ISTORIE=ROMANIA

„Casta IO”, cheia descifrarii codului getic

http://www.enational.ro/romania-mea/%e2%80%9ecasta-io%e2%80%9d-cheia-descifrarii-codului-getic-99785.html/

„Limba poporului roman se potriveste celui mai cult popor de pe pamant, atat este de armonioasa si bogata”, scria Alfred Hoffmann in „Istoria Pamantului” (1820).

„Civilizatia si istoria au inceput acolo unde locuieste azi neamul romanesc”, scria si arheologul american W.Schiller. Tot pe aceste meleaguri a aparut si scrierea, la inceput cu functii sacre, dupa parerea multor cercetatori, printre care si Maria Gimbutas. Aceasta scriere a fost codificata de catre preotii Soarelui si ai Luminii dupa ingenioase matrice lingvistice.

Scrierea spre rasarit

Fabre d’Oliviet nota ca “scrierea hieroglifica si mai tarziu hieratica era apanajul magului, preotului si castei acestora” De aceea, inca din cele mai vechi timpuri se gasesc statui de zei cu semne inscriptionate. De aceea, pana la aparitia regilor si a cancelariilor regale, tablete cu inscriptii se gaseau numai in centrele de cult. Preotii rasei ariene carpato-dunarene adorau Soarele si-si indreptau scrierea spre rasarit, spre sursa luminii divine. Cei care scriu de la dreapta la stanga isi arata sursa de unde au preluat scrierea, de la rasarit, de la inceputul tuturor inceputurilor.

Matrice cu 10 coloane

Prof. Tudor Diaconu si dr. Ilie Stanciu sunt doi cercetatori care au reusit sa „sparga” codul getic, acea scriere hieratica a carei existenta este dovedita de inscriptii pe monumentele megalitice ale Daciei, pe statuete de zei si preoti, pe artefacte de aur infatisand scene sacre. Dovada concreta ca a existat o astfel de scriere este matricea ligvistica de pe statueta Marelui Preot de la Adamclisi, datand din epoca bronzului. Demn de remarcat faptul ca in epoca bronzului preotii inventasera deja matricele lingvistice pentru a-si codifica mesajele sacre. Pentru cine cauta „antecedentele”, le recomandam semnele pictografice si scrierea hieroglifica din aria culturala Tartaria, Caranovo, Gracianita, Lipinski Vir, considerata a fi sursa tuturor alfabetelor. „Cele patru coduri de cult – ebraic, latin, elin, sanscrit – reprezinta cele patru sfere ale cunoasterii izvorate din pulverizarea limbii sacre a sacerdotilor geti”, spune prof.Diaconu. Pentru a reface nucleul primordial, din care s-a „pulverizat” scrierea sacra, cei doi cercetatori au stabilit baza matematica a fiecarei litere, dupa care prof. Diaconu a stabilit un algoritm de citire, bazat pe aspectul izomorf al grafiei cu litera si cifra. „Am constatat ca pictograma, ideograma, silabarul, alfabetul nu sunt forme de comunicare in evolutie, ci moduri de reprezentare ale aceluiasi inteles invariant”, spune prof.Diaconu. Parcurgandu-se in spirala – acest simbol stravechi ce apare ca o emblema a culturii carpato-danubiene – traseul invers risipirii lingvistice, s-a ajuns la numarul 5508! Acesta este „anul facerii”, al numirii prin cuvant al tuturor lucrurilor si nu intamplator acest an este inscris pe lacasurile de cult din tara noastra. Dupa ce s-a facut „numirea”, anumite cuvinte sacre au fost inscriptionate pe stancile aflate in calea pastorilor carpato-istrieni si au constituit limbajul sacru comun paleo-european. Casta sacerdotala a daco-getilor era „IO”, ca litere si „zece” ca numar. De aceea, codificarea sacerdotilor trebuia sa includa sistemul „IO”.

Citirea in spirala

In inscriptiile sacre, deseori se folosesc literele alfabetului latin cu cel grec in paralel si semne pictografice stravechi. Trebuia sa stii „originalul” din care au derivat ca sa stii cum sa le citesti. Cheia citirii este parcurgerea in spirala, in sensul miscarii burghiului, a inscriptiilor sacre. Acea spirala care este esenta crezului geto-dac, lasat ca simbol in toata creatia mestesugareasca. Dr. Ilie Stanciu subliniaza ca orice inscriptie, orice simbol, indiferent de spatiul geografic al sursei arheologice, poate fi transpus in acest limbaj stravechi, prin „insiruire continua, ordonata intr-o matrice avand zece coloane, dupa care fiecrarei litere i se asociaza una si aceeasi cifra, formandu-se alta matrice”. Numarul literelor contine cheia ecuatiei, spune care este litera de inceput, cu care, in mod obligatoriu, se si incheie ecuatia. Numai atunci rezolvarea matricei – prin aceeasi insiruire de operatii matematice – este corecta. Orice inscriptie se rezolva complet, pana in miezul mesajului, cel ascuns, in 6 derivate, rareori in 10. Cel mai interesant fapt este ca in urma rezolvarii matematice a matricelor ligvistice, indiferent din care alfabet fac parte simbolurile, si in urma citirii fonetice, intotdeauna iese o „noima” in limba romana, de altfel singura limba fonetica existenta. „Toate inscriptiile sacre, indiferent de spatiul geografic, indiferent de timpul cand au fost facute, se citesc levogir, spiralat si se adancesc in sensul miscarii burghiului scotand noi si noi intelesuri decat mesajul initial ”. Si toate in limba neaosa! Nu-i de mirare! 90% din inscriptiile hieratice au fost descoperite pe teritoriile locuite de daco-geti in vechime si pe unde a ajuns casta misionara a sacerdotilor prin masageti si getuli.

Mesajul matricei de pe inelul de la Ezevora”

De exemplu, pe inelul de la Ezerovo (Bulgaria, pe fostul teritoriu al tribalilor), sec.V i.C.,considerat de academicieni „principalul izvor de cunoastere a limbii traco-getilor”, dar nedescifrat inca de „specialisti”, apare la o prima citire lejera: „Rolis, tine(-l) (inelul) la sine, a fost ( provine) de la Tea, nu(-l) scapa, Zea, doamna ta lauza, iarta(-ma pe) mine. Raze”. Unde Tea este zeita titanica a luminii, fiica a lui Uran si a Gaiei, mama zeilor Soare (Ra.Ze), Zori de Zi si Luna, care avea si un templu oracular! De aici, se poate compune povestea inelului: o ipoteza ar fi ca fusese cumparat de o „domnita” de la un templul Teei sau Tiei, comandand preotilor o dedicatie pentru sotul ei, ca sa fie aparat de zeii strabuni. Conform algoritmului profesorului T.Diaconu, matricea se formeaza astfel: „roomicronl – 98726 -4315 – 5 – 10/ambdaiotas – 6235 – 10 – 74189 – 10/igmataueps- 97104 – 8 – 2856 – 11 – 13/” si asa mai departe, scriindu-se literele asa cum se citesc, ordonate pe zece coloane. Rezolvarea matricei transmite urmatorul mesaj: „Noroc! Scrii limba spusa odata geta, imnul Troii apare; aflasi enigma si prin epos; ii dac, spita get-familia IO ; Ea toata limba ta Fias – Deul Apoll!”

Protolatinii suntem noi

Cei doi cercetatori insista ca numai in limba noastra romaneasca relatia semn-litera-cifra are o noima, aceasta relatie fiind elementul principal al misteriilor practicate de preotii geto-daci. De exemplu, cifrei „6” , care simbolizeaza spirala spatiului cosmic, vortexul, in limbaj modern, ii corespunde litera F, care inseamna suflu, viata! „Protolatinii suntem noi, iar prin binecunoscuta filiatie masageti-geti-getuli, casta sacerdotala misionara acoperea trei continente”, spunea prof. Diaconu. De aceea nici nu ne mira sa descoperim scriere getica sacra din Carpati, pana in Urali, Egipt, America Latina.

Dr. Ilie Stanciu a creat un centru de studiu pluridisciplinar la Pitesti, privind istoria si limba romana, la care Tudor Diaconu, profesor de limba romana, era secretar stiintific. Acest centru s-a vrut o continuare a celui patronat de Nicolae Miulescu.



Cititi mai mult: http://www.enational.ro/romania-mea/%e2%80%9ecasta-io%e2%80%9d-cheia-descifrarii-codului-getic-99785.html/#ixzz1cAyfbX78
enational.ro

Divinit
Încă din veacurile istoriei omul a fost preocupat de trecutul şi spiritualitatea sa, slujitorii divinităţi fiind păstrători ai „tainelor” ştiinţelor vremii. În acest sens, spaţiul carpato-danubiano-pontic, nu a făcut notă discordantă privind aceste adevăruri, preoţii şi religia ocupând un loc de cinste în istoria românilor, astfel atât în lumea geto-dacă, cât şi de-a lungul vremurilor preoţii au fost, de cele mai multe ori, atât păstrători ai puterii bisericeşti, cât şi personalităţi marcante ale administraţiei locale.

Ceea ce este de remarcat, în ceea ce priveşte translarea către creştinism, a reprezentanţilor religiei geto-dace, aceasta se face în mod natural, fără a fi opusă rezistenţă, cel mai probabil acest fapt datorându-se similitudinilor teologice ale celor două religii, putând să afirmăm faptul că religia zamolxiană este doar o formă primară şi barbară de creştinism românesc.

Teorii privind religia geto-dacă

Religia geto-dacă a iscat şi iscă numeroase controverse în rândul istoricilor, care susţin fie o religie politeistă, fie o religie monoteistă sau chiar dualismul religios, în ciuda faptului că, din antichitate, nu ne-au parvenit suficiente surse pentru a ne forma o imagine clară referitoare la religia care îi atrăgea atenţia marelui istoric, Herodot.

Monoteismul religiei dacice este susţinut, în principal, de Vasile Pârvan, ce se axează pe relatările istoricului Herodot („crezând că nu mai este un alt zeu decât al lor[1]) – „Total deosebiţi de Traci – care sunt politeişti – Geţii se arată în credinţele lor henoteişti.”[2]. Teoria monoteismului dacic, se pare, că nu este în acordul istoricului I.I. Russu, care susţine „imnuri de slavă, înălţate lui Zamolxe, şi idealismului getic de mult regretatul savant român trec cu suveran dispreţ peste ştirile documentare şi peste realităţile religioase populare, pentru a nu mai vorbi de semnificaţia şi valoarea primară a noţiunilor de cult şi credinţă ce se ascund în cele două simboluri[3]. De altfel această teorie este „combătută” şi de C. Daicoviciu, in Apulum, II, 1943-1945, p. 91-94. Monoteismul geto-dac mai este susţinut şi de către Jean Coman, R.Pettazzon, E.Rhode, S. Paliga.

Politeismul este cea mai răspândită teorie, considerându-se că locuitorii „spaţiului carpatic”, ar fi avut o religie de natură indo-europeană. Această teorie este susţinută, în principal, de către I.I Russu - „s-a demonstrat cu argumente istorice, comparative şi logice, că nu e admis ca religia getică să fie monoteistă, de esenţă supranatural-divină şi relevată în sensul preconizat din partea istoricilor de formaţie teologică”[4]. Conform acestuia religia geto-dacă nu poate fi decât politeistă, cu o serie de zeităţi ce ar fi corespuns diferitelor fenomene şi forţe ale naturii, o religie asemănătoare popoarelor indo-europene. Un alt susţinător al teoriei este I.H. Crişan – „pe baza confruntărilor izvoarelor arheologice cu textele literare se pot formula concluzii limpezi cu privire la caracterul religiei geto-dacice. Ea este, fără îndoială, politeistă, panteonul geto-dacic cuprinzând mai multe divinităţi, în frunte cu un zeu şi cu o zeiţă supremă”[5], pentru ca în altă parte să afirme „ni se pare un bun câştigat şi deplin lămurit că religia geto-dacică, la fel cu cea a tuturor celorlalte popoare indo-europene în care se integrează şi a strămoşilor noştri fără să constituie o excepţie, a fost politeistă, cu zeităţi ierarhizate după însemnătatea şi importanţa pe care le-o acordau credincioşii”[6], precum şi H. Daicoviciu, care afirma – „politeismul geto-dacilor este clar demonstrat şi de descoperirile arheologice. Existenţa a cel puţin două categorii de sanctuare – patrulatere şi rotunde – pledează pentru caracterul politeist al religiei daco-getice. În acelaşi timp mi se pare grăitoare, pe de altă parte, gruparea acestor lăcaşuri de cult. E greu să admitem, de pildă, că în cetatea de la Costeşti cele patru sanctuare patrulatere, situate foarte aproape unul de celălalt, erau închinate unei singure divinităţi”[7].

Dualismuleste susţinut de către A.D. Xenopol, W. Bessel şi Roesler, însă Pârvan afirma – „căci părerea că la ei am avea de-a face cu un dualism, analog celui iranian, nu se poate întemeia pe absolut nici un document”[8]. Împotriva dualismului religiei geto-dacice s-a pronunţat şi I.I. Russu – „de asemenea, nici de un dualism de tip iranian sau de alt fel nu poate fi vorba”[9].

Zeităţile religiei geto-dacice

Izvoarele literare, începând cu cele antice şi terminând cu cele bizantine vorbesc despre Zalmoxis, majoritatea cercetătorilor considerând-ul a fi zeitatea supremă a religiei geto-dacilor. Acesta a iscat numeroase controverse, formându-se diferite teorii legate de existenţa sa, unii istorici considerând că este o zeitate naturistă, htoniană – Bessel, Tomaschek, Karazov, etc, iar alţii l-au considerat a fi un zeu uranian – Pârvan, însă ceea ce este sigur este existenţa istorică a acestuia, un preot/profet/ fondator etc., ce a ajuns să fie zeificat.

Fiecare teorie are, în principal, la bază textul lui Herodot - „ei cred că nu mor, ci că cel ce-şi dă sfârşitul se duce la zeul Zalmoxis; unii dintre aceştia cred că este Gebeleizis… a pus să i se zidească o sală pentru primirea şi ospătarea celor mai de frunte concetăţeni ai săi, unde să-i înveţe că nici el, nici oaspeţii săi şi nici cei ce se vor naşte vreodată dintre-înșii nu vor pieri, ci vor merge într-un loc unde vor vieţui veşnic, bucurându-se de toate cele bune. Pe când ei făceau toate câte le-am spus şi vorbeau astfel, el îşi săpă o locuinţă subterană. Şi îndată ce-şi termină această locuinţă se făcu nevăzut pentru traci. Coborându-se în locuinţa subterană rămase acolo timp de trei ani. Tracii îl regretară şi îl jeliră ca pe un mort. În al patrulea an însă el li se arătă, astfel că ei văzură adeverindu-se toate cele spuse de Zalmoxis…”[10]. Conform lui Tocilescu „Herodot este singurul care vorbeşte despre Zalmoxis din propria sa informaţie, pe când toţi ceilalţi nu fac decât a reproduce lucruri rău înţelese, confuze, cele mai multe deduse din propria-le imaginaţiune sau din sorginţi cu totul nesigure, stricate”[11], ceea ce ne face să credem faptul că acest text rămâne singura sursă credibilă despre religia geto-dacă. Astfel este foarte probabil ca reformatorul Zamolxis, cel care aducea dacilor o învăţătură nouă, o învăţătură originală, diferită de tradiţia lor de până atunci, o învăţătură ce a incitat prin unicitate şi originalitate – viaţa de după moarte, existenţa unui singur Dumnezeu, acesta fiind şi esenţa religiei date de Zamolxe dacilor, să fie el însuşi zeificat. Era normal ca un popor antic, necivilizat, să nu înţeleagă pe deplin esenţa învăţăturilor transmise, să îmbine vechile tradiţii şi să asimileze numele zeului principal venerat cu numele celui ce le vorbea despre un zeu unic, despre nemurire, ceea ce explică „cel ce-şi dă sfârşitul se duce la zeul Zalmoxis; unii dintre aceştia cred că este Gebeleizis…”. Astfel putem concluziona că unicul Dumnezeu „Eu sunt cel ce sunt”[12], despre care cel mai probabil a vorbit Zamolxe, la geto-daci este considerat a fi Zamolxe, cel care aduce acestora învăţătura despre un Dumnezeu unic; iar Zamolxe adesea era confundat vechii zeităţi a locurilor, Gebeleizis.

Un alt nume de zeitate geto-dacă, întâlnit în scrierile antice este cel de Gebeleizis (Nebeleizis, Gebelexis). Ca şi în cazul lui Zalmoxis cercetătorii nu au ajuns la un consens acceptat, iar principala sursă istorică despre această zeitate rămâne acelaşi controversat text al lui Herodot: „unii dintre aceştia cred că este Gebeleizis… aceşti traci trag contra cerului cu arcul, amenințând pe zeu, căci cred că nu e alt zeu decât al lor”[13]. Acesta era zeul fulgerelor, tunetelor şi ploii, mulţi istorici considerând că acesta a fost primul zeu al geţilor ce a fost asimilat sau înlocuit de preotul Zalmoxe.

Alături de cele doua zeităţi, istoricii „au mai identificat” vestigii aparţinând altor zeităţi:

• Bendis– considerată a fi zeiţă a lunii, a pădurilor și a farmecelor, zeița dragostei și a maternității. Enciclopedia wikipedia[14], având la baza publicaţia lui I.P.Culianu - Cult, magie, erezii[15], ne oferă informaţii despre faptul că aceasta nu era o zeitate specifică doar dacilor, aceasta fiind împrumutată de către traci, conform lui Herodot, pentru ca mai apoi cultul său să fie întâlnit în Atena şi în Asia Mică, să existe temple pe ţărmul vestic al Hebrului şi lângă Ptolemais, în Egipt.
  
• Derzelaseste zeul traco-dac al sănătății. Conform enciclopediei wikipedia[16] apare în mărturii epigrafice, numismatice, în izvoarele arheologice de la Histria și Odessos (Varna), dar și pe pereții de la Limanu (jud. Constanța). Este reprezentat călare şi a fost asimilat cu Cavalerul trac, iar într-un final, împreună cu Zamolxis au fost asemănaţi într-un singur zeu. A fost principalul zeu în timpul lui Deceneu, marele preot al lui Burebista, având un templu dedicat la Histria, construit în secolul III î.Hr.
  
• Kotys[17] - este zeița mamă, în mitologia traco-dacă, fiind o personificare a fertilității.
  

Creştinismul românesc

După întemeierea Bisericii Creştine, în anul 33, creştinismul s-a răspândit, de la Ierusalim mai întâi în Asia Mică şi apoi în Europa, datorită misiunii Sfinţilor Apostoli şi uceniciilor lor. Situaţia politică a lumii are şi ea un rol important în răspândirea creştinismului; astfel romanii începuseră să cucerească, încă din secolele II-I î.Hr. unele regiuni sud-dunărene, aflate în vecinătatea Daciei. La nord de Dunăre, regatul dac devenise o mare putere şi un pericol pentru statul roman, mai ales sub Burebista (c. 80-44 î.Hr.), ce unise triburile geto-dacice şi îşi formase un imperiu ce se întindea de la Marea Neagră până în Munţii Tatra şi din sudul Ucrainei până în Munţii Haemus, acest imperiu s-a destrămat sub urmaşii lui Burebista: Deceneu (marele preot şi sfetnic al lui Burebista); Comosius, Scorilo (tatăl lui Decebal) şi Duras-Diurpaneus. În secolul I î.Hr. – I d.Hr. Dacia cunoaşte o mare înflorire a culturii materiale şi spirituale, iar în anul 80 imperiul Roman era într-o acută criză economică, iar singura provincie care îi putea salva din această situaţie era Dacia, fapt pentru care Domiţian a hotărât cucerirea şi transformarea Daciei în provincie imperială[18], acest lucru întâmplându-se în urma războaielor din 101-102 şi 105-106 d.Hr., dintre Traian şi Decebal.

În secolul al treilea împăratul Aurelian este nevoit să retragă din Dacia întreaga administraţie (anii 271-275), aici rămânând o populaţie romanizată.

Răspândirea creştinismului în Dacia

Din unele epistole ale Sf. Ap. Pavel[19] aflăm că regiunile sud-dunărene, învecinate cu noi, au fost evanghelizate direct de Sf. Ap. Pavel şi de ucenicii săi, fapt ce ne îndreptăţeşte să presupunem că misionari creştini au trecut şi în nordul Dunării, pe teritoriul ţării noastre de astăzi. Din „Istoria bisericească” a marelui istoric bisericesc, Eusebiu de Cezareea, aflăm că Sf. Ap. Andrei a propovăduit şi în Sciţia Minor (Dobrogea de azi) – „Când Sf. Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au împrăştiat peste tot pământul locuit […] Andrei (a luat) Sciţia …”[20];

Faptul că Sciţia este Dobrogea de azi aflăm de la:

• poetul latin Ovidiuafirmă că a fost exilat la Tomis printre sciţi, în „Tristele” şi „Ponticele”;
  
• geograful grec Strabo, în „Geografia”, afirmă că Tomisul este capitala Scythiei;
  
• portulanelealcătuite de navigatori aşează Scythia în Dobrogea;
  

În sprijinul evanghelizării Daciei pontice de Sf. Andrei vin şi:

• unele colinde şi creaţii folclorice dobrogene;
  
• unele toponimice (ca peştera Sf. Andrei, pârâiaşul Sf. Andrei ş.a.)
  

După cucerirea Daciei de către romani învăţătura creştină s-a putut răspândi în nordul Dunării pe mai multe căi:

• prin coloniştiiaduşi de Traian, din toate părţile imperiului, în Dacia bineînţeles că erau şi creştini, ce au vorbit localnicilor de noua învăţătură;
  
• prin ostaşiidin armata romană, care la sfârşitul stagiului militar rămâneau în Dacia;
  
• prin sclaviicoloniştilor înstăriţi sau ai funcţionarilor de stat;
  
• prin negustoriicare vindeau sau cumpărau în părţile noastre;
  
• prin captiviiaduşi de goţi în Dacia – la jumătatea secolului al treilea;
  

Pe lângă aceste argumente, de ordin logico-istoric, se pot prezenta şi câteva mărturii ale unor scriitori creştini din primele secole creştine, cum ar fi Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Tertulian, Origen din Alexandria etc. Deoarece în secolul patru se cunosc nume de martiri, iar pe malul drept al Dunării existau numeroase scaune episcopale, ne face să credem că aici exista o bogată activitate creştină, iar un argument puternic pentru vechimea creştinismului la daco-romani este şi cel lingvistic, numeroase cuvinte cu înţeles bisericesc din limba noastră fiind de origine latină – exemplu: biserică=basilica; Dumnezeu=Domine Deus; crăciun=calatio; Floriile=Floralia sau Florilia; sărbătoare=servatoria; altar=altare; duminică=dies dominica; preot=presbiter etc);

Trebuie reţinut faptul că lipsa dovezilor clare despre creştinarea dacilor se datorează faptului că aceştia au primit creştinismul în mod oficial, iar despre o creştinare masivă a dacilor se poate vorbi după retragerea aureliană (271-275). O organizare bisericească incipientă a trebuit să ia naştere odată cu constituirea primelor nuclee creştine pe pământul Daciei, deoarece propovăduirea învăţăturilor creştine fără cult şi fără slujitori (organizare) nu a putut fi concepută; admițând că Sf. Ap. Andrei a predicat în teritoriul dintre Dunăre şi Mare trebuie să admitem că el a lăsat acolo preoţi şi diaconi, poate chiar şi episcopi.

Sfinţii daco romani (creștinismul timpuriu)

Creştinismul este adus pe teritoriile noastre încă de la începuturile sale (sec. I d. Hr.) prin propovăduirea Sf. Ap. Andrei, iar faptul că avem martiri pe teritoriul patriei noastre atestă că exista deja o organizare bisericească, care asemenea organizării din Roma a creştinismului, reprezenta un „pericol” pentru statul roman, fapt pentru care au suferit pentru credinţa lor. Numele unor martiri ne parvin din martirologii[21], cele mai importante fiind, conf. lui M. Păcurariu Martilogiul siriac (370-380), Martilogiul hieronymian (sec. VII) şi Sinaxarul Bisericii constantinopolitane (sec. VIII), însă cei mai mulţi sfinţi şi martiri daco-romani rămân necunoscuţi.

Martirii cunoscuţi aparţin tuturor claselor sociale slujitori bisericeşti, funcţionari de stat, negustori, ţărani, regăsindu-se în cetăţile de pe malul drept al Dunării, ce erau locuite de către daco-romani. Martirii daco-romani cunoscuţi până în secolul al V-lea d. Hr., după M. Păcurariu sunt:

• La Sirmium (azi Mitrovita, Serbia) avem pe preotul Montanus şi soţia sa Maxima – au fost martirizaţi din ordinul guvernatorului provinciei Panonia Inferior, Probus, fiind înecaţi în râul Sava la 26 martie 304; episcopul Irineu şi diaconul său Dimitrie (Sfântul Dimitrie, prăznuit azi la 26 octombrie) – primul a fost decapitat, iar al doilea străpuns cu suliţa, la 6 respectiv 9 aprilie 304; au mai pătimit, mai multe tinere, în aceiaşi zi cu Dimitrie; la 20 iulie 304, Secundus; la 29 august 304 fecioara Basilla; la 25 decembrie 304 fecioara Anastasia, precum şi grădinarul Sineros, cioplitorii de piatră Simpronianus, Cladius, Castorius, Nicostratus şi Simplicius, ce au fost închişi de vii în sicrie de plumb şi aruncaţi în Dunăre;La Cibalae (azi Vinkovce - Serbia) – a fost martirizat la 28 aprilie 304 Pollion, şi probabil alţi clerici din părţile Sirmiumului;
  
• La Singidunum (azi Beograd - Serbia) – au suferit martiriul diaconul Ermil şi temnicierul Stratonic, se pare la 13 ianuarie 307;
  
• Au mai fost martiri în provincia Dacia Ripensis (Agheu, Gaius şi Hermes din Bononia -azi Vidin, Bulgaria), ăn Dacia Mediterranea (fraţii pietrari Fluor şi Lavru, în Dardania), precum şi în Moesia Inferior (Lupus la Novae, însă cei mai mulţi au fost la Durostorum – azi Silistra, fiind mulţi ostaşi, ce au pătimit în anul 298)
  
• La Ozovia au fost decapitaţi trei creştini ţărani, la 28 aprilie 304, din care amintim pe Dadas, ce pare să fie dac;
  
• Foarte mulţi martiri au fost şi în Scythia Minor (Dobrogea de azi), la Tomis – azi Constanţa (episcopul Efrem al Tomisului, la 7 martie300; Macrobiu şi Gordian, la 13 septembrie 320-323, originari din Asia Mică, au fost surghiuniţi şi arşi de vii, iar alături de ei au fot ucişi şi câţiva localnici); la Axiopolis – azi Hinog (au fost martirizaţi, prin 303, Chiril, Chindeas şi Tasius – care se pare că este acelaşi cu Dasius); la Halmyris – azi Dunavăţ (preotul Epictet şi Astion, prin anii 298-303, ce erau originari din Asia Mică); la Noviodunum – azi Isaccea, iar la Niculiţel, nu departe de Isaccea, în 1971 a fos descoperită o bazilică, din sec. IV, cu moaştele a patru martiri – Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos, iar sub nivelul criptei s-au decoperit resturi dintr-un mormânt martiric mai vechi, care găzduia moaştele a doi martiri necunoscuţi, ce se pare ca au suferit martirajul în timpul persecuţiei lui Decius (249-251), acestea fiind singurele moaşte de martiri, descoperite pe teritoriul patriei noastre.
  

Concluzii

Analizând cele de mai sus nu putem să nu ne întrebăm dacă Zamolxe, alături de Moise şi alţii, nu este unul dintre întemeietori de religii, precursor al creştinismului, iar zeităţile religiei daco-getice, despre care nu avem foarte multe informaţii nici din izvoarele arheologice, nici din izvoarele literare nu au fost cumva doar simpli slujitori ai unui zeu suprem. De altfel ne punem, fireasca întrebare, dacă religia dacilor nu ar fi incitat, prin elementele diferenţiatoare, de ce grecii ar fi fost impresionaţi de o religie asemănătoare, o religie cu un panteon bogat, asemenea religiei lor, Herodot negăsind, ca în cazul altor religii ale vremii, corespondente zeităţilor autohtone în panteonul grecesc.

Herodot, prin acordarea importanţei unei simple „poveşti”, demonstrează faptul că religia strămoşilor noştri era una diferită, una care incita şi uimea prin originalitatea sa, originalitate care nu putea să constea decât într-un monoteism primar, pentru că altfel grecii nu ar fi luat în seamă o religie politeistă, fără să o identifice cu a sa, lucru pe care se pare că îl întrevede şi istoricul C. Giurăscu: „Elementul esenţial al culturii geto-dacice a fost religia. Ea a impresionat profund [– prin frumuseţea şi superioritatea principiilor sale –] pe toţi scriitorii lumii vechi care au cunoscut-o”[22]. Acelaşi autor referindu-se la religia geto-dacă şi la creștinism, afirmă: „de pe acum, că sunt o sumă de puncte asemănătoare, unele chiar identice, între cele două religii. Primul este credinţa în nemurire. …”[23]

Logica privitoare la evoluţia religioasă din spaţiul carpato-danubiano-pontic ar fi că până la Zamolxis (posibil pînă în secolul VI î.H.) putem vorbi de o religie politeistă, formată dintr-un panteon ce avea în fruntea sa un zeu suprem, probabil Gebeleizis, iar intre sec. al VI-lea î.d.H până aproximaiv în sec. I d. Hr. Geto-dacii cunoşteau o religie monoteistă, o religie primită de la Zamolxis, probabil un dac învăţat ce a colindat foarte mult în lumea cunoscută, înainte de a releva dacilor învăţăturile sale. Este important de stabilit de ce Zamolxis alege să stea trei ani în locuinţa sa subterană, un număr regăsit şi în creştinism, Iisus stând 3 zile, în „locuinţa morţilor”, înainte de a învia, de ce acesta alege un loc special pentru ospeţele sale, alături de concetăţenii săi, pe care îi învaţă că vor vieţui într-un loc veşnic, bucurându-se, probabil alături de „învăţătorul lor”, de toate cele bune. Un posibil răspuns la aceste întrebări ar fi faptul că, prin peregrinările sale, învăţatul dac, intră în contact cu reprezentanţi ai religiei mozaice, iar prin intermediul acestora află despre profeţiile mesianice şi despre învăţăturile despre un singur Dumnezeu, învăţături pe care le transmite mai departe concetăţenilor săi, într-o formă primară – omul nu moare definitiv, ci continuă să trăiască veşnic, alături de Dumnezeul unic, dacă se dovedeşte a fi vrednic de „a sta alături de acesta”.

Datorită penuriei privind istoria geto-dacilor, nu se poate ajunge la concluzii pertinente, posibil şi apropiate de adevăr, fapt pentru care istoricii ar fi necesar să-şi îndrepte atenţia spre analiza contextul religios european di perioada relatării realizate de Herodot, precum şi să analizeze, comparativ, comportamentul marilor „întemeietori” de religii monoteiste – Moise şi Iisus. Deci, atunci când vorbim despre spiritualitatea geto-dacilor, este necesar să ţinem cont de „îndemnurile” lui I.H. Crişan şi ale lui Daicoviciu: „descoperirile arheologice trebuie folosite cu multă prudenţă, atunci când este vorba de explicarea unor fenomene spirituale şi că mărturia lor nu poate nici măcar pune sub semnul întrebării pe cele ale izvoarelor literare”[24], iar „arheologia, călăuză sigură în descifrarea culturii materiale a unui popor, nu izbuteşte să treacă dincolo de anumite limite atunci când se pune problema cunoaşterii culturii spirituale”[25]. ăţi geto dacice şi sfinţi creştini

⇒ “Nemuritorii daci” din centrul Turciei

In partea centrala a Turciei, se afla un sit arheologic insuficient exploatat, care poarta denumirea de „Nemrut Dagi”!

Adica, mai pe romaneste, „Nemuritorii Daci”. Situl se afla la 2150 de metri in Muntii Anti Taurus, in centrul Turciei. Suntem indrumati fonetic sa citim „dahi” in loc de dagi. Tot aia e: daci, dahi, dai, daoi! Istoricii spun ca este vorba de muntele sfant al „commagenilor”. „Nemrut dagi” este socotit un sanctuar unic, enigmatic, nemaiintalnit in aceasta regiune, inchinat zeilor atotputernici, zeilor pe care ii venera regele Antioch I.

„Dat de Mitra” a fost primul rege

Sanctuarul a fost descoperit in 1881 de catre un geolog angajat de Imperiul Otoman. De sapat, s-a sapat abia in 1953, de catre o echipa de arheologi americani de la Scoala de Cercetari Orientale. Care n-au inteles mai nimic din complexul de piramide tumulare de piatra, temple si statui colosale.

Istoria spune ca regatul Commagene era situat la granita Imperiului Seleucid, care a urmat imperiului extins de Alexandru Macedon pana in Anatolia, si la granita Imperiul Part, al dahilor. „Commagenii” erau neamuri bune cu dahii, dar si cu grecii, cu care se inrudisera prin casatorii dinastice. De la acestia din urma au mostenit arta constructiilor grandioase, pentru a „nemuri” traditia… daco-geta. In anul 80 i.C., guvernatorul de Commagene a declarat independenta micului regat si nu mult dupa aceea dahul Mitradate I (adica cel „dat de Mitra”, zeul solar al dahilor din Cappadocia, Partia, Armenia) s-a incoronat rege. Capitala regatului era Arsameia. Mitradate a murit in 64 i.C, fiind urmat la tron de fiul sau, Antioch, care a domnit 26 de ani.

In general, romanii au incercat sa domine regatul si au si reusit pe alocuri, cand nu se impuneau dahii parti, ca sa-si apere neamurile. Antioch a inaltat acest sanctuar zeilor „nemuritorilor daci”, muntele avand insemnatatea unui Kogaion. Complexul, acoperit cu pietricele albe, cuprinde o piramida conica, doua temple si multe statui sculptate in piatra. Mormintele sub forma de tumuluri, aflate pe marginile complexului, au fost pradate inca din antichitate, de catre legiunile romane, care au decapitat si colosalele statui, de 8-10 metri. Arheologii au cautat in zadar ramasitele regelui Antioch. Nu le-au gasit. Acestea poate ca au fost profanate tot de legiunile romane sau au fost puse la adapost de catre protii daci.

Antioch, „Pater Pater” in Fratia Cavalerilor lui Mitra

Mormintele-tumule au fost ridicate in est, vest si nord, din roca muntelui, avand o “curte interioara”. Cel mai impunator, aflat in estul sanctuarului, are o terasa larga, in care au fost amplasate cinci statui colosale, un altar piramidal pentru focul vesnic inchinat zeului Mitra si temple din care au ramas tamasite de zid. Zeii care tronau in fata tumulului sunt Apollo – Mithra, zeul Soarelui, Nuna – zeita fertilitatii, Jupiter – Oromasdes, Ares – Herakles – Artagnes, zeul razboiului.

Pe stele de piatra, Antioch este infatisat dand mana cu ei, iar scena care-l infatiseaza cu Mitra este una ritualica, prin care este facut Cavaler al lui Mitra, fratia in care intrau toti regii dahi-daci, parti si geti. Pe una din placi se afla “Leul din Commagene”, care poarta inscriptii cu semnificatii misterioase. 19 stele se vad in spatele trupului leului, in dreptul gatului o Luma crescenta, iar deasupra trupului trei planete cu semnificatii certe in gradele de initiere in Fratia Cavalerilor lui Mitra: Mercur – Corb (Nemurire), Marte – Mile (Soldat), Jupiter – Leu (Putere).

Folosind un program Skyglobe, astronomii au avansat ipoteza ca simbolurile indica data de 6 iulie 61 sau 62 i.C. Profesorul Otto Neugebauer, de la Universitatea Brown, este de parere ca aceasta este data cand Antioch a fost pus rege in Commagene de catre generalul roman Pompei. Insa, tinand cont de toate semnificatiile ritualice, cercetatorul Adrian Gilbert crede ca este data esoterica a „incoronarii” sale ca grad de Pater Pater in Fratia secreta a Cavalerilor lui Mitra.



Cititi mai mult: http://www.enational.ro/romania-mea/%e2%80%9cnemuritorii-daci%e2%80%9d-din-centrul-turciei-95543.html/#ixzz1b1okpozs
enational.ro

Sunt moldovenii români sau nu? Despre teoria moldovenismului...

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sunt-moldovenii-romani-nu-teoria-moldovenismului

Istoriografia din Republica Moldova, scrisă după 1940, s-a construit în întregime pe baza “teoriei moldovenismului”, cea de-a doua teză importantă falsă a istoriografiei privind trecutul spaţiului românesc (prima fiind teoria roesleriană).

În timpul celor patru decenii de dominaţie sovietică, cea mai dezbătută chestiune a istoriografiei din Republica Moldova a fost cea a existenţei “poporului moldovenesc “şi a “limbii moldoveneşti”. Împreună cu teoria lui Roesler, această “teorie a moldovenismului“ reprezintă a doua contestare majoră a punctului de vedere românesc referitor la formarea poporului român. Teoria este respinsă de marea majoritate a oamenilor de ştiinţă occidentali.

În esenţă, vorbim de o teorie imigraţionistă, la fel ca cea a lui Roesler. Conform acesteia, populaţia romanică ar fi venit la est de Carpaţi abia în secolul al XIV-lea, la mult timp după slavi , care ar fi astfel cei mai vechi locuitori ai teritoriului. Din amestecul slavilor cu nou-venita populaţie romanică ar fi rezultat “poporul moldovenesc”. Acesta a fost punctul de vedere oficial al sovieticilor despre problema formării poporului român, dar numeroşi istorici şi oameni politici au continuat – chiar şi după proclamarea independenţei Moldovei - să susţină această teorie. Începând cu anul 2009, deschiderea treptată a arhivelor din Moldova şi a celor din Ucraina şi Rusia a arătat că teoria moldovenismului a fost creată de sovietici din motive pur politice, pentru justificarea integrării Basarabiei în URSS.

Teoria a fost folosită de propaganda sovietică din anii ’20 pentru a contesta unirea Basarabiei cu România. În 1924 autorităţile sovietice au decis crearea unei “Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti” în Transnistria, aflată în componenţa Ucrainei sovietice. Noua republică s-a născut oficial la 12 octombrie 1924, iar scopul creării ei era de a “lupta pentru refacerea unităţii poporului moldovenesc divizat de burghezia română”. De fapt, existenţa RSSM era o modalitate de subminare a României Mari.

Cum s-a născut limba moldovenească


Conform documentelor de arhivă, după crearea RSSM, Secretariatul Comitetului Gubernial Odessa al Partidului Comunist din Ucraina a numit o comisie însărcinată cu demersurile propagandistice. Cei trei membri ai comisiei erau A. L. Grinştein, I. I. Badeev şi Gr. I. Starîi. Chestiunea existenţei limbii moldoveneşti a fost discutată intens, mai ales după naşterea publicaţiei de propagandă anti-românească Plugarul Roşu, apărută la 1 mai 1924. S-a pus problema limbii în care să fie publicată această revistă. Limba vorbită de românii din Transnistria nu avea un caracter unitar şi nici literar, ea nefiind cultivată în şcoli de administraţia rusească. Pornind de la această chestiune, comisia s-a divizat: Starîi era de părere că trebuia folosită limba română şi grafia latină, în timp ce ceilalţi doi susţineau că ar exista o “limbă moldovenească” distinctă de cea română. Evident că niciunul dintre ei nu era specialist în filologie astfel încât să fie oarecum îndreptăţiţi să emită asemenea opinii.

Starîi a susţinut că era imposibilă crearea unei noi “limbi moldoveneşti”, şi că acest lucru nu poate fi rezultatul unei decizii politice arbitrare. În schimb, Badeev spunea că există o “limbă moldovenească” diferită de cea română, aşa cum rusa diferă de ucraineană. În plus, el a argumentat că nu există o limbă moldovenească literară, dar că cele două limbi sunt într-un proces de diferenţiere continuă, româna primind influenţe din Occident, iar “moldoveneasca” din rusă. Şi, bineînţeles, pentru publicaţiile în “limba moldovenească” trebuia folosită grafia slavă. De cealaltă parte, Starîi susţinea că din moment ce obiectivul final este proclamarea României sovietice, limba română ar fi cel mai bun (şi mai accesibil) mod de propagandă.

Toate aceste discuţii ale comisiei s-au finalizat într-un raport realizat de Badeev la sfârşitul lunii august în 1924. Raportul este primul document oficial sovietic care vorbeşte despre “limba moldovenească”. În urma dezbaterilor comisiei s-a luat decizia finală de “dezvoltare a limbii populare moldoveneţti” şi de a se folosi caractere chirilice. Aşa apare “limba moldovenească”, rezultat al unei decizii politice luate fără consultarea vreunui specialist în filologie.

Când a luat naştere RSSM, în octombrie 1924, s-a folosit noţiunea de “popor moldovenesc”, mare parte a acestuia fiind ”subjugată de burghezia română.” Punctul de vedere sovietic oficial era că Basarabia este parte a RSSM şi ea trebuie eliberată de sub “jugul românilor”. După pactul Ribbentrop-Molotov şi anexarea Basarabiei a fost organizată la est de Prut Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Autorităţile sovietice au impus teoria istoriografică ce susţinea existenţa poporului şi limbii moldoveneşti. Pe măsură ce istoriografia din România lua un curs naţional pregnant în anii ’60, cea din Moldova a suferit de pe urma activităţii sovietice de propagandă foarte intense. În această perioadă apar studiile semnate de Ja.Mosul şi N.Mochov, istorici sovietici emblematici pentru “teoria moldovenismului”.

Cu precădere după 1964, după apariţia volumului al treilea din Istoria României la Bucureşti (în care se vorbeşte despre problema Basarabiei) şi a lucrării Karl Marx.Însemnări despre români, arhivele arată o preocupare serioasă a autorităţilor din RSSM pentru combaterea “naţionaliştilor români”. În plus, în 1965 a avut loc o manifestaţie a scriitorilor moldoveni în favoarea introducerii grafiei latine. Numeroase documente arată existenţa unei coerspondenţe intense între Chişinău şi Moscova cu privire la această problemă. Autorităţile de la Chişinău arată faptul că pătrunderea presei româneşti în Moldova, a radioului şi televiziunii româneşti, precum şi a posturilor de radio occidentale “derutează poporul moldovenesc”. Astfel, în 1967 se decide realizarea unor “studii ştiinţifice” cu privire la existenţa “poporului moldovenesc”. De asemenea, din 1966 se interzice studierea cărţilor româneşti din bibliotecile publice şi introducerea în RSSM a lucrărilor unor autori precum Nicolae Iorga, Octavian Goga, Lucian Blaga etc. Curând, singurele cărţi româneşti acceptate erau cele tehnice, medicale şi dicţionarele. Cărţile de istorie erau strict interzise. În plus, s-a decis bruierea staţiilor de radio occidentale.

În 1966-67 autorităţile au început să organizeze sărbătorirea unor evenimente din istoria Moldovei, precum ziua de 28 iunie: “eliberarea de sub ocupaţia românească”. În 1966 s-au sărbătorit 300 de ani de la întemeierea Chişinăului. În anii ’70 istoriografia din RSSM devine vehement antiromânească, iar în deceniul următor criticarea istoricilor români devine un fapt curent, vorbindu-se chiar de existenţa unor “campanii anti-moldoveneşti în România”.

“Adevărata istorie a Moldovei”

Prima lucrare “ştiinţifică” din Moldova sovietică a fost Istoria RSSM, publicată în două volume în 1951 şi 1955. Autorii susţinea “teoria celor două popoare romanice”: românii şi moldovenii ar avea aceiaşi strămoşi, şi anume “valahii”, o populaţie formată din romanici şi slavi. Din convieţuirea acestora cu slavii din răsărit s-ar fi născut, în secolul al XIV-lea, “poporul moldovenesc”.

Conform lucrării, în secolele II-IV teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru era locuit de diferite triburi considerate (fără să existe argumente serioase) de istoricii sovietici ca fiind fie preponderent germanice, fie preponderent slave, fie mixte. Ar fi existat inclusiv o prezenţă getă, sarmată sau “tardiv scită”. Apoi, în secolul al V-lea, ar fi avut loc o depopulare masivă a teritoriului Moldovei, probabil ca urmare a devastărilor hunilor. În perioada cuprinsă între secolele V-VIII, zona a fost umplută de slavi. Aceştia au adus aici “cultura slavă”, la care au aderat şi alte populaţii.

Toate aceste teorii erau formulate în baza unor descoperiri arheologice. În anii ’70-’80 istoriografia sovietică susţinea că majoritatea descoperirilor arheologice medievale timpurii din spaţiul pruto-nistrean aparţineau slavilor. În general, s-a apreciat că în această perioadă la Est de Carpaţi nu a existat o populaţie romanică. În secolele X-XI, migraţiile târzii (unguri, uzi, pecenegi) i-au afectat sever pe slavi, dar aceştia au reuşit să-i înlăture pe aceşti migratori. Apoi, atacul Hoardei de Aur a declanşat o perioadă de decădere în secolele XIII-XIV, împiedicând formarea unor formaţiuni statale slave puternice. Abia în secolul al XIV-lea în regiune ar fi apărut “valahii”, strămoşi ai “moldovenilor”. Din nou, descoperirile arheologice (în realitate neclare) sunt folosite pentru susţinerea acestor idei. Conform istoricilor sovietici, ungurii au început în secolul al XII-lea cucerirea Transilvaniei şi i-au împins pe valahi la Est şi Sud de Carpaţi. “Valahii”, strămoşii românilor şi moldovenilor, erau un popor format din amestecul romanicilor cu slavii de sud la Sudul şi Nordul Dunării. Veniţi în Transilvania înaintea maghiarilor, ei au fost împinşi către Ţara Românească şi Moldova. Astfel, ei au migrat către zona extracarpatică în secolele XII-XIV. Avem deci o teorie imigraţionistă. Populaţia autohtonă de la Est de Carpaţi ar fi fost slavii, din amestecul acestora cu romanicii s-a născut “poporul moldovenesc”, iar la sudul munţilor poporul român. Formarea “naţiunii moldoveneşti moderne” ar fi avut loc în Basarabia, după includerea acesteia în imperiul rus!

Argumentele în favoarea teoriei

Pentru susţinerea teoriei moldovenismului, istoricii moldoveni s-au folosit de diverse argumente. În primul rând, de argumente de ordin entofolcloric: cercetătorii sovietici insistă asupra faptului că “folclorul moldovenesc” arată originea acestui popor ca urmaş al valahilor şi slavilor. Conform argumentelor lingvistice, ar exista o limbă moldovenească diferită de română. Cu toate acestea, chiar lingviştii sovietici nu au putut aduce argumente în favoarea apartenenţei limbii moldoveneşti la familia limbilor slave. Nu în ultimul rând, “specialiştii” au adus în discuţie şi argumente paleoantropologice: antropologii sovietici au încercat să ajungă la anumite concluzii privind îmbinarea “romanicilor de vest” cu slavii, dar dovezile nu sunt concludente.

Din motive politice, teoria existenţei “poporului moldovenesc” a fost susţinută şi după 1991 de istorici şi oameni politici din Republica Moldova, iar regimul lui Voronin a promovat românofobia. În acelaşi spirit naţionalist, în 2008 a fost creat Ordinul Bogdan I Întemeietorul, ce trebuie acordat pentru merite în dezvoltarea şi consolidarea stabilităţii Republicii Moldova. În acelaşi an a fost adoptată o lege care pedepseşte “defăimarea statului şi poporului moldoevan”, în încercarea de a interzice susţinerea faptului că “moldovenii” sunt de fapt români. În 2009, s-au sărbătorit 650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc din 1359. Schimbarea guvernului Voronin a adus o serie de schimbări, iar deschiderea arhivelor a facilitata demonstrarea faptului că întreaga chestiune a existenţei poporului moldovenesc are un caracter pur politic, şi nu ştiinţific.

Codul getic de pe statuia de la Adamclisi

Naravul lui Traian de a-si imortaliza trecerea prin tot felul de inscriptii i-a naucit multa vreme pe istorici, care i-au atribuit gresit multe monumente.

De altfel, acest obicei al imparatului i-a atras porecla inca din timpul domniei sale de „herba parietaria”, „iarba zidurilor”. Fiindca „napadea” tot. De fapt, el doar a consacrat monumentul de la Adamclisi zeului Marte, punandu-si insciptia ca pe un sigiliu domnesc pe acest impunator edificiu. Si cand si-a pus „amprenta”, s-a simtit indreptatit sa-si aroge si titlul de PONTIF MAXIMUS, Mare Preot al cultului geto-dac!

Din epoca bronzului

In 1980, Nicolaie Copoiu, secretar stiintific al Institutului de Studii Istorice, l-a trimis pe cercetatorul Vasile Rudan pentru a face un studiu asupra componentelor originale ale monumentului, in vederea reconstituirii.

Concluziile cercetatorului au fost ca monumentul dateaza din epoca bronzului, mai fusese restaurat in vechime, evidentiindu-se doua scoli diferite de sculpura, ca „gorgona romana” este o zeita locala a fertilitatii si prosperitatii, fiind impodobita cu spice de grau si coarde de vita de vie, iar intr-o metopa, o amazoana si un urias amintesc de batalii mitice. Sunt foarte multe detalii care dovedesc faptul ca monumentul nu e ridicat in timpul lui Traian.

Zeul fara chip protejand puiul de dac

Friza interioara este decorata cu steagul de lupta al dacilor, sarpele cu cap de lup, ceea ce-l dovedeste clar de origine geto-daca. Istoricul Jean Deshayes, autorul lucrarii ”Civilizatiile vechiului Orient”, atribuie genul de constructie circulara getilor si masagetilor, raspandind de-a lungul timpului religia si simbolistica solara. Deshayes concluziona ca aceste monumente au influentat ulterior si arta funerara a vechiului Orient. Cercetatorul Vasile Rudan a constatat ca in jurul monumentului, la o adancime de 12-14 metri, sub depuneri aluvionare, exista vestigii ale unei asezari de tip protourban, cu temple, edificii, locuinte, canalizari, neexplorate de arheologi. Si tot datorita cercetatorului Vasile Rudan s-a pastrat fotografia celei mai importante metope, astazi disparuta, infatisand un zeu fara chip, ce protejeaza un pui de dac, un copil cu par carliontat, acoperit de celebra caciulita dacica.

Conceput de Marele Preot

Un studiu al compozitiei Monumentului conduce la convingerea ca el este opera unui initiat. Scriitorii antici sunt unanimi in a spune ca Marele Preot al dacilor cunostea tainele Cerului si ale Pamantului, cu alte cuvinte el era un initiat in stiintele spirituale. Semnele geometrice de pe Monument sunt simboluri, care in limba initiatilor reprezinta forte ceresti. Marele Preot al dacilor ar fi fost singurul in stare sa conceapa compozitia Monumentului de la Adamclisi. Si aici trebuie sa vorbim despre nemaipomenita statueta a preotului de la Adamclisi, scoasa la iveala de plugul unui taran in anul 1894. Aceasta a fost achizitionata de colectionarul Jean Eleutheriade, ginerele pictorului Gheorghe Tattarescu si a facut parte din colectia particulara a administratorului muzeului memorial al pictorului, de unde s-a incercat de multe ori sustragerea si scoaterea din tara. Supusa unui studiu de catre o echipa de arheologi, lingvisti si istorici, in 1986, s-a concluzionat ca este vorba de statueta unui Mare Preot solar, sculptata din marmura de la Deleni-Dobrogea. Vechimea a fost datata din epoca bronzului. Insignele apollinice de pe piept, doua stele a cate sapte raze, il indica mare pontif al cultului solar.

Matricea lingvistica unica in lume

Matricea lingvistica de pe patrafir este unica in lume, ca vechime. Aceasta demonstreaza ca scrierea hieratica, codificata, era folosita de marii initiati care erau preotii geto-daci. Este primul document care dovedeste existenta codului getic, despre care se vorbeste adesea in deradere. Profesorul Tudor Diaconu din Pitesti este cel care a descifrat codul din matricea ligvistica a statuii, ordonand-o dupa ordinul 10, al castei regilor preoti IO ! Iata ce a iesit la prima citire a lingvistilor: „Indepliniti ale voastre indatoriri!” Iata ce a iesit din descifrarea lui Tudor Diaconu, publicata in volumul „Limba vorbita de Adam si Eva” (de Tudor Diaconu si Ilie Stancu, editura Brio Star): „Asta este OM Ikaron, scut alb, mag Adam, ii ram Cogaion!” Poate de aceea se si numeste monumentul Adam Clisi, clisa lui Adam, „pamantul primului om”.

A existat monopol economic otoman asupra Ţãrilor Române?

La fel cum s-au exprimat exagerãri în ceea ce priveşte preţurile produselor furnizate Porţii de Ţãrile Române, tot aşa s-a exagerat şi în ceea ce priveşte monopolul turcesc, mai ales când se vorbea în “Istoria României” din 1962 despre jaf, exploatare sau spoliere.

Lucrurile trebuie private mai nuanţat. ‘Monopolul’ înseamnã de fapt un drept de preempţiune asupra anumitor articole de strictã necesitate pentru aprovizionarea Constantinopolului sau pentru nevoile armatei. Adicã: grâu, orz, miere, cearã, unt, seu, pastramã, cerviş, lânã, piei. Turcii nu erau interesaţi deloc de pildã de porc, vin, porumb sau peşte.

Vinul din Moldova se exporta din secolul al XV-lea în Polonia, dupã cum reiese din socotelile Liovului. Cãlãtorul Italian Botero care viziteazã Ţãrile Române la sfârşitul secolului al XVI-lea, menţioneazã cã multe grâne şi vinuri iau calea Rusiei şi Poloniei, informaţie pe care o regãsim şi la Giovanni Antonio Magni, care pomeneşte negustori armeni, saşi, unguri, evrei sau raguzani. Dimitrie Cantemir vorbeşte despre ieftinãtatea vinului moldovenesc, care atrage în permanenţã ruşi, poloni, cazaci, unguri, care transportã mari cantitãţi în ţãrile lor. Din secolul al XVIII-lea exporturile cresc şi vor mai creşte pâna la Regulamentele Organice, puse pe seama negustorilor cazaclii care pornesc din Odobeşti, Râmnicu Sãrat sau Târgul Dealului şi duc butoaie de vin în Ucraina.



Exporturi felurite


În Rusia se mai exportã prune uscate, nuci sau cearã. Şi exportul de peşte ocupa un loc important. Cãlãtorul Niccolo Barsi de exemplu, care viziteazã Moldova la începutul domniei lui Vasile Lupu, menţioneazã negustorii raguzani de la Chilia care transportã sturioni sãraţi. Misionarul Bandini precizeazã cã peştele este atât de bogat, încât se transportã în fiecare an mii de care în Rusia, Podolia, Ucraina şi Transilvania. Turcii nu exercitau monopol nici asupra bovinelor sau cailor, dupã cum aflãm din ştirile despre exportul lor în centrul şi vestul Europei. Informaţii preţioase în acest sens avem de la biograful lui Despot Vodã, Graziani, care ne spune cã Ungaria, Rusia, Polonia şi chiar Italia se hrãnesc din carnea româneascã. Iarmaroace de boi existã la Lenţeşti, Sipeniţ şi apoi la Hotin¸ încercãrile otomane de a zãdãrnici exporturile spre Polonia fiind fãrã rezultat. Francezul Blaise de Vigenere sau cronicarul polon Gorecki aratã cã Moldova dispune de boi numerosi şi de bunã calitate, care ajung şi pânã în Germania. Pentru negoţul cu boi vine în 1593 un nobil din Hamburg, pe nume Andreas Papa, iar în 1709 Neagu şi Dima din Şcheii Braşovului se angajeazã sã ducã boi de la Piteşti la Graz. Alte cirezi se îndreaptã cãtre Veneţia, Strassbourg sau Danzig, aşa cum relateazã Del Chiaro, secretarul voievozilor Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino. Cercetãtorul Wenzel von Brognard evalueazã în 1782 numãrul vitelor exprotate annual de la noi în Germania la 30.000. Chiar şi o relatare turceascã de la mijlocul secolului al Xviii-lea aratã cã Muntenia exportã din abundenţa sa de vite în Rusia, Polonia, Ungaria, Boemia, Silezia, Austria, Bosnia sau Roma. Aşadar aşa-zisul monopol turcesc însemna de fapt posibilitatea de a comercializa anual zeci de mii de vite în Occident, chiar şi în epocã fanariotã, când se presupune cã ar fi existat un caracter spoliator absolut.

Si “monopolul” asupra cailor era destul de limitat. De pildã sub Grigore Callimachi, în secolul al XVIII-lea, se exportã 10.000 de capete la 20-30 de galbeni/cap, la sfârşitul veacului numãrul de cai pentru Polonia se dubleazã, cu toatã interzicerea Porţii. Toto din Moldova se mai aprovizionau pentru armatã şi austriecii, precum şi prusacii. O situaţie la fel de laxã gãsim şi la exportul de piei de vitã (cordovane) sau de oaie (sãftiane). Un firman Constantinopolitan din 1761 autoriza pe austriacul Johann Knoblauch, care importase în Tara Româneascã obiecte de fier, sã exporte liber sãftiane. Negustorii de lânã vienezi plãtesc chiar preţuri mai mari decât cele oferite de producãtorii din Principate. Mierea şi ceara se exportã nu doar în Transilvania şi Imperiul Austro-Ungar, ci şi în Italia, cifra vãnzãrilor estimându-se undeva la 50.000 de ocale anual. Importul de cearã determinã în 1784 casa de comerţ Bienefeld sã întocmeascã un plan de achiziţie a produsului printr-un trimis special în Principate.

Din aceste exemple care ar putea continua reiese cã “monopolul” este un termen exagerat. Mai degrabã este vorba despre un drept de preempţiune, ceea ce depãşeşte necesitãţile Porţii se vinde oricum în alte pãrţi, iar prin contrabandã chiar mãrfurile destinate Constantinopolului. Un firman din 1729 de la Ahmed al III-lea adresat lui Nicolae Mavrocordat prevede sistarea exportului de cereale cãtre Austria prin Nicopole şi Vidin, pentru cã aceasta are gând de rãzboi. Deci se exportau grâne din Tara Româneascã spre Austria, un produs necesar şi pentru otomani. Un alt firman, din 1764, al sultanului Mustafa al III-lea, adresat domnitorilor Stefan Rocoviţã şi Grigore Ghica, aratã cã sunt acaparate de comercianţi strãini produse precum mierea, seul, untul, grãsimile, pastrama, lâna, pieile, care provoacã o scãdere a veniturilor vamale. Documentul interzice astfel de fraude (matrapazlâk) şi dovedeşte în acelaşi timp cã exportul spre Occident este un fenomen bine înrãdãcinat şi cã probabil acesta ar fi continuat cu succes dacã nu se îndrepta spre ţãri ostile Porţii. Exportul de produse româneşti în Austria, Germania, Polonia, Italia etc. se explicã prin diferenţa de preţ între ce plãteau turcii şi preţul pieţei. Plus cã un control ca la carte era dificil, multe produse ieşind prin ‘vama cucului’. Dupã Kuciuk-Kainargi se permite chiar oficial ca în anumiţi ani sã se exporte grâne, animale şi alte produse în Imperiul Austro-Ungar.

Ritualul de nemurire al „lupilor” geto-daci

Rezervatia arheologica Sborianovo, Bulgaria, unica din punct de vedere al pastrarii datinilor geto-dace, a dezvaluit un misterios ritual de nemurire.

Dausdava, Cetatea lupilor cum o numea Ptolomeu si dupa cum era trecuta pe hartile romanilor, se afla langa Sborianovo, Bulgaria si dateaza din secolul IV i.C.

Cetatea Lupilor geti

Conform arheologilor, a fost cetatea de scaun a conducatorilor getilor odrisi. Complexul de sanctuare, Cetatea Lupilor si resedintele regilor sunt inconjurate de 150 de morminte tumulare, situate intre satele Zlatinita si Malomirovo. Rezervatia arheologica Sborianovo este unica din punct de vedere al pastrarii datinilor si simbolurilor sacre geto-dace din primul mileniu i.C., iar acest lucru se datoreaza influentelor elene de decorare a mormintelor, in locul sobrietatii arderii pe rug, care caracteriza ritualul de inmormantare mai inspre interiorul teritoriului geto-dac. Exceptie facand „hora mortului”, acel obicei care i-a uimit pe istoricii antici, dar care nu reprezenta decat bucuria dobandirii nemuririi prin trecerea sufletului dincolo de sfera terestra. Un mormant impresionant de la Svestari, aflat sub protectia UNESCO, se crede ca este al renumitul rege get Dromihete, cel care i-a dat o lectie de „strategie” trufasului macedonean Lisimah.



Cele sapte cai spre nemurire

Ceea ce i-a uimit pe arheologii bulgari este complexul de piatra descoperit sub mormant, constituit din sapte straturi de placi rectangulare, cu rol sacru in ritualul getic de inmormantare, dupa cum crede Diana Georgova, de la Institutul National de Arheologie din cadrul Academiei de Stiinte. „Posibil sa fie un ritual legat de conceptul de nemurire al getilor, atat de specific lor”, spune Georgova. Complexul se afla sub camera mortuara a regelui, intr-o incapere destinata special asezarii acestor sapte straturi de placi de piatra.

Cifra „7” in ritualurile preotilor daci era foarte importanta si avea legatura intr-adevar cu nemurirea. Amintim de cele 7 palmete de pe bratarile spiralate de aur, cu rol ritualic, care infatisau „pomul vietii”. Si in conceptia samanica intalnim copacul cosmic cu cele sapte brate prin care se iese din spatiul terestru. In credintele populare romanesti, Raiul are sapte trepte sau sapte etape de purificare a sufletului, o impletire a crezurilor stravechi cu invatamintele crestine. „7” este si modulul numeric folosit la construirea sanctuarului mare de la Sarmisegetuza, care are 30 de formatiuni a cate 7 stalpi. Cerul este impartit in 7 straturi: atmosfera, exosfera, ionosfera, termosfera, mezosfera, stratosfera si troposfera. Omul are 7 puncte energetice, chakrele potrivit mai multor credinte.



Mormantul regelui Dromihete

Mormantul de la Sveshtari, la 84 de kilometri de Silistra, reprezinta un monument unic al arhitecturii funerare getice, iar importanta sa este cu atat mai mare de cand arheologii bulgari au avansat ipoteza ca aici ar fi fost depuse oasele partial calcinate ale renumitului rege Dromihete, conducatorul de la anul 300 i.Hr. al unor triburi getice care isi aveau centrul in Cetatea Soarelui, Helis dupa cum o numeau grecii. Relatarile istoricilor povestesc despre remarcabila diplomatie a acestui lider militar, datorita caruia multe dintre cetatile cucerite de macedoneni au fost returnate proprietarilor de drept.

Printre tintele macedonenilor se numarau si triburile getice aflate la vremea respectiva sub conducerea lui Dromihete. Lisimah, urmasul la tron al lui Alexandru cel Mare, a purces sa le cucereasca. Desi inferiori din punct de vedere numeric, getii foloseau un „truc” devenit peste timp strategie: pustiirea terenurilor pe care inamicii avansau, pentru a grabi epuizarea trupelor inainte de confruntare. Intr-unul dintre aceste episoade, insusi fiul lui Lisimah, Agatocles, avea sa fie luat prizonier. Pentru a fi sigur ca armata macedoneana o va lua pe traseul „otravit”, Dromihete l-a trimis pe aliatul sau, getul odirs Seutes, sa cistige increderea lui Lisimah. Acesta, ii rataceste pe macedoneni prin locuri grele de umblat, fara surse de alimente si fara apa, pentru ca Seutes ii avertizase din „prietenie” ca apa e ortavita. Istovita, armata macedoneana a sfirsit prin a fi inconjurata si capturata de getii lui Dromihete si dusa la Helis, cetatea de scaun a dinastului get. Desi acesta reprezenta o prada importanta de razboi, Dromihete, strateg cu planuri pe termen lung, l-a eliberat si l-a incarcat cu daruri, iar Lisimah i-ar fi dat fata de sotie.



Vartejul spre centrul Universului

Marimea mormantului arata importanta acordata acestui conducator, fiind cea mai impresionanta movila din cele 26 care se intind pe doi kilometri: 7,5 metri in lungime, o latime a fatadei de 6,5 metri si o inaltime interioara de 4,45 metri. Constructia se remarca prin cupola, stil atribuit de istorici vechilor masageti. Decoratiunile interioare rprezinta motivele religioase de origine getica. Bucraniul este poate cel mai vechi simbol al puterii, intilnit inca de la Tartaria.

Floarea cu patru petale este cunoscuta ca simbol regal, aflat pe scutul lui Decebal de pe Columna lui Traian de la Roma. Mesterii de monumente funerare foloseau acest simbol obisnuind sa scrie sub el „rex” pina prin anii 1800. Mesterii picturii icoanelor pe sticla il folosesc pentru Iisus! Dar niciodata nu s-a stiut ce culori erau folosite, pana la “Mormantul regal” de la Sveshtari: rosu, galben si albastru. Exact cum aveau sa le foloseasca mai tarziu mesterii Cosmati, tot de origine geto-daca, cei care au facut celebrul mozaic din Westminster Abbey pentru ritualul de incoronare al regilor britanici. Si tot pentru a „tivui” marginea universului, care desparte lumea terestra de cea cosmica. Frizele cupolei din registrul cel mai de sus formeaza un vartej al carelor, ca si cand astfel ar fi iesit din viata terestra marele rege razboinic. Camera mortuara principala este strajuita de patru coloane dorice si una in stil corintian care sustin o friza. Intre acestea sunt cuprinse reliefurile a zece cariatide, reprezentante cu mainile ridicate deasupra capetelor, jumatate femei si jumatate plante. Ornamentele din camerele mortuare ale regelui si sotiei nu sunt finalizate, lasand loc ipotezei ca cei carora le era destinat mormantul decedasera in mod neprevazut. Atat friza cat si decoratiunile interioare sunt unice surse ce arata cum se traia la curtea unui rege get, e adevarat, influentat de fastul grec, dar respectand vesmantul traditional al getilor. Demn de remarcat ca la acea vreme femeile gete purtau sorturi cu pieptar peste rochiile din panza topita, albe, cu cusaturi pe margini. O usa din piatra masiva, cu ornamente perpetuate in mestesugul portilor maramuresene, ascunde camera regelui defunct, sub care se afla acel misterios complex de sapte straturi de piatra, caruia nu i s-a gasit inca explicatia. Din nefericire, obiectele din metale pretioase au fost furate inca din antichitate.

Mormantul lui Seutes

Mormantul de la Kazanlak a fost construit la sfarsitul sec IV i.C., inceputul mileniul III i.C. Are tot trei elemente: o antecamera rectangulara, un pasaj de trecere (dromos) care duce la camera mortuara, rotunda, terminata cu o cupola acoperita de picturi. Pe peretii pasajului de trecere sunt pictate scene de batalie. Doua armate sunt aliniate fata in fata, iar doi razboinici, cel mai posibil sefii armatelor respective, se lupta in fata acestora, dupa tipicul antic. Cupola are acelasi vartej pictat, element de credinta a getilor despre iesirea din lumea terestra. Nobilul sta pe un tron, cu o cununa de lauri pe cap. Cei doi sunt inconjurati de servitori care le aduc fructe, uleiuri, bijuterii si o manta. Alaturi de ei sunt muzicantii cu trompete, instrumente martiale. La sfarsitul procesiunii, doi ingrijitori conduc o caleasca trasa de patru cai si calul celui decedat, ale carui oseminte au fost descoperite in antecamera. Mormantul se afla langa Seutopolis, capitala regelui getilor odrisi Seutes al III-lea. Setopolis era mai mult o cetate de scaun decat un oras, asa cum erau mai toate centrele de conducere ale printilor geto-daci. Cetatea avea o functie duala, de venerare a zeilor cabiri, asociati cu focul si metalurgia, si a lui Dionisos, si de centru administrativ, cu cladiri oficiale, locuintele fiind construite in afara zidurilor cetatii. Seutes al III-lea era un rege-preot, Marele Preot al cultului cabirilor. Cimitirul de la Seutopolis cuprinde mormintele tumulare ale elitei, razboinicii fiind ingropati cu caii lor de batalie, in timp ce supusii erau arsi si cenusa pusa in urne, langa care se depuneau ofrande alimentare si bijuterii pretioase.

Cine a fost aliatul ardelean al Regelui Soare
În acest an s-au împlinit 300 de ani de la sfârşitul Războiului Civil din Transilvania, care i-a opus pe curuţii conduşi de Francisc Rakoczi al II-lea lobonţilor conduşi de Casa de Habsburg.


În acest an s-au împlinit trei secole de la încheierea unuia dintre cele mai devastatoare războaie civile din Transilvania. Conflictul este cunoscut, în istoriografia românească, sub numele de Răscoala Curuţilor, în timp ce istoricii maghiari îl socotesc drept un veritabil război de independenţă împotriva Austriei.

Personajul principal al acestui conflict a fost principele Transilvaniei Francisc Rakoczi al II-lea, din familia care i-a dat şi pe principii Gheorghe Rakoczi I şi Gheorghe Rakoczi al II-lea.

De altfel, Francisc Rakoczi al II-lea a ales drept simbol al răscoalei sale steagul princiar al strămoşilor săi, căruia i-a adăugat o panglică cu deviza răscoalei sale, „Pro Libertate", şi care se află în colecţia Muzeului Naţional de Istorie al Transilvaniei din Cluj. Francisc Rakoczi al II-lea l-a avut printre căpitanii săi pe nobilul român Grigore Pintea, cunoscut sub numele de Pintea Viteazul. Războiul civil pornit în Transilvania s-a extins şi în Ungaria, precum şi în Croaţia.

Cum a izbucnit conflictul

Contextul în care a izbucnit conflictul este eliberarea paşalâcului turcesc de la Buda de către armatele austriece, ca urmare a războiului dintre 1683-1699. În anul 1701, vasalul turcilor, principele Transilvaniei, Mihai Apafi al II-lea, a fost nevoit să îşi cedeze tronul în favoarea împăratului austriac Leopold I.

Austriecii au decis să facă ordine în principatul devastat de războiul prelungit. Astfel, ei au anunţat că vor restitui moşiile vasalilor turcilor, nobilii maghiari din Transilvania, doar dacă aceştia îşi vor putea dovedi dreptul de proprietate cu acte şi dacă vor achita o taxă de 10 la sută din valoarea proprietăţii în favoarea tezaurului imperial. Banii urmau să fie folosiţi pentru recuperarea cheltuielilor făcute în timpul războiului de eliberare a teritoriilor vasale Imperiului Otoman. În aceste condiţii, nemulţumirea nobililor maghiari a dat în clocot.

Ea a fost aţâţată şi de regele Ludovic al XIV-lea al Franţei, Regele Soare. El era un vechi adversar al Casei de Habsburg. Pentru că se întrevedea un nou conflict între Franţa şi Casa de Habsburg, Regele Soare l-a trimis pe contele de Feriol la castelul lui Francisc Rakoczi al II-lea şi i-a promis sprijin în bani şi în arme.

Regele Soare dorea să oblige Casa de Habsburg să lupte pe două fronturi. Francisc Rakoczi al II-lea a început să corespondeze cu Regele Soare, prin intermediul unui locotenent valon, Longueval, care l-a trădat, astfel că principele ardelean a fost arestat de austrieci şi dus, iniţial, la Presov, apoi la Wiener Neustadt, locul unde fusese executat, cu 30 de ani în urmă, tot pentru trădare, bunicul său matern, nobilul maghiar de origine slovacă Peter Zrinyi.

Întoarcerea răsculatului

Rakoczi a reuşit însă să evadeze şi a fugit în Polonia, unde a strâns oaste şi a intrat în Transilvania. I s-au alăturat o serie de nobili, inclusiv Grigore Pintea, un nobil român cunoscut sub numele de Pintea Viteazul, care servise în armata austriacă în timpul războiului cu turcii. Răsculaţii, care şi-au luat numele de curuţi, spre deosebire de loialişti, cunoscuţi sub numele de lobonţi, au cucerit rapid cetăţile Zalău, Satu Mare, Bistriţa, Dej şi Sighet.

În anul 1703, Pintea Viteazul, unul dintre cei mai capabili militari din oastea curuţilor, a murit în timpul asediului Cetăţii Baia Mare. Răscoala a continuat, iar în 1704 Dieta de la Alba Iulia l-a proclamat oficial principe al Transilvaniei şi regent al Ungariei ce Francisc Rakoczi al II-lea. În acea perioadă, cea mai mare parte a Transilvaniei era sub stăpânirea curuţilor. Numai că, în anii care au urmat, Casa de Habsburg a reuşit să recâştige poziţiile.

Astfel că, în anul 1711, în timp de Francisc Rakoczi al II-lea se afla în Polonia, unde încerca să obţină sprijin din partea ţarului Rusiei, Petru I, au început tratativele între generalul Alexandru Karoly, cel care rămăsese la comanda curuţilor, şi generalul Ioan Palfi, reprezentantul împăratului austriac Carol de Habsburg. Cei doi au semnat un tratat de pace la Carei, care a pus capăt războiului civil.

Acest tratat garanta răsculaţilor viaţa şi averea. Documentul se referea şi la principele Francisc Rakoczi al II-lea. Austriecii îi garantau acestuia viaţa şi restituirea proprietăţilor, cu condiţia să se întoarcă în ţară în termen de trei săptămâni.

A ales exilul

Francisc Rakoczi al II-lea a refuzat şi l-a declarat trădător pe Alexandru Karoly. Până în 1713, Francisc Rakoczi al II-lea a plecat în Franţa. Acolo, el a înfiinţat un regiment de husari unguri, în semn de recunoştinţă faţă de regele Ludovic al XIV-lea.

În anul 1713, Francisc Rakoczi al II-lea a plecat în Turcia, cu speranţa că îşi va recâştiga tronul, în eventualitatea unui nou război între Imperiul Otoman şi Austria, însă a murit în exil, în anul 1735.

Decebal Rex – Istoria unui monument de 40 de milioane de dolari

http://www.enational.ro/romania-mea/decebal-rex-%e2%80%93-istoria-unui-monument-de-40-de-milioane-de-dolari-86834.html/

In Clisura Dunarii, Golful Mraconia, in apropiere de Orsova, Romania, se afla imensa statuie sculptata in stanca a lui Decebal Rex, cel mai mare monument de acest fel din lume.

Pe acolo au trecut la inceputul secolului II e.n. trupele imparatului roman Traian spre inima Daciei, pe un drum taiat in stanca, atestat de “Tabula Traiana”, vestigiu aflat pe malul drept, fata in fata cu “Decebal Rex”. Acolo a dorit prof. dr. Josif Constantin Dragan, renumit om de afaceri si om de cultura roman, sa-l ridice pentru istorie pe potrivnicul lui Traian, “neinvindul Decebal”. De ce neinvins? “ Pentru ca regele Decebal a preferat sa-si ia viata decat sa depuna armele la picioarele imparatului roman”, spunea regretatul Josif Constantin Dragan. “De aceea merita un loc de cinste in peisajul acestei tari, pe care el a aparat-o cu darzenie, cutezanta si mandrie. Insusi imparatul Traian a stiut sa aprecieze mandria regelui dac, dedicand luptelor crancene pe care le-a dus impotriva acestuia Columna lui Traian, de la Roma. In fond, Traian poate fi socotit urmasul lui Decebal”.

Trasaturile « sculptate » cu picamere, foreze, spituri si baroase

Stanca de 128 metri, a fost aleasa de catre Josif Constantin Dragan in anul 1985, pentru ca se afla in dreptul vestigiului roman “ Tabula Traiana “. Lucrarea nu a fost propusa autoritatilor de atunci. In 1993, dupa ce a cumparat stanca, au fost demarate primele actiuni. A fost adus la fata locului sculptorul italian Mario Galeoti, din Piatra Santa – localitate in care si-a avut atelierele Michelangelo. Acesta a luat probe pentru analiza rocii si a efectuat primele schite. Ing. Selaru Virgil a facut masuratori topografice, iar in luna octombrie au inceput lucrarile de inlaturare a arbustilor si vegetatiei precum si a bucatilor de piatra nefixate. S-au executat pontonul pentru instalatiile de aer comprimat si curent electric, spatiile de cazare pentru alpinisti, schelele, scarile de tip pompier si s-au confectionat pitoane, scripeti, role pentru funiculare. In 1994, s-au montat scarile de fier in stanca si un cablu de otel de grosime de 27 mm in jurul stancii. A fost adus pontonul de la Orsova cu toate instalatiile din dotare. Se face primul trasaj al stancii care delimita figura lui Decebal. S-au facut lucrari de degrosare pe toata suprafata stancii, cu picamere, foreze, spituri si baroase.

Numai nasul are opt metri

In 1995, s-a marit efectivul echipei de alpinisti : Predoni Gheorghe, Predoni Ion, Torok Robert, Boroanca Pavel, Furlan Mircea, Baleanu Dorin sI Negoitescu Petre. A fost angajat sculptorul roman Cotarcea Florin, pentru ca schitele facute de Mario Galeoti contineau prea multe detalii care nu se puteau efectua in stanca avand insertii de marmora, pretandu-se la feliere. S-au efectuat primele degrosari prin dislocare cu dinamita. Pentru acestea, s-au facut 75 de gauri cu adancime de 50 cm si incarcatura de 65 grame pe gaura.

In 1996, s-a lucrat la degrosarea fetei, in special in jurul nasului, elementul cel mai dificil de realizat, avand o inaltime de 8 metri. Scoaterea lui in relief a necesitat o intrare de 2 metri si jumatate in profunzimea stancii. Din cauza fenomenului de feliere a stancii, operatiile de reliefare a nasului au dus la prabusirea unui bloc de circa 3 metri inaltime de langa nas. Lucrarile la expresia chipului s-au oprit pana au fost indepartate toate partile cu risc de feliere, iar stanca a fost consolidata cu armaturi inoxidabile si beton. Tot in 1996 au inceput lucrarile de dinamitare pentru conturarea barbiei si pentru delimitarea caciulii dacice. In 1997, s-a lucrat pentru detaliile de portret din zona stanga a fetei, lucrari executate cu picamerele si prin dinamitare, de catre o echipa formata din zece insi.

In 1998, s-a lucrat la conturul caciulii si s-au executat dinamitari masive sub barba si in lateralele barbiei. In 1999, s-au continuat lucrarile pentru detaliile de portret din zona dreapta a fetei si s-a inceput lucrul la placa de identificare de la baza stancii, unde a fost nevoie de o dinamitare masiva.

“ Decebal Rex Dragan facit “

In 2000, echipa numara 11 insi. Se trece la etapa de finisare a ochilor si a nasului. “Plombarea” nasului a fost cea mai complexa operatiune, care a necesitat curatirea cu picamere a intregii suprafete care prezenta fisuri pana cand s-a ajuns la materialul compact, dupa care s-au facut gauri cu forezele la o adancime de 1,80 metri de o parte si de alta a adanciturii ce urma sa fie plombata. Intre gauri, s-au executat canale pentru a mari priza stancii cu cimentul. S-au introdus bare de otel inox de 30 cm grosime, s-au fixat bare de legatura de grosime de 20 cm, care au fost prinse prin sudura electrica cu electrozi de inox. Materialele au fost aduse din Italia. Dupa ce s-a incastrat armatura, s-a montat un cofrag din cherestea si placaj, sustinut de stalpi. Amestecul de turnare s-a obtinut intr-o betoniera, pe malul celalalt, si a fost transportat printr-un scripete funicular si alti scripeti trasi pe cablu intins intre cele doua maluri, peste canal, apoi, cu un sistem de scripeti, de pe platforma de lucru pana la baza nasului. In acelasi an se termina panoul de identificare al monumentului si se sculpteaza inscriptia : “ Decebal Rex Dragan facit “, care ii reuneste pe marele rege al Daciei, Decebal, si pe cel care i-a adus acest omagiu inegalabil in lume, marele om de cultura J. C. Dragan.

In 2001, cu o echipa de 12 oameni, se fac finisaje la nas si pometi, se retuseaza mustata si se contureaza gura. Buza inferioara a necesitat plombare in acelasi mod in care s-a executat si la nas. Intre 2001 – 2005, se executa restul lucrarii, caciula dacica si se fac finisarile detaliilor. Astfel, dupa o munca titanica, timp de 13 ani, care a costat in jur de 40 de milioane de dolari, altorelieful a fost terminat. Pentru realizarea lui, s-au dat peste 20.000 de gauri, au fost dislocate 6.000 metri cubi de stanca, folosindu-se 958 kg de dinamita, 620 de capse si 20.300 ml de fitil. In comparatie, ansamblul presedintilor de Muntele Rushmoore, SUA, a necesitat 14 ani de munca si o echipa formata din 300 de oameni.

Arienii carpatici, vatra primara a Europei



Monumentul este amplasat intr-o zona ce musteste de istorie. Cercetatori de la Universitatea din Cambridge sustin, ca pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, s-a dezvoltat in perioada neolitica vechea civilizatie europeana a arienilor carpatici. Cercetatoarea americana Marija Gimbutas considera ca aceasta civilizatie, scoasa la iveala prin sapaturi arheologice, constituie “cea mai veche cultura europeana creata de o populatie pre-indo-europeana”, civilizatie al carei apogeu a fost intre anii 5.000-4.000 i.C. Vechea Europa a arienilor sau a pelasgilor s-a dezvoltat aici asa cum un mare istoric roman, Nicolae Densusianu, a publicat, in anul 1913, in lucrarea monumentala “Dacia preistorica”, formuland pentru prima oara aceasta teorie. Prof. dr. Josif Constantin Dragan a reluat-o, axandu-si studiile in special pe istoria numerosului popor al tracilor, urmasii pelasgilor, cei care ramasesera sa populeze Europa, extinzandu-se spre est. In volumele “ Noi, tracii ”, “ Lumea Tracilor “, “ Mileniul imperial al Daciei “, “ Imperiul romano – trac “, prof. dr. Dragan reia si argumenteaza faptul ca Europa este un tot unitar din stravechime si asa trebuie sa functioneze. In urma descoperirilor arheologice, cercetatori din Anglia si Statele Unite adera la teoria “vetrei primare de civilizatie” de pe teritoriul stravechi al Romaniei, civilizatie care s-a extins pana in Sumer si Egipt, Turcia si tinuturile Greciei, in nord pana in Scandinavia si in vest pana in tinuturile stravechi ale Germaniei si Britaniei. Tracii sunt urmasii legitimi ai marelui Imperiu Pelasg, care a dat nu numai daco-getii, ci si neamul troienilor, etruscilor, hititilor, macedonenilor s.a.

Cel mai vechi conflict armat

Nu departe de locul unde strajuieste Decebal Rex, la Schela Cladovei (intre punctul de confluenta al Nerei cu Dunarea, din amonte si pana la insula Ostrovul Mare din aval ), sapaturile arheologice din ultimele patru decenii au scos la iveala urmele uneia dintre cele mai vechi asezari omenesti din Europa, ale carei inceputuri cercetatorii le localizeaza cu vreo 8000 de ani in urma. Vecinii de peste Dunare identifica si ei la Lepenski-Vir (1965), Hidvcka Vodenica (1966), Vlasac (1969), Padina (1969) acelasi complex cultural. Potrivit specialistilor, complexul cultural multimilenar de la Schela Cladovei este deosebit de toate culturile mezoliticului european si mai ales de acela al Orientului Apropiat, el fiind rezultatul unei evolutii normale in Valea Dunarii, ca urmare a incalzirii climatului, a schimbarii conditiilor ecologice. Arheologul V. Boroneant a descoperit in statiunea Schela Cladovei indivizi rapusi intr-o incaierare, scheletele avand asupra lor varfuri de sageata din os. Acestea sunt urmele celui mai vechi conflict armat de pe teritoriul Romaniei, intr-o zona unde aveau sa se dea numeroase lupte de-a lungul istoriei. Tot aici, dupa cum sustin specialistii de la Muzeul Regiunii Portile de Fier, a fost descoperita una dintre cele mai vechi asezari dacice de pe Dunare, din sec. IV i.e.n., cu vestigii ceramice specifice, dar si primul castru roman de campanie, intarit numai cu un val de pamant.

Calatoria spre origini

Extraordinarele descoperiri arheologice din zona au facut obiectul unor numeroase comunicari stiintifice, iar intre 30 martie si 2 aprilie 2000, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinta internationala ” The Iron Gates in prehistory” ( Portile de Fier in preistorie) ca semn de pretuire a importantelor vestigii scoase la lumina in defileul Dunarii, intre Carpati si Balcani. Cele mai vechi urme de cultura au fost datate cu 35.000 ani i.e.n., descoperite, dupa 1964, in pesterile Chindiei si Livadita de la Coronini, localitate situata la 7 km in aval de Moldova Noua. Urmeaza vestigiile uimitoarei culturi de la Cuina Turcului, de la Dubova, in Cazanele Mari, la 17 km in amonte de Orsova, datate cu 11.000 ani i.e.n., constand in unelte din silex (cremene), din os si din corn de cerb, obiecte de arta, unele gravate cu motive geometrice, gasite si in pesterile Climente I, Climente II si Veterani, din perioada denumita “Clisurian”, antemergatoare “Culturii Schela Cladovei”. Pe intreaga lungime a defileului Dunarii, de la intrare si pana la Ostrovul Mare, s-au descoperit vestigii datand din perioada 7.600 – 6.500 i.e.n. de acelasi gen cu cele gasite la Schela Cladovei. La Hinova, in 1976, a fost descoperit “Tezaurul de aur” al unui rege dinast dac, datand din sec. XIII i.e.n. Din pacate, unele piese au ajuns in muzee americane. Cine face o calatorie spre “Decebal Rex Dragan Facit” face o calatorie spre originea civilizatiei europene.

Cripta Bazilicii de la Halmyris, la voia întâmplării FOTO
Una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din ultimul deceniu, cu privire la creştinismul timpuriu de pe teritoriul ţării noastre, are în prim plan cetatea romană de la Halmyris din Dobrogea, aflată la 2 km de localitatea Murighiol.În 2001, cercetătorii descopereau cele mai vechi moaşte creştine din spaţiul românesc, aparţinând unor martiri ucişi în timpul împăratului roman Deciu, în anul 290.

Click aici pentru mai multe fotografii


Dobrogea este una dintre cele mai cosmopolite regiuni ale statului român, cu o istorie aparte, paralelă cu cea a celorlalte provincii româneşti, însă moştenirea lăsată nouă ţine de asumarea şi păstrarea religiei creştine. În Scythia Minor (Dobrogea) şi Moesia Inferior (Bulgaria) au rezidat centrele episcopale de convertire şi coordonare a misionarilor care au creştinat pe protoromâni. Prin descoperirile din ultima perioadă făcute la Halmyris, mai exact cripta de sub altarul Bazilicii Episcopale, se atestă faptul că şi aici era un centru episcopal.

Săpăturile arheologice începute în 1981 au relevat continuitatea vieţii în această zonă încă din prima jumătate a epocii fierului, corespunzând perioadei getice (sec. IV-I î. Hr.), când localitatea a primit numele grecesc Halmyris. În perioada romană timpurie (sec. I-III d. Hr.) a fost construită prima fortificaţie din piatră, staţie a flotei dunărene „Classis Flavia Moesica”, iar în epoca romană târzie (sec. III-VII), castrul militar se transformă într-un important oraş înconjurat de ziduri de apărare, în interiorul cărora s-au construit clădiri administrative, civile şi o bazilică. Dovezi găsite sub altarul Bazilicii Halmyris atestă urbea ca Episcopie a Scythiei Minor la sfârşitul secolului al V-lea. Lângă cetate se găseşte aşezarea civilă de epocă romană, atestată prin mai multe inscripţii (unice în Imperiul Roman) care menţionează „Vicus Classicorum” (Satul marinarilor), aparţinători ai flotei dunărene mai sus menţionate. Ulterior, atacurile avaro-slave din secolul al VII-lea au condus la abandonarea oraşului.

Revenind la importanţa spirituală a locului, cel mai important element descoperit odată cu moaştele este inscripţia din interiorul criptei. Aceasta identifică osemintele ca aparţinând preotului Epictet şi monahului Astion, a căror viaţă şi pătimire este prezentată în Acta Sanctorum: „martiri ai Halmyrisului din Scythia”.

La zece ani de la excepţionala descoperire, măsurile de conservare şi valorificare turistică fie lasă de dorit, fie lipsesc cu desăvârşire. Abia în anul 2006 au fost întreprinse primele acţiuni de conservare a importantelor decoraţiuni pictate în interiorul criptei: ridicarea unei construcţii de lemn deasupra bazilicii. Însă este greu de explicat cum într-un interval de zece ani nu s-a întreprins nimic pentru înlocuirea stratului „protector” de stuf de deasupra criptei cu un sistem capabil să reţină praful şi zăpada. Cât priveşte construcţia unui microclimat, care nu doar să protejeze, dar să şi facă accesibilă vizitarea locului în bune condiţii de către turişti, este greu de crezut că se va petrece curând; aceasta, pentru că notele predominante vizavi de monument sunt zgârcenia autorităţilor şi indisponibilitatea specialiştilor capabili să realizeze un proiect în acest sens. Dacă am spune că fondurile sunt dirijate spre alte obiective de o mai puţină importanţă ni s-ar putea obiecta că monumentul mai poate fi găsit pe hartă şi că urme ale decoraţiunilor şi ale inscripţiei pictate încă mai pot fi văzute în interiorul criptei paleocreştine de la Halmyris. Înţelept ar fi însă să ne mândrim cu acţiunile noastre, şi nu cu lucrurile datorate şansei.

TRECUTUL ESTE CEL CARE NE JUSTIFICĂ VIITORUL

TUNELURILE SUBTERANE DE SUB MUNŢI

Istoria României în reţetele culinare
de GABRIELA LUPU | 13 sep | 467 afişări
La Arhivele Naţionale ale României este deschisă până pe 16 septembrie expoziţia „Reţete culinare şi meniuri. O ...

Uriasii din Scaieni
Scaieni este o asezare straveche situata in muntii Buzaului, unde a fost descoperita o necropola cu schelete ce masoara peste 2,40 metri inaltime.

Localitatea este atestata ca obste mosnaneasca pe la 1600, dar istoria ei se pierde in negura timpului, pe vremea “cand zmeii se bateau prin fundaturile padurilor”, dupa cum spun povestile locale.

Mosnenii, nobilii autohtoni

In acea vreme, zona era era locuita de “tartari”, adica de uriasi. In Romania, exista nenumarate marturii despre o civilizatie a uriasilor. Practic, fiecare zona a tarii are povesti despre eroi de staturi formidabile, maldari sau novaci, cum li se spune. Mosnenii constituie o populatie foarte veche, organizata mai intai pe familii, apoi in obsti, care, in timp, a dat cele mai vechi familii de nobili autohtoni. De mosnenii stabiliti in partea superioara a raului Buzau pomenesc si cronicarii antici. Pliniu ii numea mossyni, Strabo le zicea mossynoeci si-i localiza langa tinutul colchilor ( astazi Colti, in vecinatatea tinutului vechilor mosneni). Locuintele lor de lemn aveau o particularitate anume. Erau foarte inalte si aveau forma de turn, denumite astazi “cule”. Ele erau construite din trunchiuri intregi de copaci, taiati la o margine de padure. “Talpa” turnului sau fundatia era formata din primii patru copaci doborati- carora din taiere li se dadea directia de cadere – sub care se asezau pietre mari. Si astazi satenii din Scaieni pastreaza acelasi mod de constructie a temeliei, fara sa se respecte canoanele stravechi, pentru care era nevoie de o forta deosebita, pe care numai „maldarii” de oameni o aveau. Familiile de mosneni au dat cei mai buni capitani ai lui Negru Voda, enigmaticul erou despre care exista o multime de legende. Se spune ca acesta avea si el o inaltime impresionanta, judecand dupa “scaunele” sale sapate in stanci, pe culmile muntilor din zona, unde se spunea ca tinea sfat cu capitanii sai. Mosnenii ( sau muntenii cum li se spune astazi) erau pastratorii multor “tainite”.

Stalpii Tainitei

Fiind o zona des calcata de triburi cotropitoare, mosnenii organizasera un sistem foarte eficient de aparare, bazat pe puncte de supraveghere asezate pe cele mai inalte culmi, tuneluri subterane care ieseau in pesteri cu galerii mari, unde se puteau adaposti satenii cu vite cu tot si palcuri de calareti care stiau cum sa rasara ca din pamant asupra navalitorilor si sa dispara apoi ca inghititi de ceata. Reteaua de “tainite” folosite de mosneni si de capitanii lui Negru Voda era foarte veche, dupa cum reiese din “Legendele plaiului”, povestiri din batrani culese de Ilie Mandricel, profesor de romana in comuna Bozioru. “Doua subterane construite sub niste stanci enorme dateaza de pe vremea tatarilor”. Adica, „tartarilor”. Pentru vechii locuitori, ascunzatorile ideale erau asezarile rupestre si padurile seculare, dintre care padurea Tainita, de pe muntele cu acelasi nume, era cea mai sigura, fiind si astazi foarte greu de strabatut. Aici se afla Stalpii Tainitei, “stalpi colosali de piatra care se ridica in forma de coloane in mijlocul padurii inaccesibile” si care nu au putut fi cercetati deoarece nu se poate ajunge pana la ei. Cine a sapat tunelurile prin piatra dura, cine a ridicat acei stalpi in inima padurii, cine a sculptat pe stanci, la mari inaltimi, “scaunele” domnesti? Toti oamenii spun ca tatarii. Dar nu poporul de navalitori, ci “ceilalti”, care au trait mult inaintea mosnenilor si de la care acestia au preluat multe obiceiuri. Locurile unde se descopera vestigii ale acestei civilizatii preistorice sant numite in popor “salisti tatarasti”. Cum este si Silistea Scaienilor.

Tartarii, tatanii uriesi

Herodot amintea de unul dintre cele mai glorioase si nobile triburi ale vechimii: teutarii, carora le mai spunea si tartari sau titani. In popor li se spunea mai simplu „tatanii”. Acelor “teutari” strabuni li se atribuie tumulele ( movile tuguiate din pamant, care indica morminte) si fortificatiile muntilor Carpati, acele ziduri ciclopice intinse pe culmile muntoase, ale caror ruine se vad si astazi intre Turnu Rosu, Sibiu, Miercurea, Sebes, Orastie, Hateg, Vulcan si-n muntii Buzaului. Peste tot unde se gasesc aceste fortificatii, impreuna cu cioburi de vase purtand simboluri stranii, oamenii spun ca acestea au apartinut uriasilor sau tatanilor. Homer relateaza ca acestia erau “favoritii zeilor” si ca „ii intreceau pe toti oamenii in inaltime, forta si frumusete”, de aceea erau daruiti cu o viata mai lunga decat toti ceilalti. Ei au fost cei dintai care au ridicat altare zeilor, iar aceste mese pentru ofrande erau enorme. Tot ei au fost cei care au inaltat dolmene si menhire si au confenctionat cel mai frumos cizelate unelte din piatra. Aristotel le atribuie cele dintai constructii sub forma de turnuri si fortificatiile ciclopice de aparare, ridicate pe culmi.





Necropola de uriasi

Satul Scaieni este cel mai vechi din intreaga zona a Boziorului. “Povestile” oamenilor din comuna Bozioru relateaza despre uriasii care au locuit pe acele meleaguri au. Vorbele lor sunt sustinute de dovezi concrete. Acolo a fost descoperita o necropola cu schelete de „maldari” (Mal.Dar). Cercetatorul Gheorghe Serbana explica de ce se numeau asa: pentru ca erau oameni de mal! Intotdeauna isi construiau asezarile pe malurile raurilor, care le asigura „darul” vietii tihnite, nu numai pestele si apa, ci si malul roditor. Necropola a fost descoperita intamplator, in urma cu peste 20 de ani, cand s-a hotarat ca in Scaieni sa se planteze o livada de meri. Sapand pe o colina, satenii au descoperit schelete uriase, masurand in jur de 2,40 metri, chiar mai mult, cu capatani ca „dovlecii de prasila”.

Ceramica avand simboluri solare

Au gasit multe morminte, cu scheletele intacte. Unde sapau, dadeau de ele. Au scos doar cateva, restul le-au lasat sa se odihneasca in pamant, sapand randurile pentru meri in asa fel, incat sa ocoleasca mormintele. Langa schelete se aflau fragmente de olarie care nu a suscitat interesul autoritatilor sau arheologilor. Acestea, impreuna cu alte fragmente gasite pe meleagurile Boziorului, apartin unei civilizatii necunoscute, ce nu a putut fi incadrata intr-o anume epoca, dupa cum sustin Vasile Rudan si Alexandru Mironov, doi cercetatori care cunosc bine zona. Nu numai ca nu s-a luat nici o masura la nivelul Ministerului Culturii, dar cele mai importante fragmente ceramice, trimise spre datare in tari care detin tehnologia necesara, au “uitat” drumul de intoarcere. Din acest punct de vedere, Romania este ca un sat fara caini. Nu este prima data cand din vestigii cu totul iesite din comun raman in tara doar pozele. Nimeni n-a dat importanta necropolei de uriasi, de parca ar fi fost ceva obisnuit, la ordinea zilei. Ca si la necropola de uriasi de la Argedava, de care vom vorbi intr-un numar viitor. Adevarul e, ca la noi mormintele de uriasi sunt la ordinea zilei.

Mitologii… adevarate

Exista multe izvoare care amintesc despre vremurile cand pe pamant traiau uriasi. Mitologiile sumeriana, egipteana, hitita, greaca au un intreg “capitol” despre razboaiele purtate de zeii cei batrani cu generatia titanica, fiinte de dimensiuni gigantice, zamislite de zei. Pe atunci, spun legendele, pe pamant traiau doar zeii. Fiii “normali” ai zeilor s-au folosit de giganti pentru a acapara puterea si a-i detrona pe zeii batrani. Pana la urma, gigantii au pierit in razboaiele dintre zei, dar se pare ca au lasat in urma “gena gigantismului”, responsabila de boala care-i poarta numele si care determina dezvoltarea anormala a oaselor. Dupa disparitia gigantilor, a urmat o alta generatie iesita din comun: cea a uriasilor. “Uriasi erau pe Pamant in vremurile acelea, dupa ce s-au impreunat fiii lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor si le-au nascut ele copii; acestia erau vitejii care au fost in vechime”. Acest pasaj din Geneza ( 6.4. ), cuprins in Vechiul Testament, a dat multa bataie de cap celor care cercetau Cartea Sfanta. Si totusi, a fost inclus in Biblie, desi de atunci toti credinciosii se intreaba cine erau fiii lui Dumnezeu. “Cartea lui Enoh”, care cuprinde 366 de manuscrise, da toate raspunsurile, daca ar fi citita. Marii intelepti au hotarat insa ca aceasta “carte” este mult prea grea pentru a putea fi inteleasa de mintea omeneasca. In “Dictionarul de mitologie generala” a lui V. Kernbach gasim cateva repere despre Enoh, timpul in care a trait si cartile sale. Aflam ca Enoh a fost un patriarh antediluvian, “care a trait in a saptea generatie terestra”, indiferent ce o insemna aceasta. Era pe placul “mesagerilor lui Dumnezeu”, pe care i-a insotit timp de 200 de ani, timp in care acestia l-au invatat toate tainele Pamantului si Cerului, pe care l-au pus sa le scrie, sa le lase mostenire omenirii.

Eroii din vechime

Enoh descrie ca mesagerii lui Dumnezeu pe pamant erau 200 si aveau 18 sefi, iar cel care ii conducea pe toti se numea Samyza. “1. Cand oamenii s-au inmultit in acele zile, au inceput ca fiicele lor sa se nasca gratioase si frumoase; 2. Si candcopiii cerului, le-au vazut, ei si-au spus unii altora: sa ne alegem femei dintre cele ale oamenilor si sa avem copii cu ele”. Samyaza nu a fost de acord, dar nu a fost ascultat. S-au impreunat cu fiicele oamenilor „si aceste femei au conceput si au nascut uriasi” ( “Cartea lui Enoh”, dupa V. Kernbach ). Mai departe, se povesteste cum mesagerii lui Dumnezeu, care si ei aveau o statura impresionanta, de 2 – 3 metri inaltime, i-au invatat pe fiii lor toate tainele Cerului si Pamantului, iar acest fapt s-a aflat in Ceruri si ei si-au patat renumele. Au fost rechemati in ceruri si au plecat, lasand in urma pe fiii lor uriasi, eroii din vechime, instruiti cum sa-i conduca pe muritorii de rand. Acestia, in mitologii, sunt denumiti semizei, iar faptele lor se mai povestesc si astazi. Iar Romania este plina de povesti cu uriasi.

Povestea aurului din România

⇒ Bratarile radionice ale dacilor
Bratarile dacice descoperite de „braconierii arheologici” pe Culmea Caprareata, la est de incinta sacra a Sarmisegetusei, aveau proprietati radionice.

Conform unor specialisti militari in psihotronica si razboi radioelectronic, ele alcatuiau un dispozitiv radionic, folosit de sacerdoti atat pentru influentarea starii de sanatate, cat si pentru manipularea psihica a maselor.

„7”, numarul magic

Folosind un aparat de detectie a metalelor marca “Spectrum Wait”, „braconierii” din Deva au reusit ceea ce arheologii n-au reusit niciodata, descoperirea unor gropi sacre care demonstreaza inca o data cunostintele extraordinare ale castei preotilor daci. Cercetatorul Florin Medelet a fost primul care, cercetand 25 de bratari spiralate de argint, descoperite in imprejurimile Sarmisegetusei, a remarcat ca acestea depaseau sensul strict de podoabe, incadrandu-le in „domeniul ritualico-magic”. Bratarile studiate erau terminate la ambele extremitati cu capete de sarpe, urmate de 7 palmete infatisand „pomul vietii”. La fel cum sunt si bratarile de aur recent descoperite. „7” este si modulul numeric folosit la construirea sanctuarului mare, care are 30 de formatiuni a cate 7 stalpi.

Comoara de sub lespezi

Conform declaratiei data la politie de catre sapatori, in zona culmii “Caprareata” – punct arheologic al sitului „Sarmizegetusa Regia” – „la distanta de 5 metri de o stanca aflata pe panta muntelui, s-a descoperit o lespede de piatra sub care se afla o groapa triunghiulara, cu dimensiunile de 50x50x60 cm, avand peretii placati cu lespezi de piatra. In interiorul acesteia, dupa evacuarea pamantului, s-au descoperit zece bratari spiralice din aur masiv asezate perechi, cate doua, respectiv cate o bratara mai mica introdusa intr-una mai mare; trei perechi de cate doua bratari erau asezate vertical, iar alte doua perechi de cate doua bratari erau asezate orizontal, la nivel inferior, separate de primele printr-un strat de pamant”.

Misterele cultului solar

Ulterior, in zona bazinelor de apa de pe paraul Godeanu, la poalele culmii Caprareata, alti sapatori neautorizati au mai localizat o groapa sacra, amenajata cu lespezi de piatra, deteriorata, in care au descoperit doua bratari de tipul celor descrise mai sus. In ziua urmatoare, tot pe o panta a culmii Caprareata, acestia au descoperit o a treia groapa triunghiulara de cult, in care au declarat ca au gasit alte trei bratari din aur. Toate cantarind peste un kilogram. Cele trei gropi de cult erau amplasate intr-un triunghi imaginar cu varful in jos, doua pe panta culmii, iar a treia la poale, la est de incinta sacra unde se oficiau misterele cultului solar. Conform cercetatorului Gheorghe Serbana, denumirea culmii burdusita cu bratarile masive nu vine de la capra, ci de la Cap (de) Ra, zeul soarelui, al carui cult era celebrat la Sarmisegetusa si care nu este exclusiv zeu egiptean. In afara de casta preotilor, in misterele cultelor Soarelui erau initiati si razboinicii si capii familiilor aristocratice, sarpele fiind emblema religioasa, lupul al castelor de luptatori, iar ursul al familiilor aristocratice. De sarbatorile solstitiale, la aceste mistere participa si poporul.

Sistem energetic de mare putere

Observand schita „inginereasca” a gropii de cult, un triunghi isoscel format din lespezi de piatra ce contineau cinci „bobine” din aur despartite printr-un strat de pamant, cativa specialisti in razboi radioelectronic de la Academia Militara, au recunoscut imediat o „cutie de rezonanta”. Dar cand au aflat ca este vorba despre mult controversatele bratari dacice, au cerut mai mult timp si detalii tehnice: numar de spire, grosime, inaltime etc. Acum, in urma recuperarii catorva bratari, col.dr. Emil Strainu, specialist in psihotronica si razboi radioelectronic, si-a facut o parere preliminara: pe Caprareata se afla un sistem de dispozitive radionice de mare putere.

Dirijarea energiei radionice

Conform col. dr. Emil Strainu, „cele trei dispozitive puteau focaliza, concentra si dirija energiile subtile”, unele bratari actionand ca bobine Tesla, captatoare de energie radionica. „Bratarile, amplasate intr-o cutie de rezonanta, jucau rolul de circuite oscilante si transformatoare de frecventa, putand induce maselor stari benefice sau negative, in functie de ceea ce doreau sacerdotii care actionau dispozitivele, prin fluxuri radionice emise de la distanta”, subliniaza col.dr. Strainu. De exemplu, se putea induce luptatorilor stari de manie si curaj nebunesc. Asa si vorbesc anticii despre razboinicii daci, actionand pe campul de lupta fara teama, asemenea lupilor. Mircea Eliade, care a studiat indelung mitologia populara romaneasca, vorbeste si despre puterea miraculoasa a razboinicilor de se transforma ritual in lupi. Eliade era de parere ca razboinicii se constituisera intr-o intr-o confrerie de luptãtori, la intrunirile carora se oficiau ritualuri sacre, luptatorii fiind posedati de spiritele lupilor, ceea ce avea sa fie denumit ulterior „furor heroicus”. Nenumarate triburi cu nume de lupi sunt atestate si in regiuni mai indepartate, in Spania (Loukentioi si Lucenses), in Galicia celtiberica, in Irlanda si Anglia. Cam pe unde au ajuns luptatorii-lupi, avand ca steag de lupta sarpele cu cap de lup.

Spirala, sarpele totemic

Printre totemurile dacilor, trebuie mentionat si sarpele, in forma lui naturala sau in cea fantastica, de balaur. Sarpele in forma naturala, ca animal consacrat Soarelui si care reprezenta energia inmagazinata, spiralata, a fost folosit ca simbol din cele mai vechi timpuri, pe ceramica sacra, apoi de catre casta razboinica, pe scuturi si coifuri. Sarpele fantastic, incoronat, cum avea sa fie folosit si de faraonii egipteni, a fost considerat de arheologi, un animal simbolic al localnicilor din Carpati inca din perioada culturii Hallstatt. Figurarea iconografica a Cavalerului trac mosteneste in reprezentarea arborelui sacru incolocit de un sarpe caracteristica totemica antica din epoca predacica.

Tratamentele radionice

Energia radionica manevrata de preotii daci prin aceste sisteme spiralate putea fi folosita si in scopuri terapeutice. Preotii daci erau recunoscuti ca cei mai buni lecuitori ai lumii antice. Pentru specialistii in terapii radionice din ziua de azi, „podoabele” dacice, bratari spiralate sau sub forma de spirala stransa ca o rozeta sunt tot atatea instrumente radionice cu efect curativ. In practica, obiectivul radionicii este ide a intari sistemul imunitar al omului si de a creste capacitatile organismului de autovindecare , ajutand la inlaturarea influentelor factorilor toxici, influentelor la nivel emotional si psihologic. Totodata, creste potentialul energetic al pacientului, in sensul dobandirii unei stari de bine, nu numai la nivel fizic, ci si emotional, mintal si spiritual. Adica, exact cum se spunea despre vindecatorii daci, acestia lecuiau si trupul si sufletul, altminteri vindecarea nu ar fi fost completa. Radionica sustine ca fiecare persoana dispune de o forta vitala sau camp energetic, care, atunci cand este tulburat, produce manifestari si simptome de boala in corpul fizic. Tratamentele radionice incearca sa alinieze, sa regleze campul energetic personal, actiune cunoscuta ca „normalizare”. Radionica a fost promovata in timpurile noastre de dr.Albert Abrams (1863-1924) si s-a dezvoltat datorita unor practicieni renumiti precum dr.Ruth Drown (USA), Sir George de la Warr, David Tansley si Malcom Rae (Anglia).

„Ratiile” bratarilor dacice

Una dintre afirmatiile fundamentale ale lui Abrams este ca tot ceea ce exista intr-o forma sau alta are o „semnatura vibrationala unica”. Aceste semnaturi sunt reprezentate in radionica printr-o serie de coduri numerice, asa numitele „rate” radionice. Dr. Albert Abrams considera ca dispozitivele metalice in forma de spirale dublu- concentrice influenteaza sistemul nervos central. Purtate ca bratari, pot avea un efect calmant, echilibrand sistemul nervos, inducand o stare de armonie. Cele de aur lucreaza cu cea mai purã si nobilã energie, cea a Soarelui, caruia ii si este consacrat aurul. Inca de pe vremea masagetilor (mileniul II i.C.) se purtau bijuterii spiralate din aur, la maini si la picioare, acestea avand efect benefic asupra organismului. Masagetii, inchinatori exclusiv la Soare, purtau bentite de aur, cu motive serpentiforme si spiralate, cand plecau la razboi. Ca preotii geto-daci cunosteau efectele „bobinelor” ca generatoare de energie vitalã o demonstreaza sofisticatul sistem de pe culmea Caprareata, din incinta sacra de la Sarmizegetusa. Nu se stie cu ce „ratie” radionica lucrau, dar se presupune ca intregul sistem concentra in interior energie radionica din mediul inconjurator, ca apoi sã o emane pentru a insufla razboinicilor „furor heroicus” sau sa o reverse asupra multimii pentru a o face sa simta energia cosmica.

VIDEO August 1991: România se pregătea să...

În 1990-1991, una dintre problemele discutate aprins în mass-media sovietică era cea legată de semnarea unui nou Tratat Unional. Referendumul a fost fixat pentru 17 martie 1991, iar Moldova şi-a declarat din start refuzul de a participa, sugerând astfel că nu este cointeresată în continuarea rămânerii în componenţa Uniunii Sovietice. Momentul care grăbeşte desprinderea totală de URSS este puciul de la Moscova din 19-21 august 1991, puci care eşuează mai ales datorită curajului exprimat de Boris Elţîn, preşedintele Rusiei, precum şi de opinia democratică de la Moscova. Adrian Năstase, ministrul de Externe al României din perioada puciului de la Moscova confirmă că autoritâţile române discutau posibilitatea găzduirii la Bucureşti a unui guvern moldovean în exil.



La Chişinău, poziţia oficială faţă de puci a fost exprimată de către vice-speakerul Ion Hadârcă în după amiaza zilei de 19 august 1991, declaraţia fiind transmisă concomitent de către radioul şi televiziunea naţională. Drept urmare, în seara zilei de 19 august 1991, societatea civilă s-a mobilizat în luarea sub control a principalelor centre strategice din Capitală, precum poşta, televiziunea, radioul, sediile guvernului, ale parlamentului, precum şi alte edificii de importanţă publică. Printre urmările imediate ale eşecului puciului de la Moscova au fost interzicerea Partidului Comunist al Moldovei (23 august 1991) şi declararea independenţei R. Moldova faţă de URSS (27 august 1991).



Contextul puciului din august 1991

Gorbaciov lansează Perestroika în 1985. Nomenklatura i se opune iniţial, dar el reuşeşte treptat să învingă rezistenţa acesteia prin mobilizarea societăţii civile. Concret, Gorbaciov iniţiază – dând ordine şi KGB-ului în acest sens – crearea mişcărilor pentru susţinerea Perestroikăi în republicile unionale, transformate în scurt timp în Fronturi Populare. În 1989, liderul sovietic este aclamat şi în interior, şi în exterior în egală măsură ca unul dintre marii reformatori ai tuturor timpurilor.

La primul congres al Deputaţilor Poporului din Uniunea Sovietică din mai-iunie 1989, Gorbaciov este ales cu o majoritate covârşitoare preşedinte al Sovietului Suprem (parlamentul) al URSS. În anul următor, în martie 1990, este ales preşedinte al URSS, o nouă funcţie instituită special pentru el. În acelaşi timp, deţine şi funcţia de Secretar General al CC al PCUS. Cum se face însă că atunci când Gorbaciov este la apogeul carierei sale politice este contestat din ce în ce mai mult, mai ales în interiorul societăţii sovietice? O explicaţie este că nivelul de viaţă al cetăţenilor scade, reformele economice provoacă o diferenţiere socială deranjantă pentru majoritatea populaţiei întrucât numai o minoritate, de regulă legată de nomenklatura de partid şi lumea interlopă, beneficiază de prosperitatea adusă de descentralizarea economică. Contestarea vine şi din partea complexului industrial-militar, care e vizat de reforme şi care deţine aproape 50 la sută din venitul naţional şi cuprinde cca. o treime din forţa de muncă sovietică.

În toamna anului 1990, armata începe manevre militare în apropierea Moscovei pentru a-i da de înţeles lui Gorbaciov să nu susţină programul de tranziţie la economia de piaţă propus de liberali. Ghenadi Ianaev devine vicepreşedinte al URSS, anume fiind impus de aceste grupuri de interese. Alt factor care determină creşterea neîncrederii în Gorbaciov este problema naţionalităţilor, gestionarea acesteia nemulţumindu-i atât pe ruşii din republici, cât şi naţionalităţile titulare, inclusiv românii moldoveni. Eduard Şevarnadze, ministrul de externe, este primul oficial de rang înalt sovietic care trage alarma în decembrie 1990, avertizând că în ţară se pregăteşte instaurarea dictaturii. Peste o lună, în ianuarie 1991, conservatorii îl impun ca prim-ministru al guvernului central sovietic pe omul lor, Valentin Pavlov. Puciştii se pregătesc de lovitura de stat din timp, preluând mai multe funcţii cheie: Vladimir Krucikov – şef al KGB-ului, Boris Pugo – ministru de interne, Dimitri Iazov – ministru al apărării, Anatol Lukianov – preşedinte al Sovietului Suprem, Valeri Boldin – şeful aparatului lui Gorbaciov.



Organizarea puciului

Încă din 28 martie 1991 se crease un comitet pentru introducerea stării excepţionale, sub egida preşedinţiei sovietice. În 19 august, reprezentanţii conservatorilor îl vizitează pe Gorbaciov la Foros, în Crimeea, unde acesta se retrăsese la odihnă, şi îi cer aprobarea pentru punerea în aplicare a deciziei din martie. Graba provenea din faptul că se voia evitarea semnării, stabilite pentru 20 august, a unui nou tratat unional, care nu era acceptabil pentru conservatori întrucât ar fi distrus, în viziunea lor, statul sovietic centralizat şi l-ar fi transformat într-o uniune de state independente.

După mărturiile puciştilor, Gorbaciov nu s-a împotrivit introducerii stării excepţionale, dar nici nu şi-a dat acordul în acest sens. Probabil la acest lucru s-a referit Gorbaciov după revenirea sa la Moscova, pe 22 august 1991, când a spus în faţa presei că „toate detaliile oricum nu le veţi cunoaşte niciodată”. Puciştii au decis, de aceea, să-l izoleze de lume la vila sa din Foros şi să înceapă acţiunea pe cont propriu.



Reacţia Chişinăului: vizită discretă în România

Cum au reacţionat autorităţile de la Chişinău faţă de evenimentele din Moscova din zilele de 19-21 august 1991? Anunţul despre înlăturarea lui Gorbaciov şi instaurarea unui guvern al Comitetului de Stat pentru Starea Excepţională, condus de Ghenadi Ianaev, a avut un impact imediat în Republica Moldova (noua denumire a RSSM, adoptată în 23 mai 1991). Deja pe 19 august, la ora 15.00, vicepreşedintele legislativului, Ion Hadârcă, a citit la televiziunea naţională o declaraţie a Prezidiumului Parlamentului moldovean, prin care se condamna ferm lovitura de stat de la Moscova. De teama unei intervenţii în forţă a armatei şi a trupelor speciale (trupe de desant se aflau dislocate permanent la Chişinău, pe strada Pamfilov, astăzi Vasile Lupu), clasa politică şi societatea civilă s-au mobilizat şi au pus controlul asupra principalelor instituţii ale statului, radio, televiziune, poştă, palatul telefoanelor etc. Ceilalţi lideri importanţi de la Chişinău, Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova, şi Alexandru Moşanu, preşedinte al Parlamentului, erau la odihnă peste hotare şi au revenit în seara de 19 august. Tot în aceeaşi seară s-a decis efectuarea unei vizite discrete la Bucureşti, din delegaţia moldoveană făcând parte Snegur, Moşanu, Hadârcă şi Nicolae Ţâu, ministrul de externe. În dimineaţa următoare, 20 august, aceştia s-au întâlnit consecutiv cu Adrian Năstase, ministrul de externe român, Petru Roman, prim-ministrul României, ulterior având o întrevedere de 3 ore cu preşedintele Ion Iliescu. S-a discutat în special ideea creării unui guvern moldovean în exil în eventualitatea unei răsturnări de situaţie la Chişinău.





Între timp, generalul Osipov, comandant al armatelor sovietice din sectorul de sud-vest, împreună cu comandantul militar al Chişinăului, Kolesov, au avut o întâlnire cu prim-ministrul moldovean, Valeriu Muravschi. Reprezentanţii puciştilor de la Moscova erau îngrijoraţi să acţioneze oarecum în limitele legii şi i-au solicitat lui Muravschi anularea unei decizii a parlamentului, potrivit căreia se interzicea patrularea comună de către trupele OMON (trupe speciale ale MAI sovietic) împreună cu poliţia locală. La răspunsul lui Muravschi că el nu poate anula o decizie adoptată de legislativ, Osipov şi Kolesov au ezitat să treacă la acţiuni ferme şi imediate. Populaţia s-a mobilizat neîntârziat în sprijinul conducerii republicii, punând controlul asupra instituţiilor cheie din Capitală, peste 7.000 cetăţeni răspunzând pozitiv şi la apelul de apărare a oraşului în dimineaţa zilei de 21 august, când se presupunea că va avea loc o invazie militară asupra Chişinăului.

În decursul zilei de 21 august, când situaţia de la Moscova nu era destul de clară privind cine va avea sorţi de izbândă, puciştii sau susţinătorii preşedintelui rus Boris Elţîn, parlamentul Republicii Moldova s-a întrunit în şedinţă extraordinară şi a adoptat o declaraţie prin care se condamnau acţiunile puciştilor şi se cerea repunerea în exerciţiul funcţiunilor a lui Gorbaciov. Ţările Baltice au condamnat de asemenea ferm şi hotărât lovitura de stat de la Moscova. Alte republici unionale au adoptat o atitudine de expectativă, cum a fost cazul republicilor din Asia Centrală. Unele însă au susţinut sus şi tare conducerea pucistă, cum a fost cazul Bielorusiei şi Azerbaidjanului. În Republica Moldova, organizaţia şovină Edinstvo, intitulată front internaţionalist, a susţinut deschis şi entuziasmat acţiunile puciştilor, aşa cum au făcut-o şi autorităţile separatiste transnistrene de la Tiraspol şi cele găgăuze de la Comrat.



Urmări imediate şi de durată ale puciului asupra Republicii Moldova

Printre urmările imediate ale eşecului puciului de la Moscova, prin revenirea lui Gorbaciov şi victoria lui Boris Elţîn şi a opiniei publice democratice ruseşti, au fost scoaterea în afara legalităţii a Partidului Comunist al Moldovei şi, mai important, adoptarea declaraţiei de independenţă a Republicii Moldova.

Întrucât Partidul Comunist al Moldovei a fost găsit complice în organizarea răsturnării puterii legale în stat, existenţa acestuia a fost interzisă prin hotărârea din 23 august 1991 a Prezidiumului Parlamentului, condus de Alexandru Moşanu.

Declaraţia de independenţă a fost proclamată de către parlament prin votul a 276 de deputaţi (74% din totalul de 371) în ziua de 27 august 1991, zi în care în centrul Chişinăului a fost convocată o Mare Adunare Naţională. În aceeaşi zi, independenţa Republicii Moldova (denumire adoptată anterior, în 23 mai 1991) a fost recunoscută de către România. Rusia a recunoscut independenţa Moldovei abia în 8 decembrie 1991, după ce a obţinut promisiunea lui Mircea Snegur de a semna tratatul de constituire a Comunităţilor Statelor Independente (CSI), structură interstatală menită a perpetua sub o formă voalată dominaţia Rusiei în spaţiul post-sovietic. La rândul lor, Statele Unite ale Americii au recunoscut independenţa Republicii Moldova abia în 26 decembrie 1991, după ce Washingtonul a primit asigurări ferme de aderare şi ratificare a Moldovei a acordului de creare a CSI (aderare semnată de Snegur la Alma-Ata, în 21 decembrie 1991, dar ratificată de Parlament abia în 8 aprilie 1994).



Textul declaraţiei – referiri clare la ocupaţia sovietică şi la limba română

Dacă e să ne referim la Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, din 27 august 1991, ea survine în contextul în care anterior, ca şi în cazul evenimentelor din anii 1917-1918, Ucraina îşi declară independenţa de Rusia. De asemenea, merită să reţinem că textul final al declaraţiei de independenţă, adoptat după o versiune a deputatului, istoricului şi poetului Valeriu Matei, are o serie de precizări în ceea ce priveşte destinul care urmează a fi parcurs de Republica Moldova. Se face referire la dezbinarea Principatului Moldovei la 1774, 1812, se elogiază Unirea din 27 martie a Basarabiei cu România şi se condamnă ocupaţia sovietică din 28 iunie 1940.

Cu alte cuvinte, deşi nu face referire expresă la eventualitatea reunirii cu România, declaraţia parlamentului de la Chişinău din 27 august 1991 lasă problema deschisă în ceea ce ţine de apropierea celor două maluri ale Prutului. Prin comparaţie cu alte texte fundamentale ale mişcării de eliberare naţională a basarabenilor din anii 1989-1991, cel din 27 august 1991 face referire clară la limba română şi identitatea românească a moldovenilor din stânga Prutului. Nu întâmplător, guvernarea neocomunistă de la Chişinău din perioada 2001-2009 a lansat de numeroase ori ideea rescrierii Declaraţiei de Independenţă şi a avut o atitudine neglijentă faţă de actul fondator al Republicii Moldova, care a ars în timpul evenimentelor din 7 aprilie 2009.

Astăzi, chiar dacă Constituţia, în vigoare din 1994, în articolul 13, face referire la „limba moldovenească” ca limbă de stat, aceasta va putea fi schimbată la un moment potrivit, când va exista o majoritate parlamentară favorabilăde 2/3 de deputaţi. Declaraţia de independenţă însă, care stipulează ziua de 28 iunie 1940 ca ocupaţie sovietică şi sintagma „limba română”, nu va putea fi schimbată niciodată (vă imaginaţi ca americanii să-şi rescrie declaraţia de independenţă?). Dovadă că în unele momente cheie ale istoriei, elitele politice şi intelectuale din stânga Prutului au fost la înălţimea aşteptărilor în ceea ce priveşte chestiunile esenţiale pentru o comunitate naţională.

Pestera Focul Viu, locul unde uriasii pazesc aurul lui Decebal

Un decor feeric, o drumetie care sa-ti mearga la inimasi un joc al naturii care transforma gheata intr-un bulgare de flacari. Toate acestea fac din Pestera Focul Viu un loc pe care merita sa-l vizitezi.

Situata in Parcul National Apuseni, Pestera Focul Viu adaposteste al treilea bloc de gheata fosila ca marime din Romania (dupa Ghetarul Scarisoara si Avenul Bortig). Pentru a intelege de unde i se trage numele trebuie sa mergeti la pestera pe la orele pranzului, atunci cand razele soarelui, care patrund prin spartura din bolta, se reflecta in gheata dand impresia ca aceasta s-a transformat intr-un foc urias, un foc viu. Cunoscuta in vechile descrieri si sub denumirea de Pestera Eschimosilor, grota este alcatuita din doua sali. In timp ce Sala Mica adaposteste stalagmite, adevarata vraja se petrece in Sala Mare acolo unde se afla impresionantul bloc de gheata precum si trunchiuri de copaci care au cazut prin fereastra din bolta. In latura din dreapta se deschide un fel de crevasa, extrem de periculoasa, de 20 metri adancime care nu poate fi coborata decat cu ajutorul scarilor speologice.



Legenda



Ca mai toate locurile frumoase din Apuseni, si Pestera Focului Viu sta sub semnul vechilor povestiri despre eroi de staturi formidabile care au trait in vremurile de demult in aceste zone. Una dintre legenda vorbeste despre o familie de uriasi pe care Decebal a adapostit-o in Apuseni cu conditia ca aceasta sa-i pazeasca aurul ascuns in pestera. Intr-o zi, oamenii care au venit sa fure comoara l-au momit pe mezinul familiei cu mancare otravita. Baiatul a murit, dar nici pradatorii nu au avut o soarta mai buna, gasindu-si sfarsitul sub bolovanii care s-au pravalit peste ei atunci cand au intrat in pestera. De durere ca si-a pierdut copilul, batranul urias a inceput sa rascoleasca pamantul si asa s-au format toate vaile, dealurile si pesterile din zona.

DEMITIZAREA ISTORIEI – CUCERIREA LINGVISTICĂ A DACIEI DE CĂTRE ROMANI

Care a fost dialectul vorbit de daci? Istoricii ne-au învăţat că a apărut odată cu „romanizarea” dacilor, fără a lua în considerare următoarele. Idiomul dacilor este acela al pelasgilor, format de trei milenii. Istoricul Niebuhr se miră de uşurinţa cu care pelasgii din Panonia se femiliarizaseră cu folosirea limbii latine. După ce locuitorii acestui ţinut au fost supuşi de către romani, sub împăratul Augustus, latina era deja răspândită printre ei. În Macedonia, pe care Eschil o numeşte Pelasgia, în Poenia, în cantoanele din Epir şi din Tesalia, ocupate de pelasgi, locuitorii nu au fost „romanizaţi”. Dimpotrivă, romanii vorbeau limba pelasgilor. Aceeaşi limbă a fost vorbită şi în Munţii Pindului, cu mai bine de o sută de ani înaintea cuceririi de către romani.
Pare să se fi uitat că „daci” şi „geţi” sunt două denumiri pentru unul şi acelaşi popor. Şi faptul că din teritoriul Daciei doar 14% a fost cucerit de către Traian, şi nu se ia în considerare faptul că pe 86% din teritoriul Daciei nu a călcat niciodată picior de soldat roman. Se uită cel mai important lucru: foarte mulţi autori i-au desemnat pe pelasgi sub numele de „italici”, că siculii se numeau latini, „că troienii lui Eneas, a căror consanghinitate cu pelasgii este atestată de toate istorisirile, au adoptat cu indigenii din Latium, numele comun de latini, şi că limba latină n-a încetat niciodată să fie limba lor comună” .
Să vedem cum a apărut ipoteza/teoria „romanizării” dacilor. La 1558, Nicolaus Olahus scrie „Geografia Ungariei” şi se mândreşţe cu faptul că se trage din coloniştii romani ai Daciei. Originea dubioasă a poporului român răzbate cu tărie din „opera” sa: fetele şi soţiile dacilor s-au repezit „să se alăture” soldaţilor romani pentru a învăţa limba latină de la aceştia. Această ideea i-a surâs foarte tare papei Pius al II-lea.
Cronicarul Grigore Ureche (1560-1647), fiu de mare boier, la vârsta de 51 de ani urmează cursurile unei şcoli din Polonia. Este autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei”, redactată între anii 1642-1647, cea mai veche cronică în limba română în care tratează istoria Moldovei între anii 1359-1594). El susţine cu material lingvistic asemănarea dintre limba română şi limba latină şi italiană, arătând că ea, limba noastră, este moştenitoarea unui fond latin bogat, la care s-au adăugat cuvinte de la slavi, din limbile greacă, polonă, turcă ş.a. Şi, hodoronc-tronc spune: „Noi de la Râm ne tragem” Dacă nu mă înşel, a scris această enormitate în premieră. Grigore Ureche motivează: „(…) de la italieni, ce le zicem latini, pâine, ei zic panis, carne, ei zic caro, găină, ei zic galena, muiere, mulier, femeie, femina, părinte, pater, al nostru, noster, şi altele multe din limba latinească, că dacă ne-am socoti pe amănuntul, toate cuvintele le-am înţelege”. Şi este lăudat deoarece concluziile lui sunt „confirmate de cercetările moderne!”.
Miron Costin (1633-1691) a studiat la un colegiu iezuit din Polonia limbile poloneză, italiană şi latina clasică. La vârsta de 19 ani emigrează în Moldova noastră. Aici continuă opera lui Grigore Ureche, descriind istoria românilor între 1594-1661, în „Letopiseţul ţarii Moldovei de la Aaron-Vodă încoace”.. În lucrarea „Poema Polonă” a popularizat aceleaşi idei în limba poloneză. Domnitorul Moldovei l-a acuzat de spionaj şi a fost decapitat.
Ulterior, această ipoteză a fost preluată de istorici de renume, cercetători şi lingvişti aşişderea pe care au început să o răspândească.
La popularizarea originii romane a poporului român s-au înscris cu însufleţire şi Dimitrie Cantemir şi stolnicul Constantin Cantacuzino.
În secolul al XVIII-lea apare Şcoala Ardeleană. Corifeii acesteia: Samuel Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai promovează în şcoli, gimnazii şi universităţi predarea originii romane a poporului român! Ei au afirmat şi promovat ideea că „romanii au supus toată Dachia şi pre Geţi, locuitorii Dachii i-au stârpit”. Se mai putea face ceva? Sunt cei care au adus cele mai mari prejudicii istoriografiei Daco-României.
Curentul propagat de „Şcoala Ardeleană” este continuat de romantici, care admiteau cu greu că formarea poporului român nu s-a făcut prin „romanizarea” dacilor. Chiar Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu negau continuitatea dacilor după cucerirea Daciei. Teoriile reprezentanţilor „Şcolii ardelene” au fost preluate şi de partizanii teoriei imigraţioniste (Fr. J. Chr. Von Engel, R. Roessler), ce acceptau ad litteram mărturiile lui Julian Apostolul (Caesares 327) şi Eutropius (Breviarium, VIII, 62) după care Traian ar fi nimicit poporul geţilor, iar Dacia a fost lipsită de bărbaţi ca urmare a îndelungatelor războaie cu romanii.
În 1908, marele conferenţiar-istoric Nicolae Iorga, la prima conferinţă de la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, a repus în circulaţie „romanizarea” poporului român.
Mai trebuie să precizez că Marea Unire a celor trei principate pe un criteriu politic era la modă în acea vremea: ele vroiau să fie unite pentru a face parte din „ceata nobilă latină”. Ce s-ar fi întâmplat dacă atunci, în 1918, reprezentanţii celor trei Principate ar fi trimis o înştiinţare la toate cancelariile europene precizând că „s-au unificat doar trei dintre provinciile Daciei” ? În mod sigur, multora le-ar fi căzut greu la stomac!
În acest timp, străinii scriau despre Geto-daci ca despre adevăraţii strămoşi ai poporului Carpato-Danubian de azi.
Grigore Ureche, Miron Costin, corifeii Şcolii Ardelene, Nicolae Iorga şi alţi istorici nu au avut timp să citească lucrare „Historia de Omnibuz Gothorum” a lui Joannes Magnus, apărută în anul 1554 la Roma, scrisă în latina medievală? Care vorbeşte despre geto-daci ca despre poporul formator al Europei. Mai vorbeşte despre Zamolxis cel care a scris primele legi din istoria omenirii. În această lucare este publicat şi alfabetul getic. Nu au nici o scuză! Departe de mine gândul de a le aduce atingere activităţii lor. Dar…prin neadevărul lor, poporul român, tineretul său, îşi învaţă greşit istoria.
În anul 1687, la Upsala apare lucrarea preşedintelui Academiei de Ştiinţe a Suediei, Carolus Lundius, „Zamolxis Primus Getorum Legislator” (nici nu are nevoie de traducere), o lucrare deosebit de documentată despre geto-daci.
În 1862, Felix Colson, cunoscut istoric francez romanofil, publica la Paris „Nationalite et regeneration des paysans moldo-valaques” („Naţionalismul şi renaşterea ţăranilor moldo-vlahi”), care prezintă un mare interes pentru istoria neamului nostru. Tocmai de aceea, pentru a nu fi acuzat de naţionalism (doar este la modă, nu?), mi-am permis să redau traducerea făcută de Valentina Ciaprazi, a părţii ce tratează problema respectivă:
„Care a fost numele regelui legislator al pelasgilor, al italieţilor, al siculilor, al prinţului care i-a făcut să renunţe la starea lor de păstori, al regelui sub care ei s-au dedicat agriculturii, al şefului care i-a condus în Latium? Oare nu se numea el Italicus sau Italius?...Niebuhr (vol.I) adaugă: în interiorul peninsulei, numele de locuri şi a numeroase vestigii dovedesc prezenţa naţiunii pelasgice…Herodot îi numea tesaliani şi originari ai acestui ţinut pe pelasgii care au colonizat Italia. Este evident că descendenţii pelasgilor care trăiesc în număr de mai multe sute de mii, în munţii care au fost leagănul rasei lor antice, cei care populează fosta Dacie, vorbesc încă limba naţională, care în Italia a dat naştere limbii latine” (1).
„Nu ne mai este permis – scrie Felix Colson - să ne îndoim că naţiunile pelasgice nu au fondat poporul latin. Totul concură spre a dovedi că dialectul lor a devenit limba latină. Este incontestabil că pelasgii au contribuit la fondarea Romei. De ce să ne mirăm atunci că un mare număr de autori, că pelasgii panonieni, că pelasgii brutieni din Tesalia, din Macedonia, din Epir, că pelasgii din Dacia au vorbit şi păstrat dialectul lor naţional, pelasgica veche, care a purtat în Italia numele de latina. A fost suficientă prezenţa vulturilor romani pentru a releva lumii existenţa dialectului pelasgic valah în Dacia. El nu a fost importat nici de la legiunile romane, nici de la colonii războinici, transplantaţi pe punctele limită şi fortificate ale regatului lui Decebal…
Să chemăm istoria în ajutorul nostru. Traian a supus întreaga naţiune a dacilor? Vom încerca să dovedim că o mare parte dintre pelasgi s-au sustras dominaţiei romane (o dovedeşte pe parcursul lucrării din care prezint doar traducerea pag. 22-28 – nota T.F.). ..Este incontestabil că dialectul naţional era vorbit de aceste grupuri rămase independente. Nu am citit nici într-o istorie că dacii ar fi fost constrânşi de învingători să adopte limba latină. ..Presupunând, ceea ce nu se poate, că Roma ar fi avut gândul de a extirpa idiomul lor, ar fi lipsit timpul pentru a desăvârşi această mârşavă operă…Nu putem admite că într-un timp atât de scurt s-a înfăptuit acest lucru!...Dacii au fost foarte ataşaţi de tradiţiile lor naţionale. Persecutaţi de şaptesprezece secole, ei sunt încă aşa cum au fost reprezentaţi pe columna lui Traian…
A trebuit ca istoria să înregistreze povestea despre colonii care au adus în Dacia limba latină. În acest scop scriitorii au inventat povestea sângeroasă a exterminării naţiunii dace de către Traian” (1).
Mă plec cu umilinţă în faţa numelui tău, Felix Colson.
Mai prezint o informaţie. Istoricul personal al lui Traian, cel care a relatat campaniile sale din Dacia, precizează că după retragerea romanilor din „provincia Dacia”, aici au mai rămas doar patruzeci (40) de daci!!! De aici au pornit toate poveştile idioate ale istoricilor, cercetătorilor şi chiar intelectualilor străini.
Când istoricii noştri propovăduiau cu mândrie patriotică „romanizarea” dacilor, din rândul lor s-a ridicat un nimicitor de false teorii, un mare patriot, care a avut curajul să-i înfrunte pe toţi, demonstrând că originea poporului român se întinde cu mii şi mii de ani înaintea anului 106 e.n. Era Nicolae Densuşianu (1846-1911), căruia i-a fost publicată, post-mortem, „Dacia preistorică”, în 1913. Însă, într-o înţelegere tacită, ea nu a fost şi nu este luată în considerare.

VATICANUL NE-A DEZRĂDĂCINAT

Izvoarele ideii „Şcolii Ardelene” se află la…Vatican. Acesta este motivul pentru care falsurile propagate de reprezentanţii acesteia, impuse în învăţământul românesc, capătă o semnificaţie aparte, care trebuie adusă la cunoştinţa românilor. Deoarece, după cum precizează Mihai Aldea în „Istoria Românilor-începuturi” : „Ne referim în special la poziţia unică a Imperiului Roman, pe care, după afirmaţiile întemeietorilor „şcolii Ardelene”, o ocupa Dacia. Ea apare ca singura provincie în care a avut lor exterminarea populaţiei autohtone şi totodată ca singura în care s-a colonizat numai cetăţeni ai Romei. Dacă veneau din altă sursă aceste afirmaţii puteau părea simple erori. Dar ele au ca izvor Vaticanul, depozitarul unor informaţii clare în acest domeniu. Columna Traiană, document în imagini, atestă supravieţuirea populaţiei dacice, fiind astfel cel mai evident document (ultimele scene redau întoarcerea supravieţuitorilor daci cu bageje – nota T.F.). Dar şi fără această bibliotecă Vaticanul putea furniza informaţii obiective necesare. Corespondenţa dintre ţarul Ioniţă Asan şi Vatican (Nota A) atestă cunoaşterea de către acesta din urmă a originii unite a românilor, indiferent că erau în Dacia, Macedonia sau alte provincii romane. De aceea nu se putea în nci un caz lansa ipoteza, absurdă ştiinţific din toate punctele de vedere, a exterminării dacilor şi colonizării cu locuitori ai Romei. Desigur, se pune întrebarea: ce scop a urmărit Vaticanul prin lansarea acestui fals?
Dezrădăcinarea”
S-a gândit cineva la următorul aspect? Odată separaţi de adevărata lor istorie, fiind convinşi că sunt urmaşi ai Romei, românii ar fi putut foarte mult mai uşor convertiţi la romano-catolicism. De unde controlul Vaticanului asupra României! Parţial. s-a reuşit acest lucru
De asemenea, prin divizarea românilor din Dacia, de cei din celelalte provincii romane, care au aparţinut tot Daciei, Vaticanul a urmărit slăbirea puterii unui neam prea mare pentru a putea fi controlat. Ceea ce s-a şi reuşit. Oare de ce dl Ion Iliescu nu a dorit alipirea Republicii Moldova la ţara mumă?
Tot Mihai Aldea scrie: „Un rezultat similar l-au obţinut în sudul României…clericii şi călugării greci. Aceştia au născocit termenul de vlaho-elini, nemaiîntâlnit până atunci şi au convins pe mulţi dintre românii macedoneni că ar fi de origine… greacă! Astfel prelucraţi, românii grecizaţi au devenit cei mai mari duşmani ai naţiei lor, cum se întâmplă de fapt cu toţi renegaţii care nu revin la adevăr.”

MINCIUNA CU PODUL DE PIATRĂ PESTE DUNĂRE

Dacă suntem la capitolul demantelarea unor minciuni hai să mai vedem una.
Istoricii străini şi o mare parte din ai noştri sunt unanimi de acord că podul de piatră de peste Dunăre a fost construit de celebrul arhitect Apollodor din Damasc, la îndemnul lui Traian, înaintea celui de-al doilea război cu dacii, fiind una din marile minuni al antichităţii. Corect! Şi se mai afirmă că el a fost construit în…doi ani?!
Mă adresez celor cărora le place să falsifice istoria şi celor ce se închină cu evlavie în faţa „intelighenţiei” Occidentului. Domnilor, credeţi că această minune a fost construită în doar doi ani? Au beneficiat romanii de vreo tehnică pe care nu o ştim? Cum a fost posibil aşa ceva? Malul stâng al Istrului era în stăpânirea dacilor lui Decebal. Aceştia hărţuiau continuu legiunile romane. Credeţi că pe timpul construirii podului, pe măsură ce lucrările se apropiau de malul stăpânit de daci, aceştia stăteau şi priveau pasivi? Este ilogic, domnilor! Nu poţi construi un pod peste un fluviu, mai ales din piatră, când celălalt mal este în stăpânirea duşmanului. Vă poate confirma acest lucru orice genist. Şi nu vi se pare ciudat că nici un text antic nu stă mărturie construirii acestuia? Şi nu este pomenit nicăieri?!
Tot Apollodor este realizatorul şi constructorul Columnei lui Traian. Se poate să nu imortalizeze una dintre cele mai mari realizări ale sale, ale romanilor? Adică podul de piatră de peste Dunăre. Pe Columnă se vede clar un lucru care v-a scăpat: romanii trec Dunărea pe un pod de vase!!!
Strabon scrie: „Burebista stăpânea tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării, este temut de romani, atacă, trecea fluviul când voia prin Macedonia”. Deci „trecea fluviul când voia”, ceea ce, logic, ne duce cu gândul că a construit un pod de lemn peste fluviu, pe care l-a lăsat moştenire urmaşilor. Când a început invazia romană, în încercarea de a-i opri, strategul Decebal demolează partea de lemn pe care se circula, restul fiind incendiat. Bârnele arse de la faţa locului stau mărturie în acest sens.
Sunt convins că podul de piatră a fost construit după victoria definitivă a lui Traian.
Printre cei care nu i-a crezut pe aceşti istorici se numără şi dl. C. Iordache, care a scris lucrarea „Ştiinţa, cultura…documente din Renaşterea Daciei”, în noiembrie 1992.
Şi mai este un aspect, domnilor. Poate cel mai important. Este de domeniul imposibilului ca în doi ani să construieşti un pod de piatră peste Dunăre. Chiar cu tehnica zilelor noastre lucrarea s-ar întinde pe parcursul a 4-5 ani! Vă poate confirma acest lucru orice specialist în construcţii de poduri.

Nota A. În iarna anilor 1185/1186 a avut loc o revoltă de proporţii în Imperiul Bizantin, din cauza măririi taxelor. Cronicarii din secolele XI-XII relatează despre apropierea dintre vlahi şi vecinii lor din sud, bulgaro-românii. Această relaţie de prietenie a dus la apariţia dinastiei Asăneştilor şi a ţaratului vlaho-bulgar ce a zguduit din temelii imperiul, un puternic stat în care elementul român va fi pentru prima sa parte dominant. În fruntea răscoalei s-au situat fraţii Asăneşti: Petru, Ioan şi Ioniţă Caloian, adică „cel frumos”. Acest detaliu este ascuns cu grijă de bulgari.
În anul 1196, ca urmare a unui complot grecesc, fraţii Petru şi Asan sunt ucişi. Ion/Ioniţă Caloian, ce se afla la Constantinopol, vine în Bulgaria, intră în relaţii cu papa Inocenţiu al III-lea de la care primeşte coroana regală. În corespondenţa dintre cei doi, papa i se adresează cu formula „Bulgarorum et Blacrom Rex”, adică regele bulgarilor şi vlahilor!
Ion Camaterus, fostul patriarh al Constantinopolului îl numeşte pe Caloian „protector al ortodoxiei şi al populaţiei greco-bulgare împotriva stăpânirii vest-catolice.” Era perioada în care cruciaţii ajunseseră în acele locuri.
„La 1205, la Adrianopol, în data de 15 aprilie, ţarul Bulgariei împreună cu călăreţii cumani a învins cruciaţii, a luat nobilimea prizonieri şi l-a ucis pe împăratul Baldwin. La scurt timp după această victorie, grecii şi-au pus speranţele în împăratul Niceea, trădându-l astfel pe Caloian. În acest timp, în peninsula balcanică au apărut tendinţe anti-bulgare, tendinţe în faţa cărora ţarul Caloian a început un război nemilos şi distructiv…Caloian şi-a luat numele de „ucigaş de romani” şi a pornit o campanie nemiloasă împotriva acestui neam care l-a trădat. În 1207, ţarul Ioniţă Caloian a murit la Tesalonic în timpul unui asediu.” (2).

DEMITIZAREA ISTORIEI: RĂSCOALA DIN 1907

“Răscoala de la 1907″, scenariul pregătit de Imperiul Austro-Ungar

Cine nu a auzit de răscoală ţăranilor din 1907? Timp de mai bine de 45 de ani, regimul comunist a considerat evenimentele ca pe un exemplu elocvent al caracterului capitalismului românesc, dur şi nemilos, care a ajuns până într-acolo, încât a ordonat să se tragă asupra ţăranilor nemulţumiţi de condiţiile de muncă şi trăi.
Nu întâmplător, istoricul oficial al stalinismului românesc, Mihai Roller, a strâns şi publicat în 1948, cu o repeziciune demnă de o cauză mai bună, documentele răscoalei din 1907. Tot ceea ce susţinea propaganda comunistă se afla acolo: execuţii, intervenţia armatei, cifra de 11.000 de morţi preluată din articolele lui Constantin Mille şi, în final, grozăvia ascunderii dosarelor de către însuşi regele Carol I.


Astăzi, la peste 100 de ani de la evenimente, documentele ne spun o poveste diferită de aceea cu care marea majoritate ne-am obişnuit deja. Un adevăr ascuns prea mult timp în spatele discursului oficial.

UN PLAN SECRET AL IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR

Dacă Imperiul Austro-Ungar a avut, după 1866 (înfrângerea în faţa trupelor prusace ale lui Bismarck), un an de care să fie cu adevărat mândru şi în care să îşi retrăiască gloria, acela a fost, fără îndoială, anul 1908. Se împlineau 60 de ani de domnie a marelui împărat Franz Joseph, iar întregul aparat militar şi diplomatic al imperiului trudise din greu să îi ofere un adevărat moment de neuitat. Contele Alois Aerenthal, ministru al Afacerilor Externe al Dublei Monarhii, era unul dintre partizanii doctrinei habsburgice “A.E.I.O.U.” (Austria est imperare orbi universo – Austria trebuie să conducă întreaga lume) şi decisese că anul 1908 va deveni cel în care trebuia demonstrata valabilitatea axiomei.
Planul fusese gândit încă în urmă cu câţiva ani. În primul rând, Alois Aerenthal pregătise anexarea oficială a Bosniei şi Herţegovinei, provincii pe care imperiul le administra din 1878, ca urmare a prevederilor tratatului de la Berlin. Le administra doar, căci suveranul nominal rămânea sultanul de la Constantinopol. Spre a-l împiedica pe acesta să intervină în apărarea drepturilor sale, Aerenthal a pregătit o răscoală în insula Creta şi proclamarea independenţei Bulgariei, altă componentă nominală a Imperiului otoman. Toate cele trei evenimente au avut loc aproape simultan, punându-l pe sultan în imposibilitate de a reacţiona. Bulgaria a obţinut astfel independenţa, Austro-Ungaria – Bosnia-Herţegovina, iar singurii care au plătit oalele sparte au fost cretanii, a căror răscoală a fost zdrobită, dar care, într-un final fericit, au reuşit să se unească cu Grecia (1908).
A doua parte a planului conceput de Aerenthal presupunea distrugerea celor doi inamici tradiţionali ai dublei monarhii, respectiv Serbia şi Rusia. După cum era şi firesc, Serbia a respins încorporarea Bosniei-Herţegovinei la Austro-Ungaria, cerând compensaţii şi protestând vehement. Acesta era exact pretextul dorit de Aerenthal. Armata imperială a înconjurat Serbia şi a ameninţat cu războiul. Belgradul a solicitat imediat ajutorul Rusiei, urmând exemplul atâtor alte acţiuni din lungul istoriei. Dar în 1908 Rusia era o ţară devastată. În anii 1904-1905, flota şi armata sa fuseseră distruse de japonezi, urmând apoi doi ani de revolte interne, finalizate printr-o revoluţie ce aruncase de-a dreptul tara în haos. Totuşi, ţarul Nicolae II (1894-1917) a încercat să intervină, dar s-a văzut confruntat cu un dur ultimatum venit din partea Berlinului şi a Vienei, prin care acestea îl ameninţau cu un atac imediat în cazul sprijinirii Şerbiei. Cauza sârba trebuia abandonată...
Astfel anul 1908 aducea şi umilirea internaţională a Rusiei, înfrângerea Serbiei şi gloria Austro-Ungariei. Adică, exact aceeaşi conjunctură care va conduce la izbucnirea primului război mondial în iulie 1914. Rădăcinile se regăseau în anul 1908.

ROMÂNIA, PIEDICĂ ÎN GLORIA IMPERIULUI AUSTRO-UNGAR

O singură neîmplinire umbrea gloria imperiului: România. Şi ea, ca şi Serbia, avea teritorii naţionale şi populaţii asuprite de dubla monarhie; şi ea visa la revanşa; şi ea ar fi trebuit umilită şi zdrobită în anul de graţie 1908. Dacă planul lui Aerenthal ar fi reuşit, atunci poate nu ar mai fi existat nici momentul 1916 şi nici Marea Unire din 1918. Dar, din fericire pentru noi, încercarea a eşuat.
Interesul Puterilor Centrale faţă de România nu era de dată recentă. Iar în preajma anului 1907, el se intensificase brusc. Istoricul Karl Scheerer a observat, la rândul său, noul tip de atenţie acordat României în acest interval cronologic. O răscoală care ar fi pus puterea de la Bucureşti în imposibilitatea de a mai guverna, urmată de intervenţia, solicitată sau impusă de la Viena, a trupelor austro-ungare pentru ocuparea şi “salvarea” situaţiei în zonă. Şi astfel se distrugea orice posibilitate a României de a acţiona pentru eliberarea românilor transilvăneni.

REŢEAUA DE SPIONAJ A LUI EIDINGER

Centrul de unde se pregătea lovitura era oraşul Cernăuţi. Aici, generalul Fischer, şeful jandarmeriei austriece, înfiinţase un birou de plasare de forţa de muncă şi bani (bineînţeles şi spioni!) în România, birou condus de un anume N. Eidinger.
Acesta avea o sumară pregătire militară, iar în tactica de infiltrare a spionilor în ţara vecina se folosea de marile linii de cale ferată şi de şosele. În anul 1905, el a deschis un birou comercial în sediul hotelului Athénée Palace din Bucureşti şi a început plasarea de muncitori agricoli pe tot teritoriul României. În plus, oferea importante câştiguri arendaşilor, preluându-le produsele agricole şi livrându-le apoi armatei austro-ungare. Unele dintre cele mai profitabile relaţii de amiciţie, dar şi comerciale le-a avut cu de-acum cunoscută familie Fischer, marii arendaşi din regiunea Moldovei.
Alte ţinte ale spionajului austro-ungar şi care vor juca un rol important în evenimentele anului 1907 sunt reprezentate de tagma ziariştilor, în special de Constantin Mille şi ziarul Adevărul. Spionul imperial Günther raporta în acest sens la Viena: “Afacerea ziarului Adevărul merge pe drumul cel bun, s-a operat asupra lui Mille cu mari sume”. În aceeaşi manieră se va “lucra” şi cu alte gazete, precum Universul, Epoca, ale căror “articole erau scrise” – mărturisea acelaşi Günther – “pe biroul meu”. Nu întâmplător, ele vor fi şi cele care vor lansa cifrele de 10-11.000 de morţi în tragicele evenimente. Cu alte cuvinte, până în 1907, Austro-Ungaria îşi crease o vastă reţea de spionaj şi influenţă, mergând de la periferie şi până în centru, implicând oameni politici, arendaşi, chiar şi mii de simpli lucrători, plasaţi de Eidinger în puncte considerate strategice. Reţeaua părea bine pusă la punct şi gata de acţiune.
Dacă foametea ar fi condus la răscoală, anul 1904 ar fi fost momentul cel mai propice în acest sens. În schimb, în 1907 se anunţau chiar recolte bune şi anul venea, lucru extrem de important, după alţi doi cu rezultate frumoase. Cum de a izbucnit totuşi revolta?

FLĂMÂNZI, SATUL DE UNDE IMPERIUL AUSTRO-UNGAR A APRINS FITILUL

Un mare arendaş, Mochi Fischer, prieten cu Eidinger, a refuzat să semneze învoielile agricole cu ţăranii săi pentru anul 1907. A amânat şi refuzat orice ofertă, până când, la începutul lunii martie, ţăranii dintr-un sat cu nume parcă predestinat, Flămânzi, temându-se că vor rămâne fără lucru şi hrana, au cerut cu violenţă semnarea contractelor. Speriat, Mochi s-a refugiat la Cernăuţi, la prietenul său, fără însă să semneze nimic şi lăsându-i pe oameni de-a dreptul disperaţi. Pericolul lipsei de pământ, deci de muncă, era din ce în ce mai puternic.
Imediat, pe miile de hectare arendate de Fischer, apar personaje ciudate, care dau de băut la toată lumea şi îndeamnă la violenţă. Atacă primăriile, posturile de jandarmi; sunt înarmaţi şi au o evidentă pregătire militară. Toate rapoartele de la Botoşani, din judeţul Neamţ, arată acelaşi lucru: indivizi din afara satelor, cu uniforme ciudate şi rute de deplasare pe linia Botoşani-Cernăuţi sunt la rădăcina tuturor atacurilor. Carol I a înţeles rapid ce se întâmpla şi, pe data de 7 martie 1907, a ordonat ca frontiera de la Suceava la Mihăileni să fie ocupată militar, pentru a împiedica infiltrările agenţilor austro-ungari. Dar era destul de târziu.

CAMPANIA MASS-MEDIA DIN UMBRĂ

La începutul lunii martie, răzvrătirile din nordul Moldovei erau ţinute sub control şi liniştea începea să revină, când ziarul Adevărul a început o amplă campanie împotriva a ceea ce ziariştii de aici numeau “marile masacre”. Titlurile vuiau: “Refuz de a ieşi la munca câmpului”, “Ridicarea recoltelor cu forţa”, “Se trage în ţărani“.
Prefectul de Focşani, Aguletti, comunică lapidar capitalei: “Ziarele răspândesc enorm spiritul de răscoală, publicând ştiri de zvon, fanteziste, exagerate. Bineînţeles, în fruntea tuturor se aflau Adevărul şi Universul. Din acest moment apare într-adevăr şi răscoală reală, căci ziarele relatează – fals – ştirea conform căreia acolo unde oamenii au avut curajul de a se revoltă, s-au şi semnat contractele atât de dorite de ţărani şi comunitatea rurală. Şi ce nu face omul pentru un ban în plus? Chiar şi o… răscoală”.

RĂSPÂNDIREA RĂSCOALEI

În luna martie, răscoala se extinde, pe acelaşi tipar şi cu ajutorul aceloraşi agitatori. Sunt cuprinse judeţele Iaşi, Suceava, Vaslui, Falciu, Tecuci, Neamţ, Bacău, Tutova, Putna etc. Guvernul conservator se arată incapabil de a controla situaţia. Primul ministru, “Nababul” Gheorghe Cantacuzino, a dat un ordin, cel puţin ciudat, solicitând reprimarea răscoalei “cu cea mai mare fermitate şi blândeţe”. Alţi fruntaşi conservatori, precum Mihail Pherekyde, sunt de ani buni pe lista de plată a Austro-Ungariei şi deci refuza să ia vreo măsură imediată.
Două personaje au realizat însă gravitatea situaţiei: Take Ionescu şi Carol I. Primul, sesizând ciudăţenia momentului în care marii proprietari nu îşi apără deloc pământurile, fuge la rege, solicitându-i intervenţia imediată. Astfel, cei doi au provocat retragerea conservatorilor de la putere şi venirea liberalilor, sprijiniţi de Take Ionescu, pentru a pune capăt răscoalei (12 martie 1907). Pasiunea pentru şosele a spionilor creaţi la şcoala lui Eidinger a început de-acum să dea roade. Urmând liniile de cale ferată şi şoselele, răscoala s-a extins după 12 martie şi în Muntenia. Radu Rosetti îşi amintea: “oameni călări mergeau în capul bandelor, îndreptându-se spre Bucureşti, devastând, pradând, dând foc, omorând”.
Interesant este ca în multe locuri, după cum arata rapoartele, “ţăranii s-au înarmat şi au apărat satul de răsculaţi”. Dar în alte zone, jaful şi crima au întunecat judecata, ţăranii alăturându-se agenţilor imperiali.

PRESA DE LA VIENA, EXTREM DE INTERESATĂ DE RĂSCOALA DIN ROMÂNIA

De îndată ce în ziarele din România au apărut primele ştiri, mult exagerate, despre răscoală, presa vieneza n-a găsit un alt subiect mai interesant de dezbătut decât evenimentele din ţara noastră. Carol I se miră chiar într-o discuţie avută cu Alexandru Marghiloman de “depeşile fabricate la Cernăuţi cu privire la masacrele antisemite, la prigonirile evreilor… mai cu seamă Neue Freie Presse (din Viena) s-a distins prin răspândirea acestor depeşi … acest ziar a publicat toate ştirile posibile”. Imediat, presa internaţională a începuta să anunţe iminenta prăbuşire a României.
Încă înaintea izbucnirii evenimentelor, la 1 martie 1907, Aerenthal ştia că va fi aici o răscoală şi cerea Legaţiei din Bucureşti o intervenţie dură. La 26 martie, după ce “intuiţia” remarcabilă a lui Aerenthal se împlinise, el anunţă “că nu poate privi cu indiferenţă răscoalele care bântuie România [...] Trebuie să ne ocupăm de marile tulburări din ţara dvs., întrucât avem o graniţă comună foarte întinsă”. Corpul 12 armată austriac de la Braşov a fost mobilizat, aceeaşi situaţie înregistrându-se şi în cazul celui de la Cernăuţi, pentru o intervenţie dincolo de Carpaţi. Se părea că în aplauzele Europei îngrijorate de masacrele din România, Aerenthal putea ocupa ţara.

ÎMPĂRATUL FRANZ JOSEPH AL AUSTRIEI SPRIJINĂ ROMÂNIA

Deja planul austro-ungar devenise pentru mulţi vizibil. Carol I i-a înlăturat pe conservatori de la putere şi, un nucleu dur, în frunte cu I.I.C. Brătianu, ca ministru de Interne, şi Alexandru Averescu, la Război, a primit de la suveran autorizaţia de a pune ordine rapid în ţară. La 18 martie 1907 se declară starea de asediu pe întreg teritoriul României, urmând apoi mobilizarea generală, la care au răspuns peste 140.000 de oameni, până la data de 29 martie. De data aceasta, curgea într-adevăr sângele de care vorbeau ziarele: s-a tras cu tunul şi s-au operat aproape 10.000 de arestări.
Curând, situaţia a început să se normalizeze şi a apărut clar că noul guvern poate ţine în mâna situaţia. Lovitura finală data planului lui Aerenthal a venit însă chiar de la Viena, din inima imperiului. Franz Joseph, împăratul Austro-Ungariei (1830-1916) nu cunoştea uneltirile sfetnicului său şi în momentul în care a aflat că se pregătea o intervenţie militară în România, a protestat vehement. Căci Carol I era prietenul său, făceau parte din aceeaşi lume şi erau de aceeaşi vârstă. În plus, regina Elisabeta se înţelesese foarte bine cu soţia împăratului, Elisabeta a Austriei. Astfel ca Aerenthal nu numai că nu a primit regeasca susţinere, ci Carol a fost cel căruia Franz Joseph i s-a adresat, într-o caldă scrisoare, felicitându-l pentru reprimarea răscoalei. Ziarele vieneze au înţeles imediat ca suveranul se exprimă în acest fel împotriva intervenţiei militare, părăsindu-l total pe Aerenthal şi susţinătorii acestuia.
Carol I a înţeles rapid cine a fost în spatele răscoalei şi a şi numit-o de câteva ori deschis: agenţia din Cernăuţi. Ca atare, pe când Brătianu şi Averescu se foloseau de arme pentru a înăbuşi spiritul răscoalei, regele român s-a adresat celor care puteau acţiona direct la sursa răutăţilor: Franz Joseph şi Wilhelm II. Împăratul austro-ungar şi-a făcut datoria. La fel şi Germania lui Wilhelm, care a anunţat imediat că nu considera necesară o intervenţie în România.

O ENIGMĂ CARE TULBURĂ GENERAŢII

Răscoala a luat sfârşit ca prin farmec, lăsând în urma doar oameni năuciţi de cele întâmplate. O enigmă a persistat însă: de ce Carol I a solicitat lui Brătianu ca toate actele răscoalei şi ale represiunii să nu rămână în arhive? Explicaţia oficială a fost ca regele nu dorea o judecare a foştilor miniştri liberali, atunci când conservatorii vor reveni la putere. Motivul nu stă însă în picioare, căci regele interzisese deja două procese similare – al liderilor conservatori din 1871-1876 şi cel al lui I.C. Brătianu în 1888, când Alexandru Candiano-Popescu îşi aminteşte că regele le-a declarat conservatorilor că dacă persistă în intenţia de a-l judeca pe Brătianu, el va merge zilnic cu trăsura la închisoarea lui Brătianu şi îi va încredinţa guvernul, “amândoi conducând ţara de la puşcărie”.
Se ştia clar că regele nu va accepta niciodată ca un guvern al lui să fie judecat şi că va alunga de la putere pe cei care îi vor solicita un asemenea lucru. Însuşi I.I.C. Brătianu, care avea tot interesul ca aceste documente să fie ascunse, a protestat în faţa regelui pentru preluarea lor. Răspunsul adevărat trebuie căutat însă în originea evenimentelor. Astfel, cunoscându-se ca perfida Austrie a fost în spatele răscoalei, rămânerea României în alianţă cu ea său alături de Puterile Centrale devenea de neconceput. Iar alianţa cu acestea, respectiv cu Germania natală, reprezenta visul etern al lui Carol. Vis care îl va duce însă în mormânt, când se va prăbuşi în septembrie 1914, în momentul în care România a refuzat să intre în război de partea Germaniei. Pentru a apăra acest vis, a ascuns regele român celebrele dosare care arătau clar că Austro-Ungaria – aliată noastră, dar şi a Germaniei – încercase desfiinţarea ţării. Iar Carol I n-a putut să accepte prezentarea unui asemenea adevăr.

Sursă: informaţia.ro (AMOS news)

Aurul dacic – o istorie glorioasa furata

Comorile au stârnit dintotdeauna mistere şi patimi în jurul lor, începând din antichitate, dar puţine au fost aşa de râvnite ca aurul dacilor. Poate pentru faptul că bogăţia în aur a munţilor de pe teritoriul Daciei şi al României de azi a întrecut multe zăcăminte de aur existente în lume. In acest an – considerat în calendarul chinezesc Anul Porcului de Aur, supranumit şi „Anul Aurului” – nu strică să ne reamintim că atât Imperiul Roman, cât şi „Imperiul Răului” – cum denumea U.R.S.S.-ul fostul preşedinte al SUA, Ronald Reagan – au jefuit România de cantităţi atât de mari de aur, încât sunt greu de estimat în zilele noastre!… Imperiul Roman a fost ajuns de blestemul lui Decebal şi s-a destrămat, la fel şi Uniunea Sovietică.

Teritoriul României s-a bucurat din cele mai vechi timpuri de faima unui ţinut al aurului şi al comorilor, aşa cum pentru spa­nioli erau pământurile descoperite în Ame­rica. Aurul dacilor urmărit de romani în războiul lui Traian echivalează cantitativ în tradiţia transmisă cu aurul aztecilor. Către comorile din Carpaţi şi-au întors privirea de-a lungul timpului – ca spre un teritoriu fabulos – mulţi aventurieri şi amatori de îmbogăţire rapidă. în Istoria Bucureştilor, Ion Ionescu-Gion aminteşte – în contextul jefuirii aurului românesc – de existenţa unor hărţi rare care circulau printre capii ortodocşi ai bisericii constantinopolitane, pe care ar fi fost însemnate mănăstirile unde erau în­gropate comori. Harta ar fi ajutat la jefuirea sistematică a tezaurelor ascunse, care au fost scoase din ţară. De aici credinţa călugărilor şi patriarhilor greci că din ţările româneşti oricâţi bani s-ar lua, se vor găsi în continuare alţii. în plin secol al XVIII-lea, domnitorul Alexandru Ipsilanti lansa chiar o campanie de săpături particulare cu condiţia ca ju­mătate din bunurile dezgropate să revină domniei. O idee despre mărimea acestor comori, care au încăput pe mâini străine, ne-o dă prima descoperire importantă din Transilvania, din 1543, în albia râului Strei, unde au fost descoperiţi peste 400.000 de galbeni de aur cu efigia lui Lysimah.

Ce se va întâmpla însă cu românii sau străinii care au furat ceea ce mai rămăsese din aurul dacic şi descendenţii acestora nu putem şti, deşi unele relatări de încredere despre felul în care acţionează şi astăzi blestemul aurului dacic, precum blestemul piramidelor, există…

<

Pentru a înţelege cum gândeau dacii şi ce s-a întâmplat cu faimoasa comoară a nea­mului dacic, trebuie să facem o „călătorie în timp” în vremea celui de-al doilea război daco-roman, în vara anului 105 d.Hr. – când armatele romane conduse de Traian ajung la Drobeta-Turnu Severin şi înaintează pe trei coloane, cu speranţa de a cuceri capitala regatului dac şi de a jefui comoara lui Decebal. Prima coloană înaintează pe Valea Cernei spre Ţara Haţegului şi ajunge la cetăţile Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie, pe care le distruge. A doua coloană urcă pe Valea Jiului spre castrul de la Bumbeşti, pătrunzând în Masivul Şureanu pe la Baniţa. A treia coloană, condusă de însuşi îm­păratul, se deplasează de la Drobeta la Sucidava şi Romula, străbate Valea Oltului până la Castra Traiana (azi localitatea Sâmbotin – Vâlcea) şi ajunge la Tilişca, apoi la Căpâlna.

Restul armatei romane, pornite din Moesia inferioară (Bulgaria), trece pe la Bran, Bratocea, Oituz. Bătălia pentru capita­la Daciei – Sarmizegetusa Regia – se dă la începutul verii anului 106 d.Hr., cu partici­parea Legiunilor a Il-a – „ADRIUTIX”, a IV-a – „FLAVIA FELIX” şi a unui deta­şament (vexillatio) din Legiunea a VI-a „FER- RATA”. Dacii resping primul atac, dar sunt distruse conductele de apă care apro­vizionau capitala Daciei. Cetatea este incen­diată, sunt retezaţi toţi stâlpii sanctuarelor în incinta sacră, se distruge întreaga fortificaţie. Războiul, însă, continuă. Prin trădarea lui Bacilis (confident al regelui dac), romanii găsesc, în albia râului Sargesia, tezaurul lui Decebal (evaluat de Jerome Carcopino la 165.500 kg de aur şi 331.000 kg de argint). Ultima luptă cu oastea regelui dac are loc în preajma cetăţii POROLISSUM, astăzi oraşul MOIGRAD. Dio Cassius, în Istoria Romana, povesteşte şi el despre cele 165.000 kilo­grame de aur şi dublul acestei cantităţi în argint care ar fi fost găsite de romani, Plinius cel Tânăr, în Epistole, scrie că – după jefuirea aurului dacic – romanii au petrecut o sută de zile, fără întrerupere, sărbătorind în acest fel cucerirea Daciei. Erau organizate ospeţe bogate şi dansuri în pieţele publice pentru toţi cetăţenii Romei. Potrivit istoricilor mo­derni această generozitate a împăratului şi a apropiaţilor săi demonstra că aurul şi prăzile de război erau de câteva zeci de ori mai mari decât sumele cheltuite de administraţia im­perială pentru a le oferi plebeilor romani „pâine şi circ”. Aceştia făceau referire şi la însemnările medicului curant al împăratului Traian, grecul Criton, cel care scrisese primul despre incredibila comoară desco­perită de romanii cuceritori în Munţii Orăştiei – „cinci milioane de libre de aur şi alte zece de argint”, în afară de „cupe şi de obiecte care depăşeau limita oricărui preţ” au luat drumul Romei. Este de notorietate că împăratul Traian a plecat cu o pradă imensă din Dacia. Cu toate acestea, este sigur că nu toată faimoasa comoară a lui Decebal a fost descoperită.

La începutul secolului al XVI-lea, în Ţara Haţegului, localnicii mai transmiteau încă poveştile din moşi-strămoşi, despre ruine necunoscute, despre comori fabuloase îngropate pe munţi sau în pădurile locului. Din când în când, ţăranii care arau mai dez­gropau oseminte, cărămizi, obiecte din metal şi mari pietre cubice, pe care ţăranii le foloseau la propriile construcţii. începuseră să circule istorii fabuloase despre comori fără nume, mai ales prin satele aşezate de-a lungul apelor. Cu trecerea timpului, zvo­nurile despre legendarele comori deveneau din ce în ce mai fascinante pentru ţăranii săraci din zonă sau aventurierii din acea vreme prindeau de ştire.

Abia după aproape 16 secole de la căderea Sarmizegetusei, istoricul maghiar Gaspar Heltai menţionează existenţa unui „mare oraş dispărut, cu ziduri de piatra fasonata, aflat mai departe de Orăştia Mare, undeva, în munte”. Luându-se după povestirile şi legen­dele care circulau despre comorile dacilor, ţăranii din zona cetăţilor dacice fac primele săpături după comorile dacilor pe versanţii munţilor, dar nu găsesc, conform men­ţiunilor documentare, decât „stâlpi rotunzi”, „arme ruginite” şi „butoaie de piatră”.

In 1802, câţiva copii care umblau cu turmele de oi prin păşunile înalte de pe cul­mea Grădiştei descoperă, într-o „ruptură a pământului”, mai multe monede de aur. Reveniţi pe aceleaşi locuri, cu alţi tineri, ei dezgroapă circa 400 de monede din aur masiv de tipul numit mai târziu „koson” şi un tezaur cu monede de aur, tipul „lysimah”. O altă dovadă o constituie faptul că amploarea comerţului cu monede pe piaţa Orăştiei a ajuns în acea perioadă la cunoştinţa autorităţilor Imperiului austro- ungar, care l-au delegat pe procuratorul domeniului Hunedoara, Paul Torok, să se deplaseze la faţa locului. în primul său raport către trezorerie, acesta semnalează că descoperirile monedelor din aur masiv „sunt cu mult mai mari decât acelea declarate de localnici”. în următorii ani, pe Valea Grădiştei apar jandarmi unguri care încep să supravegheze zona, să facă percheziţii şi chiar arestări. Ţăranii suspec­taţi că ar deţine kosoni erau torturaţi până mărturiseau. în acest fel, autorităţile au reuşit – la vremea respectivă – confiscarea altor câteva sute de monede din aur pur. în 1804, Monetăria Principatului Transilvaniei, aflată la Alba Iulia, trimite un comisar împărătesc în regiune. Acesta plăteşte trei ţărani din comuna Sibişelu Vechi să facă săpături în Munţii Orăştiei, sub directa sa supraveghere, în anumite locuri pe care poliţia imperială le aflase de la alţi săteni tor­turaţi. Acea echipă improvizată ar fi descoperit peste o mie de kosoni dacici, însă documentele de arhivă consemnează că au fost predate trezoreriei doar 987 de monede, care au fost topite şi transformate în lingouri. Sub această formă, o parte mică din aurul dacic a ajuns în tezaurul imperial.

Inainte de primul Război Mondial va­loarea arheologică şi numismatică a mo­nedelor dacice de tip „koson” şi „lysimah” ajunge să fie recunoscută pe plan european, ceea ce a determinat urcarea preţului lor pe piaţa obiectelor de artă şi numismatică. Din acea perioadă datează şi primele menţiuni despre ele în câteva dintre cele mai impor­tante cataloage numismatice.

în 1948, istoricul Constantin Daicoviciu şi fiul său începeau săpăturile arheologice în Munţii Orăştiei, fără să descopere vreun tezaur. Cu toate acestea, cu prilejul naţiona­lizării întreprinderilor din zonă, au fost găsiţi trei kosoni din aur masiv – care au ajuns la Muzeul Judeţean din Deva, unde s-au păstrat până în ziua de azi. Este destul de ciudat că, deşi în timpul comunismului comorile dacice au fost căutate timp de trei decenii, nu există vreo menţiune documen­tară despre vreo comoară!

In orice legendă există câte un sâmbure de adevăr, iar imaginaţia oamenilor este deseori incitată de fapte reale. Existentă sau fabulaţie, comoara lui Decebal e în siguranţă astăzi, căci, în afara turiştilor, putini mărgineni mai cred în poveşti cu aur străvechi. O legendă despre existenta como­rilor dacice în zona Sibiului a fost culeasă pentru prima dată de Aurel Decei, de la un localnic din Sibiel.

Povestea comorii a început odată cu găsirea în arhivele regale din Târgu Mureş a unei vechi scrisori care i-a aparţinut unui soldat dezertor şi a fost scrisă de către acesta la doar câteva ceasuri înainte de a fi executat la închisoarea din oraş – povesteşte Ioan Părean în Legendele Otiahihd: „Acest soldat, fugit din armata împăratului, a fost tocmit tăietor de lemne de către un boier din partea locului şi a găsit, umblând prin pădure, urmele unui străvechi zid de piatră şi intrarea într-o hrubă croită de mâna omului. Mergând prin tunel, a descoperit o primă cameră pătrată, străjuită de doi ogari de argint, o a doua cameră pe a cărei podea zăceau oseminte omeneşti. A treia sală era plină de aur. Văzu statuia lui Decebal în mărime naturală – pe tron, cu o coroană pe cap, iar în jurul lui, la o masă, stăteau căpeteniile lui şi familia acestuia, toti făcuţi din aur. în mijlocul mesei era un diamant strălucitor ce lumina fetele şi întreaga cameră. Dezertorul îşi umplu buzunarele cu aur şi fugi. La ieşire a zidit gura tunelului cu pietre”. Interesant este că existau versiuni asemănătoare acestei legende şi în sate pre­cum Orlat, Tălmăcel sau Boita.

Legenda localizează ascunzişul comorii lui Decebal în preajma a două comune si- biene şi două dealuri cu nume asemănătoare „Vârful Zidul” şi „La zid”. Pe culmi, două cetăţi de piatră construite ca puncte strate­gice, de apărare. Sub ziduri, tuneluri ne­cunoscute despre care se crede că duc la comoara regelui Decebal, ascunsă în urmă cu două milenii în adâncul pământului. La Orlat si Sibiel, legendele au căpătat viată şi nu putini au fost cei care, vrăjiţi de ele, au încercat să descopere aurul dacic. în timp, vechile cetăţi au fost aproape dărâmate de căutătorii de comori şi doar bătrânii îşi mai amintesc despre drumurile ascunse prin pădure. Nu mai cutează să urce să sape, dar povestesc că au fost apoi ruinaţi toti cei care au încercat să caute aurul dacic.

Sub dealurile „Vârful Zidul” şi „La zid” s-ar găsi aurul lui Decebal, susţin localnicii bătrâni din localitatea Fântânele.

<

Brătările dacice au forma spiralei – cel mai important simbol sacru şi imul dintre primele apărute pe străvechile meleaguri carpato-dunărene. Chiar dacă simbolistica spiralei a suferit unele modificări, aceasta a rămas simbolul principal pentru zeitatea supremă. Deşi spirala este un simbol univer­sal, prezent aproape în toate culturile, în sanctuarele şi pe obiectele de cult din spaţiul carpato-dunărean se întâlneşte încă din neolitic, de aici rezultând că brătările dacice materializează un simbol caracteristic aces­tui spaţiu, de unde originează spirala.

Spirala era folosită – până în primele se­cole ale erei creştine – ca o protecţie magică, motivul spiralic fiind pus pe mânerele săbiilor, pe coifuri, scuturi, topoare de război. în legătură cu caracterul magic al spi­ralei care simboliza şi şarpele, istoricul Vasile Pârvan scria, în 1926, „Pentru La Tene-ul dacic, animalul clasic de apărare împotriva «deochiului» şi a tuturor acciden­telor demonice e şarpele; toate celelalte sirn- bole de amulete vin numai în al doilea rând”. Mai mult chiar, spirala dublă – în formă de S – apare şi pe scuturile dacilor figuraţi pe Columna Traiană.

Sacralizarea spiralei la începutul epocii bronzului a fost determinată de influenta crescută a cultului Marii Zeiţe, întrucât sim­bolul spiralei semnifica nemurirea, re­naşterea sufletului şi legătura indestructibilă dintre viata pe lumea aceasta şi viata veşnică de pe lumea cealaltă, iar renaşterea era atributul Marii Zeiţe. Mai mult, cultul Marii Zeiţe s-a păstrat prin sincretismul cultural şi religios pe teritoriul Daciei până în zilele noastre, sub forma cultului Maicii Domnului, România fiind recunoscută şi de răposatul Papă Ioan Paul al II-lea, la vizita sa în România, in 1999, ca „Grădina iubită a Maicii Domnului”.

<

Legendele transmise pe cale orală spun că regele Decebal, înainte de-a muri, i-a blestemat pe jefuitorii aurului strămoşesc să fie pedepsiţi de Zamolxe, dacă vor dezvălui cuiva de sânge străin ascunzătorile, iar pro­fanatorii de tezaure să nu se poată bucura, nici măcar o zi din viată, de un singur lucru furat! Vechile credinţe şi legende nu mai sperie aproape pe nimeni în ziua de azi, când lumea s-a desacralizat şi s-a îndepărtat de Dumnezeu.

Blestemul aurului dacic


Mulţi dintre cei care ascundeau aurul duceau cu ei pe lumea cealaltă şi secretul locului pe care îl aleseseră pentru siguranţa averii lor. Treceau ani până când acele locuri erau descoperite mai mult sau mai puţin întâmplător. Moştenitorii de câteva generaţii sau aventurieri în căutarea îmbo­găţirii rapide îl descopereau şi fie îl vindeau, fie îl ascundeau în locuri numai de ei ştiute. Dacă descoperirea era făcută de mai mulţi oameni, urma împărţeala. Şi cum comer­cializarea aurului a fost totdeauna ane­voioasă, de cele mai multe ori, în aşteptarea unor momente prielnice, descoperitorii îl îngropau la rândul lor urmând un ritual moştenit din cele mai vechi timpuri. Toti cei care aveau parte de acest aur jurau să nu se atingă de locul cu pricina decât împreună. Dacă unul dintre ei murea, aurul rămânea pentru totdeauna în acel loc, ceilalţi tre­buind să renunţe la comoară de frica blestemului. Blestemul comorii însă se dovedea că îi afectează nu numai pe cei ce o îngropaseră. Aurul rămânea acolo purtând cu el blestemul peste sute de ani până când cineva se încumeta să-1 atingă. Evenimente reale derulate de-a lungul timpului şi povestite de oamenii locului vin să întărească ideea că legătura dintre aur şi nenorociri nu este întâmplătoare.

Aşa se face că, timp de două sute de ani, de la primele descoperiri de relicve dacice consemnate pe Valea Grădiştei, ţăranii s-au temut cu adevărat de blestemul lui Decebal. Chiar şi în ziua de astăzi, dacă se întâmplă vreo nenorocire într-o casă, lumea se întreabă în şoaptă dacă nu cumva în acea familie au fost căutători de comori. Tocmai din această cauză, se prea poate ca numărul căutătorilor de aur să nu fi fost atât de mare printre oamenii locului în timpul comunismului. Dar această spaimă visce­rală a durat doar până în primii ani de după 1990…

Din păcate, statul român, prin ati­tudinea autorităţilor sale, a încurajat furtul aurului dacilor. Astfel, în 1996, un ţăran a declarat autorităţilor descoperirea unei căldări pline cu monede de aur, chiar în grădina sa şi a pus comoara la dispoziţia autorităţilor, solicitând contravaloarea în bani. Culmea a fost că statul român nu a avut mijloacele financiare necesare să achite întregul lot de monede oferite spre vânzare! Potrivit unui muzeograf local, Banca Naţională ar fi achiziţionat 208 exemplare, fosta Bancorex ar fi achitat valoarea a 75 exemplare, Muzeul National de Istorie a României ar fi cumpărat 197 monede, iar Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva ar fi plătit, la rândul său, circa 42 mo­nede. Câteva luni mai târziu, la începutul lui 1997, Interpolul prelua de la Politia maghiară un cetăţean român cu domiciliul în oraşul Orăştie, care fusese arestat în Ungaria pentru că se descoperiseră asupra sa circa 200 de monede dacice din aur, de tipul „koson”, ce nu fuseseră declarate la vamă. Interpolul a restituit României relicvele arheologice şi românul a fost repa­triat sub escortă. Localnicii de pe Valea Grădiştei au făcut imediat legătura între tezaurul ce fusese descoperit anterior şi întâmplarea cu pricina… Din acel moment, a izbucnit o adevărată febră a aurului…

Ca urmare a acestor evenimente, Guvernul României publica, în 1997, Hotărârea Guvernului nr. 523, prin care instituia paza militarizată a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. în acelaşi an, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriale dădea publicităţii un proiect de protejare patrimonială a acelor locuri. Dar era prea târziu! între 1998 şi 2000, nebunia provocată de febra aurului dacic a făcut să apară în zonă din ce în ce mai mulţi străini. Toti vânătorii de comori sunt înarmaţi cu detec­toare de metale competitive, de câteva mii de euro! Aprecierile localnicilor pomenesc de peste 4.000 de căutători de comori care bântuie siturile arheologice în căutarea marii comori a regelui Decebal.

De la fascinaţie la blestem


In peşterile calcaroase din Munţii Orăştiei şi în adâncul pădurilor şi-au ascuns dacii averile pe care le-au mai putut salva după căderea Sarmizegetusei. Potrivit obiceiului locului, preoţii şi sihaştrii neamului le-au pecetluit cu blesteme şi au transmis secretul doar pe cale orală descendenţilor, din tată în fiu, sute de ani. Pe seama localizării tezaurului dacic rămas nejefuit de romani circulă şi acum numeroase legende! Una dintre ele spune că fabulosul tezaur al dacilor, care înflăcărează minţile căutătorilor de comori, s-ar afla ascunsîn peştera Polovragi-aflată în cheile Olteţului, în judeţul Gorj, având o lungime de 9,1 km – şi că toţi cei care s-au aventurat,în ea, după aurul dacilor, nu s-au mai întors!

Când localnicii din Valea Grădiştei zăresc şi în zilele noastre un copac falnic cu frunze căzătoare care îşi scutură, pe neaşteptate, frunze nenumărate fără să adie o boare de vânt, parcă suflate de gura unui uriaş, ei spun că duhul bun al lui Zamolxe, ce bântuie locurile, dă semn de la strămoşi că undeva, în pădurile Munţilor Orăştiei, a mai fost profanat un tezaur!… în jurul comunelor Beriu si Orăştioara de Sus – aflate în zona cetăţilor dacice, pe versantii munţilor, apar, potrivit mărturiilor localni­cilor, „focurile comorilor”. Se spune că aces­tea răsar în perioada sărbătorii Crăciunului şi de Sânziene. Potrivit legendei, acolo unde arde focul, se găseşte o comoară. Multe din­tre comori au fost găsite în gropi nu prea adânci – care au rămas pe versantii dea­lurilor. Tot legenda spune că aceste comori dacice sunt păzite de blestemele preoţilor daci, aşa încât cine le dezgroapă, îşi poate pierde viata ori să rămână schilodit sau pocit pe viată.

In Munţii Orăştiei, în apropierea anticelor cetăţi dacice au fost descoperite mii de monede din aur masiv. Cea mai mare parte a acestui incredibil tezaur a fost scoasă în mod clandestin din România, pe filiera unui adevărat braconaj arheologic, şi vândută în străinătate. Una dintre dovezile acestui adevăr o reprezintă îmbogăţirea neaşteptată a unor localnici din zonă, care au format un adevărat „club al aurarilor”, deşi fenomenul este ascuns de toată lumea printr-o veritabilă conspiraţie a tăcerii. Aşa se explică şi faptul că faimosul „koson” – moneda dacică turnată în „aur pur” – a înregistrat o scădere valorică semnificativă în ultimii ani la bursa antichităţilor şi pe piaţa metalelor preţioase din Occident. Banii turnaţi în tiparniţele dacilor liberi şi-au făcut apariţia astăzi, chiar şi pe inter­net, spre uimirea întregii lumi!

In afară de monedele dacice care au ajuns să se vândă pe nimic în lumea numis­maţilor şi colecţionarilor, numeroase alte obiecte dacice de aur – cum ar fi celebrele brăţări dacice – au fost traficate peste graniţele tării. Potrivit unor istorici, o parte dintre aceste relicve din aur ar fi mai va­loroase chiar decât Cloşca cu puii din aur. în 1999, s-a vândut o astfel de brăţară cu 80 de mii de dolari, la New York.

Incă din zorii civilizaţiei umane, aurul a generat şi generează şi azi o isterie colectivă a îmbogăţirii ce domină sufletele corup­tibile. Zvonuri şi legende mai mult sau mai puţin fanteziste au ajuns la cunoştinţa aventurierilor de ocazie sau a escrocilor de profesie, îmbogătindu-se cu noi elemente inventate de aceştia şi creând un adevărat folclor al căutătorilor aurului dacic. Ultimii ani au readus în actualitate, poate mai intens ca niciodată, în cei 17 ani post- decembrişti, comorile dacilor din Munţii Orăştiei.

Hoţii, care au furat împreună cu aurul dacic şi o parte din istoria glorioasă a aces­tui neam, au determinat crearea, la organele de urmărire penală, a celebrului dosar, „Aurul dacilor” care continuă să se judece şi azi, deşi procesul a început cu câţiva ani în urmă! în rechizitoriul din dosar erau acuzate 12 persoane de furtul a 15 brăţări dacice – în valoare totală de 1,5 milioane de euro – din situl arheologic al cetăţii Sarmizegetusa Regia, din Munţii Orăştiei, monument istoric administrat de Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.

Celebrul caz al „brăţărilor dacice” a ţinut capul de afiş în presă aproape trei ani sub numele de „aurul dacilor”. în dosarul judiciar al dispariţiei brăţărilor dacice au fost vehiculate nume sonore ale politicii româneşti, precum Adrian Năstase, Dan Iosif sau Ovidiu Tender şi Ioan Talpeş. Până în prezent, Politia a reuşit doar recu­perarea a 6 dintre cele 15 obiecte de tezaur furate, acestea fiind din nou în custodia statului român. La începutul anului fu­seseră recuperate patru brăţări, apoi încă două. Primele patru au fost răscumpărate de Ministerul Culturii de la un colecţionar american cu suma de 800.000 RON, iar în 23 ianuarie a fost adusă în tară a cincea brăţară. După acest demers, Muzeul National de Istorie a României a solicitat Ministerului Culturii şi Cultelor încadrarea în categoria „tezaur al patrimoniului cul­tural naţional” brăţărilor dacice din aur. Acestea au fost plasate sub incidenţa Legii nr. 182/2000 privind protejarea patri­moniului cultural naţional mobil şi a Ordo­nanţei Guvernului nr. 43 din 2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional. Cele cinci brăţări redobândite de statul român au fost expuse la Muzeul Unirii din Alba lulia, la mijlocul lunii februarie, alături de alte relicve dacice recuperate de autorităţile române de la căutătorii de comori. Brăţara a şasea a fost vândută – în cursul anului 2004 – în Statele Unite ale Americii, cu suma de 42.500 de dolari şi a fost găsită la New York, înainte de a fi adusă în tară. Brăţara cu numărul şapte seamănă foarte bine cu cea descoper­ită la New York şi se află în Belgia, iar brăţara cu numărul opt este, conform procurorilor români, tot în Belgia unde – în timpul unei percheziţii efectuate de poli­ţiştii belgieni la domiciliul lui Adrian Nistor (care are dublă cetăţenie, română şi bel­giană!), unul dintre inculpaţii din acest dosar – s-au descoperit două contracte de vânzare pentru cele două obiecte de patri­moniu.

Cazul „brăţărilor dacice” a demarat încă din anul 2001, când Politia română fu­sese sesizată despre comerţul cu acestea în Germania, de către Lucia Marinescu – spe­cialist în arheologie şi fost director al Muzeului National de Istorie a României.

Marinescu aflase de la Barbel Karin Deppert-Lippitz – expert în bijuterii antice – că i s-a prezentat spre autentificare o ast­fel de brăţară în vara anului 2000.

La o înfăţişare recentă în acest proces, ce s-a desfăşurat la Tribunalul Deva, în toamna trecută, procurorul de şedinţă depunea la dosar două fotografii cu o brăţară dacică găsită la Paris, iar un expert german preciza – într-o declaraţie depusă la dosarul cauzei – că brăţări dacice pot fi descoperite chiar şi în tranzacţiile numis­matice din Bulgaria. Potrivit Ministerului Public, brătările de aur dacice şi 128 de monede romane de argint ar fi fost găsite, în perioada 2000 – 2002, de către un grup de mai multe persoane certate cu legea, format din Iulian Ceia, Ioan Groza, Ion Nedelcu, Mugur Nedelcu, Sorin Popa, Da vid Magda, Mihai Zerkula, Florin Nistor, Ciprian Hidişan, Adrian Nistor, Ion Vasinca si Alberto Ioan Deak. O parte dintre ei au fost arestaţi în vara lui 2005 pentru ancheta în această cauză, apoi eliberaţi.

Poliţiştii francezi au confiscat, la începutul lui octombrie 2006, o brăţară dacică din aur de 24 de carate, cântărind peste un kilogram, ce era expusă la standul firmei new-yorkeze Ariadna Gallery din cadrul Expoziţiei Bienale de la Grand Palais din Paris. Podoaba dacică fusese dată în urmărire internaţională, împreună cu alte 14 piese de diferite dimensiuni. Potrivit informaţiilor date de Politia română, brăţara găsită în Franţa era oferită spre vân­zare la preţul de 90.000 de euro. Poliţiştii francezi au ridicat obiectul, l-au audiat pe proprietar şi au trimis actele procedurale procurorului român care anchetează cazul.

Intr-un dosar separat de dosarul „Aurului dacic” – în care anchetatorii fac cercetări privind inclusiv comiterea infracţiunii de tăinuire, au fost amestecate nume celebre precum Adrian Năstase, Ioan Talpeş şi Sergiu Nicolaescu, însă procurorii nu au reuşit – se pare – să obţină încă sufi­ciente probe în ceea ce-i priveşte pe aceştia, deşi ei sunt cercetaţi şi în prezent. Mai mult, chiar Marian Iancu, patronul VGB Oii şi al echipei de fotbal Poli Timişoara, ar fi plătit pe o brăţară dacică suma de 80.000 de euro şi apoi i-ar fi făcut-o cadou unui important colecţionar din Bucureşti.

Potrivit unui martor, în afacerea cu brăţări dacice ar fi fost implicat şi ex-depu- tatul PSD Gabriel Bivolaru – condamnat anterior pentru o fraudă de 2.000 de mi­liarde de lei şi deputatul PSD Dan Iosif – căruia i s-ar fi propus spre cumpărare, în 2003, două brăţări spiralice din aur, cinci brăţări mai mici din argint, inele, monede romane din argint, vase dacice. Preturile acestora erau cuprinse între 120.000 şi 800.000 de dolari.

Totuşi, instanţele au descalificat ames­tecarea în dosarul „Aurul dacic” a politicie­nilor amintiţi mai sus, întrucât toate acuzaţiile fuseseră formulate de procurori pe baza unui film în care nu exista nici un infractor filmat. Simplele declaraţii ale mar­torilor şi prezentarea unui film în care a fost redată găsirea unei brăţări dacice din aur în situl arheologic Sarmizegetusa Regia nu erau probe suficiente pentru a dovedi exis­tenta infracţiunii de „furt calificat cu con­secinţe deosebit de grave”, potrivit art. 209, alin. 4 din Codul Penal, pe care procurorii o puseseră pe seama unora dintre politicienii menţionaţi.

Afacerea „brătările dacice” a suscitat inclusiv dezbateri academice pe tema au­tenticităţii acestora – la Academia Română desfăşurându-se recent dezbaterea cu tema Aurul dacic, între legendă şi realitate. Un cotidian central a desfăşurat o adevărată campanie de presă pentru a demonstra că brătările sunt falsuri foarte bine lucrate. în această direcţie s-a pronunţat şi prof. dr. Constatntin Preda – preşedintele Societăţii Numismatice. Pe de altă parte, susţinătorul autenticităţii brăţărilor dacice recuperate de statul român pe bani grei din străinătate este o altă autoritate în domeniu – prof. univ. dr. Mircea Babeş, cercetător ştiinţific principal la Institutul de Arheologie Vasile Pârvan al Academiei Române şi, totodată, cel care a condus delegaţia română care a adus de la Frankfurt primele brăţări dacice.

.. .Dar ancheta în dosarul „Aurul dacic” ne mai rezervă probabil multe surprize şi răsturnări de situaţie, având în vedere că, recent, maşinile personale costisitoare ale unui patron din Deva ce achiziţionase un ziar local care a „îndrăznit” să relateze despre furtul aurului dacic au fost incendi­ate!…

PROVINCIA DACIA – REVOLTELE DACILOR ŞI ÎMPĂRAŢII ROMANI (I)
La data de 11 august 106 se încheie cel de-al doilea război daco-roman şi are loc constituirea provicniei romane. Acest lucru este atestat şi de „Diploma militară” (CIL 16,00068) descoperită la Porollissum (azi Moigrad, în judeţul Sălaj).
Pentru organizarea noii provincii, Traian a mai rămas aici aproape un an. Au loc mai multe recensăminte făcute de romani (atenţie cei care susţin că teritoriul cucerit a rămas pustiu de daci – ori au fost ucişi, sau luaţi prizoniei ori s-au refugiat la dacii liberi, nu se susţine). Din măsurătorile topografice făcute tot de romani, ne-a rămas mărturie faptul că a fost ocupată o suprafaţă de circa 240 km pătraţi, fiind incluse Oltenia, Banatul şi Transilvania intercarpatică (actualele regiuni).
„Dacia Traiană”, cum a fost numită iniţial provincia, a fost asimilată provinciilor romane de rang imperial. Adică era condusă în numele împăratului de către un guvernator de rang senatorial, ce purta titlul oficial de „Legatus Augusti pro praetore”. Primul guvernator a fost Decimus Trentius Scaurianus – până în anul 109. Acest mandat era pentru o perioadă de 3-5 ani, apoi fiind redusă la maximum doi ani. Din aparatul administrativ/birocratic făceau parte persoane de diferite categorii, inclusiv liberţi sau sclavi. Între anii 108-110 se construieşte oraşul Ulpia Traiană Augusta Dacica, care devine capitala provinciei, sediul guvernatorului şi al întregului aparat adminsitrativ, fiscal şi religios.
Traian a crezut că prin opera lui de organizare socială, economică, administrativă şi militară stăpânirea romană rămâne sigură, dar n-a fost să fie aşa.
Măsurile severe luate de către Traian, după terminarea ostilităţilor, în loc să asigure ordinea, au creat nelinişte, autohtonii se simţeau închişi, supravegheaţi într-un spaţiu în care nu se puteau deplasa în voie. În această etapă istorică, autohtonii nu s-au împăcat cu situaţia impusă, la care nu s-au aşteptat. Ca urmare Traian impusese dacilor un greu cens "ca pedeapsă pentru că rezistaseră cu încăpăţânare" (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23)
Ca un popor dârz şi viteaz, dacii nu s-au resemnat să fie subjugaţi şi exploataţi în propria lor ţară. Dorinţa de eliberare s-a născut. Flacăra luptei de eliberare a crescut şi a fost întreţinută, în primul rând, de dacii liberi care ţinuseră o legătură permanentă cu fraţii lor asupriţi. Cu toate că se construiau drumuri şi oraşe şi se deschideau noi târguri şi viaţa era prosperă, organizarea rigidă a societăţii produce o fierbere continuă, iar în jurul hotarelor provinciei dacice ocupate, se naşte o permanentă alarmă de frica unei cotropiri romane.
În această perioadă, Dacia Traiană a cunoscut profunde schimbări: drumurile fuseseră aduse la nivelul imperial, se dezvoltase economia, producţia agricolă a crescut, minele de sare şi de aur lucrau la capacitate maximă, cirezile de vite şi turmele de oi împânzeau ţinuturile, târgurile au cunoscut forfota de odinioară, deşi deplasările erau limitate şi dacii liberi nu puteau avea acces în provincie. Cu toate aceste realizări, populaţia mocnea, iar dacii liberi puteau în orice moment să dea semnalul de atac.
Momentul prielnic sosise în anul 117, la moartea neaşteptată a lui Traian, când fusese declanşată o luptă din interior de eliberare şi un atac puternic, din cele două părţi, din exterior. Acest război, după cum se arată, n-a fost o năvălire de jaf, ci un atac militar bine organizat, gândit din timp, printr-o acţiune concomitentă. Atacul dacilor liberi asupra teritoriului ocupat de romani s-a produs din două direcţii: de la răsărit, prin Moldova şi Muntenia, atacau roxolanii, iar la apus, prin Banat, loveau iasigii. După D. Tudor a existat o înţelegere pentru un iureş concomitent. În războiul declanşat prin surprindere, a fost omorât guvernatorul provinciei, C.Iulius Quandratus Bassus, om cu mare prestigiu şi experienţă în lumea romană. Un papyrus egiptean menţionează un "război dacic" (C.Patsch, Der Kampf, p.161) care nu poate fi altminteri interpretat decât ca o insurecţie generală a dacilor din interiorul provinciei, combinată cu atacuri ale dacilor liberi şi sarmaţilor iazygi şi roxolani. Războiul din 117-118, pornit din interior de către băştinaşi, iar din exterior prin dacii liberi, ca forţă principală roxolanii şi iasigii, a dat posibilitatea lui Hadrian (117-138) să-şi întărească convingerea despre puterea popoarelor nord tracice şi să-şi fixeze, în consecinţă, strategia corespunzătoare. În timpul acestor evenimente are loc incendierea suprastructurii lemnoase a Podului lui Apollodor de la Drobeta. Lovitura dată imperiului a fost aspră, dar pentru Hadrian n-a fost o surpriză, de aceea a renunţat la politica inflexibilă a lui Traian aplicând una conciliantă, de pace (Lactantius, De mortibus persecutorum, 23; Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Pentru potolirea tulburărilor Hadrian a fost silit să ia măsuri cu totul excepţionale. Astfel, împăratul a dat "provizoriu lui Marcius Turbo, după Mauretania, comanda asupra unor legiuni".
Biograful lui Hadrian relatează că noul împărat a intenţionat la un moment dat, sub presiunea luptelor duse de daci, să abandoneze cuceririle teritoriale făcute de predecesorul lui la nord de Dunăre (Historia Augusta, Hadrian, 5, 2). Dar Hadrian a dus tratative cu dacii liberi şi s-au înţeles să le plătească stipendii. Iasigilor le-a facilitat unele avantaje comerciale. În primul rând accesul la sarea transportată pe Mureş. Din Dacia, Hadrian vroia să se retragă. Faptul că a renunţat nu se datorează atât de mult sfaturilor primite, ci mai curând din interese majore economice şi, poate, ca respect faţă de Traian nedorind să-I umbrească aureola.
Hadrian, după ce se hotărâse să păstreze provincia, a trecut la unele măsuri organizatorice social-administrative şi militare. A bifurcat împărţirea administrativă şi militară în Dacia Superior şi Dacia Inferior mai târziu, în 123, a format Dacia Porolissensis. A permis comerţul băştinaşilor cu dacii liberi în cele trei provincii şi a promovat relaţii de colaborare mai strânse cu reprezentanţii obştilor săteşti şi meşteşugăreşti.
A adus modificări în sistemul de apărare şi de distribuire a trupelor, dând mai mare atenţie celor auxiliare care erau răspândite printre autohtoni şi colaborau zilnic cu ei. Recrutarea, pentru armata staţionată activă şi auxiliară, se făcea din rândul tinerilor băştinaşi. Pentru a se asigura legăturile comerciale, a organizat puncte vamale, în cele trei regiuni, iar pentru legătura cu sudul Dunării a reparat podul lui Traian şi a fixat o vamă pe lângă paza podului. Prin măsurile luate populaţia de la sate şi oraşe a cunoscut prosperitatea şi a colaborat cu administraţia romană, însă dacii liberi, după acest eşec, au reflectat din nou asupra celor spuse de Decebal şi s-au unit pentru un scop naţional: blocarea expansiunii Imperiului Roman spre nord şi slăbirea lui.
În timpul lui Antonius Puis (138-161), se dezlănţuie o serie de atacuri ale dacilor liberi, din trei direcţii, coroborate cu răscoale izolate din interior, ele fiind semnalate în anii 138, 140, 143, 156, 159. Despre o răscoală în provincia Dacia în anul 143 combinată cu acţiuni de eliberare ale dacilor liberi avem mărturii precise. Panegiricul lui Aelius Aristide către Roma rostit în aprilie-iunie 144 vorbeşte de "nebunia geţilor" (Aelius Aristides, 26, 70). Prin aducerea unor noi trupe auxiliare în Dacia autorităţile romane au reuşit să înăbuşe răscoala.
Între anii 156-157, are loc un atac al dacilor liberi la hotarele de răsărit ale Daciei, respins de legatul Daciei Superior, M.Statius Priscus. Ca urmare se trece la întărirea limesului dacic de pe râul Someş.
Şi mai puternică a fost răscoala din 157-158 din nordul Daciei. Acţiunilor unite ale dacilor supuşi cu cei liberi, romanii le-au făcut faţă numai datorită unui efort militar excepţional. În urma luptelor Antoninus Pius a luat titlul de Dacicus Maximus (CIL, VIII, 12513), adică învingător al dacilor. Răscoala dacilor şi ecoul înăbuşirii ei de către trupele romane sunt atestate de seria de monede bătute cu acest prilej, între care unele piese reprezintă Dacia ca roabă trântită la picioarele lui Marte care o apasă cu piciorul.
În aceste scurte războaie au atacat carpii şi costobocii. Începe să se contureze o coaliţie antiromană. Pentru apărarea şi liniştea provinciei, pentru stăvilirea pericolului venit din exterior, Antonius Pius întăreşte castrele, aduce noi trupe şi trece la reorganizarea teritoriului, tot în trei părţi, după capitalele regiunilor: Dacia Porolisensis, Dacia Apulensis şi Dacia Malvensis. Pune pe primul plan armata şi nu relaţiile sociale şi economice, reduce activitatea comercială cu exteriorul şi cultivă relaţiile de pace cu vecinii.
Cu toate că răscoalele şi lupta de rezistenţă a poporului dac au fost în cele din urmă înăbuşite, totuşi acţiunea de eliberare de sub ocupaţia romană, din ce în ce mai apăsătoare, nu a putut fi curmată. De altfel o nouă ocazie pentru o insurecţie generală care s-a întins repede şi la sud de Dunăre au fost războaiele "marcomanice". Pe toată durata lor (anii 167-180) lupta de eliberare din provincii s-a împletit cu acţiunile declanşate de dacii liberi şi de alte populaţii. Astfel s-a creat un vast front antiroman de la Marea Nordului şi din Britannia până la Marea Neagră şi Eufrat, precum şi în Africa (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Frontierele nordice, estice şi sudice ale Imperiului roman au fost presate cu putere, în această perioadă un rol important jucându-l mişcările şi revoltele interioare.
Pentru a face faţă pericolului intern şi extern în Dacia au fost aduse noi trupe: legiunea V Macedonica şi detaşamente din legiunile X Fretensis, XI Claudia, I Italica. Răscoala populaţiei dace a fost foarte puternică, însăşi capitala provinciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, precum şi alte centre, ca Tibiscum, s-au găsit într-o mare primejdie. O expresie dintr-un text al unei inscripţii arată că Sarmizegetusa a trecut printr-un "dublu pericol" (ancipiti periculo) care poate fi interpretat ca pericolul venit în egală măsură din partea populaţiei locale revoltate împotriva autorităţilor romane cât şi din partea dacilor liberi şi iazygilor raliaţi răsculaţilor. Vilele şi sanctuarele din jurul capitalei au fost complet distruse. La aceste acţiuni s-au alăturat dacii liberi şi probabil vandalii germanici sosiţi în preajma provinviei.
Focul răscoalei s-a întins şi la sud de Dunăre, unde inscripţiile funerare vorbesc acum frecvent de latrones - exponenţi ai unei mişcări populare cu caracter predominant social. Pentru restabilirea situaţiei Marcus Aurelius (161-180) a procedat la instituirea unui comandament unic pentru Moesia Superior şi Dacia, încredinţat generalului Claudius Fronto.
Sub domnia lui Marcus Aurelius, atacurile din exterior cunosc o nouă formă. Parţii lovesc imperiul în 167, sunt deplasate forţe şi din Dacia. Când romanii nu se aşteptau, din nord sunt atacate simultan Dacia Traiană, Retia, Noricum, cele două Pannonii şi în acelaşi timp, sudul Dunării. Se formase o "federaţie barbară" din formaţiunile teritoriale statale nord tracice ale quazilor, iasigilor, costobocilor, roxolanilor, carpilor, goţilor etc.
Toată durata domniei lui Marcus Aurelius (19 ani), este legată de lupte crâncene, în războaiele cu dacii revoltaţi, vandalii germanici şi iazygii (CIL, VI, 31640).
În anul 170 răsculaţilor li s-au alăturat costobocii, care au efectuat un raid până în adâncul Peninsulei Balcanice, în Macedonia şi Grecia. Există unele indicii care sugerează că, folosindu-se de acest prilej, masele autohtone din estul Moesiei Inferior s-au răsculat şi distrugând pietrele de hotar, au pus stăpânire pe pământurile coloniştilor romani şi ale celor bogaţi, cum s-a întâmplat în jurul cetăţii Ausdecensilor şi la Tropaeum Traiani (CIL, III, 14214). Guvernatorul M.Claudius Fronto a fost ucis "luptând eroic şi până la capăt pentru republică", însăşi capitala Daciei se afla la un moment dat în mare primejdie fiind atacată din două direcţii" (Historia Augusta, Marcus Antonius, 22, 1). Gravitatea situaţiei este reliefată şi de faptul că în anul 174 împăratul Marcus Aurelius a venit în Dacia unde a restabilit cu greu situaţia. El este nevoit să întreprindă o serie de măsuri pentru apărare, în primul rând aduce de la Troesmis, la Potaisa, Legiunea V Macedonia, mărind forţa armată şi cu noi recrutări. Trece la organizarea militară a provinciei, în locul unor civili (procuratori) conduc comandanţii (legaţii) Legiunilor XII Gemina şi V Macedonica. Pentru prima dată, se creează un comandament unic al celor trei Dacii (Porolisensis, Apulensis şi Malvensis) şi al celor două Moesii (Superior şi Inferior), situaţie în care pe lângă concentrarea unui mare număr de forţe militare s-a încercat asigurarea operativităţii deciziilor militare.
După ce obţin unele succese militare, costobocii sunt înfrânţi în mai multe rânduri în rmătoarele două decenii, fapt care le slăbeşte forţa, ca urmare, ei nu mai sunt menţionaţi în izvoarele istorice.
După înfrângerea quazilor, iasigilor şi aliaţilor lor, Marcus Aurelius ridică în inima Romei o Columnă, după modelul lui Traian, ea are o semnificaţie deosebită pentru romanitatea răsăriteană, deoarece pe columna lui Traian este imortalizată vitejia în luptă a dacilor în apărare, iar pe Columna lui Marcu Aurelius lupta lor pentru libertate.
Cu toată duritatea luptelor şi a măcelului realizat împotriva iasigilor şi quazilor, Marcus Aurelius, n-a putut să-i înfrângă. Abia fiul său, Commodus Antoninus (180-192), în 180, a încheiat o pace provizorie cu dacii liberi, etapă în care s-a realizat o "...răscruce între epoca când Roma ţinea aceste popoare în stare clientelară şi aceea când le va cumpăra pacea cu bani grei" (Historia Augusta Commodus, 13).
Commodus renunţă la planurile tatălui său de a supune popoarele libere din vestul şi nordul Daciei Traiane şi caută să le câştige loialitatea. Voia să le cedeze Dacia Porolisensis, care să asigure legătura politică şi economică între cele două părţi. Dar n-avusese timp pentru a-şi realiza acest vis. Cu toate că a dus o politică de apropiere şi de pace faţă de neamurile dacice libere, la început Commodus avusese parte de războaie dacice în 180, 183 şi 184. În Vita Commodus se arată: "În vreme ce el trăia astfel (în desfrâu), legaţii săi au învins pe mauri şi pe daci (victi daci), liniştiră cele două Panonii. În Britania, în Germania şi în Dacia îi impuseră stăpânirea, pe când aceste provincii voiau să se elibereze" (Historia Augusta, Commodus, 13, 5). Generalii romani D.Clodius Albinus şi C.Pescennius Niger sunt cei care duc lupte victorioase împotriva dacilor liberi din nordul provinciei.
Starea de nesiguranţă generată de lupte în provincia dacică sub Marcus Aurelius şi Commodus Antoninus, se reflectă şi prin multe îngropări de tezaure.
Lucius Septimius Severus (193-211) urcă pe tron când popoarele libere nord tracice şi cele parte din Orient devin tot mai puternice şi produc o criză în Imperiul Roman. Ameninţarea directă a acestor popoare libere l-a obligat pe Septimius Severus să aducă în prim-plan, armata. Sub domnia lui s-a trecut la militarizarea imperiului. Armata ajunsese la 350.000 luptători activi, din care 120.000 erau plasaţi la Dunărea de Jos. Armata devenise cea mai preţuită în imperiu. Toate funcţiile puterii de stat treceau pe planul al doilea, faţă de cele militare. În Dacia Traiană se trece la întărirea hotarelor, a fortificaţiilor de la graniţă şi din interior. Pentru asigurarea liniştii în interior organizează o vastă reţea de poliţie militară, răspândită în toată provincia. Poliţia de fruntari şi stationari, colabora cu populaţia. Septimius Severus dăduse o mare atenţie provinciei dacice ocupate, ea fiind sursa de aprovizionare a armatei cu produse agro-alimentare şi meşteşugăreşti, cu recruţi, ofiţeri şi arme, minele de sare şi aur asigurau resursele pentru cheltuieli militare atât de vaste. Măsurile luate, în loc să liniştească formaţiunile teritoriale nord tracice le-au unit, iar în viitor vor influenţa tot mai mult politica Imperiului
Domnia lui Bassianus Caracalla (193-211) se caracterizează printr-o politică dură, crudă, dusă până la demenţă (Historia Augusta). El întreţine politica de militarizare impusă de către tatăl său, iar prin acte juridice întăreşte exploatarea social-economică. Prin edictul din 211, act juridic numit Constituţia Antoniniana, garantează cetăţenie tuturor locuitorilor imperiului, în realitate obligând la plata impozitelor pe toţi cei care aveau bunuri şi venituri. Acest act aduce şi provinciei Daciei Traiane multă mizerie, privilegiaţii obligă la muncă forţată ţărănimea băştinaşă, iar mărirea impozitelor cade asupra celor exploataţi. Contradicţia dintre societate şi administraţia romană, formată şi din autohtoni, creşte. Se adânceşte prăpastia între sat şi oraş, ultimul fiind cuib de retragere a celor bogaţi. Se creează o nesiguranţă în provincie, numărul celor numiţi latrones (lotri, haiduci) creşte şi îşi manifestă prezenţa tot mai frecvent, sărăcimea se înmulţeşte.
Caracalla declară cu mândrie: "Nimeni în afară de mine nu trebuie să posede bani, pentru ca eu să-i pot da soldaţilor". Cu toate acestea carpii atacă imperiul în 214. Roxolanii se află în alianţă cu costobocii, carpii şi bastarnii şi luptă împotriva imperiului. Dio Cassius vorbeşte despre atacul lacringilor, a dacilor liberi, război care se prelungeşte până în 217-218 sub Macrinus. Atacurile permanente din exterior, îmbinate cu agitaţia latrones din interior, obligă pe Caracalla să întărească poliţia militară din provincia Dacia Traiană. Aţâţă pe vandali împotriva marcomanilor. Pe regele quazilor, îl atrage pentru tratative, dar îl reţine, îl judecă şi-l condamnă la moarte. Duce tratative cu dacii liberi la Porolissensis, opreşte apoi ostatici sub pretextul unei alianţe. Politica agresivă dusă de Caracalla uneşte neamurile nord tracice şi se cimentează tot mai mult o vastă Federaţie antiromană.

COLUMNA ANTI-DACICĂ SAU GLORIFICAREA ÎNVINŞILOR?
Analiza reliefurilor Columnei din Roma ne oferă date interesante despre felul în care cuceritorii romani priveau luptătorii împotriva cărora au luptat. S-a refuzat cu încrâncenare ca dacii să fie prezentaţi luptând călare. În scena 321 se insistă asupra unui moment din primul război în care cavaleria dacă şi partă se îneacă în Dunăre. În acest timp cavalerii romani apar în 15 scene. La fel se întâmplă şi cu reprezentarea scenelor din al doilea război. În scena 144 apare cavaleria dacică anterior sinuciderii lui Decebal. În scenele 144-145 apare momentul sinuciderii regelui dac. Nu putem să nu ne întrebăm, retoric desigur, unde este calul lui Decebal din scena respectivă? Această scenă nu este reală. S-a dorit să se arate că marele rege a fost înfrânt de trei ori: o dată şi-a pierdut calul, a doua oară că a îngenuncheat şi a treia oară că şi-a tăiat beregata.
Tot retoric mă întreb: cum este posibil ca dacii să lupte în ambele războaie cu o cavalerie neînsemnată (pentru romani), care nici nu merită să fie menţionată pe Columnă? Din acest punct de vedere nu am nici o îndoială: realitatea a fost deformată.

Cercetătoarea Aurora Peţan, într-un articol, îi descrie astfel pe dacii glorificaţi pe Columnă: „Deşi romanii sunt prezenţi mereu învingători, deşi nu există nici o imagine de roman ucis în luptă, în vreme ce dacii sunt arătaţi zdrobiţi în toate înfruntările, chirciţi, căzuţi sub copitele cailor, săgetaţi, decapitaţi, cu toate acestea se desprinde din aceste reprezentări o mare compasiune şi admiraţie a autorilor faţă de daci. Dacii luptă până în ultima clipă pentru a-şi apăra libertatea şi pământul. Mai mult, în afară de celebra scenă a sinuciderii lui Decebal, există mai multe scene de sinucidere în masă a dacilor, care nu au acceptat să ajungă prizonieri în mâinile romanilor: fie îşi străpung pieptul sau gâtul cu pumnalul, fie, într-o scenă mult discutată, beau otravă. (După alte interpretări, ar fi vorba de împărţirea ultimelor provizii de apă, nu de împărţirea otrăvii). Scena este una dintre cele mai dramatice de pe Columnă. Durerea este sfâşietoare, dar este mai mult durerea înfrângerii, decât chinul morţii”.
Aceeaşi cercetătoare afirmă că reprezentarea (adică glorificarea) dacilor pe Columna lui Traian alături de romani este un lucru foarte inedit dar şi un mare mister. „De ce romanii (mai precis Traian) au decis să-i reprezinte pe daci, popor considerat „barbar”, în centrul de elită al lumii romane? De ce nu au fost reprezentaţi personalităţi romane, cum ar fi fost mult mai logic? Este un mare, mare mister. Nu trebuie să uităm că acest for a fost construit pentru a-l glorifica pe împăratul Traian. Dar, în urma constatărilor arheologice, putem adăuga că, în acelaşi timp, acest loc de o mare importanţă pentru romani a fost dedicat în mare parte glorificării dacilor. Învinşii au fost glorificaţi şi omagiaţi de învingători. Acest lucru consider că este de o mare importanţă şi poate fi considerat total ieşit din comun. Adică, romanii au adus, au implantat, de bună voie, imaginea dacilor, un poor învins, imaginea lumii „barbare” în locul cel mai de preţ al lor, Forul.
Ei nu sunt prizonieri, nu există nici măcar o singură statuie de dac cu mâinile în lanţuri. Ochii lor ascund o enigmă, expresia lor este aceea a unor înţelepţi…”
Columna lui Traian adăposteşte încă multe mistere, peste care istoricii noştri au întins cea mai teribilă pătură: Uitarea. Este înaltă de 38 de metri, decorată cu benzi săpate în spirală. Undeva spre vârful monumentului, unde privirea ajunge cu greu, sunt înfăţişate scenele cele mai dramatice: căderea Sarmisegetusei, sinuciderea lui Decebal şi sfârşitul războiului. Ar fi trebuit să urmeze marşul victorios al armatei romane, intrarea triumfală în Roma. Nimic din toate acestea. Oare de ce?
Apare şi scena în care două personaje prezintă în castrul/tabăra lui Traian din Dacia cucerită, capul lui Decebal expus pe un scut unei mulţimi de ostaşi romani şi prizonieri daci. Interesant…cei doi se feresc să privească capul regelui-erou! Dar partea cea mai interesantă acum apare.
Trecerea timpului – aproape 2.000 de ani, şi-a pus amprenta pe lucrările de pe Columnă. Culorile au dispărut, multe detalii s-au tocit, dar…scena în care capul lui Decebal este prezentat în tabăra romană a…dispărut!! Prin ciocnirea milimetru cu milimetru a sculpturii. Un lucru este cert: nu este vorba de nici o eroziune provocată de intemperii, nici de o distrugere accidentală. Este o distrugere minuţioasă, făcută cu multă răbdare şi care a necesitat timp. Cine şi cum s-a urcat la peste 30 de metri pentru a face să dispară din Istorie această scenă cumplită?
În anii ’30 ai secolului XX a fost realizată o copie în mărime naturală a Columnei, care a ajuns în România în anul 1967 şi este expusă la Muzeul de Istorie al României. Pe această copie, scenele sunt prezentate pe orizontală..

Epopeea steagului dacic de lupta – Partea I
Sarpele cu cap de lup, steagul de lupta al dacilor, vine din istoria „tuturor inceputurilor”, conform epopeei sumeriene „Atra Hasis”. Era emblema zeului-pastor Daos si ulterior a fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daosi, geti, masageti, tirageti sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios.
Cea mai veche reprezentare a steagului dacic, sarpele cu cap de lup, se afla (in pozitie verticala ) ca emblema pe templul inchinat stravechiului zeu sumerian Dumuzi, din Uruk, Mesopotamia. Dumu.Zi („Cel drept.Fiu” in sumeriana) era numit, pe lista regilor antediluvieni intocmita de preotul chaldean Berossus, „Daos-pastorul” si avea atributul de “serb Anu”, „mielul lui Dumnezeu”! (De aici, vechimea si semnificatia numelui Serban, posibil si cea a cuvantului Dumnezeu -Dumuzi, cuvant care se gaseste acum doar in limba romana).
Efigia zeului Daos-Pastorul
Daos-pastorul a fost, conform listei lui Berossus, al cincilea rege divin de dinainte de Potop, in timpul “cand regatul a coborat din ceruri, iar regi erau numai zeii”. In epoca timpurie a civilizatiei sumeriene mesopotamiene (mileniul 4 i.C.), in textele de la Surupak, numele lui Dumuzi-Daos apare insotit de formula „ama.usum.gal”, „a carui mama este dragonul ceresc”, aratand descendenta cultica din zeita primordiala Tiamat, infatisata ca dragon. De aici si emblema sa, sarpele-dragon. Dumuzi era nu numai un zeu al turmelor, ci si al vegetatiei, fiind prima divinitate din istoria religiilor care a acceptat moartea ca necesitate a continuarii vietii. Murind si inviind odata cu natura, Dumuzi-Daos avea grija ca recoltele sa fie bogate. Ca semn al insamantarii, al virilitatii, era numit si „Taurul ceresc”. Mai tarziu, atributele sale aveau sa fie transferate lui Mitra, celebrul zeu solar, care poarta straie dacice, inclusiv cusma aristocratica si este mereu insotit de un sarpe si un caine! Dumuzi-Daos la sumerieni apare reprezentat cu un miel pe umar, cu mladite inmugurite iesindu-i din umeri, iar emblema templului sau era dragonul, sarpele cu cap de caine sau de lup.
Emigrat din Masivul Sureanu
Nu se stie unde a fost regatul prediluvian unde au domnit acesti „zei”, legendele sumeriene localizand doar al doilea regat, format dupa Potop, in campiile din sudul Mesopotamiei. Insa, se stie ca cele mai vechi simboluri sumeriene, mai vechi cu peste 1000 de ani decat infiintarea Sumerului din Mesopotamia, au fost descoperite la Tartaria, pe tablitele de lut, unde apare si cultul solarului Taur Ceresc. Intreagul nucleu al vechii Europe (Romania, o parte din Bulgaria, Serbia) are denumiri sumeriene, aratand de unde au migrat acestia spre Mesopotamia. Se stie ca triburile dacice (Daos, in Tracia, era asimilat cu “Lupul”) aveau ca steag de lupta sarpele cu cap de lup, efigia zeului-pastor Daos. Steagul de lupta al intregului neam al dacilor, daosilor, daoilor, daailor, getilor si masagetilor!
Temutii arcasi si sarpele cu cap de lup
Istoricul britanic Robert Vermaat a urmarit epopeea steagului-dragon, despre care scria ca „era inventat de neamul dahilor si preluat mai apoi de alte semintii cu care acestia venisera in contact”. Citam din istoria dragonului dahilor, a lui Vermaat, publicata peweb-ul Vortigern Studies. Persanii aminteau si ei de temuta casta a razboinicilor „daha”, care se aliase cu triburi nomade din sudul Kazastanului, hartuind granitele Imperiului Ahemenid. Li se mai spunea daai, dai sau daoi si erau inruditi cu masagetii ce ajunsesera din timpuri stravechi pana in Urali. Daoii au fost mentionati in scris pentru prima data in „inscriptia daiva” a regelui persan Xerxes (486 – 465 i.C.). Acestia formau o satrapie subordonata regelui, locul lor de bastina fiind regiunea de jos a Raului Sardaria, unde se invecinau cu dacii-masageti. Daoii erau renumiti ca razboinici-arcasi, avand acelasi steag de lupta: sarpele cu cap de lup. Fiind mercenari, ii gasim in marturiile despre batalia de la Gaugamela (331 i.C.) luptand sub comanda regelui persan Darius III, apoi, dupa moartea acestuia, sub comanda nobilului Bessus. Mai tarziu s-au aliat cu Alexandru Macedon, avand o contributie importanta in cucerirea regatului Punjab, unde au intemeiat case regale. Dupa caderea Imperiului Ahemenid, daoii s-au scindat in mai multe triburi, cel mai important, parnii, punand, sub dinastia fratilor Arsace, bazele unui regat independent. Sub Mitradat (171 – 138 i.e.n.), puternicul regat al razboinicilor parti devine imperiu, alipind mai intai regatele inrudite Bactria si Media, apoi Babilonia, Elamul. Ajunsese sa ocupe teritoriile de azi ale Iranului, Irakului, Armeniei, parti din Turcia (aici construind maretul sanctuar solar numit de turci „Nemrut Dagi”, adica o pronuntie aglutinanta pentru „nemuritorii daci”), Georgia, Azerbaigean, Turkmenistan, Afganistan si Tajikistan si vremelnic teritorii din Pakistan, Siria, Liban, Israel si Palestina. Peste tot pe aceste meleaguri, s-a gasit temutul stindard dacic, sarpele cu cap de lup.
Dragonul tricolor al clanului Sureanu
Cel mai important clan razboinic al partilor se numea Sureanu (posibil ca locul de bastina al neamului sa fi fost Masivului Sureanu, unde, pe versantul vestic, se intindea Sarmisegetuza, dar si alte cetati, iar la poale se afla stravechea Tartaria). Surenii erau cei care incoronau regii parti si aveau un vot important in Consiliul Regal, avand si o puternica armata proprie. In cronicile razboaielor romano-parte, amintite de J.C.N. Coulston in “The draco standard” (publicat in Journal of Military Equipment Studies), steagul-dragon al dahilor este atestat inca de la prima dinastie parta, a Arsacilor (238 i.C.-224 d.C.). Tot de aici aflam ca erau doua modele oficiale ale steagului-dragon, unul rosu, al casei regale si unul cu corp verde, al militarilor. In lucrarea „Tactica”, a istoricului expeditiilor lui Alexandru Macedon, Arrian, se arata ca clanul Sureanu avea unul specific, tricolor: rosu, albastru, galben!
Razboaiele dragonilor
In anul 53 i.C. generalul roman Crassus a invadat Partia. Sapte legiuni romane au fost invinse la Harran de capetenia armatei parte, nobilul Sureanu, generalul roman fiind ucis dupa modelul razbunarii reginei masagetilor, Tomiris, pe invadatorul Cirus: lui Crassus i s-a taiat capul si i s-a turnat pe gura aur topit, ”ca sa-l sature de setea de aur care l-a manat la razboi”. Acesta a fost inceputul unei serii de razboaie cu romanii care a durat vreo trei secole. Granita dintre ei era Fluviul Eufrat. „Eu, frate” (!), Frate fiind alt clan conducator al dahilor. Din cand in cand, partii si romanii mai uitau de razboaiele dintre ei si se aliau impotriva altora. Astfel, generalul roman rebel Quintus Labienus si o armata parta, sub comanda regelui Pacorus I, au invadat, in anul 41 i.C., Siria, Cilicia, Caria, atacand Frigia si Asia. Prada a fost extrem de bogata, iar dupa moartea fratelui sau Pacorus, regele Frate al IV-lea a avut ce investi in noua capitala, Ctesifon, pe Raul Tigru.
Lupul a ramas fara urechi
Eufratul devine iar granita intre doua armate „fratesti”, dar potrivnice. Un grup de soldati romani luati captivi de parti au devenit mercenari sub steagul-dragon si au ajuns sa ocupe orasul chinez Li-jien. Acolo, sub influenta dragonilor chinezesti, capul de lup a ramas fara urechi si s-a ales cu o creasta reptiliana. Si asa avea sa fie preluat de multe alte armate. In anul 36 i.C., Marc Antoniu a invadat Mesopotamia cu Legiunea a VI Ferrata si alte unitati, dar a suferit mari pierderi si a fost fericit ca a scapat cu viata, ajungand in Armenia. Prima „runda” a razboaielor romano-parte s-a incheiat. In anul 20 i.C., Tiberius a semnat un acord de pace cu Frate. Ramasi fara potrivnici, partii s-au orientat catre Valea Indusului. Razboaiele cu romanii au reinceput in anii ’60, cand regele part Volosga I a incoronat un alt rege armean in locul celui vasal romanilor. Conflictul s-a incheiat cu un compromis: regii armeni urmau sa fie alesi dintre printii parti, dar cu aprobarea romanilor.
Tot un get i-a invins
Partii au continuat insa sa forteze mana romanilor, iar Traian s-a hotarat sa puna capat aranjamentului, invadand Partia, in 114 d.C si cucerind capitala. Revoltele nenumarate l-au determinat pe imparatul Hadrian sa retraga armatele. In 165 d.C., capitala a cazut din nou, fara ca intinsul teritoriu al partilor sa fie demilitarizat de romanii cuceritori. Pana la urma, tot un „neam” i-a venit de hac: generalul Septimius Severus, intemeietorul dinastiei romane a Severilor, de origine geta, ca si Traian, de altfel. Cu totii erau neamuri si se intelegeau fara translatori, dar erau rivali cand era vorba de stapanit pamanturi. Generalul Severus a fost proclamat imparat de catre legiunile danubiene, dupa moartea lui Commodus (192 d.C.). Era casatorit cu fiica marelui preot al templului zeului solar Baal, din Emesa (Siria), Gaius Iulius Bassianus, de origine traca. Iulia Domna i-a adus pe lume doi imparati: pe Caracalla si pe Geta! Severus a ocupat capitala partilor in 198, captura romanilor fiind asemanatoare cu cea a lui Traian de la Sarmisegetuza. Legionarii lui Severus luptau tot sub stindardul-dragon, caruia imparatul ii redase demnitatea. Pana la el, dragonul dacic era folosit in exercitiile soldatilor romani, fiind luat la tinta! Severus l-a impus ca drapel al cavaleriei. In 226 d.C., regele vasal persan Ardasir a cucerit Ctesifonul si asa a inceput a doua domnie persana, a sasanizilor. Steagul-dragon a trecut la persi, pentru ca, pe cat era de temut, pe atat era si de respectat. (Sfarsitul partii I)


Explicatii foto:
Dragonul n
Emblema n Dacia, verso moneda batuta de Traian, in care Dacia tina in mana drapelul sarpele-dragon
Solar n Moneda (fata) a lui Traian, purtand coroana Soarelui, simbol al cuceririi Daciei
Lupta n Steagul de lupta al dacilor, reprezentat pe Columna lui Traian
Primordial n Zeita-dragon primordiala, Tiamat, din care descindea zeul Daos-pastorul
Tinta n Reconstructie a dragonului luat la tinta de romani, a istoricului Peter Conolly, dupa descrierea din Hippica Gymnasia a lui Arrian.
Regal n Drapelul draconarilor casei regale parte, preluat si de casa regala a Severilor si al imparatilor bizantini
=====
Sarpele cu cap de lup, steagul de lupta al dacilor, si-a inceput istoria caemblema a zeului-pastor Daos!
A fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daosi, geti, masageti, tirageti sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios. A fost preluat apoi de imparatii romani si bizantini, care l-au glorificat.
Steagul solar al razboinicilor dahi
Draconarii, purtatorii steagului-dragon al dacilor, formau o casta aparte a razboinicilor. Soarele si zeul sau, Mitra, erau simbolurile preferate de dahi. Cronicarul Malalas sublinia ca un rege arian e un „Soare de la Rasarit”, iar un Cezar roman, o „Luna de la Apus”. Steagurile de lupta, emblemele templelor, efigiile erau inchinate Soarelui.
Steagul patrat avand soarele cu raze inscris, numit de persani Derafs Kaviani, este atestat din secolul 9 i.C. , preluat de la masagetii, partii, dacii, sarmatii, care erau adoratori ai Soarelui si purtau acest insemn. Unele grupuri de calusari romani inca mai poarta Soarele in varful unei lanci, asa cum este infatisat un cavaler solar part. Demn de mentionat ca steagul original Derafs Kaviani era tricolor: rosu, galben si albastru, conform arheologilor iranieni, care au gasit nenumarate ramasite ale acestui stindard!
Conform cronicarilor, steagul solar patrat a fost inlocuit cu dragonul de catre miticul razboinic Azidahak, din neamul dahilor, numele lui devenind sinonim cu steagul-dragon purtat de acestia. Etimologia cuvantului, data de persani, era literalmente „azi – dragon” si „dahak – strainul, dacul”, „dragonul dac”. Ferdowsi il numeste pe dahak „fiul lui Mitra”. Il descrie cu serpi iesindu-i din umeri, de fapt mladitele inmugurite ale „sumerianului” DumuZi sau Daos-pastorul, a carui emblema era sarpele cu cap de lup.
Farr, misteriile draconarilor
Purtatorul steagului-dragon era si initiat in misteriile zeului Mitra – caruia iranienii-persani ii spuneau Mer – si, de regula, facea parte din familiile nobile. Multe familii nobiliare ale partilor aveau nume derivate din zeitatea solara, de exemplu Mitradate. In cronicile lor, iranienii-persani il numesc Mer-dad. In 1971, armata iraniana a reconstruit, din marturiile scrise, steagul solar Derafs Kaviani si dragonul clanului Sureanu, Azidahak. Pe basoreliefurile de la Tag – e – Bostan, se observa ceremonialul de innobilare oficiat de preotii lui Mitra, in care se foloseau o cusma din care emanau raze de soare si o sabie curbata! Cavalerii purtatori ai steagului-dragon treceau prin acelasi ritual, ce purta denumirea de Farr, „primirea Gloriei divine”. La inmormantarea unui draconar se executa un ceremonial de predare a insemnului catre legiune, unde ramanea sub paza pana la desemnarea altui purtator.
In fruntea cavalerilor arcasi
Dupa cum sublinia istoricul Robert Vermaat, steagul-dragon „era inventat de neamul dahilor si preluat de sarmati, alani, romani si persii de dupa prabusirea Imperiului Part”. Din cercetarile lui Vermaat reiese ca steagul-dragon era initial doar insemnul cavaleriei. Rolul acestuia era de a determina directia vantului, pentru orientarea arcasilor. Capul de lup era din lemn placat cu metal, format din doua jumatati, cea de jos fiind mobila (cum este construita si capra de colind), iar coada-sarpe din bucati inelare din material tesut, imbinate prin cusaturi. Prin gura cascata a lupului intra aerul si se umfla corpul tubular, care capata atat unduirea unui sarpe, cat si un suier puternic. Purtatorul steagului-dragon mergea in fruntea cavalerilor arcasi, purtandu-l in mana stanga, astfel ca acestia sa-si corecteze tirul in functie de miscarile dragonului, aratand directia vantului. Vermaat aminteste de numeroasele reprezentari ale acestuia pe Columna lui Traian si pe Arcul de Triumf al imparatului Galerius, subliniind ca originea steagului este certa a dahilor, daiilor, daoilor, dacilor, preluat ulterior atat de aliati, cat si de inamici, suferind unele transformari la nivelul capului, care devenea mai reptilian sub influenta asiatica. Pe zidurile pictate din Oaza Kharga, Egipt, de pe timpul coptilor, sec. 5 d.C., steagul-dragon este purtat de persanii sasanizi. Din Historia Augusta aflam ca atunci cand imparatul Aurelian a cucerit Palmira (272 d.C.), a luat ca trofee numeroase steaguri-dragon.
„Draco” in armata romana
J.C.N. Coulston, in lucrarea “The draco standard”, publicata in Journal of Military Equipment Studies, amintea ca romanii au preluat dragonul dahilor – numindu-l „draco” – incepand cu secolul 2 d.C. La inceput, romanii il foloseau in jocuri militare cavaleresti numite Hippica Gimnasia. Arrian este cel care descrie astfel de exercitii militare, in care steagul-dragon era purtat de o echipa de draconari si folosit ca tinta, punctand cei care reuseau sa-i ajunga pe purtatori si sa atinga coada dragonului. Dragonii folositi in acest scop erau multicolori. Apoi, „draco” a fost folosit in parazi militare, dupa care a intrat in dotarea unitatilor de cavalerie inarmate cu lanci, unul la fiecare cohorta. O legiune avea 10 cohorte, deci erau 10 draconari care alcatuiau o casta. Multi istorici considera ca respectul pentru stindard a fost impus romanilor, pana la urma, de cavalerii traci intrati in componenta legiunilor romane.
Imparatesele gete au impus respectul
Insa Historia Augusta o mentioneaza pe mama imparatului roman Septimus Severus (193-211 d.C.) – adica bunica imparatilor Caracalla si Geta! Aceasta a visat ca a adus pe lume un sarpe purpuriu – semnul casei regale a partilor – cu o noapte inainte de a-l naste pe viitorul imparat. Astfel, sarpele-dragon cu corp purpuriu si-a recapatat demnitatea traditionala si a intrat in standardele imperiale romane pentru cavalerie. Cavaleria „draco” a devenit foarte respectata sub imparatii Gallian (253-268 d.C.) si Aurelian (270 d.C.) In Historia Augusta se scrie despre ciudatul obicei, sub Aurelian, ca draconarul sa mearga cu capul si pieptul dezgolite! Acesta era obiceiul draconarilor dahi. Cand imparatul Galerius a atacat Persia in 290 d.C., atat infanteria, cat si cavaleria aveau draconari. Ca si armata persana, care-l mostenise de la parti. Doar ca dragonul roman respecta modelul dac, cu cap de lup, iar cel al persanilor avea cap reptilian. Asta pana in secolul 3 d.C., cand si romanii adopta creasta reptiliana, dupa cum arata ramasita unui „draco” descoperit in fortareata Limes din Niederbieber, Germania, construita pe un vicus (asezare civila) in afara unui fort roman. Capul din aliaj de cupru are dimensiunea de 30x12x12 centrimetri. Doua gauri strabat botul, indicand locul unde se infigea sulita. Doua dibluri fixate pe lateralele mandibulei provin, cred istoricii, de la un mecanism care ajuta la producerea suierului.
Dragonii personalizati ai imparatilor bizantini
In secolul 4 d.C., autorul Vegetius semnala tentativa de schimbare a denumirii de „draconari” in „purtatori de dragon”. Dupa 357 d.C., imparatii Constantin si Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon personale, purpurii, aceasta culoare desemnand, de la Arsace incoace, casa regala. Conform lui Ammianus Marcellinus, Iulian – Cezar (mostenitor al tronului) si comandant al armatelor din Galia – dupa victoria de la Argentorate (357 d.C.) impotriva triburilor germanice, a fost numit de catre trupe Augustus (imparat al Bizantului) si incoronat de un draconar. Acesta si-a scos colierul de aur de la gat si l-a pus pe capul Cezarului, in semn de coroana solara. Insa, Iulian a refuzat titlul. Tot Marcellinus a scris ca sarpele-dragon l-a ajutat pe Iulian sa recapete controlul trupelor in batalie, intr-un moment crucial, cand jumatate din cavalerie fugea in dezordine. Un tribun, care fugea impreuna cu soldatii sai, a zarit sulita cu dragonul imperial si „s-a oprit, a palit si s-a intors pe campul de lupta, chemat de stindard”. Astfel, Iulian a recapatat controlul asupra trupelor sale. El a murit in 363, in batalia pentru cucerirea capitalei partilor, Ctesifon!
Magister draconum
Din secolul 5, intra in standardele militare un nou rang: „magister draconum”, amintit in numeroase inscriptii si intr-un poem de Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, avand pozitia imediat dupa cea de tribun. Se pare ca se formase o scoala de draconari sau un club de elita. Prudentius, in Peristephanon, ii canta pe draconarii care poarta colane de aur, ca recunoastere a aportului adus in batalii. Ammianus scria insa ca draconarii erau alesi dintre purtatorii de colane de aur, aratand ca numai elita putea primi o asemenea functie. Inscriptii din Sardinia arata existenta rangurilor de „optio draconarius” si „bearcus draconarius”, pozitii superioare, vagi, sub pozitia de magister. Draconarii sunt amintiti si in manualul Strategikon al imparatului bizantin Maurikios (582 – 602 d.C.). La acea vreme, mai exista o scoala de draconari, dar isi pierduse insemnatatea militara, ramanand cea religioasa. Draconarii erau condusi de un grup de10 clerici atasat unei prefecturi. Este posibil sa fi fost vorba de misterioasa „casta IO”, a conducatorilor razboinici, casta la care isi declarau apartenenta toti marii voievozi romani. Aceasta fusese infiintata dupa tipicul celei religioase, formata din 10 mari preoti ai zeului solar Baal, numiti „decebali”. Dupa secolul 6, draconarii dispar din armata bizantina.
Ultimele aparitii
Steagurile-dragon au continuat sa ramana in uzul cavaleriei in Caucaz si Georgia, iar in vest, purtat de catre francii lui Carol cel Mare, dupa cum apare in Psalterium Aureum , ca ilustrata la Psalmul 59. Tapiseria Bayeux infatiseaza „Dragonul din Wessex”, purtat de catre draconarul Harold Godwinson in batalia de la Hastings (1066), acesta murind aparand stindardul cavaleriei. Urmatoarea ilustrata este din secolul 14 si apare in manuscrisul „L’Histoire de Merlin”, a lui Robert de Boron. Il purta legendarul rege Arthur. Velsii (rudele vlahilor) trecusera Y Draig Goci ( Dragonul Rosu inaripat) pe steagul lor, unde se afla si astazi. In crestinism, dragonul este asociat, in sensul de supunere, cu Sf.Gheorghe din Capadochia, tot un cavaler din vechiul neam geto-dac. Iar Sf. Gheorghe este patronul regilor britanici!
=====
arpele cu cap de lup, steagul de lupta al dacilor, si-a inceput istoria ca emblema a zeului-pastor Daos!
A fost nelipsit din toate triburile de daoi, dai, dahi, daosi, geti, masageti, tirageti sau cum i s-a mai spus acestui neam glorios. A fost preluat apoi de imparatii romani si bizantini, care l-au glorificat.
Steagul solar al razboinicilor dahi
Draconarii, purtatorii steagului-dragon al dacilor, formau o casta aparte a razboinicilor. Soarele si zeul sau, Mitra, erau simbolurile preferate de dahi. Cronicarul Malalas sublinia ca un rege arian e un „Soare de la Rasarit”, iar un Cezar roman, o „Luna de la Apus”. Steagurile de lupta, emblemele templelor, efigiile erau inchinate Soarelui.
Steagul patrat avand soarele cu raze inscris, numit de persani Derafs Kaviani, este atestat din secolul 9 i.C. , preluat de la masagetii, partii, dacii, sarmatii, care erau adoratori ai Soarelui si purtau acest insemn. Unele grupuri de calusari romani inca mai poarta Soarele in varful unei lanci, asa cum este infatisat un cavaler solar part. Demn de mentionat ca steagul original Derafs Kaviani era tricolor: rosu, galben si albastru, conform arheologilor iranieni, care au gasit nenumarate ramasite ale acestui stindard!
Conform cronicarilor, steagul solar patrat a fost inlocuit cu dragonul de catre miticul razboinic Azidahak, din neamul dahilor, numele lui devenind sinonim cu steagul-dragon purtat de acestia. Etimologia cuvantului, data de persani, era literalmente „azi – dragon” si „dahak – strainul, dacul”, „dragonul dac”. Ferdowsi il numeste pe dahak „fiul lui Mitra”. Il descrie cu serpi iesindu-i din umeri, de fapt mladitele inmugurite ale „sumerianului” DumuZi sau Daos-pastorul, a carui emblema era sarpele cu cap de lup.
Farr, misteriile draconarilor
Purtatorul steagului-dragon era si initiat in misteriile zeului Mitra – caruia iranienii-persani ii spuneau Mer – si, de regula, facea parte din familiile nobile. Multe familii nobiliare ale partilor aveau nume derivate din zeitatea solara, de exemplu Mitradate. In cronicile lor, iranienii-persani il numesc Mer-dad. In 1971, armata iraniana a reconstruit, din marturiile scrise, steagul solar Derafs Kaviani si dragonul clanului Sureanu, Azidahak. Pe basoreliefurile de la Tag – e – Bostan, se observa ceremonialul de innobilare oficiat de preotii lui Mitra, in care se foloseau o cusma din care emanau raze de soare si o sabie curbata! Cavalerii purtatori ai steagului-dragon treceau prin acelasi ritual, ce purta denumirea de Farr, „primirea Gloriei divine”. La inmormantarea unui draconar se executa un ceremonial de predare a insemnului catre legiune, unde ramanea sub paza pana la desemnarea altui purtator.
In fruntea cavalerilor arcasi
Dupa cum sublinia istoricul Robert Vermaat, steagul-dragon „era inventat de neamul dahilor si preluat de sarmati, alani, romani si persii de dupa prabusirea Imperiului Part”. Din cercetarile lui Vermaat reiese ca steagul-dragon era initial doar insemnul cavaleriei. Rolul acestuia era de a determina directia vantului, pentru orientarea arcasilor. Capul de lup era din lemn placat cu metal, format din doua jumatati, cea de jos fiind mobila (cum este construita si capra de colind), iar coada-sarpe din bucati inelare din material tesut, imbinate prin cusaturi. Prin gura cascata a lupului intra aerul si se umfla corpul tubular, care capata atat unduirea unui sarpe, cat si un suier puternic. Purtatorul steagului-dragon mergea in fruntea cavalerilor arcasi, purtandu-l in mana stanga, astfel ca acestia sa-si corecteze tirul in functie de miscarile dragonului, aratand directia vantului. Vermaat aminteste de numeroasele reprezentari ale acestuia pe Columna lui Traian si pe Arcul de Triumf al imparatului Galerius, subliniind ca originea steagului este certa a dahilor, daiilor, daoilor, dacilor, preluat ulterior atat de aliati, cat si de inamici, suferind unele transformari la nivelul capului, care devenea mai reptilian sub influenta asiatica. Pe zidurile pictate din Oaza Kharga, Egipt, de pe timpul coptilor, sec. 5 d.C., steagul-dragon este purtat de persanii sasanizi. Din Historia Augusta aflam ca atunci cand imparatul Aurelian a cucerit Palmira (272 d.C.), a luat ca trofee numeroase steaguri-dragon.
„Draco” in armata romana
J.C.N. Coulston, in lucrarea “The draco standard”, publicata in Journal of Military Equipment Studies, amintea ca romanii au preluat dragonul dahilor – numindu-l „draco” – incepand cu secolul 2 d.C. La inceput, romanii il foloseau in jocuri militare cavaleresti numite Hippica Gimnasia. Arrian este cel care descrie astfel de exercitii militare, in care steagul-dragon era purtat de o echipa de draconari si folosit ca tinta, punctand cei care reuseau sa-i ajunga pe purtatori si sa atinga coada dragonului. Dragonii folositi in acest scop erau multicolori. Apoi, „draco” a fost folosit in parazi militare, dupa care a intrat in dotarea unitatilor de cavalerie inarmate cu lanci, unul la fiecare cohorta. O legiune avea 10 cohorte, deci erau 10 draconari care alcatuiau o casta. Multi istorici considera ca respectul pentru stindard a fost impus romanilor, pana la urma, de cavalerii traci intrati in componenta legiunilor romane.
Imparatesele gete au impus respectul
Insa Historia Augusta o mentioneaza pe mama imparatului roman Septimus Severus (193-211 d.C.) – adica bunica imparatilor Caracalla si Geta! Aceasta a visat ca a adus pe lume un sarpe purpuriu – semnul casei regale a partilor – cu o noapte inainte de a-l naste pe viitorul imparat. Astfel, sarpele-dragon cu corp purpuriu si-a recapatat demnitatea traditionala si a intrat in standardele imperiale romane pentru cavalerie. Cavaleria „draco” a devenit foarte respectata sub imparatii Gallian (253-268 d.C.) si Aurelian (270 d.C.) In Historia Augusta se scrie despre ciudatul obicei, sub Aurelian, ca draconarul sa mearga cu capul si pieptul dezgolite! Acesta era obiceiul draconarilor dahi. Cand imparatul Galerius a atacat Persia in 290 d.C., atat infanteria, cat si cavaleria aveau draconari. Ca si armata persana, care-l mostenise de la parti. Doar ca dragonul roman respecta modelul dac, cu cap de lup, iar cel al persanilor avea cap reptilian. Asta pana in secolul 3 d.C., cand si romanii adopta creasta reptiliana, dupa cum arata ramasita unui „draco” descoperit in fortareata Limes din Niederbieber, Germania, construita pe un vicus (asezare civila) in afara unui fort roman. Capul din aliaj de cupru are dimensiunea de 30x12x12 centrimetri. Doua gauri strabat botul, indicand locul unde se infigea sulita. Doua dibluri fixate pe lateralele mandibulei provin, cred istoricii, de la un mecanism care ajuta la producerea suierului.
Dragonii personalizati ai imparatilor bizantini
In secolul 4 d.C., autorul Vegetius semnala tentativa de schimbare a denumirii de „draconari” in „purtatori de dragon”. Dupa 357 d.C., imparatii Constantin si Iulian Apostatul aveau steaguri-dragon personale, purpurii, aceasta culoare desemnand, de la Arsace incoace, casa regala. Conform lui Ammianus Marcellinus, Iulian – Cezar (mostenitor al tronului) si comandant al armatelor din Galia – dupa victoria de la Argentorate (357 d.C.) impotriva triburilor germanice, a fost numit de catre trupe Augustus (imparat al Bizantului) si incoronat de un draconar. Acesta si-a scos colierul de aur de la gat si l-a pus pe capul Cezarului, in semn de coroana solara. Insa, Iulian a refuzat titlul. Tot Marcellinus a scris ca sarpele-dragon l-a ajutat pe Iulian sa recapete controlul trupelor in batalie, intr-un moment crucial, cand jumatate din cavalerie fugea in dezordine. Un tribun, care fugea impreuna cu soldatii sai, a zarit sulita cu dragonul imperial si „s-a oprit, a palit si s-a intors pe campul de lupta, chemat de stindard”. Astfel, Iulian a recapatat controlul asupra trupelor sale. El a murit in 363, in batalia pentru cucerirea capitalei partilor, Ctesifon!
Magister draconum
Din secolul 5, intra in standardele militare un nou rang: „magister draconum”, amintit in numeroase inscriptii si intr-un poem de Prudentius. Magister draconum era comandantul tuturor draconarilor, avand pozitia imediat dupa cea de tribun. Se pare ca se formase o scoala de draconari sau un club de elita. Prudentius, in Peristephanon, ii canta pe draconarii care poarta colane de aur, ca recunoastere a aportului adus in batalii. Ammianus scria insa ca draconarii erau alesi dintre purtatorii de colane de aur, aratand ca numai elita putea primi o asemenea functie. Inscriptii din Sardinia arata existenta rangurilor de „optio draconarius” si „bearcus draconarius”, pozitii superioare, vagi, sub pozitia de magister. Draconarii sunt amintiti si in manualul Strategikon al imparatului bizantin Maurikios (582 – 602 d.C.). La acea vreme, mai exista o scoala de draconari, dar isi pierduse insemnatatea militara, ramanand cea religioasa. Draconarii erau condusi de un grup de10 clerici atasat unei prefecturi. Este posibil sa fi fost vorba de misterioasa „casta IO”, a conducatorilor razboinici, casta la care isi declarau apartenenta toti marii voievozi romani. Aceasta fusese infiintata dupa tipicul celei religioase, formata din 10 mari preoti ai zeului solar Baal, numiti „decebali”. Dupa secolul 6, draconarii dispar din armata bizantina.
Ultimele aparitii
Steagurile-dragon au continuat sa ramana in uzul cavaleriei in Caucaz si Georgia, iar in vest, purtat de catre francii lui Carol cel Mare, dupa cum apare in Psalterium Aureum , ca ilustrata la Psalmul 59. Tapiseria Bayeux infatiseaza „Dragonul din Wessex”, purtat de catre draconarul Harold Godwinson in batalia de la Hastings (1066), acesta murind aparand stindardul cavaleriei. Urmatoarea ilustrata este din secolul 14 si apare in manuscrisul „L’Histoire de Merlin”, a lui Robert de Boron. Il purta legendarul rege Arthur. Velsii (rudele vlahilor) trecusera Y Draig Goci ( Dragonul Rosu inaripat) pe steagul lor, unde se afla si astazi. In crestinism, dragonul este asociat, in sensul de supunere, cu Sf.Gheorghe din Capadochia, tot un cavaler din vechiul neam geto-dac. Iar Sf. Gheorghe este patronul regilor britanici!