tăcerii.
Alţii au căutat explicaţia în psihologia mamei, care nu voia să-şi lase copii fără tată. Cum situaţia lui Jacqueline Kennedy s-a repetat şi în cazul lui Hilary Clinton, americanii au făcut un serial TV de succes Soţia perfectă, menit a explica nevasta îngăduitoare prin psihologia americancei care pune mai presus de toate familia.
De ce s-a dus Jackie la Dallas
Aceste explicaţii suferă de o slăbiciune. Sunt date de cei care n-au fost în viaţa lor soţii de preşedinţi ai Americii. Din câte se ştie, Jacqueline Kennedy l-a însoţit pe JFK la Dallas, în călătoria fatală.
Se ştie mai puţin că ea a fost cât pe-aici să-l salveze pe John K. Kennedy. Deşi se certase zdravăn cu bărbatul, chiar în noaptea dinaintea plecării, Jackie a acceptat să meargă cu el, deoarece preşedintele intrase deja în campania electorală.

Aflând însă că urmau să meargă într-o maşină deschisă, ea a insistat să fie o limuzină închisă, pe motiv că vântul îi va strica coafura. A fost convinsă să accepte maşina deschisă după ce o secretară de la Casa Albă a fost plimbată în sus şi-n jos pe Pennsylvania Avenue, într-o maşină deschisă, pentru a se vedea efectul vântului asupra coafurii.
Dat fiind că maşina prezidenţială avea să meargă încet, coafura lui Jacqueline n-avea cum să sufere. Astfel s-a ajuns la maşina deschisă, care a uşurat sarcina complotiştilor. Jackie nu-şi mai însoţise soţul într-un turneu prin ţară din timpul campaniei electorale din 1960.
Ce-a făcut-o să accepte plecarea la Dallas? Unii susţin că, după moartea lui Patrick, cei doi se apropiaseră din nou, pe motiv că John F. Kennedy se potolise în materie de femei. Scandalul din noaptea dinaintea plecării ne arată că nu se întâmplase aşa ceva. Putem pune decizia pe seama convingerii lui Jacqueline Kennedy că prezenţa sa în Texas era vitală pentru realegerea soţului în 1964.


Realegerea soţului însemna însă rămânerea ei în postura de First Lady. Pentru această postură, Jackie era în stare de orice. Inclusiv de a accepta mizeria vieţii conjugale.
Contrar aparenţelor, Jacqueline Kennedy era o femeie calculată. Provenită dintr-o familie în destrămare (tatăl fusese şi el un depravat, drept pentru care maică-sa fusese obligată să divorţeze şi să se mărite cu altul), Jacqueline era înnebunită să-şi despăşească condiţia.
Căsătoria cu un bărbat al clanului Kennedy, mai întâi, şi postura de First Lady, mai apoi, i-au satisfăcut această dorinţă. Firea ei rece, de ambiţioasă calculată, avea să se vadă după moartea lui J.F. Kennedy, când Jacqueline a jucat mult timp rolul penibil de Primă văduvă a lumii.
Cum a pipăit-o Preşedintele pe Marilyn Monroe pe sub masă
Bărbaţi afemeiaţi s-au mai văzut. Inclusiv, dacă nu chiar mai ales, printre cei care deţin puterea. S-au văzut, de asemenea, bărbaţi cu multe amante la viaţa lor; bărbaţi care să-şi înşele nevestele; bărbaţi care să-şi propună a cuceri cât mai multe muieri; bărbaţi cu un libidou exagerat.
Bărbatul J.F. Kennedy nu e dintre aceştia. Despre preşedintele american e valabil ceea ce Truman Capote spunea despre bărbaţii din clanul Kennedy:
„Aceşti bărbaţi Kennedy sunt toţi la fel în materie de femei – precum câinii care trebuie să urineze la fiecare stâlp”.
De cum vede o fustă cât de cât mai acătării, John F. Kennedy se gândea cum s-o răstoarne. La o petrecere dată la ambasada italiană din Washginton, în septembrie 1958, fusese invitată şi Sophia Loren.
Senatorul John F. Kennedy, venit şi el, fără nevastă, a pus ochii pe actriţă, sesizând că aceasta era singură. N-a agăţat-o însă direct.
L-a trimis pe senatorul George Smathers, unul dintre amicii săi, cu care venise la sindrofie. George Smathers i-a zis actriţei că prietenul său, care stă acolo, departe, timid, senatorul Kennedy, viitorul preşedinte al Americii, va fi bucuros dacă ea ar accepta invitaţia la o cină târzie, în casa sa din Georgetown. Solul lui Kennedy a ţinut să precizeze că şampania era deja pusă la rece.
Sophia Loren a refuzat politicos, dar ferm. Distinsul senator a reluat propunerea. Din nou, actriţa l-a refuzat. Brav membru al clanului Kennedy, în care se admitea doar victoria, JFK nu putea concepe că o femeie îl poate refuza. L-a trimis din nou pe George Smathers. Sophia Loren era însoţită de reportera Maxine Cheshire.
Actriţa, care nu se descurca prea bine în engleză, i-a cerut ajutorul pentru a-i explica domnului că n-o interesează nici el, nici amicul lui, viitorul preşedinte al Americii.
Senatorul, nici el mai breaz ca JFK, crezînd că reportera era dama de companie a actriţei, a replicat: „Pe dracu’, atunci aduceţi-vă şi prietena şi vom fi patru!”.
JFK era senator de Massachusets şi angajat în bătălia pentru nominalizarea din partea Democraţilor. George Smathers era senator de Florida. Judecând după această scenă, ai crede că sunt doi băieţi de frizerie din Ferentari care vor să agaţe o ospătăriţă pe care au văzut-o singurică!
Nu e singura secvenţă mărturisind în domnul preşedinte ditamai golanul. În a doua seară a Convenţiei Democraţilor, care l-a nominalizat pe JFK drept candidat la prezidenţiale, Kennedy şi Marilyn Monoroe au mers împreună la un dineu dat de Frank Sinatra la Puccini’s, un restaurant care aparţinea actorului. Aici, la un moment dat, viitorul lider al lumii a început s-o mângâie pe Marilyn pe sub masă. Pentru a-şi da seama, încântat, că actriţa n-avea chiloţi pe ea!
În primăvara lui 1961, după ce noul preşedinte îşi ţinuse discursul de investitură, cerându-le americanilor să se întrebe nu ce să le dea statul lor, ci ce să dea ei statului, actriţa Shirley MacLaine se găsea, ca oaspete, la reşedinţa lui Frank Sinatra din Palm Springs. J.F. Kennedy era aşteptat să-i facă o vizită amicului şi susţinătorului său în campania electorală. Frank Sinatra a trimis-o pe actriţă la aeroport, cu limuzina lui, să-l ia pe preşedinte. De cum s-a văzut în maşină, J.F. Kennedy s-a şi repezit la actriţă. Speriată, Shirley MacLaine a sărit din maşină, căzând în stradă şi julindu-se la genunchi. Limuzina s-a oprit ca s-o ia din drum. Un agent al Secret Service i-a reproşat victimei că a pus în pericol viaţa preşedintelui întârziind plecarea.
Marlene Dietrich, invitată la Casa Albă, a avut şi ea o experienţă asemănătoare. De cum a intrat în Biroul Oval, liderul celei mai mari puteri a lumii s-a năpustit asupra ei. Marlene Dietrich a reuşit cu greu să respingă atacul. La plecare, conducând-o la lift pe actriţa mai bătrână ca el cu 16 ani, J.F. Kennedy a întrebat-o dacă s-a culcat cu taică-său. Nu întîmplător s-a interesat de aşa ceva.
Înainte de a ajunge Preşedinte, J.F. Kennedy şi taică-său, Joseph Kennedy, un alt mare muieratic, îşi pasau unul altuia muierile.
Amor între două trenuri
Mărturiile îl dezvăluie pe JFK drept un amator al contactului sexual rece şi rapid, ca luatul unei pastile, ceea ce a făcut pe unii să vorbească de doza sexuală zilnică.
La un miting electoral ţinut la New Orleans, asistenţa a fost nevoită să-l aştepte pe JFK vreo 20 de minute. Spre neliniştea staff-ului, acesta întârzia. Era într-o debara a hotelului, împreună cu dansatoarea de streapteasse Blaze Starr.
Al doilea dintre cele cinci baluri de după jurământul de investitură a avut loc la Statler-Hilton din Washington. Nici n-a început bine sindrofia că preşedintele a şi şters-o la etajul superior al hotelului, pentru o partidă sexuală cu una din amantele sale, Angie Dickinson. De notat pentru stilul bărbatului Kennedy, că acesta nu-şi dăduse întâlnire cu actriţa. La etaj Frank Sinatra dădea şi el o petrecere la care participa Angie. Şi domnul preşedinte s-a gândit că n-ar strica un contact sexual cu respectiva, dacă tot era prin preajmă.
Peste o jumătate de oră a revenit la balul dat în cinstea lui cu ziarul Washington Post sub braţ.
– Sunt veşti interesante astă seară? l-a întrebat Jackie în chip ironic.
El a râs stânjenit, iar ea l-a privit glacial. Din acel moment, Jackie n-a mai mers la balurile următoare. Spre bucuria soţului, care atâta aştepta. După ultimul bal, în casa lui Joe Alsop s-a dat o petrecere. Peter Lawford a adus de la Hollywood o duzină de starlete, cu avionul. Cum toate voiau să se culce cu proaspătul preşedinte , s-a găsit o formulă de selecţie. Au trecut toate prin faţa lui John Kennedy. Dintre ele, Preşedintele a ales două!
Prăpastia dintre Kennedy şi Hoover
Într-o emisiune de radio din 6 ianuarie 1962, editorialistul Drew Pearson prezicea în chip îndrăzneţ că, nu peste mult timp, Edgar Hoover, patronul FBI, avea să fie schimbat din postul pe care-l deţinea de 38 de ani.
Nu era o speculaţie gratuită. Într-adevăr, în culisele administraţiei Kennedy se pregătea debarcarea lui Edgar Hoover. I se găsise şi un înlocuitor: William Boswel, director cu securitatea la Departamentul de Stat.
Cine urmărise cât de cât relaţiile dintre J.F. Kennedy şi Edgar Hoover n-avea motive să se mire de o asemenea decizie. Avea motiv să se mire, în schimb, de faptul că Edgar Hoover supravieţuise schimbării de administraţie. Pe cei doi îi despărţeau o mie şi unul de lucruri.
Edgar Hoover, cu toate meritele sale în instaurarea ordinii în America şi, mai ales, în destrămarea reţelelor naziste mai întâi şi a reţelelor comuniste, mai apoi, din ţară, era un om al trecutului. Aşa cum se întreceau să scrie lăudătorii din presă, care nu-i lipseau, J.F. Kennedy era un om al noii generaţii. Datorită vieţii sale dezmăţate, privea cu lejeritate viaţa personală a celor din jur, inclusiv cea sexuală.
Edgar Hoover era un obsedat al austerităţii în viaţa personală. Aşa cum avea să constate Kennedy citindu-i rapoartele, FBI-ului nu-i scăpa nici cea mai mică abatere de la normele vieţii de familie. J.F. Kennedy socotea că trebuie pus capăt discriminării rasiale. Edgar Hoover era în această chestiune un sudist înrăit. Refuza, alături de femei, dreptul negrilor de a intra în FBI.
Din punct de vedere politic, Edgar Hoover se aflase tot timpul de cealaltă parte a baricadei. În campania pentru nominalizarea de la Democraţi, îl sprijinise pe Lyndon Johnson, adversarul lui Kennedy. La prezidenţiale, fusese de partea lui Richard Nixon. Mult mai important, la Convenţia Democratică, J.F. Kennedy se văzuse obligat să-l pună vicepreşedinte pe Lyndon Johnson, spre uluirea echipei sale, în urma şantajării cu un dosar (ţinând tot de aventurile lui sexuale ale candidatului), oferit lui Johnson de Edgar Hoover.
Toată lumea era convinsă că, odată ajuns la Casa Albă, John Kennedy se va debarasa de atotputernicul director al FBI.


Din nou, spre stupoarea tuturor, a doua zi după victoria în alegeri, John Kennedy a anunţat că-l păstrează pe Edgar Hoover în fruntea FBI.
Kennedy i-l pune pe cap pe frate-său
Pentru a-l ţine sub control, însă JFK îl numeşte pe Robert Kennedy la Departamentul Justiţiei. Teoretic, şeful FBI ţinea de Ministerul de Justiţie. Practic însă, în America de după 1924, când Edgar Hoover ajunge în fruntea Instituţiei, şeful FBI lucrează direct cu preşedintele.
Până la Kennedy, toţi liderii de la Casa Albă – de la Roosvelt până la Einsenhower – avuseseră legătură directă cu Edgar Hoover. Vor avea şi după asasinarea lui Kennedy. Lyndon Johnson şi Richard Nixon l-au folosit ca om de încredere.
Cu un ministru precum Robert Kennedy, fratele preşedintelui, şi, prin puterile primite, un fel de prim-ministru al Americii, situaţia lui Hoover se schimbă radical. JFK nici nu vrea să audă de o relaţie directă cu şeful FBI.
Spre furia lui Edgar Hoover, considerat cel mai puternic om din America, după Preşedinte, Robert Kennedy nu scapă nici un prilej să-l umilească. Până atunci, ministrul Justiţiei îl contacta pe şeful FBI prin secretara acestuia, legendara Helen Gundy.
Robert Kennedy îl obligă pe şeful FBI să-şi pună o linie telefonică directă. În schimb, spre deosebire de alte administraţii, Edgar Hoover nu putea vorbi direct cu Preşedintele.
Un dejun de pomină
J.F. Kennedy n-avusese curaj să renunţe la Edgar Hoover imediat după parvenirea la Casa Albă şi pentru că şeful FBI era o legendă vie a Americii. La începutul lui 1962 însă îşi putea permite.
Pusese mâna pe toate butoanele puterii. Graţie conferinţelor de presă transmise în direct la TV, se bucura de un capital politic uriaş. Toată lumea aştepta înlocuirea lui Edgar Hoover cu o nedisimulată satisfacţie. Nu de alta, dar în cele aproape patru decenii de şefie, Hoover îşi făcuse mulţi duşmani.
În 22 martie 1962, la ora 13, Edgar Hoover descinde din limuzina sa blindată (avea aşa ceva doar el şi Preşedintele) în faţa porţii de Nord-Vest a Casei Albe. E condus mai întâi în Biroul Oval, apoi, împreună cu JFK, iau ascensorul şi merg la dejun. Un dejun care a durat patru ore. Ce s-a întîmplat la acest dejun nu se ştie nici acum.
Istoricii n-au la îndemînă nici un document: nici de la Casa Albă şi nici de la FBI. Se ştie însă sigur ce s-a întâmplat după dejun.
Din acest moment, până la tragedia de la Dallas, nu s-a mai pus problema înlocuirii lui Hoover. Patronul FBI a rămas în funcţie sub alţi doi preşedinţi. A părăsit-o cu picioarele înainte. Dacă n-ar fi murit în noaptea de 1 spre 2 mai 1972, ar mai fi stat în fruntea FBI.
S-a mai întîmplat însă ceva. Ceva despre care la vremea respectivă nu s-a ştiut, dar care a fost dezvăluit ulterior.
După dejun, Preşedintele a pus mâna pe telefon şi a sunat-o pe o anume Judith Campbell, pentru a-i spune să meargă la maică-sa, de unde să-i dea telefon, deoarece linia ei nu e sigură: a pus-o FBI sub supraveghere.
Mărturiile lui Judith Campbell, dezvăluirile din cadrul Comisiei Church din 1975, alte documente ivite după moartea lui Kennedy, îi îndreptăţesc pe istorici să creadă că Edgar Hoover l-a şantajat pe preşedinte cu ceea ce s-ar numi Dosarul Judith Campbell.
Un dosar exploziv, care ar fi dus la prăbuşirea lui Kennedy, dacă ar fi fost dat publicităţii. J.F. Kennedy a cunoscut-o pe Judith Campbell pe 7 februarie 1960, când i-a fost prezentată de Frank Sinatra la Sands Hotel din Las Vegas. Tânăra de 26 de ani era de o frumuseţe ieşită din comun. Bogată, ducea o viaţă de prostituată de lux. După o legătură cu Frank Sinatra, devine amanta a doi capi ai Mafiei americane: Sam Giancama şi John Roselli, printre cei mai vânaţi oameni din America de către FBI.
Dând curs obiceiului său, John F. Kennedy, la vremea respectivă în campanie electorală, şi-o face amantă. Una dintre amantele constante, totuşi. Se întâlnesc prin hoteluri, ba chiar şi acasă la Kennedy, în Georgetown, în timp ce Jackie, din nou însărcinată, era plecată în Florida.
Nu se ştie dacă Frank Sinatra manevrase în aşa fel încât cei doi să se întîlnească, pentru ca Mafia să-l aibă la mînă pe viitorul preşedinte. Sigur e că J.F. Kennedy o foloseşte pe Judith pentru a ţine legătura cu Sam Giancama şi John Roselli. Lucru nu prea dificil, dacă ne gândim că dama trăia în acelaşi timp şi cu cei doi mafioţi.
Legătura lor continuă şi după ce JFK ajunge preşedinte. JFK şi Edith ţineau legătura prin Evelyn Lincoln, secretara lui Kennedy, una dintre depozitarele de excepţie ale secretelor prezidenţiale. Cum era de aşteptat, FBI îi supraveghea îndeaproape pe cei doi capi ai Mafiei.
Graţie microfoanelor plasate peste tot unde trăgeau Giancama şi Rosselli, Edgar Hoover află nu numai că preşedintele trăia cu amanta a doi capi ai Mafiei, dar şi că, prin intermediul lui Judith, preşedintele le ceruse celor doi să-l asasineze pe Fidel Castro.
Vulpoi bătrân, Edgar Hoover îl informează oficial pe Robert Kennedy în legătură cu pericolul constituit de relaţia preşedintelui cu Edith Campbell. Robert Kennedy declanşase o spectaculoasă campanie împotriva Mafiei.
Lesne de presupus ce-ar fi însemnat ca americanii să afle că preşedintele împărţea o femeie cu doi capi ai Mafiei!
Ca să nu mai spunem, ce explozivă ar fi fost dezvăluirea că mafioţii complotau să asasineze liderul unei ţări străine ca urmare a unei solicitări venite chiar de la preşedinte.
Probabil că Robert Kennedy, după ce a fost informat, de către Hoover, i-a spus fratelui să-l invite la dejun pe şeful FBI.
Legătura cu Judith Campbell era mortală şi din altă cauză, la fel de gravă. În 1962, Pentagonul scosese la licitaţie avionul de vânătoare TFX. Pentru obţinerea fabulosului contract se băteau două companii: Boeing şi Dynamics Corporation.
Boeing era din toate punctele de vedere favorită. De altfel, toate Comisiile constituite pentru acordarea contractului deciseseră în favoarea lui Boeing. Spre uluirea tuturor, în noiembrie 1962, Pentagonul optează pentru General Dynamics, o firmă care nu se putea compara cu Boeing în materie de avioane militare.
FBI-ul, care o monitoriza pe Judith Campbell pentru legăturile sale cu Mafia, ştia însă de ce se optase pentru General Dynamics.
În noaptea de 7 august 1962, agenţii FBI văzuseră intrând în apartamentul tinerei doi inşi, pe care-i bănuiau a fi băieţii lui J.B. Halle, fost agent FBI, şeful Securităţii de la General Dynamics.
Nu le-a fost prea greu să tragă concluzia că respectivii căutaseră şi găsiseră documente compromiţătoare în apartamentul tinerei, cu care-l şantajaseră pe preşedinte. Tipic pentru iresponsabilitatea lui John Kennedy. Şi după ce Edgar Hoover i-a prezentat Dosarul, el a continuat să se întâlnească cu Judith Campbell.
Relaţia lor s-a stins în urma intervenţiei lui Robert Kennedy. Acesta i-a ordonat secretarei lui Kennedy să nu-l mai dea la telefon pe preşedinte când îl va căuta juna.
Când au fost făcute publice documentele despre acest aspect murdar al vieţii lui Kennedy, apărătorii săi au replicat că, în definitiv era vorba de viaţa sa personală. Ce legătură e între viaţa intimă a unui politician şi activitatea sa politică? Cazul Hoover ne arată însă că viaţa intimă influenţează activitatea unui politician, mai ales când acesta e Preşedintele Americii.
Complicitatea presei
Contrastul dintre imaginea publică a lui JFK şi realitate era ştiut de întreaga presă americană. Cum se explică faptul că presa, atât de neiertătoare cu politicienii când e voba de adevăr, a întreţinut imaginea falsă a soţului iubitor şi a tatălui de familie conştiincios?
Unii au invocat faptul că, la vremea respectivă, presa americană considera viaţa personală a politicienilor ca fiind lipsită de importanţă pentru opinia publică, dat fiind că ea n-avea nici o influenţă asupra politicii.
Acest răspuns e contrazis însă de realitate. Viaţa dezmăţată a lui Kennedy a dat naştere, chiar din timpul vieţii, la o serie de ciudăţenii despre care era greu de presupus că nu puteau alarma presa.
În dimineaţa lui 5 august 1962, întreaga Americă a fost zguduită de ştirea despre moartea lui Marilyn Monroe. Verdictul oficial a fost sinucidere cu barbiturice.
Presa americană ştia însă că actriţa fusese amanta lui John Kennedy, mai întâi şi a lui Robert Kennedy, mai apoi. Ajunseseră la urechile multor jurnalişti o serie de fapte în stare să-i facă mai mult decât curioşi în legătură cu această moarte spectaculoasă.

Astfel, în zilele premergătoare sinuciderii, actriţa spusese peste tot că luni (s-a sinucis în noaptea se sâmbătă spre duminică) va ţine o conferinţă de presă, în care va dezvălui relaţia sa cu preşedintele.
Ca urmare a unei intervenţii a lui Edgar Hoover, şeful FBI, care-i atrăsese atenţia lui J.F.K. asupra suspiciunii că psihiatrul actriţei era agent al spionajului sovietic, preşedintele întrerupsese brusc relaţia cu Marilyn.
Furioasă că era tratată ca un obiect de care te dispensezi când nu mai ai nevoie de el, Marilyn Monroe ameninţă cu dezvăluiri incomode. Îngrijorat, Robert Kennedy i-a făcut o vizită actriţei chiar în ziua dinaintea sinuciderii. Dezvăluiri făcute la mult timp după moartea celor doi fraţi arată că Bobby a vizitat-o şi în noaptea sinuciderii. Mai mult, în noaptea respectivă, persoane necunoscute au pătruns în locuinţa actriţei şi au răscolit-o în căutarea unor documente.
Din câte se ştie, e suficient să ajungă la urechile presei un singur zvon pentru ca ea, curioasă, să se pună în mişcare. Deşi era vorba de un fapt senzaţional, presa americană n-a luat în seamă nimic din ceea ce circula la Hollywood în legătură cu aşa-zisa sinucidere a lui Marilyn Monroe.
Americanii aşteptau o poveste de vis
Un posibil răspuns dă Philippe de Bousset, corespondentul publicaţiei Paris Match la Washington: „J.F. Kennedy a întruchipat speranţa, dar nu s-a bazat pe adevăr. De exemplu, presa ştia că John şi Jackie nu se înţelegeau, deşi JFK încerca să păstreze imaginea tatălui de familie cu o soţie iubitoare şi copii drăguţi, care erau toţi fericiţi şi mulţumiţi. Opinia publică aştepta o poveste de vis şi a primit-o. Perioada lui Kennedy a fost un mare show de reclamă”.
Publicistul pune punctul pe i în chestiunea de esenţă a cazului Kennedy. Divorţul dintre adevăr şi imaginea publică. Documentele, dezvăluirile ulterioare dovedesc în chip zdrobitor că J.F. Kennedy era altcineva decât ceea ce trecea în ochii americanilor.
Momentul Kennedy s-a petrecut însă acum aproape o jumătate de secol, în zorii a ceea ce am putea numi dictatura Imaginii asupra Adevărului.
Timpul trecut de atunci n-a făcut altceva decât să confirme în chip spectaculos o axiomă a lumii moderne: prăpastia dintre ceea ce este în realitate şi ceea ce se vede la televizor. Analiştii lucizi ai mass-media au vorbit despre manipularea opiniei publice de către presă, de către televiziune, îndeosebi.
N-a fost prea greu ca, pornind de aici, să se invoce interesele financiare din spatele trusturilor de presă sau interesele politice (vezi cruciadele lui Nomsky împotriva mass-mediei americane).
Cazul Kennedy ne avertizează însă asupra unui aspect, mai puţin, dacă nu chiar de loc luat în calcul, când se dezbate prăpastia dintre Imagine şi Adevăr.
E vorba de Dictatura opiniei publice asupra presei. Publicistul francez notează lucid că americanii aşteptau o poveste de vis. Admiţând că un post TV ar fi cutezat să dezvăluie adevărul despre mizeria vieţii personale a lui J.F. Kennedy, ne putem întreba ce s-ar fi întâmplat. Ceva foarte simplu. Postul respectiv s-ar fi prăbuşit din punct de vedere financiar.
Imaginea tatălui de familie cu o nevastă iubitoare şi copii drăguţi se înrădăcinase atât de puternic în opinia publică încât nimeni n-ar fi crezut.
Astfel s-a transpus în practică învăţătura lui Joe Kennedy, tatăl lui J.F.K. şi şef al clanului: „Aminteşte-ţi că important nu e ceea ce eşti, ci ceea ce cred oamenii despre tine că eşti”.

Kennedy către serviciile secrete, înainte ...

Faţa secretă a lui J. F. Kennedy

“Nu pleca”, de Douglas Kennedy

După ce s-a plimbat prin Australia şi Irlanda, Douglas Kennedy este un scriitor care îşi împarte viaţa între...

Orgiile fraţilor Kennedy cu Marilyn Monroe, Frank Sinatra şi Sammy Davis Jr., dezvăluite în presă
Documente secrete ale ...

Ted Kennedy a trăit sub ameninţări cu moartea timp de 20 de ani

Cum îl vedea Gheorghiu-Dej pe Kennedy (II),

Pîrvulescu: Tovarăşi!... Rog să mi se dea cuvântul...
Conducătorul şedinţei: Tovarăşe Pîrvulescu, nu aţi fost înscris la mine. Congresul a aprobat...
Pîrvulescu: Am fost înscris pe listă, din prima zi. Nu îmi trebuie o aprobare ca să fac o declaraţie
Ceauşescu (calm): Dă-i cuvântul...
Conducătorul şedinţei: Are cuvântul tovarăşul Constantin Pîrvulescu!
Pîrvulescu: Tovarăşi, am împlinit anul acesta 60 de ani de când sunt membru de partid (aplauze furtunoase). Din aceşti 60 de ani, 55 sînt în organele de conducere ale partidului! (aplauze). Am merite mai puţine decât acest... Păunescu!, ...care a spus vrute şi nevrute ieri, ...nu aşa (aplauze) ca să ocupe tribuna acestui Congres. Tovarăşi, am fost uimit cum s-a desfăşurat pregătirea acestui Congres şi însuşi Congresul. (...) Tovarăşul Ceauşescu şi-a permis ca să pregătească, încă înainte de Congres şi tot timpul Congresului şi la conferinţe, ca să fie reales secretar general al partidului. Este fără precedent, tovarăşi, în istoria partidului nostru şi în istoria partidelor comuniste. De ce Ceauşescu se sustrage ca să fie ales membrul Comitetului central şi din cadrul membrilor Comitetului Central să fie reales? De ce? Pentru că Ceauşescu se sustrage controlului partidului. Caută să...
O voce din sală: Nu e corect! (rumoare)
Pîrvulescu: Cum, nu e corect? (Sala se ridică, aplaudă, se scandează „Ceauşescu reales, la al doişpelea congres!“)
Pîrvulescu: În spiritul acesta a fost organizat Congresul, tovarăşi, şi aici sunt echipe speciale de agitatori, începând din faţă şi... (Sala vuieşte)
Pîrvulescu: Eu am ascultat pe toţi care au vorbit, eu n-am întrerupt pe nimenea. ( Cineva din sală rosteşte o replică neinteligibilă)
Pîrvulescu: Eu nu te-am întrebat pe dumneata de când eşti în partid şi ce-ai făcut în timpul războiului, dacă n-ai fost cu arma în mână împotriva Uniunii Sovietice! Nu te-am întrebat de asta! (Rumoare în sală)
Pîrvulescu: Tovarăşi, eu nu votez pentru ca să aleg pe Ceauşescu în conducerea partidului! (Pîrvulescu pleacă de la tribună, sala scandează „Ceauşescu reales, la al doişpelea congres!“ ) Urmează câteva replici ale delegaţilor...
Conducătorul şedinţei: Se acordă cuvântul tovarăşului George Macovescu.
Macovescu: Stimaţi tovarăşi, în cuvântul lui, tovarăşul Pîrvulescu a spus că în sală se află echipe de agitatori. Eu declar că suntem toţi agitatori ... (aplauze furtunoase, toată sala în picioare, scandând „Ceauşescu - PCR!!!“, Ceauşescu se ridică şi salută sala). Suntem toţi agitatori pentru că suntem delegaţi la cel mai înalt for al partidului nostru, la Congres...
Ceauşescu: Stimaţi tovarăşi. Nu pentru a răspunde unei provocări am luat cuvântul, ...ci pentru a lămuri Congresul că Constantin Pîrvulescu nu a fost întotdeauna în conducerea partidului şi o bună parte din anii ilegalităţii i-a trăit în afara poporului, rupt de partid, rupt de popor! El n-a înţeles niciodată nici partidul, nici poporul şi n-a servit partidul şi poporul nostru!
Voce din prezidiu: Aşa este!!! (Aplauze furtunoase, scandări)
Ceauşescu: Pentru că i‑a pus lui Macovescu întrebarea ce-a făcut în timpul războiului, ar trebui să‑i spunem noi, şi el ştie că i s-a pus întrebarea, de ce patru ani de zile în timpul războiului a stat închis într-o casă până când noi, cei din închisoare, l-am scos afară şi l-am pus la muncă! Ştie foarte bine asta!
Voci: Aşa e! (Aplauze)
Ceauşescu: Sângele lui Pătrăşcanu şi a altora se află şi pe mâinile lui Pîrvulescu! Şi el ar dori din nou readucerea acestor vremuri în partidul nostru, vremuri care au impus... au apus pentru totdeauna!! (Aplauze furtunoase, sala în picioare etc.) Ştie, ştie, se ştie foarte bine că din ’60 a fost scos din conducerea partidului ca incapabil, ca intrigant, ca necorespunzător, şi sunt documentele partidului în privinţa aceasta! (Aplauze, sala în picioare, scandări)
Strigăte din sală: „N-are ce căuta în partidul nostru!“; - „Afară!!“; - „Provocator!“

Cum îl vedea Gheorghiu-Dej pe Kennedy (I),
Pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej, America se găsea pe marginea prăpastiei, la începutul anilor ’60. Liderul comunist de la Bucureşti îl vedea pe preşedintele Kennedy, proaspăt ales, drept un politician temător, căruia experţii îi ascundeau adevăratele realităţi din Statele Unite. Cu toate acestea, conducătorii români se bucurau de noua deschidere arătată de Washington în privinţa relaţiilor economice cu ţările comuniste.
La începutul anilor ’60, evoluţiile din politica americană erau urmărite, la Bucureşti, cu mult interes. România depunea mari eforturi pentru a normaliza relaţiile cu ţările occidentale şi cu America. De aceea, era foarte important să înţeleagă cine este şi cum gândeşte noul preşedinte american. La 24 februarie 1961 a fost convocată o şedinţă la nivelul Biroului Politic, la care a fost invitat ambasadorul RPR în Statele Unite, George Macovescu. Cel mai important subiect de pe ordinea de zi a fost alegerea lui John Fitzgerald Kennedy în funcţia de preşedinte al SUA.
„Au o frică animalică faţă de China“

Raportul lui Macovescu ilustrează modelul de elaborare şi adoptare a deciziilor de politică externă la vârful regimului Dej. Principalele direcţii de politică externă ale lui Kennedy fuseseră atent studiate în discursurile acestuia. Ambasadorul Macovescu afirmă: „Ei urmăresc iniţiativa pe plan internaţional. Problema centrală a lor pe plan internaţional o constituie relaţiile cu Uniunea Sovietică. În mesajul pe care Kennedy l-a făcut a spus următoarele: vulturul american, care stă pe efigia lor, ţine într-o gheară săgeţile, iar în cealaltă gheară ţine ramura de măslin. Noi intenţionăm să le dăm curs amândurora.
Ei vor să ajungă la negocieri cu Uniunea Sovietică, dar de pe poziţii de forţă. Kennedy a recunoscut oficial superioritatea Uniunii Sovietice în multe domenii, în special în domeniul tehnicii rachetelor. De asemenea, situaţia internaţională deficitară, care se agravează din ce în ce mai mult pentru imperialiştii americani, îi împinge la negocieri. La acest lucru îi mai împinge şi teama de China. Ei continuă să spună că într-o bună zi veţi vedea cum noi, împreună cu comuniştii albi (ruşi), vom lupta împotriva comunismului galben din Asia.
Ei nutresc speranţa că prin negocieri vor câştiga timp şi atunci vor ajunge din urmă Uniunea Sovietică şi vor vedea atunci cum vor pune problemele. O altă problemă a lor este aceea a Chinei. În timpul consfătuirii de la Moscova au dat o atenţie excepţională şi căutau să reconstituie animalul din găsirea a mici oscioare, cum este, ce este, ce se întâmplă, dar dvs. ce credeţi; noi spunem că nu se va ajunge la înţelegere, deşi noi vrem să se ajungă la înţelegere, pentru că de data aceasta suntem pe aceeaşi poziţie cu Uniunea Sovietică. Există la ei o frică animalică faţă de China.“
„Au o situaţie foarte, foarte grea“
În şedinţa Biroului Politic, Gheorghiu-Dej s-a arătat impresionat de faptul că preşedintele american a avut curajul să recunoască faptul că Statele Unite trec printr-o perioadă de criză: „Eu cred că el a fost sincer şi n-a spus, probabil, că situaţia este şi mai grea. În tot ce a spus negativ la adresa Statelor Unite, cu toate acele contradicţii, unii comentatori străini apreciau cuvântarea lui Kennedy ca un discurs de înmormântare. Cred că această cuvântare a produs multă nelinişte, a dat prilej de nesomn la mulţi.
Trebuie văzut în această parte a mesajului său un strigăt de alarmă. Nici pe departe n-a cuprins adevărata stare de lucruri. Sigur, lui i-ar fi trebuit un număr mare de experţi cinstiţi care să-i arate realitatea. Au într-adevăr o situaţie foarte, foarte grea, o moştenire foarte grea. De aceea nici perspectiva n-a fost foarte clar exprimată de ei, n-a putut veni decât cu foarte puţine lucruri noi“.
Macovescu a arătat că atât la nivelul oficialilor guvernamentali, cât şi la nivelul băncilor americane, exista o reală disponibilitate de a acorda credite României. Aceasta nu mai era însă o favoare, considera Dej, aşa cum ar fi fost cu câţiva ani în urmă, deoarece tot mai multe state occidentale erau dispuse să facă acest lucru.
Gheorghiu-Dej era de părere că, dată fiind slăbiciunea Americii, „în anii ce urmează ei nu sunt în stare să se aventureze într-o conflagraţie, îşi dau seama că de astă dată n-o să fie distrugeri numai în Europa şi ei să vină la spartul târgului ca să câştige bani.“
„Vor da atenţie democraţiilor populare“
Pentru liderii comunişti români, era important de ştiut care era direcţia noului preşedinte, în ceea ce privea politica americană faţă de democraţiile populare. În 1958, Consiliul Securităţii Naţionale hotărâse că SUA trebuie să dezvolte relaţii mai strânse în interiorul blocului sovietic, pentru a stimula disidenţele.
Ambasadorul Macovescu explică: „Ei vor da atenţie democraţiilor populare. Există teoria, pe care nu s-au sfiit să o spună, că ţările de democraţie populară reprezintă partea slabă a Kremlinului. Vor accentua părăsirea politicii de forţă, de jignire, de insultare a conducătorilor şi a ţărilor. Vor încerca tratative pe specificul fiecărei ţări, nu în bloc. Există un raport al Ministerului Comerţului cu privire la comerţul extern al Statelor Unite. Acolo există un capitol special pentru ţările lagărului nostru şi pe urmă capitole pentru fiecare ţară în parte. Am aflat că în ceea ce priveşte ţara noastră există concluzia Ministerului Comerţului să se dezvolte comerţul cu ţara noastră. Vor încerca acordarea de împrumuturi. Vor încerca mult mai mult decât până acum o pătrundere ideologică.“
În 1959, Congresul american a modificat Legea Battle, care interzicea comerţul cu ţările comuniste, printr-un amendament care permitea comerţul cu anumite ţări considerate importante pentru SUA. La 20 martie 1960, guvernul român şi cel american au semnat un acord prin care România convenea să plătească despăgubiri cetăţenilor americani care fuseseră afectaţi de naţionalizare. Tensiunile din relaţiile bilaterale au fost înlăturate.
Apropierea de Statele Unite era foarte importantă pentru regimul Dej, atât din punctul de vedere al dezvoltării relaţiilor economice, care limitau dependenţa de Moscova, cât şi din punct de vedere politic, deoarece colaborarea cu americanii sporea credibilitatea şi prestigiul intern şi extern al regimului. Mandatul lui Kennedy la Casa Albă va marca, de altfel, începutul normalizării reale în relaţiile româno-americane.