ISTORIE=ROMANIA

Mentalităţi de zi cu zi la români în secolul XVIII:...


Secolul al XVIII-lea a lasat în urma numeroase documente particulare, în special testamente, note de cheltuieli, scrisori, multe dintre ele în greceste, dar si multe scrise în româneste, iar lumea pe care o înfatiseaza ele apare preocupata nu doar de bucuriile marunte ale vietii ori de dobândirea mântuirii, cât de un mesaj care sa strabata timpul. În special testamentele, dincolo de textul standard, lasa sa se întrevada o structura psihologica modelata pe un ideal iluminist. Un astfel de document este si cel al Stancai, vaduva lui Pârvan boiangiul, o negustoreasa care îsi lasa bunurile printr-un testament redactat în anul 1749, cu 40 de ani înainte de a muri. Diata ei suscita interes pentru numeroasele amanunte despre epoca si despre relatiile umane, care, sintetizate, recompun povestea unei femei care a învins timpul, caci, asa cum se întâmpla uneori, istoria minora are forta de a sustine mesajul unui interval existential. Mai ales în cazul de fata, în care testamentul negustoresei este urmat de numeroase alte întariri, reconfirmari ale dorintelor ei, aruncate dincolo de moarte. Respectiv, între 1749 si 1787, Stanca scrie, în afara de testament, alte cinci acte de donatie (pastrate), iar Nicolae margelarul, epitropul pe care îl desemneaza, mai pomeneste înca unul.

Ce pacate avea Stanca?
Negustoreasa, ramasa vaduva prin 1747, traieste înca 40 de ani, timorata de gândul mortii si convinsa ca dania ei catre biserica o va absolvi de pacate. Stanca este crestin-ortodoxa, practicanta, si a ridicat, împreuna cu sotul ei, Biserica Sf. Silvestru, din Bucuresti. În interiorul acesteia se afla chiar si portretele celor doi negustori, desi este putin probabil sa fie autentice.

Testamentul Stancai exprima în primul rând încrederea crestina în viata de dincolo si în puterea bisericii. Dar în afara de acestea, se afla si un sentiment de vina. Jean Delumeau, analizând tema în secolul al 18-lea, da numeroase exemple de oameni torturati de frica de moarte, sustinuta de un sentiment acut de vina. Ei cad prada unor iluzii periculoase, iar unii chiar mor, asa cum este cazul celor trei vizitandine din Auxerre. Acestea sunt cuprinse de panica si disperare, ceea ce le pricinuieste sfârsitul. Sentimentul de culpa este generator de nevroze, afirma Delumeau si o dovedeste Freud printr-o analiza minutioasa asupra unor situatii de lapsus memoriae. Este celebru cazul uitarii numelui Signorelli, în contextul în care Freud traia un vag sentiment de vina din cauza mortii unui pacient. Vrând sa vorbeasca despre frescele de la Orvietto, între care se afla si Damnarea, are loc un blocaj lingvistic determinat de conexiuni simbolice propulsate de sentimentul de vina. Ce motive avea Stanca sa se creada atât de vinovata încât sa-si lase integral averea bisericii, în detrimentul numeroaselor rude pe care le însira în testamentul ei?

Are opt pravalii, sase case, vie la marginea Bucurestiului, stupi de albine si alte acareturi. Duce o viata îmbelsugata si vrea ca, dupa moartea ei, biserica sa aiba parte de toata averea, în schimbul unor servicii precise: astfel, o casa si 20 de matci de albine sunt daruite Mitropoliei pentru a se îngriji de pomenirea lui Pârvan boiangiul, cele mai multe pravalii, case si via sunt lasate Bisericii Sfântul Silvestru, pe care o ctitorise si pe care avea obligatia s-o înzestreze, sperând în iertarea pacatelor personale. De asemenea, lasa 30 de matci si un cazan pentru Biserica Sf. Gheorghe Vechi, unde îi erau îngropati copiii, iar pentru pomenirea fratelui ei, daruieste casele pe care acesta le stapânise pe când era în viata etc. Toata aceasta meticuloasa împartire, precum si revenirile facute special ca sa-si întareasca dorintele, întotdeauna contrasemnate de martori de încredere, dovedesc o constiinta cel putin patrunsa de sensurile pacatului omenesc si ale absolvirii divine, daca nu cumva de un sentiment acut de vina, a carui provenienta încercam s-o descoperim în continuare.

Biserici si case

Din datele existente în testament, stim ca Stanca si Pârvan au avut sapte copii, morti la data la care negustoreasa îsi face primul testament (1749) si chiar înainte de aceasta data, caci nu sunt îngropati la Biserica Sf. Silvestru, pe care o ridicasera în anul 1743. Moartea tuturor urmasilor trebuie sa fi constituit o drama uriasa. Desi nu exista date despre cauza mortii lor, este de presupus ca, cel putin în parte, este legata de epidemiile de ciuma care au bântuit Bucurestiul si care în perioada 1730-1740 s-au manifestat aproape continuu. Izgonita din Occident, ciuma a prins radacini în Est, iar Valahia a fost stapânita de cumplitul flagel, cu precadere în secolul al 18-lea9. În 1730, de pilda, avusese loc o epidemie în urma careia însusi principele tarii, Nicolae Mavrocordat, a cazut prada molimei, dupa cum o atesta inscriptia de pe mormântul sau. Prin urmare, este posibil ca acest atac agresiv si constant al molimei sa fi dus si la moartea copiilor Stancai. Însa, ori din ce cauza ar fi murit, ramâne cert faptul ca cei doi soti au socotit aceasta drama o pedeapsa de la Dumnezeu, dovada hotarârea lor de a ridica o biserica. Exista numeroase alte biserici zidite prin efortul financiar al negustorilor sau al mahalagiilor, mai ales în marginea orasului Bucuresti, unde apareau noi cartiere. Însasi Biserica Sf. Silvestru si-a luat initial numele dupa cel al mahalalei, si abia mai târziu a fost asociata sfântului care o patroneaza, situata în drumul care ducea spre un mare târg de vite si totodata si locul în care se afla Spânzuratoarea comunitatii, adica Târgul de-Afara.

Stanca si Pârvan locuiau relativ departe de acest loc. Este interesant ca aveau doua case ridicate în centrul Bucurestiului, asa cum se mentioneaza în testament, pe locul fostei Biserici Domnesti (care fusese construita în secolul al 16-a de principele Mircea Ciobanul). Nu este aici doar un mod de a fixa un reper geografic pentru repedea identificare a proprietatilor, ci si un alt sentiment care permite cel putin speculatii. Curtea Domneasca traditionala, desi lasata în paragina dupa moartea lui Brâncoveanu (1714), constituia centrul privilegiat, chiar si dupa ce principii fanarioti au gasit alte locatii pentru palatul domnesc. Abia în 1798, Constantin Hangerli a vândut la bucata terenul pe care se aflau înca ruinele palatului brâncovenesc (Curtea Veche), iar locul s-a umplut repede cu pravalii si ateliere mestesugaresti. Or, sotii Pârvan aveau acolo case si pravalie cu mult înainte de aceasta data, cel putin de pe la 1730. Este posibil ca pivnita de piatra, pe care Stanca o mentioneaza în testament cu oarecare mândrie, sa fi fost chiar pivnita fostei biserici. Ramâne nedeslusit modul în care acesti bogati negustori au reusit sa obtina dreptul de a-si cladi locuinte peste vestigii respectate înca în epoca.

Vaduva lui Pârvan boiangiul
Trebuie spus ca boiangiul, ajuns între timp negustor de postavuri, îsi pastrase acest cognomen din vremea tineretii, când probabil ca îsi începuse afacerea cu o vopsitorie. Denotativul initial al numelui sau constituie, ca si în alte cazuri, un mod evaluativ pentru o evolutie laudabila. În obiceiul timpului se înscrie aceasta identificare dupa meserie, ceea ce dezvaluie orgoliul meseriasilor si respectul fata de categoria lor sociala. Asa de pilda, în diferitele documente care privesc Biserica Silvestru (în special acte de donatie si tranzactii), apar semnaturile unor martori, întotdeauna mentionati cu meseria: islicar, zugrav, covrigar, pitar etc. Chiar si în pomelnicele bisericii sunt consemnati tot astfel: Pascu arabagiul, Chita pitareasa, Pârvu croitorul, Andrei pescarul etc. Si strainii erau identificati astfel. Asa, de pilda, într-o cronica a perioadei, un turc împotriva caruia se facuse o plângere era numit Ali aga limonagiul. Asa se explica si semnatura Stancai, întotdeauna însotita de mentiunea: vaduva lui Pârvan boiangiul. Chiar si la 40 de ani de la moartea lui, Stanca a continuat sa-si decline calitatea de fosta sotie a boiangiului. Era numele pe care si-l facusera în comunitatea de negustori, avea valoarea unui titlu, iar statutul negustoresei de vaduva conta mai mult decât conditia ei de proprietar al unui lant de magazine.

Testamente, testamente
Acestei situari sociale i se datoreaza cu siguranta si privilegiul de a-si face case pe ruinele fostei Biserici Domnesti. Amanuntul este mentionat de doua ori în testament, probabil cu orgoliul de ocupant al centrului, dar poate si cu un oarecare sentiment de vina. Nu exista certitudinea ca Stanca s-ar fi învinuit pentru acest lucru. Exista însa toate indiciile ca cel putin moartea copiilor o considera o pedeapsa care se cerea rascumparata prin ridicarea unei biserici si prin danii. În sensul acesta, invocam incipitul testamentului, în care Stanca îsi motiveaza hotarârea prin faptul ca toate sunt trecatoare si supuse stricaciunii, recunoscând-si deschis frica de moarte (temându-ma de moarte). Este adevarat ca exista un text standard pentru testamente, dar aceasta nu înseamna ca lipsea posibilitatea alegerii. Daca urmarim câteva testamente din veacul al XVIII-lea, observam ca exista prioritati diferite pentru semnatarii lor. Astfel, Ilinca Cojasca, la 1725, îsi motiveaza si ea hotarârea de a-si face diata prin aceeasi teama de moarte (temându-ma da înfricosatu ceas a mortii), dar care este determinata direct de boala si slabiciunea care o cuprinsesera. Testamentul doctorului Spiridon Kristofi (1759) începe astfel: "De vreme ce întâmplarea cea viitoare este nevazuta, si însasi îngerilor necunoscuta, pentru ca numai la Dumnezeu sunt cunoscute; drept aceea eu Spirea Doftorul de la Korfu am socotit mai înainte ce anume cuprinde sfârsitul vietii mele, si pâna îmi sunt mintile întregi si sanatoase..."
În multe dintre testamentele veacului se observa o grija a gramaticului ori a preotului care redacteaza testamentul de a exprima, daca nu întocmai cuvintele, macar gândurile autorului. Multi dintre ei chiar mentioneaza: Si am scris eu Iorga gramatic cu învatatura dumneaei.

Exista si cazuri de documente care pastreaza în mod evident semnele oralitatii. Prin urmare, testamentul Stancai exprima cel putin mentalitatile, daca nu chiar cuvintele pe care aceasta le-a dictat: "Vazând ca toate ale veacului cestui de aici sunt desarte si vremelnice, si cum ca nici unele nu sunt statatoare ci toate trecatoare si supuse stricaciunii, cariia si ticalosul om iaste supus, drept aceea si eu roaba lui Dumnezeu Stanca, sotia raposatului Pârvan Boiangiu, temându-ma de moarte, cum ca far'de veaste aduce sfârsit, am socotit..."
Aceasta fraza filozofala vadeste preocuparea vaduvei fata de soarta omeneasca, precum si starea psihologica a unei femei careia îi murisera toti cei sapte copii si sotul. Dar testamentul prin care îsi lasa averea bisericii nu este decât un exemplu al acestei preocupari. Stanca îsi foloseste toata energia ca sa mute osemintele copiilor ei din cimitirul în care fusesera înmormântati initial la Biserica Silvestru, unde exista date ca se afla si astazi cripta întregii familii. Acest efort dovedeste credinta ei în viata de dincolo si mai ales în datoria crestina de a aduna ramasitele pamântesti ale întregii familii.

Împartirea averii
Tot în aceeasi ordine se înscrie si împartirea averii: în timp ce biserica primeste în dar pravalii si case, rudele, destul de numeroase, primesc daruri simbolice: inele, margele, haine, cazane si uneori bani, dar nu foarte multi. De exemplu, nepotului Gheorghe, negustoreasa îi lasa un pled, un covor, o perna de atlaz si un vas de arama, pentru gatit, în timp ce cumnatul Manea primeste un cazan si o teaca de argint, altii primesc haine si, mai rar sume mici de bai. Privilegiat, finul Pârvanel se alege cu 10 matci de stupi, ceea ce constituie o mica avere, stiut fiind ca preocuparea cea mai frecventa a bucurestenilor din mahalale era fabricarea lumânarilor din ceara de albine. De asemenea, Stanca lasa nepoatelor ei, siruri de perle, cercei, bluze de matase vegetala, rochii din matasuri grele, orientale:
"Las nepoate-mii, Arghirii, o pereache de cercei de aur, i 4 siruri de margaritar marunt, i o mahrama cu fir.

Las nepoate-mii, Catrinei, o pereache cercei de aur, i doao tingiri, i o rochie de bendarea, i o ie cu fir, i o mahrama cu fir.

Las finului Pîrvan un cazanel i taleri 20.

Las copilii cumnatului Vasilie o ie cu sîrma, si 4 siruri de margaritariu, si o pereache de ace."

Obiectele enumerate indica valorile pe care se întemeiaza lumea Stancai. Sirurile de perle (margaritar), bijuteriile de aur si hainele dau masura unei bunastari, dar si o idee despre preocuparile negustoresei. Vasele de arama, hainele scumpe si bijuteriile se afla în mod traditional printre valorile tezaurizate, la care se adauga piesele de costum autohton (marama, iia), adeseori pastrate mai multe generatii si date de zestre ca o marturie a continuitatii unor preocupari si unor gusturi artistice. Însa darurile le-au nemultumit pe rude, care vor contesta juridic acest testament înca multi ani dupa moartea Stancai. Probabil ca ea anticipase acest lucru, întrucât mentioneaza în mai multe testamente, dar în special în cel din 1775, ca rudele nu trebuie sa mai aiba nici o pretentie asupra averii ei.

Faptul ca lasa toate valorile imobiliare bisericii deconspira un anumit sentiment de culpa si nevoia acuta de a obtine indulgenta divina. Chiar si dorinta de a fi recunoscuta pâna la moarte drept vaduva boiangiului ori orgoliul de-a cladi o biserica precum si straduinta de-a aduna la un loc familia, dincolo de moarte, indica grija excesiva a Stancai de a-si conserva o anumita onorabilitate, stabilita dupa canoanele lumii ei. Delumeau explica sensul vinei mistice prin doua nemultumiri cosmaresti: frica de a nu fi iubit de ceilalti si teama de a pierde respectul de sine. Aceasta a doua dimensiune se leaga de evaluarea morala a Stancai, deoarece lumea în care traieste impune canoane si mentalitati care pun mai presus statutul vaduvei care pastreaza memoria unui om apreciat social, decât o recasatorire sub nivelul primeia. Constanta Vintila Ghitulescu aduce în discutie si un alt aspect al vaduviei. Adeseori, conditia pentru a pastra averea lasata de sotul raposat impune o existenta solitara, sub autoritatea post mortem a acestuia. Cei mai multi oameni ai veacului manifesta grija pentru rânduielile de dupa moarte si îsi iau masuri ca acestea sa fie respectate, de pilda de catre vaduva care mosteneste averea cu conditia de a se dedica pastrarii memoriei celui care i-a lasat-o. Aceasta ar putea explica de ce Stanca ramâne pâna la sfârsitul vietii vaduva.

Nicolae sin Ioan margelarul

Partea cea mai interesanta a existentei surprinsa în testament si în actele de donatie apare în documentul datat 20 decembrie 1775. Aici, negustoreasa îl numeste epitrop al întregii sale averi pe Nicolae sin Ioan margelarul. El facea parte din comunitatea de comercianti care detineau monopolul spatiului central. Probabil ca Stanca îl cunostea de pe vremea în care traia înca Pârvan boiangiul. Cu toate acestea îi încredinteaza averea si administratia Bisericii Silvestru, abia în 1775. Dupa felul în care apare formulata aceasta dorinta a Stancai, este de presupus ca opinia comunitatii nu era tocmai în favoarea margelarului. Ea spune în acest act despre el ca e om strain si cu frica lui Dumnezeu. Mentiunea nu este întâmplatoare. Desi toleranta si chiar stima românilor fata de straini este atestata în foarte multe documente, în anul 1764, Stefan Racovita, el însusi nepamântean, da o lege care interzicea casatoriile cu strainii. În cazul în care legea era încalcata, averea tinerei familii era confiscata, iar ei izgoniti. Aceasta situatie nu-l viza direct pe Nicolae margelarul, care era împamântenit, dar un curent de neîncredere la adresa strainilor e posibil sa se fi creat. Nu se cunoaste cu certitudine originea negustorului, dar se stie ca dupa moartea Stancai, dupa ce a ruinat biserica, a daruit-o Mânastirii Radu Voda, care era închinata Mânastirii Ivirului de pe Muntele Athos. Prin urmare, a dirijat averea Stancai spre o mânastire georgiana. Aceasta îndreptateste presupunerea ca era el însusi venit din Georgia. Cei mai multi dintre negustorii straini care aveau pravalii în centrul orasului, mai precis în zona Baratiei, unde îsi avea si Stanca pravaliile, erau greci, armeni, georgieni. Desigur, Nicolae ar fi putut sa fie si grec. Dar originea lui este prea putin importanta.

El i-a supravietuit Stancai aproape un deceniu si jumatate, ceea ce ne face sa credem ca era mai tânar decât ea. Relatia dintre ei nu este lamurita de vreun document. Dar este inexplicabila încrederea Stancai în acest Nicolae sin Ioan, care cu voie sau din nestiinta a administrat prost averea lasata, s-a îndatorat, a vândut o pravalie, iar apoi a înstrainat biserica, pe care mai apoi a recuperat-o, revenind asupra deciziei pe la 1800, când numeste un alt epitrop, la fel de nepriceput ca si el.
De interes ramâne si faptul ca într-un document de arendare, semnat de margelar în 1799, o desemneaza pe negustoreasa (o singura data) cu un diminutiv, care fie ca era numele cotidian al vaduvei, fie ca dezvaluie un act de tandrete din partea lui; el o numeste Stancuta. Margelarul nu stia carte si îsi dicta textele. Prin urmare, a rostit numele cu care era familiarizat, iar gramaticul, scrupulos, a scris întocmai:
"...ma îndatorez ca pe fiestecare an sa am a raspunde câte taleri cincizeci la sfânta Mânastire Radului Voda, mila ce prin diata au lasat numita raposata Stancuta pentru pomenirea sufletelor lor fara alt cuvânt..."

Relatiile dintre ei ar fi putut fi destul de strânse. Stanca avea pravalii de postavuri, iar Nicolae era margelar, adica vânzator de margele, dar si de matasuri fine. Nu era matasar, abia dupa 1835 bogasierii, mamularii, matasarii si margelarii aduna marfurile, care erau înrudite, într-o singura pravalie. La 1820, de pilda, în Bucuresti existau 7 margelari, 2 matasari, 28 de mamulari. Dar înca înainte de aceasta data exista posibilitatea ca margelele, matasurile fine si stofele sa se afle în aceeasi incinta. Pe de alta parte, testamentul Stancai vadeste o adevarata slabiciune pentru margele. Ea mentioneaza 20 de siruri, daruite sau destinate vânzarii.


Animata viata a Bucurestiului
Totodata, lunga vaduvie a negustoresei ridica si ea semne de întrebare. Viata veacului al XVIII-lea era destul de dinamica la Bucuresti. Chiar exista o mentiune în legatura cu cererea unui domn fanariot de a se muta de la Iasi la Bucuresti, unde stia ca viata era mai palpitanta. Modul tonic în care sunt formulate dorintele Stancai si spiritul pragmatic în care trateaza iertarea pacatelor prin danii, sugereaza un temperament echilibrat; Stanca a fost în mod cert o femeie energica si cu spirit întreprinzator, capabila sa conduca o afacere prospera si sa-si sporeasca averea. Locuia pe lânga mari case boieresti, se învârtea în principalul centru comercial al Bucurestilor si este de presupus ca era la curent cu toate evenimentele importante ale urbei. Pe strazile orasului aveau loc adeseori spectacole, de cele mai multe ori platite de negustori. Primavara în special dansau Calusarii, barbati costumati în chip de razboinici, care desfasurau, ca si astazi, un scenariu al reînnoirii universale. De asemenea, umbla pe strazi o papusa uriasa numita geamala, importata de la turci; în Târgul de-Afara aveau loc serbarile de vara, iar teatrul comic de marionete dadea reprezentatii în mod curent. În casele boieresti, dar si în cele ale negustorilor mai înstariti aveau loc baluri unde pe lânga dansurile autohtone, patrunsesera contradadansurile anglaise, mazurca, valsurile. De asemenea erau în circulatie destul de multe carti, în special horoscoape, panegirice, romane populare si scrieri aforistice.

Este adevarat ca nici Stanca, nici margelarul nu erau stiutori de carte. Însa rolul cartilor nu este doar unul direct; mai ales cartile de acest gen sunt povestite, comentate, cel putin pomenite. Un volum tiparit în anul 1742, si care s-a bucurat de succes, a fost Viata Sfântului Vasile cel Nou, în care aparea si o poveste despre un calugar si o fecioara, în scurta vreme intrata în folclor. Relatiile conjugale erau si ele destul de agitate, daca luam în seama numeroasele procese de divort. Spiritul ludic, farsele si bucuria de viata sunt dominante ale secolului al XVIII-lea. În anul 1716, bucurestenii îi fac farse domnitorului, adunându-se în pâlcuri si strigând ca au intrat nemtii în tara. Luându-i în serios, Nicolae Mavrocordat, si-a luat copiii si-a fugit cu o trasura pâna la granita, unde a aflat ca era vorba despre o gluma. În 1753, principele Constantin Racovita intra în Bucuresti ducând un om în lanturi: era doctorul Pisani, pe care domnitorul îl considera responsabil de moartea sotiei sale. În acest univers în care ideea de pacat este destul de aproximativa, se pune întrebarea, pentru ce se simtea atât de vinovata negustoreasa încât sa-si închine averea Bisericii si sa mentioneze în atâtea alte donatii dorinta de a fi absolvita de pacate? Moartea copiilor, relatia cu Nicolae, tradarea rudelor, singuratatea care duce uneori la pierderea respectului de sine pot constitui cauzele acestei stari de fapt.

Legatura ei cu margelarul, ori de ce natura ar fi fost, este una foarte solida. Nicolae este nelipsit de la evenimentele importante, semnând ca martor daniile Stancai. Într-un fel anume se tine de cuvânt, în sensul ca timp de sapte ani de la moartea ei încearca sa administreze averea, hartuit de rudele negustoresei, care îi intentasera proces. Chiar îi ofera unuia dintre acesti pretendenti o pravalie cu chirie modica, ceea ce dovedeste ca era într-adevar un om cu frica lui Dumnezeu, cum îl caracterizase Stanca. Si este de-a dreptul înduiosator faptul ca, la 12 ani de la moartea ei, margelarul o numeste cu un nume de alint (Stancuta). În actul destul de lung, prin care margelarul da Biserica Silvestru în administrarea Ivirului, si în care relateaza si modul în care a decurs activitatea lui de epitrop, fiind o scriere redactata dupa dictare, dezvaluie în Nicolae margelarul un om simplu, preocupat de datoria lui morala fata de Stanca si depasit de aceasta activitate.

Încrederea în Biserica
Împovarata de moartea copiilor, Stanca hotaraste sa zideasca o biserica. Apoi, dupa moartea sotului ei este coplesita de sensul mortii, de frica irationala, pe care o si mentioneaza, si începe sa scrie testamente. Iar în aceasta viata a ei, ordonata între negustorie, daniile si grija pentru iertarea pacatelor, este însotita în mod constant de margelar. Diferenta de vârsta ar fi putut fi un obstacol în calea unei legaturi mai apropiate. Dar negustoreasa nu se marita. Nicolae pomeneste într-un document de neamul sau, de urmasi, ceea ce înseamna ca el avea o familie. Stanca traieste cu sentimentul unui pacat, se considera cu siguranta pedepsita pentru ca i-au murit toti copiii, dar remarca filozofic si ca toate lucrurile sunt trecatoare. În acest context, relatia ei cu margelarul apare ca una enigmatica, dar solida. Ar putea constitui un motiv de culpa, dar ar putea sa fie doar un secret neglijabil pentru femeia care si-a reglementat raporturile cu Dumnezeu.

Mai presus de orice exista grija permanenta pentru Biserica Silvestru. Este monumentul pe care l-a ridicat ca sa-i duca mai departe numele. Stanca este o simpla negustoreasa care a trait în Secolul Luminilor. Poate ca nu are constiinta faptului ca biserica pe care a cladit-o reprezinta un mesaj catre viitor. Dar tine cu staruinta sa-i asigure viitorul. Culpa ei se afla în relatie cu stima de sine. Acest sentiment o impulsioneaza sa-si consolideze permanent statutul social, semnându-se întotdeauna cu precizarea vaduva lui Pârvan boiangiul. Insistenta ei i-a impus dorinta si în toate actele ulterioare, pâna astazi, va fi numita cu aceasta titulatura. Tot asa, se îngrijeste ca biserica sa dainuie pentru ca în ea se afla cripta familiei si numele ei. Nu se marita ca sa nu-si risipeasca averea, care nu mai este a ei, ci apartine Bisericii. Au existat multi principi despre care nu se mai stie nimic. Ba chiar mai mult: exista un portret relativ cunoscut în cultura româna care îl înfatiseaza pe un oarecare negustor Sochim, însa numele pictorului s-a pierdut. În aceasta istorie plina de surprize, Stanca a reusit sa învinga timpul, ba chiar sa fie pictata la 100 de ani dupa moartea sa, cu numele scris deasupra portretului, care nici nu mai conteaza daca este sau nu al ei, iar Biserica Sf. Silvestru i-a perpetuat numele în pomelnice. Preotii s-au schimbat, biserica a cazut darâmata de cutremure si de timp, a fost reconstruita din temelii în doua rânduri (la 1839 si în 1907), a avut alti ctitori. Dar în ciuda acestor transformari, numele ctitorilor initiali, Stanca si Pârvan, s-au pastrat pâna astazi. Încrederea în biserica s-a dovedit îndreptatita.

Unirea Basarabiei cu România în documente


Telegrama lui Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării, adresată regelui Ferdinand I (11 martie 1918)

M.S. Regelui — Iași,

În numele Sfatului Țării, care reprezintă poporul românesc din Basarabia desrobit de jugul secular, aduc Majestății Voastre expresiunea credinței neclintite a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care în unire cu țara-mumă vede chezășia desvoltărei sale libere, calea neîmpiedicată spre cultura națională și dreptatea socială.

— Al Majestății Voastre prea plecat servitor, —

Ioan Inculeț,

Președintele Sfatului Țării din Basarabia

Declarația de unire a Basarabiei cu România (27 martie 1918)

În numele poporului Basarabiei, Sfatul Țării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru,

Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România.

Această Unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Țării actual rămâne mai departe pentru rezolvarea și realizarea reformei agrare, după nevoile și cererile norodului. Aceste hotărâri se vor recunoaște de Guvernul român.

2. Basarabia își păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Țării (Dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct și secret, cu un organ împlinitor și administrație proprie.

3. Competența Statului Țării este: a) votarea bugetelor locale; b) controlul tuturor organelor Zemstvelor[1] și orașelor; c) numirea tuturor funcționarilor administrației locale prin organul său împlinitor, iar funcționarii înalți sunt întăriți de Guvern.

4. Restructurarea armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.

5. Legile în vigoare și organizația locală (Zemstve și orașe) rămâne în putere și vor putea fi schimbate de Parlamentul român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui și reprezentantul Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităților din Basarabia.

7. Doi reprezentanți vor intra în Consiliul de Miniștri român, acum desemnați de actualul Sfat al Țării, iar pe viitor luați din sânul reprezentanților Basarabiei din Parlamentul Român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanți proporțional cu

Populația, aleși pe baza votului universal, egal, direct și secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, orașe, Zemstve și Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, direct și secret.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinței, a adunărilor și toate libertățile obștești vor fi garantate prin Constituție.

11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile turburi ale prefacerilor din urmă sunt amnistiate.

Basarabia, unindu-se ca fiică cu Mama sa România, Parlamentul român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporțional cu populația și reprezentanții Basarabiei, aleși prin vot universal, egal, direct și secret, spre a hotărî împreună cu toții înscrierea în Constituție a principiilor și garanțiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România, de-a pururea și pentru totdeauna!

Președintele Sfatului Țării, I. Inculeț

Secretarul Sfatului Țării, I. Buzdugan

Lege asupra ratificării unirii Basarabiei cu România (31 decembrie 1919)

Art. unic.Se ratifică, investindu-se cu putere de lege, decretul-lege nr. 842 din 9 aprilie 1918, publicat în “Monitorul oficial”, nr. 8 din 10 aprilie 1918, privitor la unirea Basarabiei cu vechiul Regat al României, în cuprinderea următoare:

Ferdinand I

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României,

La toţi de faţă şi viitori, sănătate:

Sfatul Ţării din Basarabia, în şedinţa de la 27 martie (9 aprilie) 1918, votând prin 86 de voturi pentru, contra 3, fiind şi 36 de abţineri, următoarea rezoluţiune:

“În numele poporului Basarabiei Sfatul Ţării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna,

Se uneşte cu mama sa România.”

Şi prezidentul Consilului nostru declarând că: “În numele poporului român şi al regelui, M.S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasi unanim şi declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci şi indivizibilă”.

Dat în Iaşi, la 9 aprilie 1918.

Preşedintele Consiliului de Miniştri, A. Marghiloman.

Ministru de justiţie, D. Dobrescu.

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

Preşedinte, N. Iorga.

Secretar, Teodosie Bârca.

Această lege s-a votat de Senat în şedinţa de la 29 decembrie anul 1919, în unanimitate, prin aclamaţiuni.

P. Preşedinte, Dr. C. Şumuleanu.

Secretar, I. Balbareu.

Promulgăm această lege şi ordonăm ca ea să fie investită cu sigiliul statului şi publicată în “Monitorul oficial”.

Dat în Bucureşti, la 31 decembrie 1919.

“Monitorul oficial”, din 1 ianuarie 1920

Romanii sunt cel mai vechi popor pe aceste meleaguri

Românism sau europenism?


Ortodoxism și anti-europenism — Nichifor Crainic, Sensul tradiției

[…] Romanticii afirmau poporul și legenda naționalpă „intelectualiștii“ tăgăduiesc poporul și își fac din legenda latinistă argumentul anexării lor la cultura franceză. Ceea ce ei numesc europenism, nu e decât franțuzism; ceea ce ei numesc intelectualism și raționalism, nu e decât adaptarea la o anumită direcție din cultura franceză și totdeodată abdicarea de la autohtonism. […]

Dacă menirea poporului românesc este aceea de a crea o cultură după chipul și asemănarea lui, afirmația aceasta implică și soluția unei orientări. Cine preconizează orientarea spre Occident rostește un non-sens. Orientarea cuprinde în sine cuvântul Orient și înseamnă îndreptarea spre Orient, după Orient. Altarele se așează spre Orient, icoanele căminului se așează pe peretele dinspre Orient, țăranul când se închină pe câmp se întoarce spre Orient. Zicala spune pretutindeni că lumina vine de la Răsărit. Și cum noi ne aflăm geografic în Orient și cum, prin religia ortodoxă, deținem adevărul luminii răsăritene, orientarea noastră nu poate fi decât spre Orient, adică spre noi înșine, spre ceea ce suntem prin moștenirea de care ne-am învrednicit.

Moștenim un pământ răsăritean, moștenim părinți creștini — soarta noastră se cuprinde în aceste date geo-antropologice. […] Pe linia acestei directive a tradiției autohtone „Gândirea“ moștenește „Semănătorul“. Două idei principale se desfac din mișcarea semănătoristă: ideea istorică și ideea folklorică. Genialul animator al mișcării îi prescria un scop precis fațăde care nu admitea discuție: unitatea politică a românilor. […]

Acelui care va scrie o filozofie a istoriei noastre, ortodoxia îi va da cheia înțelesului acestei istorii. […].

(Chimet, IV, p.169–179)

B. Critica ortodoxismului și apărarea europenismului — precizările publicate de Mihai Ralea în revista „Kalende“ (1929)

Precizări

Intelectualism, ortodoxism, misticism: cuvinte și formule noi pentru realități vechi. Acum după război vechea dispută se formulează între ortodoxism tradiționalist și europenism progresiv. Definiția fenomenului specific românesc nu stă, la noi, în trecut. N-o putem găsi pe calea tradiționalismului. Suntem cu toții de acord că n-am trăit încă momentul național culminant, că trecutul nostru e impur și înstrăinat și că așteptăm realizarea noastră sufletească integrală de la viitor. Românismul, adică ceea ce e particular, unic românesc, nu e făcut, nu e închegat încă, ci cu o formulă bergsoniană, e pe cale de a se face. E încă în acea devenire care se dibuiește, se caută pe sine. […]

Numai prin cultivarea formelor superioare sufletești, prin adăparea la culturile apusului vom crea cultura românească, adică instrumentul de percepție, care să ne indice, să ne spue cine și ce suntem. Specific național fără conștiințăși fără rațiune nu e posibil. Întâi să ne cultivăm și pe urmă ne vom în]elege. Adică ne vom înțelege pe măsură ce ne vom crea. Specificitatea națională e o operă de desprindere, iar percepția diferențierii nu se poate obține decât prin rațiune. Începând a fi buni europeni, vom sfârși prin a fi buni români — Românismul se învațăprin europenism. […] Suprimând însă orice posibilitate de evoluție culturală, orice tentativă de civilizare, scoborându-ne din contra în jos, către faza instinctului, a animalizării crescânde, a obscurantismului triumfător, vom îneca în întuneric amorf orice veleitate de distincțiune națională. Misticismul, cu formula lui românească recentă, ortodoxismul, suprimă comparațiile paralele, individualizările, contopind totul în neant.

(Chimet, IV, p. 317–318)



Preluat din Bogdan Murgescu, Istoria României în texte, Editura Corint, 2001

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/lansare-carte-tarile-romane-imperiul-otoman-europa-crestina

Editura Polirom, în parteneriat cu Cărtureşti Verona (str. Arthur Verona, 13-15, sector 1), vă invită astazi, 22 februarie, de la ora 18.00, la lansarea celui mai recent volum apărut în colecţia „Historia”, Ţările Române între Imperiul Otoman şi Europa creştină, semnat de Bogdan Murgescu, unul dintre cei mai importanţiistorici români.

Alături de autor, vor lua cuvîntul prof. dr. Ioan Pânzaru şi dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu. Moderator: Oana Boca, director imagine editura Polirom

Cartea, apărută şi ca eBook, reprezintă un bilanţ de etapă, reunind cercetări realizate timp de mai bine de două decenii şi jumătate cu privire la istoria Ţărilor Române la sfârşitul Evului Mediu şi în epoca modernă timpurie.

Volumul oferă o imagine complexă a Ţărilor Române, de la situaţia politică şi evoluţia comerţului pînă la raporturile dintre economie, finanţe şi activitatea militară, valorificînd documente ale vremii şi avansînd unele teze incitante privitoare la istoria acestei regiuni la sfîrşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne.

Secolele XV-XVIII au o importanţă fundamentală în istoria omenirii: acum se conturează harta lumii moderne, se definesc mecanismele economice, sociale şi culturale ale acesteia şi se afirmă primatul Europei la scară globală. În Ţările Române, această perioadă este marcată de figurile unor mari domnitori şi de rezistenţa antiotomană, dar şi de probleme economice şi sociale

Din cuprins:

Dimensiunea europeană a domniei lui Ştefan cel Mare • Mihai Viteazul – medieval sau modern? • „Fanarioţi” şi „pǎmînteni”. Religie şi etnicitate în definirea identitǎţilor în Ţǎrile Române şi în Imperiul Otoman • Anul 1711 şi filorusismul românesc în secolul al XVIII-lea • Cîteva observaţii pe marginea datoriilor domnitorilor Ţării Româneşti şi Moldovei în 1594 • Impactul conjuncturii europene asupra comerţului românesc în a doua jumătate a secolului al XVII-lea • Ţǎrile Române în epoca modernǎ timpurie

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-am-mostenit-otomani

Istoria imperiului otoman se întinde pe o perioadă de 600 de ani şi pe
trei continente. În toate ţările aflate la un moment dat, pentru
perioade diferite, sub stăpânirea statului otoman, moştenirea acestea
dăinuie şi astăzi, dar sub diferite forme în funcţie de zonă şi de
contextul istoric specific. În principiu, putem vorbi de patru zone
ale moştenirii otomane: lumea arabă, Balcanii, ţările româneşti şi,
bineînţeles, Turcia.

Lumea arabă a fost mult timp ostilă ideii de imperiu otoman. Abia în
ultima vreme au apărut încercări de îmbunătăţire a imaginii prezenţei
otomanilor aici. Scrierile istoricilor arabi sunt profund negative şi
ostile cu privire la tot ce a însemnat lumea şi moştenirea otomană. Un
rol foarte important în crearea acestei imagini l-a jucat propaganda
britanică despre califatul otoman. De fapt, adevărul este că lumea
arabă nu a suferit, precum alte zone, de descriminări sau deplasări de
populaţie. Ba chiar, a existat aici un anume aer de superioritate din
partea ulema-lelor (clerul musulman), care vedeau lumea arabă ca locul
de origine al Islamului vechi, primar. Nemulţumirile arabilor au
provenit şi din faptul că administraţia otomană punea mai mult accent
pe kanûn, legea canonică, decât pe şeriat, legea islamică de origine
divină.

În Turcia, problema moştenirii otomane a fost tratată diferit în timp.
După naşterea republicii, în 1923, ideologia kemalistă a propagat
ideea că între republică şi imperiul otoman exista o mare prăpastie,
că regimul sultanatului dăunase tuturor claselor sociale şi că
schimbarea regimului venise ca o evoluţie naturală. Turcia republicană
s-a dezis complet de regimului sultanatului, dar, recent, Partidul
Dreptăţii caută să arate că, de fapt, ar fi existat o continuitate din
punct de vedere al civilizaţiei, al valorilor culturale, al unor
instituţii. Spre exemplu, o asemănăre de netăgăduit stă în faptul că
în perioada imperiului, instituţia cea mai importantă a statului, după
sultanat, era armata. Această prezenţă deosebită a armatei în viaţa
politico-socială a ţării se păstrează după 1923 şi până recent, armata
fiind garantul laicităţii statului. Ca mentalitate, armata se bucură
în continuare de foarte mare respect în societatea turcă.

În lumea balcanică, influenţa stăpânirii otomane este privită, de cele
mai multe ori, cu ostilitate. În unele cazuri vorbim însă de
prejudecăţi fără o bază istorică reală. Spre exemplu, din punct de
vedere al influenţei economice, este greşită prejudecata conform
căreia stabilirea pe termen lung a otomanilor în Balcani a dus la
declinul economic al zonei, la decalajul faţă de Occident. Studiile de
specialitate au arătat că până la venirea otomană se înregistraseră
deja semne ale întârzierii economice. De fapt, otomanii ar fi
contribuit la creşterea incontestabilă a economiei balcanice prin
faptul că asigurau circulaţia, în siguranţă, a bunurilor şi
persoanelor pe distanţe lungi. De asemenea, oraşul a cunoscut o
importantă dezvoltare sub stăpânirea otomană. Conform cercetătorului
Hans Goerg Mayer, administraţia otomană în Sud-Estul Europei nu a fost
un factor de regres, ci – prin securitatea drumurilor şi prin comerţul
la mari distanţe – a contribuit semnificativ la dezvoltarea zonei.

Din punct de vedere demografic, dominaţia otomana de la Sudul Dunării
a dus la mari deplasări de populaţie. Din Anatolia au fost aduse, sub
politica oficială de colonizare numită surgün, populaţii turcomane,
care au fost stabilite în puncte strategice, inclusiv în Dobrogea. În
schimb, populaţiile creştine au fost mutate în Anatolia. Imperiul
otoman a favorizat (nu impus) răspândirea Islamului în Balcani (prin
folosirea limbii în armată şi administraţie), dar islamizarea forţată
nu a fost o politică oficială.

Din punct de vedere cultural, moştenirea în Balcani este una diversă.
O întâlnim în literatură, prin apariţia unor genuri lirice noi, sau în
arhitectură – prezenţa monumentelor religioase islamice, dar şi
influenţarea arhitecturii civile (casele de lemn cu pridvor înalt). În
aceste zone, după obţinerea independenţei (Grecia – 1839, Serbia –
1878), s-a dus o politică sistematică de distrugere a monumentelor
islamice pentru a dezvolta, în schimb, o arhitectură europeană.
Moştenirea lingvistică este foarte importantă în toate limbile din
Balcani, la fel şi cea culinară.

În ţările române se impune o diferenţiere pe zone: moştenirea otomană
diferă în cele patruprovincii, pe de-o parte în Dobrogea, pe de altă
parte Principatele şi Transilvania. Moştenirea din Dobrogra prezintă
foarte multe similitudini cu cea din Balcani din pricina stăpânrii
directe şi îndelungate asupra zonei. În schimb, în celelalte două zone
ea a fost sensibil redusă. Dominaţia otomană asupra principatelor a
avut la bază următorul principiu cât se poate de explicit: „Mefruz
el-Kalem ve Maktu el-Kadem”, însemnând „Ele sunt separate de
Cancelarie şi se interzice călcarea lor cu piciorul.” Dacă la Sud de
Dunăre, construcţia sau reparaţiile bisericilor se făceau cu
autorizaţie, astfel de restricţii nu existau în Nord, unde prezenţa
crucii era permisă şi unde nu s-a construit nicio moschee.

Din punct de vedere lingvistic, în perioada mai veche existau în limba
română circa 2000-3000 de cuvinte turcice. Această influenţă a fost
pregătită şi de perioada cumano-mongolo-tătară (exemplu: cuvântul oda,
însemnând cort, a dat odaie). În plus, o serie de termen de origine
arabo-persană au pătruns prin filiera turcă (tebdil, desemna agentul
secret al guvernului; în română a dat tiptil). În rest, probabil că
cel mai durabil aspect al moştenirii otomane la noi este cel culinar.
De la ciorba, pilaf, mici şi până la sarmale, foarte multe din
mâncărurile româneşti sunt de fapt de origine otomană.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/tratatul-adrianopol-1829-prevederile-referitoare-moldova-tara-romaneasc

Art. V. Principatele Moldovei şi Valahiei punându-se, în urma unei capitulaţii, sub suveranitatea Sublimei Porţi şi Rusia garantându-le prosperitatea, este de la sine înţeles că ele îşi vor păstra toate privilegiile şi imunităţile care le-au fost acordate, fie prin capitulaţiile lor, fie prin tratatele încheiate între cele două imperii, sau prin hatişerifurile date în diverse momente.

În consecinţă, ele se vor bucura de libera exercitare a cultului lor, de o siguranţă perfectă, de o administraţie naţională independentă şi de o deplină libertate a comerţului; clauzele adiţionale stipulaţiilor de mai înainte, considerate necesare pentru a asigura acestor două provincii posibilitatea de a se bucura de drepturile lor, sunt consemnate în actul separat anexat, care este şi va fi socotit ca făcând parte integrantă din prezentul tratat.

Act separat relativ la principatele Moldova şi Ţara Românească

Cele două înalte puteri contractante, confirmând tot ceea ce a fost stipulat prin actul separat al convenţiei de la Akkerman referitor la modul de alegere a hospodarilor Moldovei şi Valahiei, au recunoscut necesitatea de a da administraţiei acestor provincii o bază mai stabilă şi mai conformă cu adevăratele interese ale celor două ţări.

În acest scop s-a convenit şi reglementat definitiv ca durata de guvernare a hospodarilor să nu mai fie limitată la şapte ani, ca în trecut, ci ca ei să fie de acum înainte învestiţi cu această demnitate pe viaţă, în afară de cazurile de abdicare de bunăvoie sau de destituire din cauză de delicte, prevăzute în numitul act separat.

Hospodarii vor reglementa nestingherit toate treburile interne ale provinciilor lor, consultând divanurile respective, fără a putea, totuşi, să aducă vreun prejudiciu drepturilor garantate celor două ţări de hatişerifuri, şi nu vor fi tulburaţi în administrarea lor internă de nici un ordin contrar acestor drepturi.

Sublima Poartă făgăduieşte şi se angajează să vegheze în mod scrupulos ca privilegiile acordate Moldovei şi Valahiei să nu fie încălcate în nici un chip de către comandanţii săi de la frontiere; să nu îngăduie nici un amestec din partea lor în treburile celor două provincii şi să împiedice orice incursiune a persoanelor riverane de pe malul drept al Dunării pe teritoriul
valah şi moldovenesc.

Vor fi considerate ca făcând parte integrantă din acest teritoriu toate insulele alăturate malului stâng al Dunării, iar şanalul (Thalweg) acestui fluviu va alcătui limita celor două principate de la intrarea sa în statele otomane până la confluenţa sa cu Prutul.

Oraşele turceşti aşezate pe malul stâng al Dunării, ca şi teritoriile lor (raiale) vor fi înapoiate Valahiei, pentru a se uni de acum înainte cu acest principat, şi fortificaţiile existente mai înainte pe acest mal nu vor mai putea fi niciodată refăcute.

Musulmanii care deţin bunuri imobile dobândite nu prin uzurparea drepturilor unor particulari, fie chiar în aceste oraşe, fie în orice alt punct al malului stâng al Dunării, vor fi obligaţi să le vândă indigenilor într-un răstimp de optsprezece luni.

Sublima Poartă, însufleţită de dorinţa sinceră de a le procura celor două principate toată bunăstarea de care se pot bucura ele şi informată de abuzurile şi jignirile care se săvârşesc acolo cu prilejul strângerii diferitelor provizii impuse de consum la Constantinopol, de aprovizionarea fortăreţelor situate pe Dunăre şi de nevoile arsenalului, renunţă în întregime şi mcomplet la dreptul său în această privinţă. În consecinţă, Valahia şi Moldova vor fi dispensate pentru totdeauna de a furniza grânele şi alte mărfuri de consum, oile şi lemnul de construcţie pe care erau obligate să le livreze mai înainte.

De asemenea, nu li se va cere acestor provincii, în nici un caz, muncitori pentru lucrările de fortificaţii şi nici o altă corvoadă, de orice fel ar fi ea.

Dar, în scopul de a despăgubi tezaurul imperial de pierderile pe care această renunţare totală la drepturile sale i le-ar putea aduce, independent de tributul anual pe care cele două principate trebuie să-l plătească Sublimei Porţi sub denumirea de haraci, de idie şi de rechiabie (după conţinutul hatişerifurilor din 1802), Moldova şi Valahia vor plăti fiecare anual Sublimei Porţi, sub formă de compensaţie, o sumă de bani a cărei mărime va fi determinată ulterior de comun acord.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/roesler-vs-xenopol-i-onciul-disupta-privind-romanizarea-daciei-i-contin

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, controversata teorie a lui Roesler privind romanizarea Daciei și continuitatea populației romanice la Nord de Dunăre a trezit interesul istoricilor români. Mai întâi Xenopol, apoi și Dimintre Onciul, au combătut pas cu pas teoria roesleriană, aducând contraargumente pentru fiecare dintre ideile susținute de istoricul austriac.

Problema romanizării Daciei


Poziția lui Robert Roesler (1871)

Dacia era provincie imperială în frunte cu un legat de rang pretorian la început, apoi, din vremea lui Marcus Aurelius, cu rang consular. Țara, care și-a pierdut cea mai bună și cea mai mare parte a puterii sale demografice de-a lungul unui război îndârjit și sângeros care a durat mai mulți ani, cași prin emigrare, primi o nouă popula]ie prin coloniștii romani care s-au revărsat aici din toate provinciile Imperiului roman, dar în mare măsură din Italia de Jos.

Avem motive să credem că elementul dacic supus s-a ținut departe de contactul cu civilizația romană și și-a menținut dușmănia față de Roma. Romanitatea Daciei a fost însă diferită de cea a altor provincii cucerite de armata Romei. În Italia de Sus, Gallia, Spania, Britannia, Pannonia etc. ea a fost produsul unei fericite deznaționalizări a unei populații numeroase preexistente care a continuat să reprezinte majoritatea, a atragerii acestei populații la un alt mod de a gândi și de a vorbi, a amestecului unei părți a sângelui roman imigrat cu cel local iberic, celtic și alte neamuri. În Dacia însă a fost creată o adevărată țară de colonizare dintr-un teritoriu slab locuit și înconjurat de o populație dușmănoasă, în care însă romanitatea nu și-a înfipt rădăcini atât de adânci, nesprijinindu-se pe bazele sigure ale unei naționalități cucerite și din punct de vedere spiritual. De aici și ușurința cu care mai târziu a putut să fie îndepărtată și a dispărut, fără a lăsa atât de multe urme ca în Britannia sau în Noricum, fiind ștearsă ca o simplă poleială.

(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 44–45)

Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)

Roesler pare deci a primi de adevărate spusele lui Eutropiu, care zice că „Dacia pierduse prin lungul război împotriva romanilor poporațiunea sa bărbătească“. […] Dară, chiar dacă am lua ca atare spusele lui Eutropiu, nu arată el oare prin cuvintele sale că femeile și copii dacilor nu suferiră cu toții soarta părinților? Apoi această nouă generație nu era ea îndestulătoare pentru a reconstitui în țară o bază națională pe care să se poată hultui elementul roman? De aceea, și inscripțiunile găsite atât în Dacia, cât și aiurea ne dovedesc cu prisosință ființarea poporului dac după cucerire, precum și romanizarea lui. Trebuie amintit că poporul roman înțelegea a lipi de imperiul său provinciile cucerite într-un cu totul alt chip de cum au făcut-o în timpurile mai noi ungurii sau nemții. Departe de a alcătui o castă despărțită de poporul cucerit, romanii se legau cu el prin căsătorii, îi înlesneau intrarea în cetățenia romană și cu toate că îl întrebuințau la toate lucrările, îl făceau să se bucure de toate foloasele.

(A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 22–23)

Punctul de vedere al lui Dimitrie Onciul (1885–1886)

[…] Pe baza indiciilor istorice, noi nu putem susține romanizarea acestei țări decât în partea apuseană a Ardealului cu Banatul timișan și Oltenia, pe care teritoriu se mărginise colonizarea romană. In Moldova și Valahia răsăriteană, precum și în regiunea dintre Tisa superioară și Ardeal, lipsea această temelie; aici nomenclatura topografică a rămas sub dominația romană curat dacă, ca și populația. […] Și după părăsirea provinciei dacii din țară susțin ostilități cu Imperiul roman. Acest element ostil, în cea mai mare parte, nu se poate privi ca romanizat.

(Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Științifică, 1968, p. 167–168)

Continuitatea populației romanice după retragerea aureliană


Poziția lui Robert Roesler (1871)

Cei care susțin menținerea unei populații romanice în Dacia se împart în două categorii. Unii susțin părerea că provincialii romani s-au refugiat în munți pentru a-și păstra acolo libertatea și viața, alții, printre care Maiorși Laurian, consideră că ei au rămas netulburați în văi și câmpii în vechile lor case și așezări. Împotriva primei păreri putem ridica întrebarea de ce coloniștii romani, obișnuiți cu bunurile unei culturi mai dezvoltate, ar fi preferat să îmbrățișeze o viață în sălbăticie, să schimbe modul de viață urban și agricultura cu păstoritul, când împăratullor le asigurase în Moesia locuințe și pământuri, în mijlocul poporului lor, în condițiile plăcute ale unei existențe obișnuite, sub protecția săbiilor legiunilor romane, unde nu trebuiau să părăsească nici măcar vechiul nume al provinciei lor? A doua părere își găsește respingerea în căutarea zadarnică a presupusei continuități a orașelor și populației Daciei în toate monumentele literare ale vecinilor.

(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 118–119)

Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)

Chiar bogații când fugeau din Dacia, încp nu o părăseau fără gândul de a se întoarce, căci greu se dezlipește omul de ceea ce a agonisit, dovadă mulțimea de comori îngropate, găsite pe pământul vechii Dacii! Dar încă sărmanul! El se retrăgea totdeauna în preajma locuinței sale, sperând că se vor liniști vremile și că va putea să-și revadă așezarea și casa. […] Timpul trecea și o generație se strîngea după alta în creierii munților, încît cei născuți la umbra înaltelor lor piscuri se deprinseră în curând a găsi aici o nouă patrie. […] Cei bogați s-au dus, daci sau romani; cei săraci au rămas aici, ori de ce naționa litate s-ar fi ținut. […] Un popor așezat nu fuge niciodată în întregimea lui în fața unei năvăliri. […]

(A.D.Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 38–39)

Punctul de vedere al lui Dimitrie Onciul (1885–1886)

Plecarea deosebită a românilor din astă parte a Dunării către agricultură este general cunoscută. De dragul acesteia ei disprețuiesc chiar industria și comerțul. Această împrejurare este îndestul spre a arăta că agricultura a fost totdeauna pusă în lucrare de acest popor, fapt adeverit pe deplin prin limbă, care posedă un mare număr de cuvinte de origine latină din această sferă. Astfel imigrarea românilor ca păstori nomazi, după cum voiesc roeslerianii, nu este nimic mai puțin decât adevărată. Deprinderea statornică cu agricultura cere însă ca poporul român trebuie să fi avut în stăpânirea sa un teritoriu, pe care s-o fi putut pune în aplicare. Cum să se explice deci aceasta, dacă el ar fi venit mai târziu în țara sa, când aceasta era acum ocupată de alte popoare, slavoni și unguri ș. a., fără ca el s-o fi cucerit, pentru a putea deveni proprietar de pământ și agricultor? […]

(Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Stiințifică, 1968, p. 157)

Migrarea vlahilor la nord de Dunăre


Poziția lui Robert Roesler (1871)

Invadarea și ocuparea Valahiei a fost liniștită și imperceptibilă, începutul ei, care trebuie să fi fost încă în perioada dominației cumane, neputând fi precizată. La fel de puțin menționată este și așezarea vlahilor de sud pe pământul Greciei care a avut loc ca urmare a migrației albanezilor începând cu secolul al XII-lea. Multă vreme și mulți dintre ei au zăbovit doar o parte a anului pe văile și câmpiile țării care a fost numită apoi după numele lor Valahia, considerând încă câmpiile din Haemus drept adevărata patrie, cămin părintesc, până să ajungă la așezări stabile în nord. Așa migrează și astăzi mocanii din Moldova nu numai în Dobrogea, dar până în Macedonia și Grecia […] Prin ipoteza migrării treptate spre nord a valahilor din Moesia se poate explica împrejurarea surprinzătoare că populația valahă se întâlnește la nord de Dunăre numai după începutul veacului al XIII-lea, devenind apoi din ce în ce mai numeroasă, până ce vor umple în mare măsură țara numită azi Valahia și apoi țările din jur, în timp ce în Moesia, locul de odinioară al primului lor stat, au dispărut până la nivelul unei enclave sporadice.

(Robert Roesler, Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens, Leipzig, 1871, p. 118–119)

Răspunsul lui A.D. Xenopol (1884)

Pentru ca poporul român să revină în Dacia din Moesia, trebuia ca el să se fi aflat acolo la epoca la care se presupune că a părăsit-o, sau cel puțin la o epocă anterioară. Însă noi vom vedea că aceasta niciodată nu s-a întâmplat, că elementul roman întotdeauna a fost prea slab în Moesia […]. Dar chiar când acesta din urmă ar fi avut o oarecare vlagă, încă este vădit că Moesia a fost expusă unei năvăliri tot atât de sălbatice ca și aceea îndurată de Dacia. Mai ales orașele, fiind dărâmate de barbari, locuitorii lor fugiră pentru a găsi o scăpare în părțile mai retrase ale împărăției, pe când săracii trebuiră să-și adăpostească viața lor retrăgându-se în munții care mărgineau țara despre miazăzi, Haemul sau Balcanul. […] Ce nevoie ar fi împins pe valachi a trece Dunărea în cei dintîi ani ai ființării statului valacho-bulgar? […] Cum să ne putem închipui că valachii să fi părăsit țara lor tocmai în momentul când, întemeind un stat neatârnat, ei puteau să se bucure de toate drepturile lor, și în ce scop?

(A.D. Xenopol, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, București, 1998, p. 49)

Punctul de vedere al lui Dimitrie Onciul (1885–1886)

Admigrarea română din dreapta Dunării, care trebuie deci s-o admitem, nu alteră caracterul de continuitate al elementului roman în Dacia Traiană, așa că se păstră tradiția despre originea dacoromânilor din timpul dominației romane asupra acestei țări. Partea rămasă în Dacia, după pierderea provinciei, formă elementul fundamental, din care se născu poporul dacoromân. Adaosul primit succesiv din dreapta Dunării contribui mai mult la întîrirea numerică a acestuia, decât la întemeierea lui. Până în secolul VII, când începe admigrarea de care e vorba, s-au putut păstra în părțile muntoase ale Daciei încă destul element roman, pentru ca continuitatea să nu fie aici nicidecum întreruptă. Argumentul toponimic împreună cu tradiția istorică pun aceasta, cum am văzut, afară de îndoială.

(Dimitrie Onciul, Scrieri istorice, ed. critică îngrijită de A. Sacerdoțeanu, București, Editura Stiințifică, 1968, p. 257)

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/fost-perioada-interbelica-adevarata-epoca-aur-romaniei

Nostalgia după România interbelică e un sentiment întâlnit în rândul multora, existând tendința de a idealiza acea epocă, a României mare, considerată adevărata Epocă de Aur din istoria națională.


Dintr-o anumită perspectivă, poate că așa a fost: efervescența culturală din acei ani, cu marii oameni de cultură care s-au afirmat în vremea aceea, e cu siguranță un element de luat în considerare. Din punct de vedere politic, România interbelică e idealizată deoarece e văzută ca o epocă a democrației. Însă trebuie să recunoaștem că democrația interbelică a avut foarte multe lipsuri, și ea poate fi privită cu nostalgie doar în comparație cu ceea ce a urmat după război. Din punct de vedere social, situația era cu totul deplorabilă, iar economia a cunoscut grave probleme.

La momentul respectiv, criticile la adresa țării în ansamblu, a guvernului, a oamenilor politici, a obiceiurilor românilor în general sunt abundente. Chiar și acele personalități care ne fac să ne gândim că, poate, ar fi fost mai bine să trăim pe vremea lor, aduc aspre critici societății românești. Citindu-le, ajungem să ne întrebăm dacă perioada interbelică a fost într-adevăr Epoca de Aur a României?

Mircea Eliade: ”nici un om politic de la 1918 încoace n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat”


”Imoralitatea clasei conducătoare româneşti care deţine puterea politică de la 1918 încoace nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere - toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea după marea victorie finală - să fie iertate. [...]

Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt uneori cumsecade, sunt uneori oameni de bună credinţă şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă, instinctul statal, nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietul claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar, lăsând locul altor neamuri. [...]

Democraţia de la război încoace a izbutit să zădărnicească orice încercare de redeşteptare naţională. Prin piloţii orbi de la cârma ţării, democraţia ne-a adus astăzi acolo unde suntem. Democraţia a zdrobit definitiv instinctul statal al cârmuitorilor noştri. Că s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor, puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic de la 1918 încoace n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat.

Şi asta e destul ca să începi să plângi...”

Vremea,din 19 septembrie 1937

”Toamna trecută, într-un vagon în trecere prin Polonia, se vorbea despre România ca: Ţara lui bacşiş – bacşiş. Expresia, cât ar fi fost ea de umilitoare, nu mi s-a părut prea aspră. [...]

Văzută de departe, politica noastră culturală şi propaganda noastră în străinătate se dovedeşte o creaţie de inconştienţi sau de demenţi. Nici nu vom şti pe cine să tragem la răspundere. Se fac greşeli atât de grave şi întreaga noastră propagandă este atât de ridicolă încât generaţiile viitoare ne vor taxa, pe toţi, drept inconştienţi, tâlhari sau demenţi. Încercaţi şi vă imaginaţi ce ar fi ţara românească după ce Liviu Rebreanu şi Papadat-Bengescu ar fi traduşi şi lansaţi în toată lumea; după ce universităţile noastre ar fi încăpute în mâini tinere; după ce ataşaţii de presă din străinătate ar fi înlocuiţi cu oameni harnici şi pricepuţi, imaginaţi-vă toate acestea şi veţi înţelege ce vor crede generaţiile următoare despre noi. Ar fi atât de simplu ca roumain, rumenian, rumane şi rumeno să nu se mai lege în memoria europenilor numai de Skoda, de ”bacşiş – bacşiş”, de incapacitate politică şi de conştiinţă ieftin de cumpărat, ci şi de opera unui Rebreanu, Blaga, Brâncuşi sau Enescu. Ar fi atât de simplu... Un ministru inteligent ar înţelege că, în starea de lucruri de astăzi, singura ofensivă ieftină şi eficace împotriva insultelor legate automat de numele neamului nostru ar fi ofensiva valorilor maxime şi specifice. Dar nimeni nu înţelege. Şi pe fiecare zi noroiul ne stropeşte mai direct şi numele de român e mai compromis.”

Mircea Eliade, Profetism românesc. Vol. II. România în eternitate

Grigore Gafencu


”Lipsesc oamenii cuminţi, firile cumpătate şi care să opuie noilor doctrine credinţa lor în prefaceri mai puţin radicale, dar cu atât mai sănătoase, şi grija lor faţă de adevăratele lipsuri ale aşezământului nostru de stat - nerânduiala finanţelor, nepregătirea armatei, lipsa unei munci stăruitoare în toate domeniile producţiei, necinstea care se întinde în administraţie; lipsuri pe care curentele revoluţionare şi făuritoare de o nouă organizaţie de stat, departe de a le îndrepta, nu pot decât să le agraveze şi mai mult.

Grigore Gafencu, Însemnări politice. 1929-1939

Emil Cioran


”Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani?! Toată viaţa noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic... Comparaţia cu ce s-a îndeplinit în alte părţi ne-a relevat neantul trecutului propriu şi inexistenţa culturii noastre. [...]

O mie de ani s-a făcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Când s-a născut în noi conştiinţa, n-am înregistrat prin ea un proces inconştient de creaţie, ci sterilitatea spirituală multiseculară. Pe când culturile mari pun omul în faţa creaţiei din nimic, culturile mici în faţa nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de vedere biologic, n-am câştigat nimic. Atâta vreme de vegetare dacă n-a consumat efectiv substanţa vitală a neamului, n-a întărit-o şi n-a dinamizat-o în nici un fel. Trecutul României nu mă flatează deloc şi nici nu sunt prea mândru de strămoşii mei lipsiţi de orgoliu, că au putut dormi atâta timp, în aşteptarea libertăţii. România are un sens întrucât o începem. Trebuie s-o creăm lăuntric, pentru a putea renaşte în ea. Plăsmuirea acestei ţări să ne fie singura obsesie.

Orice om care vrea sau este chemat să joace un rol profetic în viaţa României trebuie să se convingă că în ţăra aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine este un început absolut, că nu există continuări, reluări, linii şi directive. Pentru ceea ce trebuie făcut nimeni nu ne precede, nimeni nu ne îndeamnă, nimeni nu ne ajută.

[...] Fiecare din noi este în situaţia lui Adam. Sau poate condiţia noastră este şi mai nenorocită, fiindcă nu avem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi n-avem de lucrat decât cu viitorul. Adamismul în cultură nu înseamnă altceva decât că fiecare problemă de viaţă spirituală, istorică şi politică se pune pentru întâia oară, că tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură adamică, fiindcă tot ce se naşte în ea n-are precedent.

Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deşi noi ştim că trecutul României este un timp fără istorie.”

Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României

Mihail Manoilescu


”În vremea noastră, năzuinţa spre viaţă largă şi spre trecerea zilei de azi înaintea zilei de mâine a fost favorizată poate şi de experienţele repetate şi atât de rele pe care le-au făcut cei care au agonisit, în raport cu cei care au cheltuit. Inflaţia excesivă de la războiu încoace, diferitele feluri de conversiune ca şi împro-prietărirea însăşi care a însemnat o lovitură mare dată spiritului de acumulare au creat un anumit scepticism faţă de garanţiile pe care le poate oferi averea.

Din tot ce s-a petrecut de la războiul mondial şi până acum în România, înţeleptul a putut trage concluzia că rentează mai bine să fii risipitor decât econom şi că debitorului i se rezervă bucurii şi surprize plăcute, care nu-l aşteaptă niciodată pe creditor. Cei din urmă douăzeci de ani au fost desigur la noi mai mult era greirilor decât a furnicilor.

Fără a voi să facem elogiul risipei, putem să relevăm şi unele aspecte simpatice, în uşurinţa cu care se cheltuiesc banii în România.

Românul vorbeşte cu o admiraţie neeconomisită de omul care ştie să trăiască, iar băiatul de vieaţă tip specific românesc este desigur mai simpatic, mai uman şi mai nevinovat în toată fiinţa lui, decât tipul pe care francezul îl numeşte bon vivant, iar germanul Lebemann.

Concepţia estetică a vieţii, pe plan vulgar, înseamnă a înţelege traiul ca o petrecere. Cât de caracteristică şi cât de românească este noţiunea intraductibilă de chef, care nu poate fi transpusă exact, nici prin cuvântul francez la noce, nici prin cel german Bummel! Cheful este o manifestare, în acelaşi timp egoistă şi generoasă; el înseamnă ignorarea pentru o clipă a grijilor şi răspunderilor; el exprimă în chip culminant şi simbolic psihologia lui Petronius în ediţie populară românească. Românul adevărat nu este niciodată meschin şi îşi râde de aceea dintre compatrioţii lui cum sunt unii ardeleni care arată deprinderi raţionale şi cuminţi în administrarea cheltuielilor lor. Ideea românului despre avere şi venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui.

Năzuinţa spre lux şi confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar şi în clasa mijlocie şi în ţărănime. De câte ori poate, românul se aruncăspre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile.

Dar o burghezie care imită boierimea de altădată şi trăieşte o vieaţă de stil supra-burghez şi supra-dimensionat faţă de mijloacele sale creiază o mare nestabilitate socială şi prezintă un mare procent de căderi individuale.

Iată de ce burghezia românească nu este burghezie în una din trăsăturile cele mai esenţiale; pe când Occidentul pune preţ pe agonisire, pesiguranţă şi peviitor, burghezia noastră pune preţ pe cheltuială, pe satisfacţii şi pe prezent. Pe când burghezii din Apus lucrează pentru copiii lor, burghezii români lucrează prea adeseori numai pentru ei înşişi.”

Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul burgheziei româneşti

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/prizonierii-marelui-viscol-iarna-anului-1954
În februarie 1954, troienele s-au înălţat văzând cu ochii, până la
cinci metri, iar viforul a suflat nemilos zile în şir, marcând cea mai
aspră iarnă din secolul XX. "Văzduhul e un infern, ninge, viscoleşte.
Străzile sunt înfundate, vijelia zguduie pereţii!", scria la 2
februarie, în jurnalul său, scriitorul bucureştean Pericle Marinescu.

Şi acesta era doar începutul "Marelui Viscol" care a încremenit
Bucureştiul şi întreaga Românie, la propriu, în prima săptămână din
februarie 1954. Troienele au ajuns, în zilele care au urmat, chiar şi
la 5 metri înălţime în sud-estul ţării.

"Nămeţii au acoperit străzile, gardurile, au înfundat curţile, ba, la
unele case au ajuns până la streaşină. Pe străzi abia s-au făcut ici -
colo pârtii în formă de tranşee, în care oamenii dispar cu totul sau
nu li se mai văd decât vârfurile căciulilor", nota, în 5 februarie,
Pericle Marinescu.

Uşile şi ferestrele, blocate de troiene

În timpul urgiei de la începutul lunii februarie '54, Dan Antoniu
(cercetător istoric în domeniul aeronautic) avea vârsta de 9 ani.
Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitală, undeva pe lângă
actualul Pod Grant, într-o casă cu şapte camere, împreună cu bunicii,
mama şi alte câteva rude.

"La 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără
întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric.
Geamurile se deschideau în afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia
dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare
pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au
deschis!", a povestit Dan Antoniu pentru "Adevărul de Seară".

Au săpat un tunel până la stradă

Tramvaiele treceau prin tuneluri de zăpadă Foto: ratb.ro

"Zăpada depăşise înălţimea casei, cred că erau vreo 3-4 metri, dar
erau şi zone unde omătul era mai mare, peste cinci metri", şi-a mai
amintit bucureşteanul. Prin dreptul uşii pe care au reuşit să o
deschidă, fiindcă se deschidea în interior, au început să-şi facă un
tunel de ieşire, oblic, la 45 de grade, săpând prin omăt, până când au
ajuns în dreptul străzii.

Şi-a înmormântat bunicul în zăpadă

Dar cum un necaz nu vine niciodată singur, exact în acea perioadă,
bunicul lui a decedat şi trebuia înmormântat. "Trebuia îngropat la
Cimitirul Sf. Vineri care era la o distanţă de 500 de metri de casă.
Bunicul decedat a fost luat pe braţe, l-au scos în Bulevardul 1 Mai,
l-au pus în dricul care a ocolit pe la Gara de Nord, a mers pe Calea
Griviţei până la intrarea în cimitir. Groapa în pământ avea un metru
şi ceva, iar res-tul erau metri de zăpadă!", a istorisit Dan Antoniu.

Maşini strivite sub şenilele tancurilor

Conştienţi că riscă să moară de foame sau de frig în case, românii
s-au mobilizat exemplar în acele zile. Au săpat tunel prin omăt, au
cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai
netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin
zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. Unii martori ai Marelui
Viscol şi-au amintit chiar că, după topirea nămeţilor, au fost găsite
maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile.

Deszăpezire după reguli ca în Armată

Pentru a înlesni treaba, s-au făcut şi reguli clare, transmise tututor
prin intermediul ziarelor şi radioului. "În primă urgenţă se curăţă
partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja
întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în
plus, pe stânga şi pe dreapta", era una dintre indicaţii. Oamenii
trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să
degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe
scuaruri şi pe terenurile virane. "Este interzis a se arunca zăpada în
gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu
se va depozita pe partea carosabilă!", mai spunea una dintre reguli.

Agitatorii scoteau oamenii în stradă

Soldaţii au muncit fără întrerupere pentru a scoate Bucureştiul de
sub nămeţi Foto: Fototeca Muzeului Naţional Militar

În toate acele zile, mii de militari, înarmaţi cu lopeţi, au lucrat zi
şi noapte pentru a elibera străzile. "Pe marile bulevarde, camioanele
Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti
elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista
pericolul să se formeze poduri de gheaţă", ne-a mai povestit Dan
Antoniu. Presa militară de la acea vreme chema neobosit bucureştenii
la degajarea drumurilor. "La fabrica de textile <<7 Noiembrie >> s-au
format echipe de agitatori care merg pe sectoare şi scot cetăţenii la
deszăpezire", scria publicaţia "Apărarea Patriei".

"Zăpada depăşise înălţimea casei, erau zone unde avea şi peste 5
metri. Geamurile erau albe şi n-am reuşit să deschidem nici uşile,
nici ferestrele!"

Dan Antoniu cercetător istoric în domeniul aeronautic

Cea mai grea iarnă

Potrivit statisticilor Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM),
în februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic ţara noastră.
Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record
în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3
februarie '54 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp
în 24 de ore, la Griviţa. Cel mai gros strat de zăpadă din istoria
măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călăraşi: 173 cm,
troienele atingând însă în unele zone din sud-estul ţării şi 5 metri.

"Astfel de episoade au loc, de obicei, când ciclonii mediteraneeni
traversează Peninsula Balcanică şi ajung în vecinătatea teritoriului
României, pe o traiectorie ce trece peste vestul Mării Negre, la est
acţionând ca un <>, un câmp de presiune atmosferică înaltă", a
declarat dr. Roxana Bojariu, coordonatorul Secţiei de Climatologie de
la ANM. Dr. Bojariu a explicat că ciclonii mediteraneeni care aduc aer
mai cald şi mai umed din bazinul mediteraneean se reîncarcă cu
umiditate deasupra Mării Negre şi în contact cu aerul mult mai rece de
deasupra ţării noastre determină ninsori foarte abundente, însoţite de
viscole.

"Scînteia": "Toate forţele pentru înlăturarea urmărilor viscolului!"

Primele maşini speciale de deszăpezire din Capitală au fost aduse
imediat după Marele Viscol din februarie 1954, de la o uzină din URSS,
titrează "Scînteia" iar funcţionarii au fost scoşi din birouri pentru
a da o mână de ajutor la deszăpezirea Bulevardului Magheru şi la
încărcarea camioanelor cu saci de făină pentru brutării, de la morile
din oraş

Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române a transmis, chiar
în dimineaţa zilei de 4 februarie, prin radio, un comunicat, reluat a
doua zi de "Scînteia", prin care "toţi cetăţenii capabili de muncă"
erau informaţi că erau "datori să participe la lucrările de
deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei".

Prin intermediul ziarului "Scînteia", organul de presă al partidului
comunist, care era atunci la putere, cetăţenilor li s-a amintit,
ulterior, zilnic, să-şi îndeplinească "datoria patriotică de a
răspunde cu însufleţire chemării sfaturilor populare, contribuind la
asigurarea normalizării circulaţiei şi aplicând cu stricteţe măsurile
adoptate în ceea ce priveşte economia de apă şi curent electric".

Pe lângă mesajele mobilizatoare şi articolele din care trebuia să
reiasă elanul cu care trudeau tovarăşii şi tovarăşele pentru
deszăpezire, comuniştii le serveau cititorilor şi poezii despre
viscol, dar şi informaţii utile precum faptul că şcolile, teatrele şi
cinematografele sunt închise sau referitoare la liniile feroviare şi
de tramvai blocate de troiene.

Munceau cu însufleţire şi spor

Primele informaţii despre urgia care s-a abătut asupra României au
fost transmise de "Scînteia" în numărul din 5 februarie. "Sute de
oameni au lucrat ieri la deszăpezirea liniei tramvaiului 3. Iat-o pe
zidăriţa utemistă Bugasin Ioana, o fată sprintenă, vioaie, care
lucrează la deszăpezirea liniei. <unificat nr. 2 CFR>> - ne spune ea. <mame cu copii mici, care nu trebuie să ducă nici o lipsă. Nu vom lăsa
lopata din mână până nu vom deszăpezi drumul!>>". Acelaşi ton îl
regăsim şi în numărul din 7 februarie al ziarului partidului. "Oriunde
te uiţi pe străzile şi bulevardele Bucureştiului vezi oameni de toate
vârstele, muncitori, tehnicieni, funcţionari, militari cu lopeţi şi
cazmale, muncind cu însufleţire şi spor pentru înlăturarea nămeţilor".

Efortul femeilor, scos în evidenţă

Fiecare articol din "Scînteia" aloca spaţii extinse tovarăşelor care
au muncit în acele zile cot la cot cu soţii lor pentru a deszăpezi
Bucureştiul. "Delegatele de femei din cartierul Tei au fost în primele
rânduri ale acţiunii pentru organizarea transportării cu săniuţele a
pâinii de la brutării la centrele de pâine. <drumul, că de-aia am venit>> - a spus gospodina Comana Ghiţă. <reped eu câteodată să văd ce face copilul acasă, dar nu plec până nu
terminăm lucrul>>".

Au croit câte un paltonaş "peste plan"

În spirit comunist, din articolele din "Scînteia" nu lipseau nici
referirile la "tovarăşii muncitori". Aflăm, printre altele, că în
ciuda nămeţilor, niciun muncitor din Bucureşti nu a lipsit de la muncă
şi, mai mult, s-a şi depăşit "planul de lucru". "Aplicând metodele
sovietice de lucru, ţesătoarele de la uzina <<7 Noiembrie>> şi-au
depăşit sarcinile de plan cu 11-20% , dând ţesături numai de calitatea
I. (...) Fiecare muncitor din sectorul VI de la <> a
realizat peste sarcinile de plan câte un paltonaş de fetiţă".

"Sunt aci tovarăşi bolnavi, sunt mame cu copii mici, care nu trebuie
să ducă nicio lipsă. Nu vom lăsa lopata din mână până nu vom deszăpezi
drumul!"

Bugasin Ioana zidăriţă utemistă din Bucureşti

Material realizat cu sprijinul lui Dan Antoniu, cercetător istoric în
domeniul aeronautic, şi a Muzeului Naţional Militar - Ferdinand I
Bucureşti (istoricul Neculai Moghior şi muzeograful Anca Ionescu de la
Secţia de Fototecă) .

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/top-5-cei-mai-influenti-oameni-politici-romani-ai-secolului-xx

Au fost carismatici, temuţi de adversarii de pe scena politică şi veneraţi de popor. Unii au dezamagit, însă au rămas pânăla sfârşitul vieţii puncte de referinţă în istoria românilor din secolul al XX-lea. Milioane de oameni au considerat că ei vor schimba faţa României şi le-au acordat toată încrederea.Acest top este doar orientativ, însă cu siguranţă nimeni nu poate să le nege influenţa.

1. Corneliu Zelea Codreanu. S-a născut la 13 septembrie 1889 cu numele real Corneliu Zielinski Codreanu. A urmat cursurile şcolii primare la Iaşi şi Huşi absolvind apoi liceul militar de la Mănăstirea Dealu. Între 1917 si 1918 a urmat cursurile Şcolii de Infanterie de la Botoşani. Anticomunsist convins aderă în 1919 la gruparea anticomunistă Garda Conştiinţei Naţionale unde se remarcă drept spărgătorul grevei de la Atelierele CFR Nicolina. În 1922 fondează la Iaşi Asociaţia Studenţilor Creştini unde atrage un grup de simpatizanţi cu ajutorul cărora blochează accesul în Universitate ca urmare a deciziei conducerii de a începe anul universitar fără, pe atunci, traditionalului serviciu religios. În 1923 se alatură mişcării Liga Apărării Naţional Creştine formaţiune profund antisemită şi antidemocratică. În 1925 se căsătoreşte cu Ileana Ilinoiu, o modestă fiică de lucrator la căile ferate, o nuntă descrisă si astăzi ca fiind una întalnită numai în basmele cu Făt Frumos la care au participat peste 100.000 de persoane. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/nunta-lui-zelea-codr...). În 1927 fondează organizaţia fascistă revoluţionară Legiunea Arhanghelul Mihail(mai tarziu Garda de Fier sau Totul pentru Ţară) pe care reuşeste să o transforme dintr-o organizaţie de cateva persoane într-o adevarată mişcare de mase atingând se pare chiar 1 milion de simpatizanţi. Poveştile despre campania pe care o face în satele din Moldova călare pe un cal alb, unde işi crează aura de salvator trimis pe Pământ de divinitate, manifestaţiile, marşurile pe străzile Bucureştiului pe care le organizează, discursurile înflăcărate din Parlamentul României, succesul pe care organizaţia sa Garda de Fier îl are la alegerile din 1937 fac din Corneliu Zelea Codreanu cel mai carismatic lider politic din istoria României.


2. Nicolae Ceauşescu. Născut la 26 ianuarie 1918 în satul Scorniceşti, judeţul Olt, fiul unei familii de ţărani, pleacă la Bucureşti încă de la vârsta de 12 ani unde se angajează ca ucenic la cizmăria cumnatului său. Aderă la ideile marxist-leniniste în 1932 fiind arestat prima data pentru activităţi comuniste în 1934. Aflat mai mult în arest în perioada ilegalităţii, cu o importanţă destul de redusă în grupurile de comunişti din închisori, îşi incepe adevarata ascensiune politică după 1947 când devine pe rand ministru, membru al Comitetului Central al PMR, membru al Biroului Politic al PMR. Ceauşescu se evidenţiază ca un lider carismatic pe măsură ce aparitiile sale publice devin mai frecvente si pe măsură ce ruptura dintre Bucureşti si Moscova e tot mai vizibilă. Discursul din 21 august 1968 este poate cel mai exaltant si entuziasmant speech al vreunui lider politic român, condamnarea invaziei sovietice din Cehoslovacia fiind gustată din plin de mase. Desi un orator în dese randuri agramat, Ceauşescu prin carisma sa reuşeste să işi caştige simpatia mulţimilor cât şi locul al doilea în topul nostru.


3. Alexandru Averescu. Născut la 9 martie 1859 la Ismail( azi în Ucraina) a fost pe rand general, mareşal, om politic, membru al Academiei Române ( 1923). Între 1911 si 1913 este numit Şef al Marelui Stat Major poziţie din care coordonează Armata Română în cadrul celui de-al doilea Razboi Balcanic. Îşi câştigă notorietatea în urma victoriilor obţinute în Primul Razboi Mondial unde îi este încredinţată conducerea Armatei a II-a cu care obţine celebrele victorii de la Mărăşeşti şi Oituz. Este însărcinat cu formarea unui Guvern, funcţie la care renunţă destul de repede din cauza eşecului partial de a încheia pacea, formând la 3 aprilie 1918 propria formaţiune politică, Liga Poporului. La începutul anilor ’20 popularitatea de care se bucură datorită victoriilor obţinute în Războiul din care a rezultat Romania Mare, a ajuns la apogeu. Constantin Argetoianu nota în jurnalul său: În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zărise coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, cei care făcuseră războiul povesteau că trăiseră cu el în tranşee. Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi.Intră într-un conflict perdant cu influentul Ionel Bratianu, conflict care îi va anunţa încet dar sigur sfârşitul carierei politice. Poate îndoielnic ca lider politic dar în mod sigur o certitudine carismatică, mareşalul Averescu merită locul al treilea în topul nostru


4. Take Ionescu. Născut la 13 octombrie 1858 la Ploieşti într-o familie înrudita cu cea a lui Ion Heliade Rădulescu. După ce promovează examenul de Bacalaureat, la doar 17 ani pleacă pentru studii la Paris unde se şi evidenţiază prima dată ca un carismatic (viitor) lider politic. Cu prilejul unui congres îl urmează la tribună pe celebrul general ungur Thurr pe care reuşeşte să îl eclipseze câştigând aclamaţiile şi simpatia selectului public prezent la Congres. Îşi începe cariera politică în Partidul Liberal pe care îl părăseşte însa repede intrând în Partidul Conservator unde va face carieră devenind deputat la doar 26 de ani. Ţine discursuri fulminante atât în Parlamentul României compus atunci din nume sonore ca Nicolae Filipescu, Petre P. Carp sau Alexandru Marghiloman dar şi în faţa mulţimilor pentru care devine Take “gură de aur”. Are o moarte cel puţin ciudată după ce consumă două stridii într-un restaurant din Roma, verdictul medicilor fiind febră tifoida. Pe lângă porecla de “gură de aur” Take Ionescu merită si locul 4 în topul nostru.


5. Ion Iliescu. Născut la 3 martie 1930 la Olteniţa Ion Iliescu şi-a câştigat adevărata notorietate în epoca postcomunistă când s-a remarcat ca un abil şi carismatic om politic. Membru al Partidului Comunist din 1953 unde îşi incepe cariera ca lider al organizaţiei de tineret a PCR. Simţindu-se ameninţat de calităţile politice şi de tinereţea lui Iliescu, Ceauşescu îl marginalizează treptat din 1971, numidu-l pe rând vice-preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş iar apoi preşedinte la CJ Iasi. Se face remarcat ca principalul lider al Revolutiei din 1989, ocazie cu care se naşte şi Ion Iliescu, omul maselor. Cu un discurs foarte apropiat de realităţile societăţii abia ieşite din comunism, Iliescu devine un preferat al mulţimilor, (dincolo de acuzaţiile de neocomunist ale opoziţiei) ale căror aclamaţii le câştigă cu prilejul fiecărui discurs electoral pe care il ţine. Dovada popularităţii sale, câştigate inclusiv de carisma caracteristică, câştigă pe rând alegerile din 1990 şi 1992 dar şi locul 5 în acest top.

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/sintagma-stramosii-nostri-daci-ar-trebui-discutata

Domnule profesor, cine sunt dacii? Ce ştim despre ei? Putem să îi considerăm strămoşii noştri?

Sintagma aceasta, „strămoşii noştri daci“, ar trebui discutată. Sigur, dacii pot fi consideraţi dintr-un anumit punct de vedere strămoşii noştri. Dar s-a exagerat teribil mult. Ei sunt strămoşii noştri cu siguranţă din punct de vedere genetic, biologic. Toate popoarele care s-au perindat pe teritoriul acesta au lăsat măcar o mică amprentă genetică, şi cu atât mai mult geto-dacii care au fost cuceriţi de romani.

„Populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco-romane, de sex feminin“

Totuşi, faţă de alte cazuri, cum ar fi celţii sau chiar şi germanii, amprenta de substrat a fost, după părerea mea, mai subţire la noi decât în alte părţi. Unul dintre principalele motive este acela că populaţia locală a fost extrem de puternic afectată după cucerirea romană. Nu doar în sensul că unii au fost luaţi sclavi, dar foarte mulţi luptători daci care au supravieţuit războiului au avut de ales între sclavie şi înrolare în trupele auxiliare romane. Aceste trupe auxiliare, formate aproape în totalitate din daci, au fost strămutate cât mai departe de Dacia. Avem documente, nişte grafitti pe cioburi, studiate de un coleg mai tânăr, Dan Dana, care confirmă prezenţa unor astfel de unităţi în Egiptul de Sus. Alte asemenea unităţi, formate aici, au fost strămutate în Mauritania sau tocmai în Britania. După ce-au fost eliberaţi din armată poate unii s-au întors, nu avem cunoştiinţă. Totuşi, cea mai mare parte a lor a rămas acolo unde a fost cantonată unitatea. În orice caz, e clar că populaţia predominantă locală era, după cele două războaie daco-romane, de sex feminin. Acest lucru a dus, cum e firesc, la romanizarea rapidă. Aşadar, cu siguranţă putem vorbi de o genă biologică provenind de la populaţia geto-dacă. Chiar şi pe continentul american, unde populaţiile amerindiene au fost izgonite, tot a rămas o amprentă genetică. Cel mai bine se vede la populaţia mexicană: sunt catolici, vorbesc spaniolă, dar dacă ne uităm la înfăţişarea lor se vede că sunt urmaşi lui Montezuma. Dacă mai au ceva comun cu el, asta e altă poveste. Cam aşa ar trebui să privim şi noi chestiunea cu strămoşii geto-daci, termen şi poveste cu o tentă, mai degrabă, politică, naţionalistă, decât ştiinţifică.

Ce înseamnă, în fond, strămoş? Noi nu ştim bine nici românii cum s-au constituit. În opinia mea, istoria propriu-zisă a poporului român nu a fost scrisă încă. Ceea ce avem este istoria elitelor care au condus această ţară (domnitori, voievozi, regi, nobili etc.), dar povestea acelor ciobani care au rămas după retragerea aureliană e foarte greu de redat în scris; pentru că nu există documente şi nu vor exista. Cine se interesează, de atfel, de populaţii rămase în teritorii de care erau legaţi prin necesarul de supravieţuire, de obţinerea subzistenţei materiale? Eu sunt de părere că am fost în principal un popor de păstori legaţi strâns de centura muntoasă a Carpaţilor şi, prin acest mod de viaţă, am asigurat hrana tuturor etniilor care s-au perindat pe aici. Această formă de relief cu peisajul ei specific a asigurat continuitatea noastră în acest loc. Există voci care spun că această teză nu este susţinută de documente, că e doar un exerciţiu de imaginaţie. Totuşi nu se poate imagina orice! Este, cred, scenariul cel mai veridic.

Lucrurile trebuie văzute în acest caz prin ochii antropologiei culturale. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul civilizaţiei geto-dacice, din care nu a rămas mare lucru. Toate monumentele de cult, fortificaţiile, cetăţile care au reprezentat cultura elitelor au fost distruse de romani. În fond, urmele arheologice ale sanctuarelor pe care le cunoaştem astăzi sunt doar fundaţiile lor. Aceste simboluri ale culturii geto-dace au fost rase de romani, iar elitele au avut de ales: unii au trecut de partea romaniilor, iar alţii au rămas să-şi împartă soarta cu Decebal. Toţi cei care au rămas loiali regelui dac au fost exterminaţi, iar populaţia, o parte în sclavie, iar cei mai mulţi, înrolaţi în armatele auxiliare romane. Imperiul practica acest lucru, a făcut-o şi cu alte populaţii cucerite. De altfel, pe teritoriul ţării noastre există inscripţii cu tot felul de cohortes (subdiviziune a unei legiuni, având 500 de soldaţi – n.r.) şi alae (trupe auxiliare de cavalerie – n.r.), cum sunt Britanorum, Hispanorum, Thracorum şi multe altele.

„Despre Burebista cunoaştem cu mult mai mult din inscripţia de la Dionysopolis decât ştim din toate celelalte izvoare”

Ce izvoare avem pentru istoria dacilor înainte de cucerirea romană?

Pentru istoria dacilor, din păcate, izvoarele au dispărut sau ne-au pervenit fragmentar în nişte forme trunchiate, ceea ce mi se pare şi puţin bizar; sunt în această situaţie toate izvoarele literare care relatau nu doar detalii cu privire la această creştere şi expansiune a puterii geto-dacilor, dar chiar prezentau cu lux de amănunte războaiele daco-romane. Să luăm, de pildă, pe celebrul scriitor roman de origine greacă, Dio Cassius, din opera căruia s-a păstrat mai mult de jumătate. Totuşi, capitolul care trata luptele împăratului Traian în Dacia a ajuns azi sub nişte forme mizere de rezumare, realizate de Ioan Zonaras (cronicar şi teolog bizantin din secolul al XII-lea – n.r.) şi de Xiphilinus (călugăr trăitor la Constantinopol în secolul al XI-lea – n.r.).

Se cunoaşte, de exemplu, efortul extraordinar depus de Traian de a termina cel de-al doilea război daco-roman şi de a integra Dacia, dar despre toate acestea s-au păstrat doar câteva rânduri, în care se spune că a fost un război crâncen, „dus mai mult cu înţelepciune decât cu înfocare“ de către împărat. Au fost mobilizate 12 legiuni, dacă nu mai multe, plus trupe auxiliare, o concentrare de forţe cum rar am mai întâlnit în istoria romanilor. Şi cu toate că acest război a fost unul extrem de important, de ce n-avem nicio informaţie?! Deşi ştim clar c-au fost o mulţime de autori care au relatat despre aceste evenimente. Despre aceste războie a scris medicul lui Traian, Criton, din care avem câteva fragmente. Apoi împăratul Traian însuşi a scris, după modelul De Bello Gallico a lui Iulius Cezar, o lucrare, De Bello Dacico, din care s-a păstrat numai o simplă frază, ca exemplu de stil sec, simplist, cazon: „Inde Berzobim, deinde Aixim processimus” (De aici am mers la Berzobis, apoi la Aixis – n.r.). Această propoziţie s-a păstrat la Priscianus, un gramatic bizantin din vremea împăratului Iustinian (527-565), care o dădea ca exemplu de stil urât, în comparaţie cu lucrarea lui Iulius Cezar. Traian n-a fost însă un literat, ci un excelent comandant.

Nu avem nici lucrarea originală a lui Dion Chrysostomos (ca. 40-ca. 120), Geticele, ci o cunoaştem doar printr-un filtru târziu, din secolul al VI-lea, al lui Iordanes, care, deşi spune nişte lucruri interesante, dar care nu aminteşte nimic exact despre războaiele în care dacii au fost înfrânţi. Nu cunoaştem motivul pentru care s-a făcut această omisiune. Iordanes a scris două lucrări: Romana şi Getica. Prima este o istorie a romanilor şi unde se povesteşte de victoria lui Traian asupra Daciei, iar în a doua, unde îi confundă pe geţi cu goţii, nu pomeneşte decât de victoriile acestora. Afli despre Burebista, Burvista cum scrie el, afli despre Deceneu, afli despre înfrângerea generalului roman Fuscus, în timpul împăratului Domiţian (81-96), dar nicio vorbă despre cucerirea Daciei de către romani. Acesta este un aspect interesant, pentru că acelaşi autor, în cealaltă lucrare – Romana – amintise de războaiele lui Traian. De aceea trebuie să avem în vedere mentalitatea şi ideologia celor care ne furnizează informaţiile şi care era interesul lor când au scris aceste lucrări. De multe ori, adevărul este distorsionat pentru a corespunde unor cerinţe de ordin politic şi propagandistic.

Din acest motiv, despre Burebista cunoaştem cu mult mai mult din inscripţia de la Dionysopolis (Balcic) decât ştim din toate celelalte izvoare. Din acest izvor, contemporan cu Burebista, înţelegem importanţa autorităţii sale; Burebista se afirmă drept cel mai mare rege, care stăpânea asupra teritoriilor de la nord şi de la sud de Dunăre.

A existat sau nu un rege cu un nume asemănător lui Burebista în secolul II î.Hr.?

Dar cuvântul „Burebista” este el un substantiv propriu sau comun? Este numele acestui rege dac sau un cuvânt care, în limba geto-dacilor, denumeşte un şef de trib sau un rege?

Nu putem da un răspuns indubitabil. Într-un text al istoriei romane, scrisă pe baza izvoarelor greceşti, de către Trogus Pompelius (istoric roman din sec. I î.Hr. – n.r.), se menţionează: „creşterile puterii dacilor prin regele Rubobostes”. Problema este că textul integral a dispărut şi avem doar un compendiu, făcut în secolul II d.Hr., de Iustinus. În afară de aceasta, există un sumar al cărţii lui Trogus scris de un necunoscut şi ataşat la compendiul unui manuscris al lui Iustinus. Se pare că în textul original, cartea a XXXII-a conţinea informaţii cu privire la respectiva dezvoltare a dacilor lui Rubobostes, însă rezumatul lui Iustinus reţine mai degrabă anectodele şi faptele cu caracter moralizator decât datele şi evenimentele istorice. De altfel, menţionarea lui Rubobostes apare doar în sumarul scris de necunoscut, textul compendiului amintind doar o anecdotă în care dacii au fost pedepsiţi de regele lor Oroles pentru o înfrângere suferită în lupta cu bastarnii şi că „dacii sunt şi ei o mlădiţă a geţilor“. De aici a pornit o întreagă controversă, dacă a existat în secolul II î.Hr. acest Rubobostes, o corupţie prin metateză a lui Burobostes, Burebista, sau Trogus menţiona probabil vreun eveniment care s-a petrecut în vremea lui Burebista cel mare, din sec. I î.Hr. ?

S-au adus argumente foarte puternice şi într-o direcţie, şi într-alta. Constantin Daicoviciu, Rudolf Werner, Carl Brandis considerau că este firesc să fi existat un rege dac cu denumirea de Rubobostes şi că acele creşteri ale puterii dacilor s-au petrecut realmente în secolul II î.Hr., cu aproape 100 de ani înainte de regele Burebista, care moare în acelaş an cu Iulius Cezar, în 44 î.Hr. De asemenea, pe plan arheologic, constatăm că începutul culturii materiale geto-dacice, aşa cum o ştim astăzi, a început tocmai în secolul II î.Hr., în jur de 150 î.Hr. Potrivit cercetătorilor menţionaţi, este de presuspus că în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr. a existat un rege cu un nume asemănător lui Burebista. Că îl chema Rubobostes sau Burobostes n-are nicio importanţă. Putea să fi fost un „Burebista I“!.

Nu pot fi ignoraţi însă nici cei care contraargumentează teoria existenţei unui rege dac în secolul II î.Hr. Aceştia spun că un rege de o asemenea importanţă ca Buro-Rubobostes ar fi fost imposibil să nu fie amintit şi de o altă sursă, pe când Burebista este menţionat de mai multe izvoare. Disputa este departe de a fi soluţionată şi doar o nouă incripţie, ca aceea de la Dionysopolis, ar face lumină sau ar putea schimba total viziunea noastră asupra lui Burebista.

Nici centrul puterii sale nu ştim exact unde a fost. Există o întreagă dezbatere în privinţa capitalei, dacă aceasta a fost în zona Munţilor Orăştie sau în Argedava, aşezată cu siguranţă la sud de Carpaţi, dar exact unde, nu cunoaştem (poate la Popeşti, Mihăileşti, pe Argeş, poate alta, în Dobrogea). Faptul că, probabil, prima acţiune militară a lui Burebista a fost împotriva celţilor din spre vest ar valida ideea că avea puterea în Transilvania, deşi textele sugerează mai degrabă că el provine de la sud de Carpaţi, chiar dacă confuzia între geţi şi daci se făcea curent la acea vreme. Cel care menţionează provenienţa getă a lui Burebista este Strabon (istoric şi geograf grec, 63 î.Hr-24 d.Hr. – n.r.). Dar tot acesta e unul dintre autorii care scriu că dacii şi geţii nu sunt acelaşi neam deşi ar avea aceeaşi limbă.

„Documente existente indică o rudenie cu limbile balto-slave“

Cum îi putem diferenţia? Cine îi prezintă prima dată separat?

Strabon face prima diferenţă categorică: geţii sunt cei care trăiesc în aval pe Istru (Dunăre), în vreme ce dacii locuiesc în amonte. Dar tot Strabon spune că geţii au aceeaşi limbă cu dacii, şi tot el, în aceiaşi carte, că geţii au aceeaşi limbă cu tracii. Trebuie luată cu rezervă această observaţie întrucât vine de la un grec şi nu de la un vorbitor al vreuneia din aceste limbi. Limbile erau probabil foarte înrudite, dar nu era una şi aceeaşi limbă. Nu avem documente, dar sunt lucruri pe care le putem înţelege prin analogii cu ceea ce există în alte părţi. Despre limbile tracice cunoaştem foarte prea puţin. Documente existente indică o rudenie cu limbile balto-slave – aceasta este opinia mea. Unii, care nu vor să mai audă de slavi, caută o altă origine a dialectelor sau limbii pe care o vorbeau supuşii lui Burebista şi ai lui Decebal. Nu au unde să ajungă pentru că n-au argumente. Ce avem ne îndreaptă către grupul balto-slav. Putem considera că limba geţilor, a dacilor, a format – împreună cu cea a tracilor până la un punct – o grupă comună, într-o ramură balto-slavă.

Cum rămâne cu cele aproximativ 200 de cuvinte geto-dace din limba română: brânză, barză, viezure, mânz...?

Argumentul că ele ar fi de origine geto-dacă ţine de domeniul etimologiei ipotetice. Cunoaştem că există în limba română aproape 200 de cuvinte care n-au o origine clar explicabilă. Nu ştim etimologia lor; asta nu înseamnă că erau automat geto-dacice. Este plauzibil să credem că cel puţin o parte ar putea să provină din substratul geto-dacic. Însă, cum poţi demonstra? Aceste lucruri sunt foarte complicate pentru că, ştiinţific, nu poţi dovedi indubitabil. Asta nu-i împiedică pe unii să facă speculaţii de toate felurile.

Putem remarca un lucru care a rămas într-un con de umbră, şi anume o informaţie din vremea împăratului Iustinian (527-565), că o populaţie tracică din Balcani, bessi, care încă vorbea limba ei, lingva bessorum. O parte din această populaţie a fost mutată, sub Iustinian, în Sinai, la mănăstirea Sfânta Ecaterina. În urmă cu vreo 25 de ani s-a descoperit o ladă cu manuscrise şi conţinutul acelor documente ar putea să ne intereseze şi pe noi. În prezent, acestea sunt în Grecia, iar accesul este restricţionat; nu ştim exact ce conţin nici până astăzi. Din ce am auzit, de la cei care le-au văzut, sunt şi texte în limba slavă. E de văzut dacă sunt, într-adevăr, în slavonă sau nu cumva sunt în bessă. Dacă bessi de acolo au lăsat ceva scris şi acel ceva se păstrează, s-ar putea să ne schimbăm total imaginea despre ce au fost limbile tracice, dacă şi cât erau ele de apropiate de familia de limbi balto-slavă.

Deci ipoteza, lansată de unii, că dacii ar fi vorbit latină şi că s-ar fi înţeles în mod direct cu romanii este o speculaţie?

Nu are niciun fundament. Dacii vorbeau o limbă din familia limbilor tracice.

„Media de înălţime la toate populaţiile din acea vreme era mult mai mică decât a populaţiilor de azi“

Cum arătau dacii? Erau ei mai aproape de greci sau mai aproape de germani?

În primul rând, trebuie să ţinem seama că atât grecii, cât şi romaniiaveau un ten măsliniu.Astfel, tot ce era la periferia nordică a zonei mediteraneene arăta blond. Există, într-adevăr, informaţii că traciiar fi fost blonzi, dar e greu de spus tocmai din cauza clişeelor şi a percepţiei autorilor. În privinţa înălţimii, ştim că media populaţiilor mediteraneene pe care le cunoaştem era undeva la 1,60. Pentru celelalte populaţii, referirile se fac mai ales la gladiatorii aleşi dintre traci sau germani. Însă criteriul de alegere îi viza pe cei mai voinici dintre ei. Nu înseamnă că toţi erau aşa. Mult mai precisă ar fi o demonstraţie antropologică. Din păcate, avem foarte puţine schelete. Ritul funerar al dacilor se oficia prin incineraţie şi nu avem dovezi în acest sens. În general, cu unele excepţii, media de înălţime la toate populaţiile din acea vreme era mult mai mică decât a populaţiilor de azi. Cauza principală este dezvoltarea industrială din epoca modernă, care a dus la o acţiune mai agresivă a glandei numită timus.



Din informaţiile arheologice, cum ne putem imagina o casă a unui dac?

Aici trebuie să luăm în calcul importanţa lemnului în construcţie. Casele dacilor erau în principal din lemn, nu mult deosebite de cele tradiţionale din Maramureş, aşa cum se pot vizita la Muzeul din Sighet. Acolo unde exista stejar locuinţele erau făcute din acest material şi puteau dura foarte mult. Etnografia actuală ne arată case care sunt datate pe la 1700 şi care sunt în funcţie şi astăzi. În plus, de multe ori la construcţia unei case se folosea material din casa distrusă. Astfel, o casă bine făcută din stejar poate dura câteva sute de ani, dar aici avem probleme greu de rezolvat. Dacă satul nu este incendiat, astfel încât să rămână urmele incendiului, există probabilitatea să nu rămână nimic. Lemnul putrezeşte extrem de repede când nu este întreţinut, mai ales dacă e inundat de vegetaţie. Acest lucru se poate observa uşor pe stâne; odată părăsite, invadate de pădurile din jur, nu rezistă mai mult de 100 de ani şi, ca arheolog, nu mai vezi nimic, niciun indiciu care să te determine să sapi.

„Putem asemăna casele geto-dacilor cu locuinţele vechi ale ţăranilor“

Dacă locuitorii aşezării foloseau ceramică sau metal găsim urme, dar urmele locuinţelor, nu. În cazul geto-dacilor, ceramica devenise un lucru comun începând cu secolul al II-lea, sub influenţa, în mare măsură, a civilizaţiilor de la sud şi de la sud-vest, în special din lumea mediteraneeană. Trebuie să vedem însă şi care era funcţia ceramicii. În viaţa de zi cu zi, cei care au această cultură a lemnului folosesc ceramica în mare măsură ca formă de reprezentare, aşa cum o foloseşte românul de astăzi: în Maramureş ai instalate, de pildă, farfurii frumoase pe perete. Nu se mănâncă din ele. Se mănâncă în blidul din lemn, care dispare odată cu civilizaţia. Până şi cuiele, care sunt tot din lemn, dispar.

Dacă locuinţele nu sunt întărite cu lut şi nu au fost incendiate, ele nu lasă urme. De obicei, în aşezările mari găsim de multe ori case întărite cu lut. Am găsit aici, la Plopeşti, lângă Bucureşti, locuinţe făcute cu nuiele şi umplute cu lut, care, luând foc, ne-au permis, în câteva cazuri, să urmărim pereţii până la o înălţime de 40 şi ceva de centimetri. Una dintre casele de la Popeşti, pe care am săpat-o în anii ’50, arăta exact ca locuinţa în care eram cazat: două camere, la mijloc un coridor şi în faţă o prispă. În domeniul acesta, până la apariţia betonului şi a cărămizilor moderne nu s-au făcut progrese. În 1974 a venit în România un coleg german. Am mers împreună în Maramureş şi atunci el mi-a spus ceva care completează foarte bine demonstraţia: „Parcă mă aflu în Germania secolului al XII-lea. Aştept din moment în moment, după un deal, să apară castelul de la Heidelberg“.

Putem, aşadar, asemăna casele geto-dacilor cu locuinţele vechi ale ţăranilor, inclusiv bordeiele.

„Exista o castă preoţească şi o castă nobilă, care se distanţiau ca port de mare masă a luptătorilor“

Din punct de vedere al organizării socio-ierarhice ce informaţii deţinem?

Avem câteva informaţii şi cred că sunt destul de complete ca să ne dăm seama că exista o castă preoţească şi o castă nobilă, dar care se distanţiau ca port de mare masă a luptătorilor. Erau distincţii în materie de port şi prin forma căciulii pe care o aveau. Burebista şi Decebal pot fi consideraţi într-adevăr regi, aleşi sau pe cale ereditară, ajunşi în această funcţie. Nu mai poţi să-i vezi ca şefi de trib. Sigur, triburi existau şi la greci, şi la romani, şi la evrei. Sunt cele 12 triburi ale lui Israel. Tradiţia s-a păstrat, dar nu putem compara un trib de epoca fierului cu un trib din neolitic. E clar că ierarhia era deja bine marcată în vremea Burebista-Decebal.

De asemenea, se destinge o castă preoţească ale cărei ecouri s-au păstrat în textele istoricului roman de origine iudaică, Flavius Iosephus, care îi compară pe esenieni cu cei mai mulţi dintre daci, pleistoi, ceea ce, la prima vedere, pare a fi o absurditate. Totuşi, specialiştii în ebraică mi-au atras atenţia că termenul pleistoi (cei mai mulţi) este tradus cu ha rabim în limba ebraică, iar această înseamnă şi cei mai buni (limba ebraică veche n-are superlativ). Flavius Iosephus, care îi cunoştea bine pe esenieni, a spus cei mai mulţi, dar se referea la cei mai buni, aşa cum se vedeau pe sine, eseninii, care îşi spuneau fii lui Sadoc.

Esenienii erau şi o sectă religioasă, deci ce concluzii putem trage de aici despre religia dacilor?

Există un comportament religios al dacilor, comparat pe de o parte de Flavius Iosephus cu cel al esenienienilor şi, pe de altă parte, de Herodot cu cultul pitagoreic. Geţii din vremea lui Herodot nu vorbeau de Pitagora, dar grecii, neînţelegându-i, au comparat cultul lor cu Pitagora. Această menţiune a lui Herodot – fie că a fost numai a lui, fie că a fost din vremea lui la mai mulţi autori, de pildă la Hellanikos, care e contemporan cu Herodot şi care spune acelaşi lucru despre Zalmoxis – a fost preluată apoi până în epoca romană şi a dăinuit până în Evul Mediu. Toată această relaţie între geţi şi pitagoreici a dat naştere la speculaţii în epoca noastră.

„Dacia era politeistă, cu rituri sângeroase, iar creştinismul a pătruns abia odată cu romanii“

Practic, ce cunoaştem despre religia geto-dacilor, în afară de lucrurile provenite mai degrabă din imaginarul grecesc?

Nu putem să excludem imaginarul grecesc şi implicit izvoarele scrise de greci. Avem, aşadar, două surse. Pe de-o parte, imaginarul grecesc, care trebuie luat cu mare precauţie, dar e clar că a existat un cult special al lui Zalmoxis. Poate n-aş crede nici în acest cult, dacă n-ar fi apărut, în 1959, inscripţia cu regele get Zalmodegikos. Deci, a existat într-adevăr un personaj, despre care putem discuta dacă e zeu sau nu; plăsmuire este felul în care îl prezintă Herodot. Cum s-a ajuns la asemănarea cu Pitagora e greu de aflat. Geţii erau cunoscuţi deja într-o tragediea lui Sofocle. Aşa încât avem o dată această imagine, care s-a amplificat cu timpul la alţi autori şi care, cum vedem, a ajuns până la epoca lui Iosephus, iar acesta face paralela de care vorbeam. Dincolo de toate dezbaterile provocate de aceste surse, e cert faptul că exista o castă preoţească cu o serie de ritualuri, iar asceza era sigur unul dintre ele. Nu cunoaştem sub ce formă: dacă era numai abţinere de la unele alimente şi/sau de la raporturi sexuale ori era mai mult decât atât.

A doua sursă e arheologia, dar există o problemă de datare. Sursele literare se referă la epoca lui Herodot, secolul V î.Hr., iar sursele arheologice cele mai vechi sunt din secolul II î.Hr., iar mai numeroase din secole I î.Hr.-I d.Hr. Acestea constau în urmele sanctuarelor distruse de romani, care sunt nu doar la Sarmisegetuza, dar şi în alte părţi. Un exemplu este în judeţul Braşov, la Augustin: acolo s-a găsit un complex de cult la fel de mare ca dimensiuni ca acela de la Sarmisegetuza, numai că mai slab păstrat. Cunoaştem două tipuri de sanctuare: unele cu coloane şi unele cu absidă orientată nord-est, vest-nord-vest. Prin munţii din jurul Sarmisegetuzei, Melea, Tâmpu şi Rudele, s-au găsit mici sanctuare, care au fost interpretate mai întâi ca stâne, după aceea ca locaşurile acelor pleistoi, comparaţi de Flavius Iosephus cu esenii şi care au trăit acolo, care locaşuri au fost distruse, la rândul lor, de cucerirea romană. Chiar pe Columna lui Traian există nişte temple circulare pe lângă care trece cavaleria romană, probabil cea a lui Lusius Quietus, care a atacat Sarmisegetuza venind dinspre munţi.

Însă relaţia între ce spune Herodot şi ce ştim din punct de vedere arheologic e foarte greu de făcut şi consider că e abuziv să extindem cultul zalmoxian de la geţii secolului V î.Hr. asupra dacilor. Nu avem, în acest sens, în prezent, nicio informaţie serioasă de luat în seamă. E firesc ca dacii să fi avut un pantheon foarte asemănător cu cel grec şi cel roman, dar cine a fost zeul suprem al lui Decebal este greu de răspuns.

Nu putem vorbi de un monoteism, cum au încercat unii să sugereze?

Nu. E un politeism categoric. Avem de-a face cu o exagerare venită dinspre casta preoţilor ortodocşi, care ar dori să arate că geţii erau creştini înaintea lui Hristos. Dacia era politeistă, cu rituri sângeroase, iar creştinismul a pătruns abiaodată cu romanii.

Ştim că dacii practicau sacrificiul uman. Este acesta un ritual neobişnuit pentru secolele II-I î.Hr.?

Nu e un ritual neobişnuit, neîntâlnit. Îl întâlnim şi la celţi, şi la slavi, şi la absolut toţi până la creştinism. Sacrificiile umane nu sunt la daci mai multe decât la alţii. Există nişte gropi, la Orlea, jud. Olt, în care este foarte probabil că au fost depuşi nişte oameni care au fost sacrificaţi. Aceştia – spre deosebire de celelalte 250 de morminte găsite pe tot teritoriul ţării din această epocă – au fost depuşi şi cu piesele lor. În schimb, celelalte aproape 250 de schelete găsite în aşezările dacice – numai la Popeşti am descoperit vreo 10 – n-au niciun inventar. E posibil să fi fost sclavi sau oameni care au fost executaţi. La Popeşti am găsit şi cranii decapitate. Nu sunt sigur că erau sacrificii umane. Sacrificii umane sunt gropile acelea, cum sunt cele de la Orlea, unde au fost găsite femei şi copii cu întreg inventarul.

Aşadar existau sacrificii umane, dar erau excepţionale, şi în aceeaşi măsură în care ritualurile de acest fel erau prezente la toate populaţiile din acel stadiu de civilizaţie. Restul sunt discuţii: în ce măsură erau sacrificaţii prizonierii, sclavii sau dintre proprii semeni nu putem să ne prononţăm.

„Cunoaştem că aveau un meniu variat“

Ce cunoaştem despre alimentaţia dacilor? Există resturi calcinate de cereale, de anumite tipuri de mâncăruri, cum s-a mai întâmplat în alte cazuri?

Din punctul acesta de vedere nu ştim mare lucru. Pentru a trage concluzii în acest sens am avea nevoie de analize. Ce avem nu e suficient şi departe de cum se lucrează astăzi pe plan european şi mondial. Ştim, de exemplu, că meiul era folosit. Turtele de mei. Sunt atestate toate cerealele tradiţionale europene. Deci cunoaştem că aveau un meniu variat. De aici putem să înţelegem că dacii erau o populaţie de păstori şi agricultori, dar nu de nomazi. Trebuie să avem în vedere mobilitatea dată de transhumanţă, dar nu un mod de viaţă ca acela al popoarelor de stepă.

Se fac tot felul de speculaţii despre dacii liberi, care sunt ceva mai mulţi decât zona cucerită de romani... Se spune că, de fapt, de acolo am moşteni fondul...

Nu se ştie. Costobocii au luptat cu romanii, dar n-au fost cuceriţi de aceştia; chiar urmaşul împăratului Adrian, Antoninus Pius (138-161), s-a luptat cu dacii din nord. S-au păstrat texte, şi chiar o piatră funerară a unui interpret pentru limba dacilor. E clar că limba dacă s-a vorbit până în secolul al III-lea. Existenţa dacilor liberi e certificată, dar ce s-a întâmplat cu ei nu se ştie. Aceeaşi întrebare e legată şi de carpi, pare-se tot o ramură tracică. Ei au lăsat nişte urme adânci în istoria secolelor II-III d.Hr., când romanii au purtat bătălii cu ei şi cu goţii. În cazul lor avem morminte, necropole, dar nu ştim cum au dispărut.

Au intrat în mare masă a migratorilor sau în masa celor romanizaţi?

Ambele variante sunt posibile. Limba latină din care s-a născut limba română s-a păstrat în arcul carpatic, în opinia mea, dar cum a ajuns să ocupe toată Moldova, până dincolo de Transnistria şi Bucovina, nu ştiu! Cred că responsabili sunt păstorii prin transhumanţă. De ce s-a pierdut limba dacilor vorbită în Moldova, chiar în ciuda faptul că aveau aceleaşi obiceiuri cu cei din Transilvania? Aici poate să intervină puterea limbii latine, care s-a suprapus şi a distrus dialectele geto-dace. Fenomenul e constatat peste tot în lume: dialectul mandarin, care triumfă peste toate dialectele chineze, sau limba swahili, care tronează peste alte câteva zeci de limbi tribale locale.

„Timp de 200 de ani s-a găsit doar argint, nu aur, asta până la apariţia acestor brăţări de aur“

Ce cunoaştem despre relaţiile comerciale ale dacilor cu cei de la sudul Dunării?

Spre deosebire de tracii sudici, odrysi, de exemplu – care au avut o legătură foarte intensă cu Grecia, mergând până la adoptarea unor culte de către greci şi, ulterior, până la adoptarea întregii civilizaţii greceşti – la nord de Balcani şi în special la nord de Dunăre a existat o anumită rezistenţă. Aceasta a fost spartă, dar mult mai greu şi mult mai încet. Ceramica lucrată cu roata a pătruns mai târziu aici şi a început să fie reprodusă local şi mai târziu. Până şi modelul inscripţiilor de pe tezaurele din secolul IV î.Hr. lipseşte la nord de Dunăre. La sud de Dunăre sunt prezente aceste dedicaţii făcute unui rege; spre exemplu, numele regelui odris Cotys apare pe foarte multe vase de argint. La nord de Dunăre avem acelaşi tip de tezaure, dar fără inscripţii. Era adoptată civilizaţia, dar nu şi textul. Acolo erau dedicate regelui trac, odrys, Cotys, aici nu domnea Cotys, dar nici numele liderului local nu a fost înscripţionat.

Dacă tot am vorbit de tezaure, cum s-a născut legenda tezaurului lui Decebal ascuns sub un râu?

Legenda apare la Criton, medicul lui Traian, şi credem că a fost martor ocular. Cifrele sunt însă exagerate. Totuşi, mai e o problemă de „topos“ literar,loc comun. Criton spune că tezaurul a fost ascuns sub albia râului Sargeţia. De aici s-a tras concluzia că a existat un râu cu numele Sargeţia. Dar povestea cu ascunderea tezaurului o întâlnim şi în epoca elinistică, undeva în Anatolia, sub albia râului Sargenţia. Acestea sunt locuri comune, preluate de la un scriitor la altul. În ce măsură sunt adevărate, e foarte greu de spus. Totuşi, pe Columna lui Traian vedem oameni cărând tot felul de obiecte, pocale de argint etc. Tot ce ştim din arheologie e că tezaurele dacice sunt de argint. Timp de 200 de ani s-a găsit doar argint, nu aur, asta până la apariţia acestor brăţări de aur.

„De ce, timp de 200 de ani, n-a apărut nici măcar o brăţară?“

Şi atunci, unde putem să integrăm aceste brăţări de aur? La nişte falsuri?

E foarte greu de spus. Plec de la prezumţia că sunt autentice şi că singura acuză pe care o putem aduce, mai mult autorităţilor române, e aceea că în zona capitalei lui Decebal căutătorii de comori fac ce vor. Problema nu se reduce la tezaurele de aur sau de argint, dar aceştia au găsit enorm de multe bucăţi de fier, pe care le-au scos de la locul lor şi le-au aruncat, că nu-i interesa; iar acest lucru ne-a adus nouă o pierdere imensă.

Şi mai e un lucru de discutat despre aceste brăţari: de ce niciuna n-a fost găsită de arheologi? Dacă le găseau arheologii nu existau discuţii, dar de ce, timp de 200 de ani, n-a apărut nici măcar una? Experţii le-au privit şi au spus că sunt autentice, dar rămâne o umbră de îndoială pentru că arată identic cu cele vechi, din argint. Nu există niciun element de noutate. Cum adică, meşterul acela dac nu a mai avut nimic inspirat ca să adauge? Până şi ştanţele de pe cele de aur sunt aidoma cu cele de pe argint, numai puse altfel, în alte poziţii ca să semene.

Pe de altă parte, a mai apărut acum şi campania aceasta că sunt false. E clar că dacă sunt falsuri cei care le-au găsit scapă mai uşor, aşa că îl înţeleg pe avocatul care pledează că sunt false. Ştiu că s-a creat un prejudiciu statului român de vreo 300.000 de euro, dar consider că e mai bine aşa, pentru că, deşi există îndoieli asupra lor, nu poţi să afirmi clar că sunt falsuri. De aceea cred că e mai bine să dai 300.000 de euro pe nişte falsuri decât să pierzi nişte piese autentice.

Revenind la istorie, aurul după care s-a dus Traian în Dacia este, de fapt, argint?

Este, desigur şi argint, dar a fost probabil şi aur. Nu putem nega. Exista exploatarea în zona Apusenilor. La Roşia Montană, spre exemplu, s-au făcut cercetări şi e clar că dacii n-au lucrat în subteran acolo înainte de romani. Dacii obţineau aurul din spălarea nisipurilor de râu ca şi moţii de astăzi. Deci nu putem nega că Decebal nu avea aur. Dar, nu numai aurul a motivat campania de cucerire a Daciei. Au fost şi alte cauze, cred, mult mai importante, în principal de ordin strategic: prin cucerirea Daciei se anihila un centru de putere anti-roman care devenise mult prea periculos:

Descoperire epocală la Severin:

S-a găsit amfiteatrul reprezentat pe Columna lui Traian

Ce putem spune despre portul vestimentar al dacilor?

Afară de ce este reprezentat pe Columna lui Traian altceva n-avem. Ar mai fi ceva şi pe metopele de la Adamclisi, dar acolo este foarte stilizat. Izvorul iconografic cel mai clar pe care îl avem este Columna lui Traian. Într-adevăr, portul reprezentat pe columnă seamănă cu cel ţărănesc. Doar căciulile diferă puţin. Îi avem reprezentaţi acolo pe acei tarabostes şi piliates care apar îmbrăcaţi exact ca ţăranul din secolul al XIX-lea. Lucrurile acestea sunt studiate şi de etnografi. Se poate ca, în realitate, lucrurile să fi fost mai elaborate, dar de unde să facem presupuneri, dacă avem doar o sursă?

Dar cât de veridică este Columna lui Traian? Ce surse de informare au avut artiştii? Au luptat ei alături de Traian? Au mers în Dacia, ca să vadă cum stau lucrurile? Sau avem de-a face, ca în cazul metopelor de la Adamclisi, cu artişti de undeva din sud, care nu au nicio idee şi reprezintă în spatele luptătorilor vegetaţie mediteraneeană?

Avem de-a face cu un mic paradox. Nu cred că autorii sculpturilor au fost aici dar – asta e părerea tatălui meu, Radu Vulpe, care era convins, şi mi se pare o idee plauzibilă – cred că întregul desen al Columnei reprezintă, în mod figurativ,exact textul operei pierdute a lui Traian. Era normal să fie aşa, pentru că împăratul reprezenta autoritatea supremă. Indiferent de stilul urât în care era scrisă opera lui, era a împăratului şi nimeni nu-şi putea permite să scrie altceva decât scrisese el acolo. Traian a fost văzut de toţi istoricii ca fiind unul dintre cei mai buni împăraţi, deci autoritatea în vremea lui nu putea să fie în discuţie. Fără îndoială, cei care au realizat Columna la Roma nu fuseseră în Dacia, dar au stat de vorbă cu oameni care au luptat în război.

Anul trecut am avut o mare surpriză, când am mers la Severin, la un colocviu. Tocmai descoperiseră nişte ziduri circulare şi voiau să extindă săpăturile. Nu ştiau bine ce au găsit şi m-au rugat să mă uit. „Nu mă ocup de arheologie romană, nu e specialitatea mea, dar mă gândesc că poate ar fi un amfiteatru“, am zis. Peste o jumătate de oră ajunge şi Doina Benea de la Timişoara, care e specialistă în acest domeniu, şi confirmă: „Amfiteatru“. Apoi ea a continuat: „Extraordinar, acesta e amfiteatrul de pe Columnă, de lângă castru. Noi am crezut că e în Iugoslavia şi l-am găsit acum aici unde trebuia să fie !“. De atunci nu s-a mai auzit nimic de această descoperire extrem de importantă. Am întrebat anul acesta ce s-a mai făcut şi mi-au spus cei de acolo: „Păi, ni s-au dat vreo 5.000 de lei. Ce era să facem cu ei? A venit de la Cluj, Dorina Alicu, s-a uitat şi a plecat, că nu putea face nimic. Am oprit săpăturile“. Spune cineva ceva despre asta?

Acesta este un argument în favoarea teoriei că ce e reprezentat pe Columnă este textul împăratului. E desfăşurarea figurativă a textului operei sale. E sculptat, exact ca în plan: toate trei – podul lui Apolodor din Damasc, castrul de la Severin şi acum amfiteatrul. Descoperirea asta ar trebui să fie epocală. Ar fi nevoie de bani pentru săparea şi conservarea acestui amfiteatru. De aceea ajungi să te întrebi: e mai bine să acoperi la loc şi să aştepţi vremuri mai bune, ca să poţi săpa cum trebuie sau te apuci şi faci ce poţi ca să reuşeşti să aduni noi informaţii despre această perioadă istorică şi să eviţi căutătorii de comori? Oricum, o parte a fost distrusă cu buldozerele, dar cel puţin o parte s-a păstrat, a doua jumătate. Ar trebui să se investească sume importante pentru salvarea şi, chiar, restaurarea şi utilizarea în prezentul turistic al acestui important monument.

Turism


O plimbare la castrul Porolissum

http://www.enational.ro/romania-mea/sunt-daco-getii-stramosii-romanilor-119603.html/

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/reportaj/ultimele-redute-ale-daciei-articol-integral-248003.html

http://www.curentul.ro/2012/index.php/2011122267132/Special/Bastarzii-din-istoria-Romaniei.html

http://art-historia.blogspot.com/2011/10/afise-romanesti-interbelice.html

Scurt istoric al vrăjitoriei în spaţiul românesc

Contrar unei idei larg răspândite, Biserica medievală n-a fost întotdeauna ostilă magiei. Numai clericii instruiţi puteau practica magia ritualică, doar ei puteau să citească cărţile de magie, redactate în latină, prin care se puteau invoca demonii. Cât despre vrăjitorii satelor, aceştia se găseau peste tot şi erau utili comunităţii pentru că ştiau să vindece diverse boli şi pentru că ştiau cum să pună blesteme asupra cuiva. Poate că unii au avut de suferit din cauza condamnării publice, dar nu putem vorbi de o persecuţie sistematică înainte de ultima perioadă a Evului Mediu.

Dacii în Analele Francilor

Analele Regatului Francilor (latină Annales regni Francorum, Annales Laurissenses maiores; germană Reichsannalen) reprezintă o serie de scrieri cu caracter istoric, ce ne informează despre regatul francilor și conducătorii acestuia, dar în care găsim şi informaţii despre daci.


Personajul central din aceste scrieri este Carol cel Mare, împăratul francilor. Informațiile din aceste anale sunt prezente și în Analele Sfântului Bertin (latină Annales Bertiniani), scrise în perioada 830-832, în Francia apuseană. În cea răsăriteană, informațiile din Analele Regatului Francilor spuraviețuiesc în manuscrisele numite Annales Fuldenses, de la mănăstirea Benedictină Fulda. Aceste manuscrise au fost scrise aproximativ în aceiași perioadă, ca un răspuns la Annales Bertiniani. În Annales Fuldenses găsim și informații din Annales laureshamenses, scrise la mănăstirea Laurissa. Aceste manuscrise cuprind o perioadă istorică de 100 de ani (703-803) și au fost copiate în 835.

În Annales regni Francorum, cronicarul lui Carol cel Mare, Einhard (1) îi menționează pe daci în regiunea bazinului mijlociu și superior al Tisei, către Morava și izvoarele Oderului, în fosta Iazigie din perioada antică. După o campanie militară victorioasă a lui Carol cel Mare, aflăm că acesta „...s-a întors în Francia în triumf, trecând pe la Daci, Iazigi, Moravi...”(2). Este evident că locuitorii regiunii dintre Pannonia Inferioară și Dacia Traiană, numiți de către franci „daci”, sunt urmașii dacilor liberi din antichitate. (3)

Și geograful anonim din Ravenna atribuie Daciei teritoriul dintre Tisa și Dunăre (4). La vremea acestuia, teritoriul respectiv Avarica Barbaria făcea parte din Khaganatul Avar; geograful informându-ne că „în Dacia (teritoriul dintre Tisa și Dunăre) locuiesc avarii” (5).

Ca și împăratul roman Traian, Carol cel Mare a considerat că nu este în interesul imperiului său să stapânească și Iazigia, urmând ca după cucerirea și desființarea statului avar să-și limiteze granițele Imperiului Carolingian la Dunărea panonică.

Termenul de Dacia mai apare în cronicile francilor, făcându-se referire la triburile slave ale obotriților, care, după spusele lui Einhard, locuiesc în Dacia, fiind numiți și raedenecenti (6). Despre acești slavi aflăm că sunt vecini al bulgarilor, având Dunărea ca linie de marcaj între Dacia si Țaratul Bulgar. Astfel, putem trage concluzia că în secolul al IX-lea, bulgarii nu stăpâneau și teritoriul de la nord de Dunăre, așa cum afirmă istoricii lor.

„DCCCXXIIII. [...] Ipse Aquisgrani, ubi hiemare statuisset, profectus est. Quo eum venisset, allatum est ei, quod legati regis Bulgarorum essent in Baioaria; quibus obviam mittens ipsos quidem usque ad tempus congruum ibidem fecit operiri. Caeterum legatos Abodritorum, qui vulgo Praedenecenti vocantur et contermini Bulgaris Daciam Danubio adiacentem incolunt, qui et ipsi adventare nuntiabantur, ilico venire permisit. Qui cum de Bulgarorum iniqua infestatione quererentur et contra eos auxilium sibi ferri deposcerent, domum ire atque iterum ad tempus Bulgarorum legatis constitutum redire iussi sunt.” (7)

Traducerea fragmentului: "[...] La Aix-la-Chapelle, după sărbătorirea Nașterii Domnului, i se vestește împăratului că au sosit în Bavaria delegații regelui Bulgariei. Trimite înaintea lor, dispunând ca ei să aștepte acolo până la timpul oportun. Vestindu-i-se însă că vin delegații Abodrigilor, în deobște numiți Praedenecenți, care vecini cu Bulgarii, locuiesc în Dacia de la Dunăre, dispune ca aceștia să vină imediat. Ei se plâng de încălcările nedrepte ale Bulgarilor și cer să li se dea ajutor împotriva lor. Sunt trimiși înapoi în țara lor și li se spune să vină la data hotărâtă pentru delegații Bulgarilor.”

Istoria simbolurilor naţionale ale României
Odată cu debutul epocii moderne şi cu apariţia statelor naţionale, apelul la simboluri cu valoare naţional-identitară a avut menirea de a coagula corpul cetăţenesc, cultivându-i sentimentul de aparteneţă şi fidelitatea faţă de statul în care s-a născut. Acel cuantum de repere naţionale nu a lipsit nici din arsenalul politic al României moderne şi contemporane. Conform Constituţiei României cele mai importante simboluri naţionale sunt drapelul, imnul naţional şi ziua naţională.



Drapelul

Deşi prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național, vizibilitatea acestuia nu este limitată la sărbătoarea care îi este dedicată. Relevanţa tricolorului rezidă în capacitatea de a induce cetăţenilor sentimentul de identificare şi de apartenenţă.

Istoria steagului naţional începe în anul 1834, atunci când Alexandru Ghica Vodă, domnitorul Ţării Româneşti, cere şi obţine permisiunea ototmanilor de a arbora steagul românesc pe vasele comerciale şi în armată. În timpul revoluţiei de la 1848, în ziua abdicării domnitorului Gheorghe Bibescu, guvernul provizoriu instaurat la Bucureşti promulga decretul cu numărul 1, de instituire a drapelului naţional.

Un alt moment important pentru istoria drapelului naţional a fost anul 1859 marcat de dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în acea perioadă tricolorul având culorile dispuse orizontal. În prima parte a domniei acestuia fâşia albastră s-a aflat în partea superioară, pentru ca mai târziu acolo să fie dispusă cea roşie. După venirea la conducerea statului a principelui Carol de Hohenzollern- Sigmaringen, a avut loc alinierea la standardele europene, optându-se pentru dispunerea verticală a celor trei culori.



Imnul naţional

“Deşteaptă-te, române” a fost instituit în anul 1990 ca imn naţional al României, având la bază poemul “Un răsunet” al lui Alexandru Mureşanu. Poemul fusese redactat şi publicat în timpul revoluţiei de la 1848, fiind cântat pentru prima oară la Braşov. Deşi Anton Pann este considerat autorul melodiei, asupra acestui aspect planează incertitudinea, datorită faptului că în epocă, această melodie se bucura de o mare popularitate.

Instaurarea regimului comunist, după anul 1947 a pus capăt tradiţiei de aproape un secol de a intona imnul, din acel moment fredonarea sau cântarea acestuia sau a altor marşuri şi cântece naţionale fiind interzisă. Imnul va fi însă intonat de către muncitorii de la uzinele de Autocamioane de la Braşov care protestau în noiembrie 1987. Deasemenea, va fi cântat de manifestanţii care au ieşit în stradă în timpul revoluţiei din decembrie 1989, după prăbuşirea regimului comunist existând o presiune a populaţiei în direcţia instaurării cântecului “Deşteaptă-te, române” ca imn naţional.

De la constituirea statului român modern, s-au succedat o serie de imnuri, ilustrând regimul politic în timpul căruia au fost concepute şi intonate. Astfel, în perioada 1862-1884 a fost intonat “Marşul triumfal şi primirea steagului şi a Măriei Sale Prinţul Domnitor”, urmând ca din anul 1884 până la instaurarea regimului comunist să se intoneze imnul regal „Trăiască Regele”. În perioada comunistă au fost adoptate trei imnuri distincte „Zdrobite cătuşe” (1948-1953), „Te slăvim, Românie” (1953-1977) şi „Trei culori cunosc pe lume” (1977-1989).

Ziua naţională

Simbol al unităţii naţionale, ziua naţională este investită cu un potenţial identitar semnificativ, anexând atât valoarea drapelului cât şi a imnului naţional.

De-a lungul timpului, ziua naţională a României a cunoscut fluctuaţii, fiind stabilită la date diferite, în raport cu regimul politic şi cu contextul istoric existent. Prima dată investită cu valoarea zilei naţionale a fost cea de 10 mai. Până la finele primului război mondial, data de 10 mai a coincis cu trei dintre cele mai importante momente ale formării şi modernizării statului român. Astfel, la 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern ajungea în Bucureşti, la 10 mai 1877, în contextul războiului ruso-turc, Mihail Kogălniceanu proclama indenpendenţa statală a României, pentru ca la 10 mai 1881, România să se proclame Regat.

O altă dată asimilată zilei naţionale a fost cea de 1 decembrie. Celebrând Adunarea Naţională de la Alba Iulia, care a consfinţit unirea tuturor românilor din Transilvania şi Banat cu Regatul României, acest moment, precedat de proclamaţiile de unire ale Basarabiei şi Bucovinei, a reprezentat formarea României Mari.

O ultimă dată la care s-a sărbătorit ziua naţională a fost 23 august. Marcând desprinderea României de puterile Axei, şi colaborarea cu tabăra Aliaţilor, 23 august va fi prezentată de propaganda comunistă ca o mişcare de “eliberare socială şi naţională antifascistă şi antiimperialistă”, sărbătorită anual prin ample manifestaţii şi parade.

⇒ Iata cum au jurat (ne)supunere boierii romani fata de Habsburgi

N-aveau voda, n-aveau oaste, iar trupele invadatoare erau in „curtea” lor. Si totusi, boierii Tarii Romanesti au gasit o modalitate ingenioasa de a-si sluji tara.

Acum, „boierii” de la Cotroceni nu stiu cum sa execute mai servil comenzile de la granzii Europei si nu numai, dar a fost o vreme cand si-ar fi pus capul pe butuc decat sa-si tradeze interesele nationale.

La 24 august 1787, otomanii au declarat razboi Imperiului Rus, trimitandu-l in teribila inchisoare Sapte Turnuri pe amabasadorul rus Iacov Bulgakov. „Capitanul de galera” Nicolae Mavrogheni, socotit „model de coruptie” pentru cum isi poprea boierii si le acorda functii, era domn al Tarii Romanesti inscaunat de turci. De aceea s-a simtit obligat sa-l aresteze si el pe consulul rus la Bucuresti, Ivan Severin, care a fost eliberat la interventia consulului Habsburgilor. Insa, urgia se pornise. La 21 noiembrie, armata habsburgica a ocupat Tismana si Sinaia, iar doua luni mai tarziu, rusii intrau in Moldova sub comanda temutului general Alexander Suvorov. Oastea lui Mavrogheni si ajutorul turcesc de 15.000 de soldati au tinut piept aliatilor timp de un an, dar la 26 octombrie 1789, Mavrogheni a fugit.

Juramantul fata de unguri

Dupa fuga domnitorului si a turcilor, boierii din Bucuresti au trimis solie la Principele de Saxa-Coburg invitandu-l in Capitala. Sperau astfel sa fereasca orasul de pradaciunile rusilor, carora li se dusese buhul. Numai ca principele le pregatise un juramant sa nu-l uite neam de neamul lor. Conform istoricului Vasilea A. Urechia, principele i-a inmanat Mitropolitului Cozma si Episcopului Filaret urmatorul text: „Juram pe Sfanta Cruce si pe Sfanta Evanghelie, inaintea Jertfelnicului, credinta neabatuta, supunere deplina si ascultare cu smerenie si dragoste din partea noastra si a tarii, Mariei Sale Inalte, Imparatul Austriei si Craiului Ungariei, sa-l cunoastem pre el si pre cei care in mijlocul nostru vor infatisa inalta lor fata, drept adevaratii si singurii si fara de partasenie stapanitori ai Tarii Romanesti, in temeiul vechilor si vesnicelor drepturi de stapanire ce au avut si are Tara Ungureasca asupra pamanturilor si neamurilor Tarii Romanesti si Moldovei. Asa sa ne ajute Dumnezeu si calcatorii acestui juramant al nostru sa fie afurisiti si blestemati de cei 318 Parinti ai Bisericii!”

„Niciodata, asa sa ne ajute Dumnezeu!”

Boierii care, cu oastea invingatorilor in coaste, trebuiau sa-si tradeze astfel tara erau Dumitrache Brancoveanu, Radu Slatineanu, Manolache Gradisteanu, Constantin Stirbei, Matei Falcoianu, in frunte cu Ion Cantacuzino, care fusese numit mare spatar. In el isi pusese baza principele de Saxa-Coburg si tocmai el a gasit solutia salvatoare. L-a pus pe dascalul Florea de la Scoala Domneasca de la Sf.Gheorghe sa scrie 30 de juraminte pentru toti boierii din Sfat, dar in loc de angajamentele chinuitoare dictate de interesele unguresti, au facut juraminte fata de Biserica si de Legea Crestineasca. „Iar Mariei Sale Inalte, Imparatului Nemtiei si Crai al Tarii Unguresti, inca le juram, cum le-au jurat de-a lungul veacurilor mosii si stramosii nostri, ca niciodata, nici odinioara ungurii n-au avut drept de stapanire. Asa sa ne ajute Dumnezeu!” Ca sa nu se prinda cei prezenti de „traducere”, punctele fierbinti, rostite de Mitropolitul Cozma, erau acoperite de „Doamne miluieste!” racnite de dascalul Florea si 20 de ucenici, iar glasul acestora era un semnal pentru a se bate clopotele si toaca. Astfel, toata lumea a fost multumita, „fiecare pre legea dansului, dupa cum a inteles”, scria V.A.Urechia.

Sfântul Andrei și legendele dacice
Există specialiști care cred, că după creștinarea teritoriului de la nordul Dunării și asimiliarea credințelor și practicilor creștine, sărbătoarea Sfântului Andrei a luat locul sărbătorii unei presupuse divinități dacice, Sântandrei, personificare a lupului.

Legendele despre misiunea de creștinare a Sfântului Andrei spun că acesta a fost trimis în ”tărâmurile lupilor”, unde a fost însoțit și călăuzit în teritoriile dacice de Marele Lup Alb. Evident, nu avem inscripții sau documente la care să apelăm pentru reconstituirea drumului apostolului Andrei la Nordul Dunării (de fapt, nici nu există dovezi clare care să ateste că acesta ar fi trecut Dunărea), însă tradițiile populare cu privire la călătoria sa sunt foarte bogate.

În anii '20, un avocat pe nume Jean Dinu culegea legende despre Sfântul Andrei, în satul Ion Corvin (jud. Constanța), în apropierea căruia se află peștera în care se spunea că a poposit apostolul. Legenda spune că Sfântul Apostol Andrei i-a creștinat pe strămoșii lui Zamolxe în cele nouă izvoare din vecinătatea peșterii. O baladă dobrogeană amintește că însuși Decebal, urmașul regelui Duras, ar fi venit la peștera Sfântului Andrei: ”La schitul din tei,/ Crucea lui Andrei,/ Cine că-mi venea,/ Și descăleca?/ Venea Decebal,/ Călăre pe-un cal,/ Sfinții că-mi găsea,/ Cu ei că-mi vorbea,/ Dar nu se-nchina/ Nici cruce-și făcea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei,/ Traian că venea,/ La slujbă ședea,/ Slujbă ascultă, / Și îngenunchea,/ și nu se-nchina.../ Pe murg călărea,/ Și calea-și lua,/ La cetatea lui,/ A Trofeului..." .

Majoritatea tradițiilor populare stabilesc o legătură între Sfântul Andrei și lupi. El ar fi avut darul de vindeca răni, și prin rugăciuni ”lega gura lupilor”, apărându-i pe oameni și vitele lor. Lupul a fost întodeauna considerat simbol al dacilor, iar unele legende spun că Marele Lup Alb, considerat căptenia lupilor, a fost alături de daci la căderea Sarmizegetusei.

Legenda spune că, în vremuri uitate, un preot al lui Zamolxis cutreiera fără răgaz pământurile Daciei pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie, transmițând geto-dacilor că Marele Zeu veghea asupra lor. Fără a fi în vârstă, avea părul și barba albe ca neaua, iar credința, curajul și dârzenia sa erau cunoscute nu numai de oameni și de Zalmoxis însuși, ci și de fiare. Zeul, dându-și seama de valoarea slujitorului său, îl oprește la el, în munți, pentru a îl avea aproape. Departe de oameni, preotul continuă să slujească cu aceeași determinare ca și înainte. În scurt timp, fiarele Daciei au ajuns să asculte de el și să îl considere conducătorul lor. Cel mai mult îl îndrăgeau lupii, căci aceștia erau singurii fără conducător, numai foamea ținându-i în haită.

După un timp, Zalmoxis vorbește cu preotul său și decide că a venit timpul ca acesta să îl slujească în alt chip, astfel îl transformă în animal. Însă nu în orice animal, ci în cea mai temută și mai respectată fiară a Daciei, într-un Lup Alb, mare și puternic, dându-i menirea să adune toți lupii din codri pentru apărarea tărâmului. Astfel, de câte ori dacii erau în primejdie, lupii le veneau în ajutor, era de ajuns doar să se audă urletul Marelui Lup Alb și de oriunde ar fi fost, lupii săreau să îi apere pe cei care le deveniseră frați. Lupul Alb însă era și judecător, pedepsind lașii și trădătorii.

Într-o zi însă, Zeul îl cheamă din nou pe slujitorul său la el, de această dată pentru a-i da posibilitatea să aleagă, pentru ultima oară dacă vrea să rămână lup sau să redevină om. Cu toată mâhnirea pe care o poartă în suflet, știind ce vremuri vor urma, decide să rămână alături de Zeul său, sperând că astfel să slujească mai cu folos ținutul și poporul său.

Cu toată vigilența geto-dacilor, a lupilor și a Marelui Lup Alb, romanii reușesc să se infiltreze în rândurile lor și, în apropiere de marea invazie, sădesc în sufletele unor lași sămânța neîncrederii față de Marele Zeu. Astfel, unii daci încep să se teamă că Zeul nu le va fi alături în marea bătălie, iar trădătorii cuprinși de frică încep să omoare toți lupii ce le ieșeau în cale în speranța că unul din aceștia va fi Marele Lup Alb al cărui cap îl vor putea oferi romanilor în schimbul vieții lor. Lupii, câți au mai scăpat fug în inima munților spre a nu mai reveni niciodată în ajutorul fraților ce îi trădaseră. Lupul Alb și Zalmoxis se retrag în Muntele Sacru de unde vor privi cu durere în inimi cum geto-dacii vor fi înfrânți de romani din cauza trădării.

Se presupune că vechile credinţe şi ritualuri ale populației precreștine au fost înglobate în noua religie. Spre exemplu, interdicţia de a lucra în ziua Sfântului Andrei, ziua fiind sub interdicţia lupilor; noaptea premergătoare sărbătorii Sfântului Andrei (29/30 noiembrie) este concepută ca sabat al strigoilor şi al lupilor În această noapte, în special la sate, se practică încă ritualuri ciudate, din credinţa că astfel se pot găsi mai uşor protecţia de toate relele, bunăstarea şi chiar dragostea. Anumite obiceiuri legate de ziua Sfântului Andrei ca: tăierea de ramuri din copaci şi plantarea de grâu în vase cu apă, pentru a fi păstrate pentru anul Nou, amintesc de rituri agrariene mai vechi. Sfântul Andrei este considerat ca fiind mai mare peste vite şi fiare, păzitor al turmelor de pericolul lupilor, patron şi îmblânzitor al lupilor, cel ce „leagă gura lupilor”. Aceste calităţi mitice nu i-ar fi putut fi atribuite dacă identitatea simbolică între daci şi lupi s-ar fi pierdut cu totul din memoria colectivă. Ele indică, folcloric, atât obiectivul patronat de Sfântul Andrei al trecerii dacilor la noua religie, cât şi caracterul adânc popular al acestei acţiuni. Tinerii superstiţioşi şi nu numai cred că acum au şansa să-şi cunoască iubitul sau ursitul. Însă, pe de altă parte, există credinţa că este momentul pentru a se lua măsuri de apărare împotriva duhurilor rele. Spiritele malefice ale celor decedaţi au, în această noapte, puteri sporite.

Ce şi cum mâncau români în secolul al XVII-lea
Cronicarul şi arhidiaconul sirian Paul de Alep (1627-1669) ne relatează câteva informaţii interesante despre consumul de mied (hidromel) la moldoveni. Se cunoaşte faptul că mierea are o puternică tradiţie multimilenară pe teritoriul locuit de geto-daci, mari consumatori de miere şi produse din miere. Acestă tradiţie arhaică s-a păstrat până în zilele noastre, România fiind unul din marii producători de miere ai Europei. Vizita sirianului în Moldova avea ca scop strângerea de fonduri pentru Biserică (tatăl său Macarie a fost Mitropolit de Alep-1635 şi Patriarh al Antiohiei-1647).

Moldovenii şi miedul

Despre consumul de mied şi regimul alimentar al moldovenilor din secolul XVII, aflăm următoarele:

”... Ne-am aşezat apoi la masă. Nu era decât bob fiert în apă şi mazăre sau fasole fiartă, fără ulei, care semăna cu măzărichea, şi varză păstrată în saramură[1]pentru tot anul, şi nimic altceva. După cum am spus, ei nu întrebuinţează nici vin, nici ulei, afară de sâmbătă şi duminică, dar ei beau must de mere[2]Iar pentru noi domnul a pus să ni se dea, în zilele de miercuri şi vineri din post şi în timpul acestei prime săptămâni, bere şi mied, căci în toată această ţară nimeni nu bea apă goală, afară doar de câţiva.

Sesamonul[3]măcinat, uleiul de sesamon şi sesamonul boabe le sunt cu totul necunoscute; negustorii greci sunt cei care aduc din Turcia europeană untdelemnul, măslinele, icrele tescuite, caracatiţa, zeama de lămâie, năutul, orezul şi fideaua şi altele de acest fel. Plăteau ocaua de ulei o jumătate de piastru, ocaua de icre tescuite un piastru şi jumătate, ocaua de caracatiţă uscată un piastru riyal, iar ocaua de năut un sfert de piastru, căci locuitorii din toată această ţară, în afară de cei bogaţi, nu le cultivă şi nu le cunosc.”

Legumele şi produsele Moldovei

”Cât despre legume, ca sfecla, pătrunjelul, ceapa albă şi usturoiul, acestea nu cresc decât după Paşte, căci în tot timpul postului ninge mereu ziua şi noaptea, iar dimineaţa pământul este tare ca piatra; mai ales râurile sunt îngheţate. Când răsare soarele şi ziua se mai încâlzeşte, zăpada se topeşte şi se schimbă într-un noroi gros care ajunge până la genunchi. În mănăstirile şi în casele celor bogaţi sunt adâncituri[4]mari boltite, din piatră, numite în limba lor pivniţe, unde pun butoaiele cu vin; acolo sunt şi locuri pentru păstrarea legumelor. Înainte de iarnă şi de căderea zăpezii ei smulg din pământ pătrunjelul şi ceapa pentru a le pune în pivniţe. Prazul se găseşte din belşug şi e foarte dulce. Ei păstrează legumele în adânciturile de care am vorbit si, mulţumită răcoarei care domneşte acolo, ele ţin. Când e nevoie, ridică de acolo după voinţă şi le mănâncă, mai ales în timpul postului. În mănăstiri, după cina de miercuri seară, se posteşte până vineri seară.”

Despre produsele pe care moldovenii le aduc sâmbăta dimineaţă în Biserică pentru a fi sfinţite, aflăm următoarele:

”În prima sâmbătă, de dimineaţă, am ieşit de la utrenie, apoi s-a tras clopotul cel mare după ceasul al treilea;[5]nu s-a ieşit de la liturghie decât aproape de ceasul al cincilea.[6]În ziua aceea au adus multe farfurii cu colivă, cu miere şi cu mirodenii în cinstea Sfântului Teodor martirul. După liturghie, preotul a ieşit din altar ca să tămâieze; după aceea, s-au cântat troparele sfântului, apoi s-au rostit rugăciunile pentru morţi, iar domnul nostru patriarh a citit rugăciunea pentru colivă şi s-a rugat pentru cei care o aduseseră în cinstea mucenicului, cât şi pentru odihna morţilor lor.

După ce le-a împărţit anafură şi după ce au sărutat icoana martirului, credincioşii s-au întors la stranele lor pentru ca toţi acei care aduseseră farfuriile cu colivă să se poată înfăţişa înaintea domnului nostru patriarh care lua pe rând puţină colivă cu o linguriţă de argint sau de fildeş. Aceştia mergeau apoi pe rând la cei de faţă, până la cel urmă. Apoi, domnul nostru patriarh a ieşit înaintea lor, la uşa bisericii, ca de obicei; a binecuvântat pe credincioşi în timp ce aceştia ieşeau în tăcere, doi câte doi, până ce au ieşit toate femeile.”

⇒ Cuptorul dacic tinea caldura 48 de ore

Cititi mai mult: http://www.enational.ro/#ixzz1e4Htk6Mn
enational.ro

Turism


Porolissum, o destinatie uitata