ISTORIE=ROMANIA

Pâna în 1989, rascoala din 1907 era o tema privilegiata si denaturata. Apoi a devenit subiect de campanie electorala, ocolit de istorici. Povestea adevarata a celor întâmplate acum noua decenii îsi asteapta înca autorii.

SUNTEM CU TOTII CUPRINSI DE GRIJA CEA MARE

ION BULEI

Rascoala din 1907 este evenimentul cel mai dureros al statului român modern. Vechiul Regat dovedea la 1907 un echilibru social atât de precar, încât întreaga constructie de stat parea fragila. Prin maturitatea politica si întelepciunea elitei sale politice, prin capacitatea de efort constructiv, satul român îsi câstigase faima de element de ordine, de civilizatie si progres în Europa Orientala. "Si deodata, în mijlocul acestei situatiuni, ne gasim în mijlocul unei încurcaturi interne din cele mai complicate, care zguduie din temelie statul nostru. Suntem cu totii cuprinsi de grija cea mare ca edificiul de abia cladit sa nu fie desfiintat", exclama plin de îngrijorare, la 13 martie 1907, D.A. Sturdza, seful politic liberal, care tocmai preluase guvernul si încerca sa faca fata situatiei. Si nu era deloc usor. Cum bine remarca Emil Constantinescu: "Daca puterea nu a fost de invidiat vreodata, este în aceste dureroase momente; în împrejurarile de astazi, ministerul este un calvar".

Rascoalele izbucnesc pentru ca în vechea Românie problema agrara nu fusese rezolvata. Repartitia pamântului exprima un mare dezichilibru social (marea proprietate detinea jumatate din suprafata arabila, iar mijlocia proprietatea aproape ca nu exista); România era tara cu arendasia cea mai raspândita din Europa si patura arendasilor, de regula de alta etnie decât româna, accentua tragic exploatarea muncii taranului; infrastructura la sate nu functiona sau înca nu exista: conditii de locuit neadecvate, serviciu sanitar total deficitar, subnutritia cronica, administratie abuziva, camata foarte raspândita, învatamânt slab organizat. Totul pe o stare de incultura si de vechi mentalitati, pe o lipsa cronica de initiative productive. Toata modernizarea vechii Românii e facuta pe spinarea taranimii, care, în fapt, e factorul social sacrificat al acestui proces.

Pe o astfel de stare, rascoala, odata izbucnita, se raspândeste în aproape toata lumea satelor. Si, evident, ei trebuie sa i se puna capat. Guvernul liberal o face repede, folosind toate mijlocele (Imperiului austro-ungar vecin sugera diplomatic un ajutor armat pentru aliatul sau, acceptarea acestuia ar fi pus la zid idealul national româneasc). Câti au murit în timpul represiunii nu se stie nici astazi, pentru ca s-au pierdut dosare din arhiva Ministerului de interne si din aceea a Ministerului de razboi (de fapt, ele au fost retrase din arhiva acestor ministere pentru a nu servi ca arma în lupta politica; au intrat în arhiva regala si în timpul primului razboi mondial s-au pierdut cine stie pe unde, poate chiar pe întinderile stepei rusesti, pe lungul drum al calvarului tezaurul român). Cifrele obtinute prin coroborarea mai multor surse indica aproximativ 2000-2500 de victime.

Dupa restabilirea echilibrului si a ordinei de stat, rascoala va determina totusi un proces profund reformator în agricultura pe care-l încep liberarii în 1913-1914 si care e continuat în 1917 si fixat prin reforma din 1921, cea mai avansata din Europa acelor ani. Omul care condusese represiunea la 1907, generalul Al. Averescu, va fi omul care conduce guvernul ce aduce reforma la 1921, facuta cu adeziunea regelui Ferdinand si a liberalilor lui Ionel Bratianu. Liberalismul si democratia la români trec prin sângele taranesc care uda glia la 1907.

Diplomati italieni despre 1907

Italienii aveau la 1907, ca ministru la Bucuresti, un bun diplomat pe marchizul Emil de Beccaria, din vechea arstocratie nordica, italiana, culta, rafinata, deschisa curentelor de idei moderne (strabunicul sau fusese Cesare Beccaria, remarcabil literat si economist, printre colaboratorii cenaclului Caffè" din Milano la începutul sec. 19). Venise demult la Bucuresti (din 11 iunie 1895) si ne cunostea bine (era prieten bun cu I.I.C. Bratianu, cu Take Ionescu si cu multi alti oameni politici). Se misca la Bucuresti cu dezinvoltura si se simtea, cum o si declara, tout à fait comme chez moi" (într-adevar, ca la mine acasa). Rapoartele trimise la Roma sunt bazate pe informatii de prima mâna si din prime surse (când nu putea vorbi cu regele, primul ministru sau unul dintre ministrii, atunci nu scria, motivând cu neputinta contactarii unuia din ei; informatii culese de la persoane mai putin autorizate nu îi pareau de încredere.

Devorat de ambitii senile

Ce scrie el (si cei care îl înconjoara) despre revolta de la 1907? Mai întâi acuza slaba prestatie politica a guvernului conservator, condus de Gh. Gr. Cantacuzino, cabinet framântat de convulsii interne, de conflictul dintre adeptii lui Take Ionescu si aceia ai lui Gh.Gr. Cantacuzino. Nu e un mister ca activitatea guvernului lasa de dorit din multe puncte de vedere; e prea cheltuitor, practica nepotismul si favoritismele [aluzie la Gh.Gr. Canrtacuzino care îsi pune rudele în tot felul de functii], nu da exemplu de moralitate politica. Legile aprobate de Parlament nu sunt toate oportune si nici bine studiate" (Raportul din 14 mai 1906). Unul din cele doua mari partide ale tarii [Partidul Conservator] se gaseste într-o stare de dezorganizare totala, ceea ce poate determina consecinte politice deloc indiferente" (Raportul din 6 martie 1907). La 31 martie constata ca cine nu cunoaste România a fost socat de felul în care guvernul [Gh.Gr. Cantacuzino] s-a lasat surprins de o miscare evident pregatita din timp si a ignorat aceste pregatiri".
Avertismentele n-au lipsit. Un functionar superior de politie i-a spus ca de luni de zile la Directia Generala a Sigurantei Publice soseau stiri alarmante, care au fost semnalate à qui de droit" (celor în drept), adica primului ministru si ministrului de interne (în fond aceleiasi persoane, Gh. Gr. Cantacuzino), care n-a facut nimic. Ion Lahovari i-a povestit si el, la întâlnirea din 29 martie 1907, ca atunci când era ministru, i-a atras atentia lui Gh. Gr. Cantacuzino asupra stirilor alarmante venite din tara, dar el l-a linistit, vorbindu-i de blândetea si întelepciunea românului. I.I.C. Bratianu îi povestise ca atunci când preluase Ministerul de interne gasise o multime de plângeri, scrisori si rapoarte ale prefectilor care erau în plicuri nedesfacute. Acest om [Gh. Cantacuzino] era inconstient de teribilele responsabilitati care apasau asupra capului sau scrie Beccaria. Era devotat de o ambitie senila, preocupat înainte de toate de a-si spori imensele sale averi si influenta propriei sale familii, asezându-si un numar mai mare de rude în pozitii oficiale". Nu se putea resemna sa abandoneze puterea, mai scria Beccaria, si atunci când regele îl chemase pe D.A. Sturdza la Palat, pentru formarea guvernului, el nu-si daduse înca demisia si propunea suveranului o formatiune ministeriala condusa tot de el, dar împreuna cu junimistii, desi n-avusese nici macar precautia sa-i întrebe pe acestia daca erau de acord. Regele i-a replicat scurt ca era prea târziu si ca deja îl însarcinase pe seful liberal cu formarea unui nou guvern. Pentru binele tarii scria ministrul italian, pe care Gh. Cantacuzino îl calca pe nervi e de speriat ca dupa dovada absolutei incapacitati de guvernare dovedita în doua rânduri de dl. Cantacuzino nu se va mai încerca cu el o a treia experienta!" (Raportul din 31 martie 1907).

Ca pe vremea legarii de glie

A fost doar incapacitatea gucernului Cantacuzino motivul rascoalei? Nu. Revolta s-a datorat, mai scrie Beccaria, înfluentat de discutiile cu D.A. Sturdza si cu I.I.C. Bratianu, si infiltrarii ideilor socialiste si comuniste, activei propagande a agentilor indigeni si straini [Sturdza i-a pomenit de potemkinisti], care au gasit un teren propice la o populatie ignoranta si având toate motivele sa se plânga de propria-i soarta. Agentii si-au facut ajutoare pretioase într-un bun numar de învatatori si chiar preoti si primari, ei însisi tarani cu prea putin mai culti decât ceilalti. Existenta acestei propagande, cu toate ca guvernul nu are înca în mâna toate firele, e dovedita de descoperirea de manifeste socialiste revolutionare raspândite printre tarani" (Raportul din 31 martie). Propaganda revolutionara si-a varsat veninul în sufletele nemultumite" scrie si consulul italian de la Galati, Paolo Grandi, constatând ca guvernul Cantacuzino a fost prea tolerant cu dezertorii rusi (Raportul din 31 martie). Mai multi agitatori veniti din Basarabia au fost arestati si trimisi peste Prut, comunica ministrul italian la 20 martie. Tulburarile din Rusia nu puteau sa nu aiba un efect si în România vecina. Dar cauza principala a rascoalei, revine Beccaria, este ignoranta crasa, conditiile sanitare ale clasei taranesti, care traieste ca pe vremea legarii de glie; taranul e obligat sa lucreze doar lotul proprietarului si al arendasului, pentru ca nu-i mai ramâne timp si pentru lotul lui". Bucata de pamânt data taranului e masurata cu o prajina mai mica decât aceea care trebuie lucrata pentru proprietar. taranul e grevat de dobânda foarte mare. Apoi taranul e prin natura lui mai indolent si acesta este înca un motiv pentru care nu ajunge sa-si lucreze propriul lot" (Raportul din 6 aprilie 1907).

Socialisti si studenti au exploatat prezenta masiva a evreilor în Moldova si existenta unuki curent antisemist si au cautat sa dea miscarii un caracter confesional. Beccaria are cuvinte aspre la adresa speculantilor arendasi, care exploateaza fara rusine în vreme ce proprietarii îsi traiesc viata lor la Paris". El aminteste de trustul Fischer din Moldova care avea 237 000 de ha în arenda, din care 159 000 ha teren arabil si care se întindea pe 79 de comune una lânga cealalta, în asa fel încât taranul, daca voia sa-si închirieze forta sa de munca n-o putea face decât pe mosiile arendate de trust si la pretul de monopol stabilit de acesta. Arendasii închiriaza cu 21 de lei ha si cer taranilor 40-60 de lei. Consului italian de la Galati scria ca evreii, neputând sa devina proprietari si fiind ei foarte întreprinzatori, au acaparat pamânturile de arendat cu lungi termene de arenda si au devenit de fapt adevarati stapâni ai pamântului". n Moldova erau evrei numerosi care au în mâinile lor tot comertul, în asa fel încât taranul nu poate face nimic, nici sa munceasca, nici sa-si vânda recolta, nici sa cumpere nimic din ale vietii, fara a se supune exigentelor israelite".

Dezertari, nesupuneri, fraternizari

In timpul desfasurarii rascoalei, ministrul italian Beccaria lauda majoritatea conservatoare din Parlament, care, la îndemnul lui Take Ionescu, dar si al lui Ion Lahovari, a raspuns cu un nobil avânt", dând concurs guvernului D.A. Sturdza. Lauda de asemenea noul cabinet liberal. Intre membrii sai vede cu ochi foarte buni prezenta lui Al. Averescu, absolventul Scolii de Razboi din Torino, casatorit cu o piemonteza si cu simpatii foarte vii pentru Italia, militar care se bucura de aprecierea tuturor atasatilor militari straini la Bucuresti, fiind considerat unul din cei mai buni ofiteri ai armatei si care are si avantajul de a fi fost tinut mereu în afara politicii". Beccaria comunica la Roma ca au fost mobilizati 100 000 de rezervisti. Cum recrutarea în România se facea pe criterii regionale, pentru o mai mare siguranta, ministrul de razboi a ordonat sa nu fie folosite pentru reprimare trupe din aceeasi regiune. Stie ca sunt cazuri de rezervisti care nu s-au supus ordinelor, care, dupa ce îmbracau hainele miliatre si îsi luau armele, se insubordonau sau treceau de partea rasculatilor. Altii s-au adunat în gari si au refuzat sa se urce în trenuri. La Bârlad, trupele de sub comanda maiorului Coliri nu numai ca nu s-au supus ordinelor de a trage, dar s-au retras zgomotos si au abandonat comandantul, care abia a putut fi salvat de ofiteri. Sub ferma conducere a lui Averescu ordinea s-a instaurat pretutindeni în armata.

Despre represiunea propriu-zisa diplomatul italian nu stie multe. Stie doar ca a fost teribila", ca sate întregi, precum Bailesti, au fost bombardate de artilerie, dupa ce a fost evacuata populatia. Scrie de incendii si devastari înfaptuite de tarani, dar si de bande de raufacatori venite din scursura oraselor, din rândurile tiganilor. In Moldova rascoalele nu au produs excese grave si linistea a fost repede restabilita, gratie si prefectilor numiti de noul guvern. De notat ca faimosul trust Fischer a refuzat categoric orice concesie [ceruta de prefecti] în învoielile sale cu taranii". Diplomatul italian are cuvinte de pretuire pentru noii prefecti, mai ales pentru I.C. Athanasiu, la Galati, om inteligent si energic, care s-a apucat activ sa refaca contractele de învoieli". Acesti noi prefecti au impus o noua masuratoare a loturilor taranesti, o marire a suprafetei data taranilor, transformarea în bani a învoielilor si a recoltei, o verificare a conturilor taranesti s.a. (Raportul din 6 aprilie 1907). Beccaria constata ca rascoale au mai avut loc în 1864, 1866, 1888, dar n-au avut acest caracter anarhic. Ar trebui modificat regimul proprietatii, îmbunatatita conditia taranului [o viata mai tolerabila], o stricta supraveghere a elementelor subversive, o munca îndelungata si tenace de însanatosire morala. Trebuie sa se încerce în toate felurile a se inspira încredere în autoritatile administrative si judiciare, care, e adevarat, au ascultat de regula cei bogati, dându-le doar lor dreptate. Ar trebui însa, în principal, ca guvernantii sa se ocupe mai mult de interesele tarii si mai putin de meschinele lor intrigi cu intentia doar de a-si asigura prevalenta partidului sau grupului de care apartin si de la care trag beneficii" (Raportul din 31 martie 1907).

Trusturile sunt o plaga pentru tarani

La cererea lui Tommaso Tittoni (ministru de externe al Italiei între 1906-1909, post pe care-l detinuse si între 1903-1905), care primise de la Università Israelitica di Roma, la 4 si 23 aprilie 1907, doua solicitari de sprijinire a evreilor din România, care sunt supusi la speciala persecutie" (Tittoni îl înstiinteaza si de faptul ca solicitari asemanatoare primise si ministrul Italiei în Franta, din partea Aliantei Izraelite Universale de la Paris), Beccaria raspunde la 30 iunie 1907. Scrie ca rascoala taranilor pare sa aibe pentru unii o culoare antisemita. A avut acest caracter în Moldova, dar fara excese greve în nici un loc, pentru ca, dupa cum era natural, taranii s-au ridicat împotriva acelora care îi asupreau, deci si împotriva arendasilor evrei". De notat ca, datorita masurilor luate de guvern, proprietatile acestora din urma n-au avut de suferit daune sau, daca da, atunci insignifiante. Ca revolta n-a avut un caracter confesional, ci revolutionar-abarhic, o demonstreaza clar extinderea ei în Valahia, unde izraelitii sunt relativ putini... Aici revolta a avut proportii si mai periculoase si au fost incendii, jefuiri si violente spre dauna proprietarilor si altor persoane, care erau române". E adevarat ca în general evreii nu sunt bine vazuti, dar e inexact ca ar fi persecutati. O demostreaza toleranta guvernelor, care a permis formarea trusturilor evreiesti de închiriere [a pamântului], care sunt contrare legii strainilor. Evreii au lucrat în Moldova si prin persoane interpuse si pe care le aveau la mâna lor. Trusturile sunt o plaga pentru tarani". Pe de alta parte, constata diplomatul italian, daca, în vremea rascoalei, multi izraeliti, ca si români, s-au refugiat în orase, a fost pentru a se pune la adapost împotriva posibilelor violente ale rasculatilor. Acum nu se poate învinui guvernul ca nu lasa sa se întoarca în sate pe acei care exercita profesiunea de camatari. Dimpotriva, ni s-a spus din buna sursa, ca nu se pun piedici la întoarcerea celor care erau stabiliti demult si al caror comportament n-a dat motive de plângere. Nu se poate apoi vorbi de expulzari în masa ale evreilor din România. Daca în timpul anilor a fost expulzat câte un camatar sau ziarist evreu a fost cu titlul individual si nu pentru ca acela era evreu. A fost în virtutea dreptului pe care îl are fiecare guvern de a îndeparta strainii a caror prezenta în tara e considerata ca daunatoare ordinei publice si intereselor statului. E adevarat ca de la 1899 încoace exista un curent de emigrare a evreilor din România. Dar numai în timpul crizei [1899-1901] au plecat mai multi, au plecat si români, criza fiind teribila. E important de spus adauga Beccaria ca, daca altadata în România mestesugarii erau aproape toti evrei, dar astazi acestia au de luptat cu concurenta nu numai a unor mestesugari provenind din exterior, ci a celor idigeni, care au început sa învete sa exercite diferite mestesuguri [e vorbe de mestesuguri moderne]".

Mai departe, ministrul italian constata ca evreii nematuralizati nu sunt admisi în functii publice si nici sa exercite anumite profesii. Dar nu din cauza religiei lor, ci pentru ca sunt straini. Acelasi lucru se petrece si cu obligatia de a face serviciul militar, care este egal impus la toti fiii de straini nascuti în România si care nu sunt în grad sa dovedeasca ca apartin la o alta nationalitate si ca sunt în regula cu legile militare din tarile lor. E absolut fals ca izralitii sunt împiedicati sa exercite diferite mestesuguri si profesii libere, cum ar fi aceea de avocat sau comert De altfel, cea mai mare parte a comertului e în mâinile lor; în Capitala si se poate zice ca în toata tara majoritatea negustorilor, a agentilor comisionari si chiar a mestesugarilor sunt izraeliti. Ca si bancherii".

Marile puteri sa se ocupe doar de interesele lor

Ministrul italian revine apoi asupra acuzei principale pe care evreii o aduc guvernelor române si anume refuzul acestora de a-i naturaliza în bloc si deci privarea lor de drepturi politice. Românii raspund scrie Beccaria ca ei [evreii] sunt în realitate straini imigranti în numar din ce în ce mai mare, cea mai mare parte în ultimii 70 de ani, din Polonia ruseasca si în principal din Galitia si ca ei nu încearca deloc sa se asimileze cu localinicii, ci, dimpotriva, continua a-i dispretui, formând o populatie distincta, care conserva cu gelozie propria limba, propriile obiceiuri si traditii. Trebuie adaugat ca, în afara de unele exceptii, izarelitii din România apartin clasei celei mai de jos a rasei lor si, în general, nu sunt de natura sa trezeasca multa simpatie. Asa se explica aversiunea ce o inspira aici. De asemenea, contrar asertiunii continua în scrisoarea adresata Excelentei Voastre Uniunea israelitica, în fiecare an Parlamentul român naturalizeaza prin lege un oarecare numar de evrei din cei care au binemeritat de la tara". Si ministerul italian citeaza ultima legislatura, când Al. Badarau a propus atâtea naturalizari încât a fost învinuit ca ar fi fost cumparat.

Diplomatul italian arata în continuare ca si colegii sai de la Bucuresti englez si francez au primit solicitarile din partea Aliantei Izraelite trimise guvernelor lor în legatura cu problema evreilor din România. Ei au raspuns ca e inoportun sa se faca în acel moment avansuri pe lânga guvernul român în aceasta chestiune având în vedere comportamentul arendasilor evrei în Moldova, care n-a fost deloc strain de izbucnirea rascoalelor". Lord Grey, ministrul Angliei, a observat ca nu e bine sa se intervina într-o chestiune interna în care românii sunt foarte susceptibili. Italienii, care acum se bucura aici de o mare simpatie, ar putea-o exercita în sprijinul propriilor interese". Daca ar da curs solicitarilor Aliantei izraelite ar comite o deloc mica eroare". Ministrul italian aminteste ca în 1879 marile puteri, uitând interesele lor proprii, au intervenit pentru modificarea art. 7 al Constitutiei române si noul articol modificat i-a atins apoi pe toti strainii, oprindu-i sa aiba averi imobiliare în România, mai înainte o restrictie doar pentru necrestini. E bine, asadar, pentru marile puteri sa se ocupe doar de interesele proprii si de conationalii lor si sa nu-si cheltuie influenta lor cu interventii în chestiuni de ordine interna, care nu ating interesele lor". Indemn cinic, dar în concordanta dintre state care nu sunt bazate pe sentimentalism.

In termeni asemanatori se pronunta si Pedro Grandi, consulul italian de la Galati. Am impresia ca e multa exagerare în presa. n Corriere de la Sera citesc telegrame care rezuma stiri publicate în ziarele din Viena; si cu privire la aceasta cred ca trebuie sa fim prudenti, din cauza aderentei acestor ziare la cauza evreilor" (Raportul din 25 martie).

Rapoartele diplomatilor italieni aflati la Bucuresti, cu privire anume la rascoala din 1907 nu sunt multe. Ele trebuie corelate desigur cu numeroase alte marturii si încadrate cunoasterii de ansamblu a acestui moment trist al modernitatii românesti (într-un fel pretul platit acesteia). Emil de Beccaria si colegii sai stiu cât stie în genere un diplomat occidental la Bucuresti despre ce se întâmpla în tara care pentru o vreme e tara lui de resedinta. Diplomatul italian are însa un avantaj asupra altora: e de mai multa vreme la Bucuresti, e prieten cu oameni importanti al locului, reprezinta o tara cu care românii erau atunci în strânse relatii si oficiale si neoficiale, mult mai strânse decât vor fi mai târziu.

In România, în 1907, intrasera 4219 lucratori italieni. Multi lucrau în Moldova. Un grup important era la tunelul de la Berevoiesti pe care-l construia Societatea Bertolero e Giacchetti. n timpul rascoalei cei mai multi dintre ei si-au vazut de lucrul lor. Nu-i mai putin adevarat ca au fost si unii care au profitat de evenimente pentru a exagera despagubirile pe care statul român se declarase gata sa le plateasca strainilor. Antreprenorul Silvio Zanolin, care ceruse si obtinuse o garda de soldati în vremea revoltei, pentru paza sa si a familiei sale, solicita 2000 lire zilnic despagubite pentru muncitorii sai care nu lucrasera în timpul revoltei si o suma care ramânea de stabilit pentru frica resimtita de sotia lui" (sic!).

***

Rascoala a trecut însa si diplomatii s-au întors la pregatirile lor. Vine la Bucuresti Munir Pasa, vizirul, pentru a propune guvernului român o alianta politica: vine la Giurgiu Ferdinand al Bulgariei, care îi conduce pe ducele si ducesa de Mecklenburg-Schwerin, iar Ferdinand al României, cu principesa Maria, cu D.A. Sturdza, cu I.I.C. Bratianu se duc sa-i întâmpine. Un eveniment trece, altele îi iau locul.

Rascoala iese din preocuparile diplomatilor si intra în preocuparile istoricilor, scriitorilor si mai ales ale politicienilor. Istoricii au dat o excelenta analiza (cea a lui Radu Rosetti. Pentru ce s-au rasculat taranii? reeditata în 1907), au dat mai multe volume de documente, o comandata dar utila monografie în 1977, retiparita si ea zece ani mai târziu, si destul de numeroase articole si studii, mai mult sau mai putin folositoare. Pentru I.L. Caragiale rascoala a fost excelent prilej de a se mai rafui o data cu oligarhia româna într-un pamflet violent. Lui Liviu Rebreanu i-a oferit substanta unui roman de avergura, în care el, ca ardelean, si care nu pricepea mai nimic din specificul relatiilor agrare din Baragan, îsi arata toata repulsia pentru societatea boiereasca a României vechi si pretinsa ei putreziciune bizantina. Lui Tudor Arghezi i-a dat prilejul de reintrare în gratiile regimului comunist, iar lui Zaharia Stancu portretul unui Darie descult si cu botnita (ca sa nu manânce strugurii boierului) si care a purtat, prin traducerea romanului în mai toate limbile Europei, imaginea unei Românii de cosmar. Rascoala a servit mai cu seama tuturor celor care au facut politica de stânga în România, carora le-a dat iluzia unei legitimari. (Ea a fost discutata si de câtiva istorici straini, unii adoptând categorice pozitii incriminatorii de denuntare fie a antisemitismului, fie a nepasarii boieresti, fie a pripitei represiuni militare, fie a politicii de clasa). Cele 11 000 de victime (se foloseau evident cifra maxima colportata în epoca de ziarele lui C. Mille ) au fost într-un sens stindardul colectivizarii fortate din anii '50 si erau menite a justifica" toate experientele sociale. Gestul lui I.I.C. Bratianu si al lui N. Filipescu, care au luat dosarele de la Ministerele pe care le-a condus si le-au dat regelui pentru a nu fi folosite în lupta politica, a fost si el o iluzie. Pâna la urma tot în mijlocul acesteia s-a ajuns. Si înca în modul cel mai deformat cu putinta, lipsa unor dovezi reale lasând loc oricaror manevre de interesanta interpretare. Era inevitabil.




CONGRES DE STUDII ROMANESTI


Al treilea Congres International de Studii Românesti dupa cele desfasurate la Paris (1986) si Iasi (1993) a avut loc la Cluj, înte1 si 6 iulie, sub egida societatii de Studii Românesti (Society for Romanian Studies SRS) din SUA si a Universitatii Babes-Bolyai". In organizare s-au implicat cu folos facultatile si departamentele cu profil umanist, precum si Centrul de Studii Transivanene din cadrul Fundatiei Culturale Române.

Lucrarile congresului s-au desfasurat pe 10 sesiuni si câteva zeci de sectiuni si mese rotunde, care au inclus o tematica variata, cum ar fi: literatura româna din perspectiva comparata, literatura româna moderna, semiotica, poeticca, folclor si cultura populara, voci transilvanene, institutii si doctrine politice în România dupa 1989, Basarabia si destinul sau, civilizatia medievala, anul 1848, românii din afara României, postcomunismul si problema indentitatii, NATO si România, arta plastica, afaceri si economic, România interbelica, opinia publica si procesul de democratizare, relatii internationale, cultura politica în România, istoria si recuperarea memoriei etc.

Congresul a prilejuit o autentica dezbatere, la nivel elevat, în legatura cu trecutul, prezentul si viitorul civilizatiei si culturii românesti si, evident, în legatura cu soarta studiilor de romanistica si a institutiilor care le patroneaza si promoveaza. Discutiile au fost animate prin verva unor eseisti si teoreticieni de marca, precum Adrian Marino, Alexandru Dutu, sau Horia Roman Patapievici. Dintre specialistii în limba si literatura româna si traducatori, au fost prezenti la Cluj Mircea Zaciu, Ion Pop, Sorin Pârvu, James Augerot (Universita of Washington) Liana Pop, Michael Impey (University of Kentucky), Mircea Borcila, Rodica Botoman (Ochio State University), Liviu Petreescu, Marian Papahagi, Sharon King (University of California), Adam Sorkin (Penn State University). ntre istorici, politologi, sociologi si filosofi s-au remarcat Cornelia Botea, Camil Mureseanu, Pompiliu Teodor, Adrei Marga, Radu Florescu (Boston College), Paul Quinlan (Providence College), Nicolae Bocsan, Ladis K.D. Kristof )Portland State University), Ernest H. Latham Jr. (American-Romanian Academy), Stefan Csucsuja, Anatol Petrencu (Chisinau), Vasile Puscas, Paul H. Michelson (Huntington College), Vasile Vesa, George Cipaianu, Katerine Verdery (Johns Hopkins University), Maria Bucur (Indiana University), Claude Karnoouh (CNES-Paris), Aurel Codeban si multi altii.

Congresul s-a bucurat de o atentie deosebita din partea specialistilor, a publicului, a mujloacelor de difuzare în masa si, mai ales, a studentilor. Pe parcursul unei saptamâni, s-au reunit la Cluj cele mai avizate opinii, idei, concluzii referitoare la studiile românesti, dar s-au întâlnit mai ales oameni, multi veniti de departe, au schimbat gânduri si au pregatit viitorul studiilor românesti. S-a remarcat, cu strângere de inima, reducerea treptata în ultimii ani a lectoratelor de limba si civilizatie româneasca, a universitatilor care finantau programe de studii românesti si s-au cautat solutii de îndreptare a situatiei.

Presedintele SRS, profesorul Paul D. Quinlan, secretarul general al SRS, profesorul Paul Michelson si principalii organizatori din România, profesorii Andrei Marga, Vasile Puscas si Nicolae Bocsan au exprimat aprecieri pentru reusita manifestarii si au anuntat începerea pregatirilor pentru viitorul congres de studii românesti.

Prof. univ. dr. Ioan-Aurel POP

http://archive.today/qF8J6