De unde provin numele regiunilor României. Poveştile...

România, aşa cum o cunoaştem acum, este compusă din nouă regiuni istorice. După lupte de secole, purtate pentru autonomia fiecărei regiuni şi pentru mândria locală, cele nouă mici state se unesc în 1919 şi formează România Mare, un vis mocnit timp de sute de ani.

Fiecare teritoriu istoric al României are povestea şi actorii lui, însă toate au în comun dorinţa, coagulată de-a lungul secolelor, de a face parte dintr-o singură ţară, unită sub cupola României Mari.

Complexitatea Banatului este mult prea mare pentru a vorbi despre această regiune într-un singur articol, chiar şi atunci când îţi doreşti să prezinţi etimologia numelui ei. Zeci, sute de scriitori, istorici, oficiali sau călători au povestit mereu despre o regiune fabulousă, aflată la graniţa dintre Occident şi Orient, mereu o zonă purtătoare de cultură şi civilizaţie europeană.

În ceea ce priveşte zona estică a României, istoricii nu au nici un dubiu. Numele de Dobrogea vine de la conducătorul bulgar Dobrotici, fiul boierului Balica, primul conducător care şi-a declarat independenţa faţă de Imperiul Bizantin. Acest lucru face ca zona Dobrogei să fie una dintre primele spaţii autonome de pe teritoriul României.

Despre originea numelui de Ardeal, istoricii spun că este încă una controversată. Deşi există o părere dominantă care spune că termenul care stă în spatele acestui cuvânt este Erdély, care se traduce prin „peste pădure”, unii istorici afirmă că numele ar fi defapt o veche rădăcină indoeuropeană, "ard-", aflată în unele toponime tradiţionale, cum ar fi numele Munţilor Ardeni (din regiunea franco-belgiană).

Maramureşul este una din regiunile României cu o etimologie vastă. Nici până astăzi istoricii nu pot să spună cu exactitate care a fost punctul de plecare ce a dus la alegerea termenului de „Maramureş“. Chiar dacă „Tara Maramureşului“este un termen întâlnit prima dată în 1299, există variante etimologice care duc cu mult înaintea secolului XIII.

Partea de nord a Moldovei este cunoscută sub denumirea de Bucovina, dar destul de puţini oameni ştiu cum s-a ajuns aici, mai ales că pe vremea lui Ştefan cel Mare ţinutul era cunoscut ca Ţara de Sus. Un alt lucru interesant referitor la această zonă este faptul că,teritoriul Bucovinei se întinde peste graniţa României.

La sfârşitul secolului al XIII-lea, Voievodul Basarab profita de criza politică din Imperiul Otoman şi de dispariţia dinastiei Arpadiene din Ungaria reuşind să îi adune pe stăpânii feudali de la sud de Carpaţi sub cupola teritoriului Munteniei. Câţiva ani mai târziu Muntenia avea să formeze, alături de regiunea Olteniei “Ţara Românească”, piatra de temeie a României Unite.

Denumirea regiunii istorice Oltenia îşi trage rădăcinile din perioada Basarabilor, de unde şi numele atribuit provinciei de „leagănul dinastiei Basarabilor”. Etimologia numelui regiunii provine, aşadar, din zorii secolului XV, şi a reprezentat, de-a lungul secolelor, judeţele din stânga râului Olt, pentru ca, ulterior, să cuprindă judeţe de ambele părţi ale Oltului.

Istoria Bărăganului, ţinutul arid din sudul ţării, a fost evocată de-a lungul anilor în operele literare ale unor personalităţi culturale şi duce în spatele ei influenţa otomană pe care românii au primito timp de mai multe secole. Etimologic, Bărăganul îşi trage numele dintr-un cuvânt turcic, „Buragan“, care înseamnă vârtej, furtună sau vifor.

Referitor la ţinutul Moldovei, istoricii au elaborat numeroase teorii privitoare la constituirea provinciei şi la etimologia acestui nume, însă legenda voievodului Dragoş Vodă şi a căţelei sale, Molda, s-a întipărit în mentalul colectiv şi tinde să fie considerat momentul iniţial în constituirea regiunii.

Codul lui Zalmoxis

OSTASUL

http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=66753
1877-1878

Marele Duce Nicolae, fratele tarului Alexandru II, comandantul armatelor ruse din razboiul ruso-romano-turc, dupa doua infrangeri severe in fata turcilor, la Plevna, a trimis urmatoarea telegrama cifrata principelui Carol I (viitorul rege al Romaniei), la 19 iulie 1877: "Turcii … ne zdrobesc. Rog sa faci fuziune, demonstratiune si, daca se poate, sa treci Dunarea, dupa cum doresti”. Generalul A.Cernat, ministrul de Razboi al Romaniei, retine in memoriile sale reactia Marelui Duce Nicolae, cand i-a anuntat decizia principelui Carol de a trece Dunarea: "Vous tombez comme la Providence …” Generalul britanic V.Baker declara: "Este clar pentru orice militar impartial ca, fara ajutorul fortelor romane, intreaga Armata rusa (…) ar fi fost inevitabil aruncata inapoi in Dunare”. Istoricul turc contemporan – T. Yilmaz – admite ca "fara Armata romana, inamicul (rusii) nu ar fi putut sa invinga la Plevna”. Istoricul rus N.V.Vinogradov, in lucrarea "Razboiul din anii 1877-1878”, publicata de Academia de Stiinte, in 1979, scria: "(ofiterii rusi) vorbeau cu o profunda admiratie despre virtutiile militare ale aliatilor lor romani… Lucrarile de fortificatie au fost admirate de multi ofiteri rusi. S-au pastrat aprecieri din cele mai magulitoare despre artileria romana”. Periodicul belgian "Le Bien public”, din februarie 1878, scria: "Ei (romanii) au luat marea parte la asaltul Plevnei si la infrangerea definitiva a lui Osman-pasa, care a hotarat rezultatul campaniei”. Cotidianul "Daily News” arata la randul sau: "A luat, dintr-un singur pas, locul sau intre armatele europene. Consecintele acestui fapt sunt mai mari pentru tara si pentru chestiunea Orientului decat s-ar parea la prima vedere…”. Iar periodicul vienez "Neue Freie Presse” tragea un semnal: "…Acum un an se putea ierta nesocotirea Armatei romane, azi e necesar si chiar oportun ca in calculele militare Armata romana sa fie pusa in cumpana … ” Intr-o scrisoare, Friedrich Engels scria: "Fara romanii rusii ar fi fost fara iesire la Plevna”.

1916-1919

Premierul britanic Lloyd George aducea un omagiu taranului roman la un an de la intrarea Romaniei in Primul Razboi Mondial, alaturi de Antanta: "A dovedit omenirii ca este soldatul cel mai viteaz din lume cand i se da posibilitatea sa-si demonstreze aceasta vitejie”. Generalul Henri Bertholet, intr-o declaratie pentru ziarul "L Entente”, ce aparea la Petersburg, referindu-se la luptele purtate de Armata romana in 1916 - 1917, spunea: "Poporul roman poseda, pana la cea mai inalta treapta, calitatile esentiale ale unui soldat, acelea care constituie armatele de elita: bravura, spirit de disciplina, energie, in fine, un puternic patriotism”. Acelasi general, bun cunoscator al realitatilor de pe frontul din Moldova, ii telegrafia generalului roman Eremia Grigorescu, scriind intre altele: "Bravura ofiterilor si soldatilor romani atrag, in acest moment, admiratia tuturor armatelor aliate si carora dusmanii le aduc omagiile lor”. Diplomatul roman Raoul Bossy aminteste ca, intr-o intrevedere la Helsinki din 1934, Carl Gustaf Emil Mannerheim i-a spus: "Despre ostasul roman are numai cuvinte de lauda pentru vitejia si puterea lui de rezistenta (...) imi vorbeste (...) cu deosebita prietenie de generalul Averescu”. Mannerheim cunoscuse direct ostasul roman, in timpul Primului Razboi Mondial, in calitate de ofiter superior in armata rusa, cand a comandat diferite unitati ruse sau romano-ruse pe frontul din Moldova. Iata ce scria ziarul britanic "Times”, la 17 august 1917, despre victoriile romanesti: "Romanii s-au batut cu un eroism mai presus de orice lauda. Soldatii germani au fost atat de violent atacati incat aruncau armele pentru a fugi mai iute, ca sa nu fie facuti prizonieri. Aceasta infrangere este lovitura cea mai importanta pe care au primit-o germanii in rasaritul Europei” Ariside Briand, in Camera Deputatilor de la Paris, cativa ani mai tarziu, remarca: "Din memoriile lui Ludendorff si din constatarile Marelui Stat Major Interaliat reiese ca Germania si aliatii ei au fost nevoiti sa mobilizeze inca 58 de divizii pe frontul oriental, din cauza intrarii Romaniei in actiune. Victoria de la Marasesti, unde s-au consumat peste 30 de divizii germano-austro-bulgaro-turce, a salvat frontul oriental, in 1917, pana la venirea iernii, caci, prin eventuala ocupare a Moldovei si Basarabiei, s-ar fi prabusit mult mai devreme armata rusa, inainte ca Anglia sa fi ajuns la maximul efortului sau militar si America sa-si fi transportat in Franta trupele sale, imense cantitati de alimente si munitie, care au hotarat victoria pe frontul oriental”. In numele primului-ministru britanic Lloyd George, intr-o telegrama cifrata, adresata primului-ministru roman, Ionel Bratianu, se spune: "Rezistenta de neintrecut a Armatei romane, din timpul verii trecute, ne-a umplut de admiratie”. Comandantul fortelor ruse de pe frontul roman, generalul Dimitri Scerbacev, scria, la 15 august 1917, imediat dupa victoria de la Marasti si parasirea frontului din Galitia (dezastrul rus de la Tarnopol) si nordul Bucovinei, de catre rusi, si victoriile de la Marasesti si Oituz, cand anarhia din armata rusa si ostilitatea fata de romani erau tot mai daunatoare: "Sunt plin de admiratie pentru eroismul trupelor romane si felicit comandamentul, ofiterii si soldatii tuturor unitatilor, pentru felul stralucit in care au respins ofensiva inamicului”. Monkewitz, seful Statului Major al Armatei a IV-a ruse, scria despre luptele din vara lui 1917: "Chiar in cursul bataliei, atitudinea unor unitati (rusesti – nn) a fost cu adevarat criminala (…), numai patriotismul inaltator al trupelor romane a salvat situatia”. Generalul Kurt Ernst von Morgen si-a notat, cu retinere, in memoriile sale, despre ofensiva germana de la Marasesti, condusa de feldmaresalul August von Mackenzen, oprita de romani, urmatoarele: "Impotrivirea romanilor a fost neinchipuit de darza, darzenie dovedita de cele 61 de contraatacuri in cursul celor 14 zile de lupta. Atacurile au fost duse de romani la baioneta si ne-au pricinuit pierderi foarte grele.” Ofensiva feldmaresalului von Mackensen a fost zdrobita de soldatii romani la Marasti, in iulie 1917, in conditiile in care "partenerii” rusi atinsi de "revolutie” paraseau pozitiile in timpul ofensivei. O recunoaste, printre dinti, generalul Erich Ludendorff, in memorii: "Armata romana se consolidase, cu concursul Frantei, intr-un asemenea grad, ca ni se paru cu neputinta sa obtinem un succes strategic (…), renuntarea la operatiunea proiectata in Moldova mi-a fost penibila”.

1941-1945

Generalul Eugen von Schobert, comandantuil Armatei a XI-a germane, dupa eliberarea partii de nord a Moldovei, Tara de Sus a lui Stefan cel Mare, mai nou numita si Bucovina, si-a exprimat "deplina recunostinta” fata de modul cum luptase Armata a III-a romana si a felicitat Comandamentul roman, la 7 iulie 1941. Cand au fost intrebati mai multi ofiteri germani, care erau cei mai buni soldati din cadrul Axei, neapartinand Germaniei: finlandezii, croatii sau ungurii - generalul Hans Speidel, fost general al Wehrmachtului si, ulterior, Seful Statului Major al NATO, a raspuns: "Niciunii! Romanii. Dati-le niste ofiteri de treaba si sunt cei mai buni soldati pe care ii puteti avea”. Fostul comandant din Creta, generalul Heinrich Kreipe, care conduse o divizie pe frontul din Kuban (la sud de Stalingrad, unde a fost si tatal autorului acestor randuri, pe front – nn), unde-i vazuse pe romani in actiune, a raspuns la intrebarea unui ofiter britanic, referitoare la cine a fost cel mai bun aliat militar al germanilor: "A, romanii, desigur. Au fost neinfricati in atac, si daca trebuiau sa apere o pozitie, erau ca niste caini de paza! Rezistau uneori pana la ultima suflare”.


OCTAVIAN CAPATINA

Cariera internaţională a iei, cămaşa tradiţională...


Lăzile de zestre ale bătrânelor din satele noastre ascund, pe lângă alte comori, şi adevărate vedete ale portului femeiesc care au făcut carieră spectaculoasă în moda internaţională – iile. Cea mai importantă piesă a costumului tradiţional feminin din România a fascinat deopotrivă pictori, fotografi, feţe regale şi designeri de renume internaţional. Toţi aceştia s-au inspirat, au promovat şi s-au lăsat vrăjiţi de ie sau „cămaşa cu altiţă” (chenar), aşa cum mai este ea cunoscută.

„Româncă îmbrăcată în costum popular de sărbătoare, torcând. Piesele ce compun costumul românesc sunt: cămaşă decorată pe piept, pe umeri şi pe mânecile largi şi lungi cu motive geometrice; fustă largă şi lungă, brodată cu motive florale; în faţă şorţ cu motive geometrice, iar în spate catrinţă; pieptar brodat cu motive florale şi tivit, de jur-împrejur, pe margine cu blană neagră; la gât salbă de bani; în picioare pantofi.

În mâini ţine o furcă şi un fus pentru tors” – aceasta e descrierea unei fotografii semnate Carol Popp de Szathmari, realizată în intervalul 1877-1881 şi aflată astăzi în colecţia Complexului Naţional Muzeal ASTRA din Sibiu. Nu ştim cine e femeia din fotografie; dacă aparţine sau nu aristocraţiei vremurilor şi s-a lăsat pozată într-un splendid costum tradiţional pentru că aşa era la modă sau e doar o ţărăncuţă a cărei frumuseţe uluitoare l-a impresionat pe artist.Ceea ce ştim însă cu siguranţă este faptul că piesele costumului popular românesc au fost scoase pe parcursul anilor din lăzile de zestre ale femeilor de la ţară, ajungând direct pe podiumurile de prezentare ale festivalurilor internaţionale de modă. Designeri faimoşi ca Yves Saint Laurent, Kenzo sau Jean Paul Gaultier au dedicat colecţii întregi cămăşii populare româneşti după ce Nadia Comăneci a apărut de câteva ori pe saltea îmbrăcată cu o ie tradiţională. Dar, înaintea creatorilor de modă, mari artişti precum Henri Matisse sau Constantin Daniel Rosenthal s-au lăsat şi ei vrăjiţi de frumuseţea portului românesc. De la primul ne-au rămas mai multe picturi şi desene înfăţişând femei îmbrăcate cu ie, iar al doilea a înfăţişat-o în tabloul „România revoluţionară”pe Maria Rosetti, englezoaică la origine şi soţia a lui C.A. Rosetti, purtând atât ie, cât şi năframă.

Regina Maria a României, o englezoaică de o frumuseţe clasică, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, adora costumul popular românesc pe care nu ezita să-l îmbrace şi în care s-a lăsat fotografiată de nenumărate ori. Şi nu numai ea: toate reginele României, dar şi aristocraţia feminină a timpului au adoptat acest tip de îmbrăcăminte, poate şi cu intenţia mai mult sau mai puţin ascunsă de a se face plăcute de mulţime.

Termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti
Într-o lucrare despre costumul popular din Republica Moldova apărută sub egida UNESCO şi semnată de Varvara Buzilă (lucrare numită chiar aşa: Costumul popular din Republica Moldova. Ghid practic), cămaşa este considerată cea mai importantă piesă a costumului popular românesc. Şi aceasta din mai multe motive. Ea păstrează vechea tradiţie, prin decorare subliniază diferenţele de vârstă, ocazii şi stare socială şi „determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care trebuie în mod imperios să se acorde ca epocă, vârstă, ornamentică, cromatică”. Potrivit aceleiaşi surse, „din punct de vedere lingvistic, românii au moştenit atât termenul latin ie, derivând din latinescul tunicae lineae (tunică subţire purtată pe piele), pentru cămaşa femeiască, cât şi un termen împrumutat de romani din fondul celtic şi anume camisa, atestat pentru prima oară în limba latină în secolul IV [menţionat, de pildă, şi în Glossarium mediae et infimae Latinitatis al lui Du Cange cu o serie de versiuni demonstrând o arie largă de folosinţă a obiectului vestimentar – n.r.], din care provine românescul cămaşă, denumind deci o piesă purtată în zonele mai reci ale Europei”. Astfel, în timp ce cămaşa are un înţeles generic, termenul de ie se aplică doar cămăşii femeieşti. „În cel mai vechi strat terminologic se înregistrează şi denumirea de cămeşoi, folosită pentru a desemna cămaşa purtată în toate zilele, atât de femei, cât şi de bărbaţi, în anumite zone, referindu-se la aşa-zisa cămaşă dreaptă sau cămaşă bătrânească, a cărei croială de factură arhaică precede pe scară istorică pe cea a cămăşii încreţite la gât, considerată a fi tipul cel mai vechi din România”, se arată în cartea citată mai sus.

Trei tipuri de cămăşi în portul feminin
În portul feminin se disting trei tipuri de cămăşi, în funcţie de croială: cămaşa „de-a întregul”, considerată cea mai veche, ia, sau cămaşa încreţită la gât, şi cămaşa cu platcă, influenţă a costumului orăşenesc. Platca era un dreptunghi de pânză, căptuşit de cele mai multe ori, amplasat în zona umerilor.



După unele surse, este aproape imposibil de determinat când a apărut primul tip de cămaşă, dar se consideră că acest tip de îmbrăcăminte ar fi putut să fie purtat de populaţia aparţinând culturii Cucuteni. Cămaşa este croită în formă de cruce, dintr-o singură bucată de pânză şi cu o deschizătură în partea de sus. Iniţial, cămăşile erau confecţionate din pânză de in sau cânepă, iar mai târziu din mătase şi bumbac. Acesta din urmă era folosit ca urzeală pentru bătătura de in şi cânepă, mai ales în partea de nord a ţării, în timp ce în sud cămăşile erau mai frecvent ţesute cu borangic. Faţa şi spatele cămăşii se numesc „stan”, iar partea inferioară „poale”. Stanul se confecţiona din două foi de pânză, iar mâneca din una. Sub braţ, cămaşa era prevăzută cu aşa numita „pavă”, care oferea comoditate în timpul mişcării.

Croială, ornamente, culori
Ia este, în fapt, o cămaşă tradiţională românească de sărbătoare, confecţionată din pânză albă, bumbac, in sau borangic şi împodobită cu mărgele şi broderii la mâneci şi la gât. Cum spuneam, croiala este relativ simplă: un dreptunghi de pânză, tăiat rotund în jurul gâtului şi întărit cu şnur răsucit. Mânecile sunt, de cele mai multe ori, încreţite atât la umeri, cât şi la încheieturile mâinilor. Este un tip de cămaşă scurtă până la talie, spre deosebire de cămaşa anterioară, mai veche, ce îmbrăca întregul corp şi se purta dedesubtul hainelor pentru a apăra corpul de „vrăji şi pericole”. Tehnica decorării iei s-a transmis de la mamă la fiică, fapt care a conservat tradiţia şi gustul de la o generaţie la alta.



Motivele sunt stilizate, geometrice sau inspirate de natură. Se disting mai multe variante de bază în compoziţia decorului de pe mâneci: ie cu mâneci cu dungi verticale brodate (în râuri drepte), dungi oblice sau „ie cu stele”. Partea din faţă a cămăşii este şi ea bogat brodată, prin repetarea aceloraşi modele existente pe mâneci. Iile brodate cu „spic” făceau parte din costumul de nuntă din Moldova. Culorile folosite la broderie erau în două-trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru.

Femeile căsătorite şi cele în vârstă respectau anumite principii în realizarea costumului, preferând culori mai reţinute, modele de croială mai modeste şi un material ţesut mai simplu, în timp ce la fetele tinere culorile sunt deschise şi aprinse. Acestea din urmă nu-şi acopereau capul cu ştergarul de îmbrobodit (privilegiu rezervat nevestelor) şi nu purtau nici şorţ de protecţie din acelaşi motiv.

Celelalte piese ale costumului popular
De ie se prindeau poalele cămăşii făcute din pânză mai puţin fină. Toate părţile cămăşii erau patrulatere fără răscroieli, această modalitate de confecţionare fiind una foarte raţională şi economicoasă întrucât nu se pierdea nicio bucată de material.

Peste poale se aşezau catrinţa (în ungureşte, katrinca), fota (în turcă, fota) sau şorţul (în germană, Schurz), alte piese de îmbrăcăminte utilizate de la talie în jos. Acestea erau confecţionate din lână sau amestec cu bumbac în urzeală şi, după etimologie, par să fie o combinaţie eclectică de modă şi modele provenite din est (fota este o stofă vărgată tradiţională adusă din India), cultura populară românească dovedindu-se, din nou, o sinteză a influenţelor orientale şi occidentale.

În Moldova, de pildă, specialiştii au descoperit existenţa a zece grupe de catrinţe. Această piesă de îmbrăcăminte este o bucată de material de formă dreptunghiulară care se înfăşoară în jurul corpului, de la talie în jos. Cea mai răspândită este catrinţa „vrâstată”, cu dungi verticale colorate, dar mai există şi cea cu „desene alese”, „iţată” sau „brodată”. Acest obiect de îmbrăcăminte se prinde de talie cu o chingă lungă de trei-patru metri. Fota este şi ea un soi de catrinţă ţesută cu dungi orizontale colorate, doar că are două părţi, în faţă şi în spate.

Îmbrăcămintea de iarnă a femeilor cuprindea şi un pieptar cusut din blană de miel, brodat cu fire de lână în motive geometrice sau un soi de jiletcă fără mâneci cusută din lână şi căptuşită cu lână scărmănată. În unele sate, unde oieritul era dezvoltat, cojocelele erau împodobite şi cu alt tip de piele în culoare contrastantă.

Costumul femeilor era completat, în anumite împrejurări, de traistă, strămoşul sacoşei de astăzi, în care erau aşezate cumpărăturile de la târg. Traista era şi ea împodobită cu motive ornamentale variate şi se deosebea de desagi, alcătuiţi din lână cu râuri orizontale colorate. La sărbători, portul era completat de inele, cercei, mărgele din aur şi argint. În secolul XX, costumul tradiţional femeiesc cedează locul hainelor orăşeneşti, el fiind întâlnit astăzi numai în zonele relativ izolate.

Un monument unic în România: Fosta mănăstire...


Ansamblul fostei mănăstiri cisterciene din Cârţa, atestat documentar în 1202, constituie cea mai estică abaţie a acestui ordin şi unul dintre cele mai importante monumente arhitectonice din România. Grupurile de meşteri care au aparţinut mănăstirii au influenţat începuturile arhitecturii medievale din Transilvania, în special pe cele din Ţara Bârsei.


Primele clădiri ale mănăstirii au fost ridicate, potrivit cutumelor Ordinului cistercian, din materiale perisabile, mai mult ca sigur din lemn. Câţiva ani mai târziu, probabil între 1210 şi 1215, în imediata vecinătate a clădirilor provizorii din lemn a fost construită o capelă din piatră, aşa-numitul oratoriu. Fundaţiile acestei capele, cu dimensiuni reduse (circa 8-10 m) şi ziduri masive, au fost scoase la lumină în primăvara anului 1927, prin cercetările arheologice întreprinse de istoricul de artă şi arheologul sas Victor Roth.

A fost descoperită cea mai veche fortificaţie din...


Cea mai veche fortificaţie din istoria României! Este descoperirea arheologică care i-a impresionat pe istorici. Fortificaţia a fost descoperită în urma unor săpături ce au avut loc pe tronsonul 4 al autostrăzii Orăştie - Sibiu, în zona localităţii sibiene Cristian, a declarat directorul Muzeului Naţional Brukenthal Sibiu, Sabin Luca.


Potrivit directorul Muzeului Naţional Brukenthal Sibiu, Sabin Luca, cercetările au dus la descoperirea unei fortificaţii şi aşezări din Epoca Bronzului (Cultura Noua) şi a unei fortificaţii din faza a III-a a culturii Starcevo - Criş. Sistemul de fortificaţii descoperit are o lungime de peste 150 de metri, scrie ronduldesibiu.ro.

Arheologii spun că descoperirea este importantă pentru că reprezintă cea mai veche împrejmuire cu caracter defensiv, demonstrată a exista în România şi datează în jurul anului 5.400 Î.Hr.

"Este o împrejmuire intenţionate a unei zone de locuit făcută cu elemente foarte puternice, o parisadă cu stâlpi masivi între care se împleteau şi elemente de lemn masiv, cu porţi de intrare, parisade duble, pe care se circula pentru a se observa exteriorul", a explicat Luca.

Istoria Academiei Române (II)


De-a lungul existenţei, pe măsura diversificării preocupărilor ei, instituţia a căutat să-şi definească adecvat rolul şi locul în societatea românească. Odată cu dezvoltarea spectaculoasă a ştiinţelor exacte, mai cu seamă după înfăptuirea României Mari, forul academic s-a pregătit să treacă de la o componenţă dominată de filologi, scriitori şi istorici la una în care să-şi găsească locul şi o serie de eminenţi reprezentanţi ai ştiinţelor.

La 20 mai 1941, din necesitatea de „adaptare a statutelor de organizare a Academiei la noile cerinţe ale vremii, care sunt de două feluri: o intensificare a culturii naţionale pentru a întări frontierele spirituale şi veşnice ale naţiunii, ca o compensaţie a mutilării provizorii a statului şi apoi o adaptare a organizării secţiunilor Academiei, ca organe constitutive ale ei, la situaţia actuală a ramurilor de cultură naţională”, s-a întocmit un amplu proiect de reorganizare. Autorii lui propun, în principal, o nouă împărţire a secţiunilor în subsecţiuni, care să stabilească mai bine locul unor domenii noi, precum filosofia, sociologia, ştiinţele economice, financiare, statistice, militare etc. Importanţa care începea să se acorde tot mai mult ştiinţelor tehnice a condus, în 1945, la înfiinţarea, sub egida academică, a Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, destinat a contribui la „progresul ştiinţelor teoretice şi aplicate, prin coordonarea instituţiilor existente ce se ocupă cu problemele ştiinţei în general, inclusiv cu cercetarea poporului român, precum şi a persoanelor ce lucrează şi creează în domeniul ştiinţific”.

Odată cu schimbarea statutului politic al ţării, Academia Română a fost transformată, la 9 iunie 1948, în instituţie de stat, subordonată direct Consiliului de Miniştri, sub numele de Academia Republicii Populare Române, denumire schimbată la 21 august 1965 în Academia Republicii Socialiste România. Prin organizarea, în august 1948, a Academiei R.P.R., nu au fost realeşi 110 membri, ilustre nume ale ştiinţelor şi literelor, reprezentanţi ai Armatei, ai Bisericii şi ai vieţii politice româneşti, cei mai mulţi foşti membri ai unor partide istorice ori demnitari de stat, între care: Dimitrie Gusti, Lucian Blaga, Gheorghe I. Brătianu, Silviu Dragomir, Nicolae Colan, Constantin I. Angelescu, Iuliu Hossu, Nicodim Munteanu, Grigore T. Popa, Radu R. Rosetti ş.a.

Conform statutului din 12 august 1948, instituţia a fost împărţită în şase secţii: ştiinţe matematice, fizice şi chimice, ştiinţe geologice, geografice şi biologice, ştiinţe tehnice şi agricole, ştiinţe medicale, ştiinţe istorice, filosofice, economice şi juridice, limbă, literatură şi artă; prin statutul din 2 iulie 1955, numărul secţiilor a sporit la opt, iar la 3 februarie 1965 numărul secţiilor a fost din nou modificat, ajungând la 12: ştiinţe matematice, ştiinţe fizice, ştiinţe chimice, ştiinţe tehnice, ştiinţe biologice, ştiinţe agricole şi silvice, ştiinţe geologice, geofizice şi geografice, ştiinţe medicale, ştiinţe economice, filosofice şi juridice, ştiinţe istorice, ştiinţe filologice, literatură şi arte. Statutul din august 1948 prevedea coordonarea de către forul academic a „institutelor şi centrelor de cercetări ştiinţifice şi culturale ale ţării”. Ca urmare, în octombrie 1948 au trecut în subordinea ei toate institutele de cercetare fundamentală din ţară, a căror activitate s-a desfăşurat neîntrerupt până în 1970, când a început procesul scoaterii lor de sub jurisdicţia Academiei Române, fie prin trecerea în subordinea unor ministere sau a altor instituţii nou create, fie chiar prin desfiinţare, fapt ce s-a reflectat negativ asupra întregii cercetări româneşti.

Un moment de răscruce l-a reprezentat decretul-lege nr. 4 din 5 ianuarie 1990, privind organizarea instituţiei care urma să „funcţioneze autonom, fiind finanţată de la bugetul de stat”. Statutul adoptat la 2 februarie 1990 prevedea împărţirea în 12 secţii, număr sporit la 18 decembrie 1991 la 14. Structura este în prezent următoarea: Secţia de filologie şi literatură, Secţia de ştiinţe istorice şi arheologie, Secţia de ştiinţe matematice, Secţia de ştiinţe fizice, Secţia de ştiinţe chimice, Secţia de ştiinţe biologice, Secţia de ştiinţe geonomice, Secţia de ştiinţe tehnice, Secţia de ştiinţe agricole şi silvice, Secţia de ştiinţe medicale, Secţia de ştiinţe economice, juridice şi sociologice, Secţia de ştiinţe filosofice, psihologice şi pedagogice (devenită din septembrie 1996 Secţia de filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie), Secţia de arte, arhitectură şi audio-vizual, Secţia de ştiinţa şi tehnologia informaţiei. Din 1948, s-au înfiinţat filiale la Iaşi şi Cluj, cărora li s-au alăturat, din 1955, baze de cercetări ştiinţifice la Târgu Mureş şi Timişoara, aceasta din urmă transformată, în 1990, în filială.

Conform statutului din 1948, Academia Română urma să fie condusă de un Birou, alcătuit din preşedintele instituţiei şi din secretarul ei general, precum şi dintr-un Prezidiu, format din membrii Biroului, din preşedinţii de secţii şi din directorul general al Bibliotecii Academiei. Începând din 1955, Biroul urma să fie format din preşedinte, patru vicepreşedinţi şi secretarul general, iar Prezidiul din Birou şi din preşedinţii de secţii şi de filiale, întreaga conducere a instituţiei academice neputând intra în funcţie decât după aprobarea ei de către Consiliul de Miniştri. Între 1948 şi 1990, la conducere s-au aflat, între alţii, Athanase Joja, Ilie G. Murgulescu, Miron Nicolescu, Theodor Burghele, Gheorghe Mihoc, Radu Voinea. Din 1990, conducerea, aleasă numai de Adunarea generală, este formată dintr-un Birou, alcătuit din preşedinte, patru vicepreşedinţi şi secretarul general, şi din Prezidiu, format din membrii Biroului, precum şi din preşedinţii de secţii şi de filiale. Din 1990, funcţia de preşedinte a fost deţinută de Mihai Drăgănescu (1990-1994), Virgiliu N. Constantinescu (1994-1998) şi Eugen Simion (1998 -2006) şi Ionel Haiduc (2006-prezent). Din 1879 s-a instituit şi calitatea de preşedinte de onoare şi protector al instituţiei academice, deţinută succesiv de suveranii ţării; în 1948 s-a păstrat doar calitatea de preşedinte de onoare, în care s-a aflat preşedintele Marii Adunări Naţionale, calitate păstrată până în 1969; titlul de preşedinte de onoare a mai fost conferit în 1985 preşedintelui Republicii şi s-a menţinut până în 1989.

La sfârşitul anului 2001, Parlamentul României a adoptat o nouă lege privind organizarea şi funcţionarea Academiei Române, servind drept bază pentru un nou statut, aprobat la 10 ianuarie 2002, în care se subliniază, între altele, independenţa instituţiei „în lucrările de orice natură”. Conform tradiţiei sale, Academia Română era, încă din 1867, „scutită de orice sistemă guvernamentală, în orice împrejurări, de oricare înrâurinţă mai înaltă şi de toate valurile politice efemere” (G. Bariţiu), fiind considerată „un simbol al adevăratei democraţii, al democraţiei aristocrate” sau locul unde „zgomotele puternice ale luptei de idei şi de curente din afară, când ajung aici, se domolesc şi se îmbină în acea armonie de puteri, în acea sinteză de energii reprezentativă pentru viaţa întregului nostru neam” (Gr. Crăiniceanu).

Încă de la înfiinţare, instituţia academică a reunit personalităţile reprezentative ale ştiinţei, culturii şi artelor. Cel dintâi statut, din 1867, prevedea alegerea de membri actuali, care nu puteau fi decât „români, cunoscuţi prin operele lor literare şi ştiinţifice”, membri corespondenţi şi membri onorari, care puteau fi atât români, cât şi străini. Ca urmare, în 1867 a fost ales cel dintâi membru onorar din ţară, în 1868, primii membri actuali, în 1869, cei dintâi membri corespondenţi din ţară şi primii membri onorari străini, iar în 1877 — primii membri corespondenţi din străinătate. Prin statutul din 1948, se menţionau patru categorii de membri: titulari activi, titulari onorifici, de onoare şi corespondenţi, aleşi numai din ţară. Statutul din 1955 revenea la cele trei categorii tradiţionale de membri: titulari, de onoare şi corespondenţi, membrii de onoare şi membrii corespondenţi putând fi aleşi şi dintre specialiştii străini, membrii titulari onorifici devenind membri de onoare. La 28 februarie 1974 s-a hotărât să existe numai o singură categorie de membri din străinătate, adică membri de onoare.


Membrii Academiei Romane, 1943

Din 1866 şi până în prezent au fost aleşi 1535 de membri, dintre care 1012 români (25 fondatori, 386 titulari, 187 de onoare, 373 corespondenţi şi 41 aleşi post-mortem) şi 523 străini (414 de onoare, 108 corespondenţi şi un membru ales post-mortem). Până în 1948 au fost aleşi, ca membri, filologi, istorici şi critici literari, scriitori (Bogdan Petriceicu Haşdeu, Ion Bianu, A. Philippide, Sextil Puşcariu, George Coşbuc, Barbu Delavrancea, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Perpessicius), istorici şi arheologi (Mihail Kogălniceanu, Alexandru D. Xenopol, Nicolae Iorga, Vasile Pârvan), economişti (Ion Ghica, Petre S. Aurelian, Ion Răducanu), filosofi (Constantin Rădulescu-Motru, Ion Petrovici), jurişti (Andrei Rădulescu, Constantin Hamangiu), reprezentanţi ai ştiinţelor chimice, fizice, matematice, biologice, geologice, geografice, agricole, medicale, tehnice (Nicolae Kretzulescu, Grigore Antipa, Victor Babeş, Grigore Cobălcescu, Anghel Saligny, Ion Simionescu, Dimitrie Pompeiu, Petru Poni, Constantin I. Istrati, Emil Racoviţă, Constantin I. Parhon, Spiru Haret, Horia Hulubei, Gheorghe Spacu, Gheorghe Ionescu-Siseşti, Simion Mehedinţi, Ludovic Mrazec, Gheorghe Ţiţeica), reprezentanţi ai muzicii, arhitecturii, artelor plastice (George Enescu, Petre Antonescu, Ion Jalea, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petraşcu), sociologi (Dimitrie Gusti), folclorişti (Athanasie M. Marienescu, Simion Florea Marian, Arthur Gorovei), diplomaţi (Nicolae Titulescu), oameni politici (Ion C. Brătianu, Vasile Goldiş, Pantelimon Halippa, Iuliu Maniu), reprezentanţi ai clerului (Andrei Şaguna, Nicodim Munteanu, Miron Cristea, Pimen Georgescu) şi ai armatei (Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Paul Teodorescu) ş.a.

În perioada 1948-1989, în pofida politizării dure a mai tuturor domeniilor de activitate intelectuală, în Academia Română au fost alese importante personalităţi, între care: Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Şerban Cioculescu, Ion Coteanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu, Victor Eftimiu, Cezar Petrescu, Alexandru Philippide, Constantin C. Giurescu, Emil Condurachi, Constantin Daicoviciu, Andrei Oţetea, David Prodan, Virgil Vătăşianu, Henri Coandă, Elie Carafoli, Ilie G. Murgulescu, Nicolae Hortolomei, Theodor Burghele, ş.a.

Alături de aceştia au fost aleşi, pe criterii politice însă, şi câţiva reprezentanţi ai noii puteri: Mihai Roller, A. Toma, Barbu Lăzăreanu, Ion Gheorghe Maurer ş.a. După 1990, s-a hotărât repunerea în drepturi a personalităţilor cărora li s-a retras calitatea de membru în 1948, dar şi în anii următori, datorită stabilirii în străinătate a zece academicieni. Au fost aleşi şi membri post-mortem. Astfel, la 28 octombrie 1948, în urma propunerii făcute de Mihail Sadoveanu, au fost primiţi ca membri de onoare post-mortem Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Alexandru Vlahuţă, Constantin Dobrogeanu-Gherea, G. Ibrăileanu, Dumitru Bagdasar, Aurel Vlaicu, Ştefan Luchian, Ion Andreescu ş.a. Membri post-mortem au mai fost aleşi, după 1990, Ştefan Odobleja, Nicolae Paulescu, Alexandru Proca, Dan Barbilian (Ion Barbu), Petre Andrei, Constantin Pârvulescu, Traian Lalescu, E. Lovinescu, Vasile Voiculescu ş.a., acelaşi statut fiind conferit unor ilustre personalităţi din străinătate: Bela Bartok, Hermann Oberth, Ştefan Lupaşcu.

În Academia Română, ca şi în alte instituţii similare europene, s-a instituit practica rostirii, de către membrii titulari nou aleşi, a unui discurs de recepţie, urmat de un răspuns, din partea unui alt membru titular. Seria discursurilor de recepţie a fost inaugurată de Alexandru Papiu-Ilarian, care, la 16/29 septembrie 1869, a vorbit despre Viaţa, operele şi ideile lui Georgiu Şincai din Şincai.

Până în 1948, instituţia a putut funcţiona datorită donaţiilor primite din partea unor particulari, subvenţiile statului fiind reduse şi nepermanente. Începuturile făcute de Al. I. Cuza şi de Evanghelie Zappa au continuat conform prevederilor înscrise în chiar decretul de înfiinţare a Societăţii Literare Române, în care se specifica dreptul ei de a „primi legate şi orice fel de ofrande”. De-a lungul anilor, s-au primit însemnate sume de bani, terenuri, acţiuni în diverse bănci din ţară sau din străinătate, opere de artă, monede, manuscrise, documente, cărţi, periodice etc.

După 1948, instituţia academică a pierdut, în urma naţionalizării, toate proprietăţile deţinute până atunci şi care constituiau principala ei sursă de venituri, fiind subvenţionată numai de la bugetul de stat, fără posibilitatea de a mai primi sau administra diverse donaţii. După 1990, prin eforturi stăruitoare, Academia Română a început să-şi recupereze o parte din bunuri, dându-i-se din nou posibilitatea de a primi „donaţii, legate şi orice alte bunuri sau valori”.

Chiar şi în condiţiile în care, după 1948, a pierdut importante sume de bani ce erau destinate acordării de premii, s-a continuat tradiţia recompensării celor mai valoroase lucrări în diferite domenii ale literelor, ştiinţelor şi artelor. Din 1949, s-a hotărât înfiinţarea a 15 premii anuale în valoare de 200 000 de lei, sumă care, treptat, a fost redusă, pentru ca, după 1977, să nu mai fie acordată deloc, premierea lucrărilor făcându-se neregulat, până ce, în 1986, acţiunea a încetat cu totul. După 1990, tradiţia acordării de premii, începută încă în 1869 cu cel dat lui Timotei Cipariu pentru prima parte a Gramaticii limbii române, a fost reluată. Se acordă 71 de premii, care poartă numele unora dintre cei mai de seamă specialişti din domeniile ştiinţelor, literelor şi artelor din ţara noastră.

Prin valoarea membrilor ei, prin programele de cercetare iniţiate şi coordonate, prin larga deschidere internaţională, Academia Română şi-a afirmat mereu statutul de cea mai de seamă instituţie culturală a ţării, în acelaşi timp, a rămas un simbol al unităţii spiritualităţii naţionale, făcând parte, după expresia lui Gr. Tocilescu, „din sufletul neamului românesc” şi fiind „a naţiunii, precum naţiunea găseşte într-însa vatra pururea nestinsă a iubirii de neam, a amintirilor scumpe şi a nobilelor imbolduri”. Prin bogata ei activitate creatoare, Academia Română contribuie substanţial la afirmarea spiritualităţii naţionale, a patrimoniului cultural al poporului român. Din anul 2000, ziua de 4 aprilie a fost declarată Ziua naţională a Academiei Române.

Istoria Academiei Române (I)


Academia Română – cel mai înalt for de cultură şi de ştiinţă al ţării, care funcţionează neîntrerupt din 1866 până în prezent. Încercări de a înfiinţa în Ţările Române „academii” sub forma unor societăţi care să grupeze învăţaţi în litere şi ştiinţe sau ca înalte instituţii de învăţământ superior au existat încă din secolul al XVI-lea. Despot Vodă (1561-1563), în Moldova, a plănuit cel dintâi să creeze cu ajutorul unor învăţaţi aduşi din Grecia, Germania şi Franţa, un colegiu înalt de rang academic la Cotnari (Schola latina), precum şi o „academie” la Suceava, proiecte nefinalizate însă. Ideea înfiinţării unei „academii” a avut-o şi un domnitor al Ţării Româneşti, Petru Cercel (1583-1585), care, la reşedinţa sa de la Târgovişte, a reuşit să reunească oameni de cultură italieni, francezi şi greci. Încercări similare s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate în organizarea Academiei Vasiliene de la Iaşi (1640), a academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), a Academiei Mihăilene din Iaşi (1835).

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului următor, în programele unor asociaţii sau societăţi culturale au fost înscrise prevederi referitoare la necesitatea stabilirii regulilor unitare ale limbii române, la îmbogăţirea lexicului, la întocmirea dicţionarului şi gramaticii, dar şi chestiuni legate de promovarea ştiinţelor, în primul rând a istoriei şi a ştiinţelor naturale, anticipând astfel, prin preocupări, ca şi prin structură, viitoarea Academie Română: „Societatea filosoficească din Mare Principatul Ardealului” (1795), Societatea literară (1822) din Braşov, continuată de Societatea literară (Bucureşti, 1827), Societatea medicilor şi naturaliştilor din Iaşi (1834), Societatea literară (1836), transformată apoi în Asociaţia literară a României (1845), Societatea Ateneului Român (Iaşi, 1860), Asociaţiunea transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra) (Sibiu, 1861), Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina (1865) etc.

Ideea înfiinţării unei societăţi academice sau a unei „academii” a fost susţinută de cei mai de seamă cărturari ai vremii, între care Ion Heliade-Rădulescu, Ioan Maiorescu, Iordache Golescu, Timotei Cipariu, Gheorghe Asachi, George Bariţiu ş.a. Aşa, de pildă, în prefaţa la Gramatica românească din 1828, Ion Heliade-Rădulescu propunea întemeierea unei „Academii de câţiva bărbaţi, a căror treabă să fie numai literatura românească, cari cu vremea vor pune în regulă şi vor desăvârşi limba prin facerea unui dicsioner”; la rândul său, Ioan Maiorescu milita în 1860 pentru înfiinţarea „unei societăţi academice sau literare, destinată a concentra activitatea erudiţilor români [...] pentru cultura limbei, pentru studiul istoriei naţionale”.

Unirea Principatelor, ca şi amplul program de reforme care au urmat actului de la 24 ianuarie 1859 au creat condiţii optime şi pentru punerea în practică a dezideratului înfiinţării unei academii, asemeni celor existente deja în Europa. În 1860, G. Sion a întocmit un proiect de statut pentru întemeierea unei „academii române, formată din 15 membri, aleşi din toţi românii, fără distincţiune de provincie sau de protecţiune”, dar „cu oarecari titlu literariu cunoscut”, având „în preocupări probleme de limbă, acordarea de premii şi ordonarea documentelor istorice”. La rândul său, V. A. Urechia propunea instituirea unei comisii „de bărbaţi din toate provinciile române” pentru „alcătuirea unui dicţionar şi a unei gramatici”. În 1864, un amplu referat în acest sens era aprobat de Consiliul de Miniştri, fără a primi însă, din cauza situaţiei internaţionale nefavorabile, ratificarea domnitorului.

Cu toate acestea, Alexandru Ioan Cuza a sprijinit înfiinţarea „academiei”, în 1863 dăruind din lista sa civilă 5600 de galbeni, din care o mie de galbeni erau destinaţi instituirii unui premiu care ar fi urmat să se acorde celei mai valoroase traduceri din limbile clasice. Acest ajutor material substanţial se alătura celui avansat în 1860 de bogătaşul bucureştean originar din Epir, dar naturalizat român, Evanghelie Zappa, care oferise guvernului 5000 de galbeni pentru alcătuirea unui dicţionar român, a unei gramatici a limbii române şi a unor traduceri din clasicii Antichităţii. Cele două fonduri – „Cuza” şi „Zappa” — au constituit, de altfel, baza materială a viitoarei societăţi academice.

Prin decretul nr. 582 din 1/13 aprilie 1866 al Locotenenţei Domneşti, lua fiinţă la Bucureşti Societatea Literară Română, a cărei principală menire era de a alcătui dicţionarul şi glosarul limbii române, „acele două colonade ale templului său literariu”, precum şi de a stabili normele ortografice ale limbii. Societatea urma să fie formată, pentru început, din 21 de membri aleşi din toate provinciile româneşti (patru din Muntenia, câte trei din Moldova, Transilvania şi Basarabia, câte doi din Banat, Maramureş, Bucovina şi Macedonia). Cei dintâi 14 membri ai Societăţii Literare Române, numiţi prin decretul nr. 698 din 22 aprilie/3 mai 1866, erau numai reprezentanţi ai provinciilor româneşti ce se găseau încă sub stăpâniri străine, ceea ce îl va face mai târziu pe B.P. Hasdeu să remarce că în Academia Română „când cineva zice român şterge şi Dunărea şi Carpaţii”: din Transilvania — Timotei Cipariu, George Bariţiu şi Gavriil Munteanu; din Maramureş şi Bihor — Iosif Hodoş şi Alexandru Roman; din Banat — Andrei Mocioni şi Vincenţiu Babeş; din Bucovina — Alexandru Hurmuzaki şi Ambrosiu Dimitrovici, ulterior înlocuit cu Ion G. Sbiera; din Basarabia — Alexandru Hâjdeu, Constantin Stamati şi Ioan Străjescu; din Macedonia — Ioan D. Caragiani şi Dimitrie Cozacovici. Acestora li s-au alăturat, la 2/14 iunie 1867, reprezentanţii celorlalte două provincii româneşti: din Moldova —Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi şi V. A. Urechia; din Muntenia — Ion Heliade-Rădulescu, Constantin A. Rosetti, Ion C. Massimu şi Ştefan Gonata; la 20 iulie/1 august 1867, au mai fost numiţi membri Titu Maiorescu şi Nicolae Ionescu.

Izbucnirea unei puternice epidemii de holeră, ca şi situaţia internaţională neprielnică au făcut ca inaugurarea Societăţii Literare Române, înfiinţată în 1866, să nu poată avea loc decât în cursul anului următor. La 1/13 august 1867, la Bucureşti, în casele banului Constantin Gr. Ghica de lângă grădina Cişmigiu, s-a desfăşurat cea dintâi şedinţă a Societăţii Literare Române.

Semnificativ este că mai mult de jumătate dintre membrii fondatori erau scriitori sau filologi. Însemnătatea care se acorda limbii române a fost evidenţiată şi cu prilejul inaugurării de cărturarii veniţi la Bucureşti din toate provinciile româneşti: „Limba ne uneşte, domnilor”, exclama Alexandru Roman, după cum V. A. Urechia ţinea să precizeze: „limba împarte pururea soarta poporului.” La rândul său Timotei Cipariu afirma cu aceeaşi ocazie că noua instituţie „va îngriji pentru conservarea unităţii limbii româneşti din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat naţională română, pentru ca să figureze cu toată demnitatea între şi lângă surorile ei de origină latină. Ea va pune fundamentul pentru o literatură adevărată naţională.” Astfel, ziua inaugurării Societăţii Literare Române a căpătat valenţele unei adevărate serbări a tuturor românilor, considerată de contemporani drept „zi de la care va data renaşterea literaturii şi cultivarea limbii noastre”.

Cel dintâi statut, adoptat la 24 august/5 septembrie 1867, a prevăzut transformarea Societăţii Literare Române în Societatea Academică Română, „cu scopul de a lucra la înaintarea literelor şi a ştiinţelor între români”, fiind „un corp independent în lucrările sale de orice natură”. Statutul prevedea împărţirea instituţiei academice în trei secţiuni: literară-filologică, istorico-arheologică şi de ştiinţe naturale. Societatea Academică Română era condusă de un preşedinte, un vicepreşedinte şi un secretar, cea dintâi conducere — Ion Heliade-Rădulescu, preşedinte (demisionat însă în 1868 „pentru motive foarte grave relative la numirea noilor trei membri”, după cum se menţionează în demisia sa, cu evidentă trimitere la alegerea lui M. Kogălniceanu, G. Sion şi Al. Papiu-Ilarian), Timotei Cipariu, vicepreşedinte, şi August Treboniu Laurian, secretar – fiind aleasă la 31 august/12 septembrie 1867.

La 27 martie/ 8 aprilie 1879, prin decretul domnesc nr. 1246, s-a hotărât transformarea Societăţii Academice Române în „institut naţional cu denumirea de Academia Română“, „persoană morală şi independentă în lucrările sale de orice natură”, având drept scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi a frumoaselor arte”. Conform noului statut, adoptat la 21 iunie/3 iulie 1879, instituţia urma să aibă tot trei secţiuni: literară, istorică şi ştiinţifică, structură rămasă neschimbată până în 1948. Instituţia avea să fie condusă de un preşedinte, trei vicepreşedinţi (reprezentanţi ai celor trei secţii), toţi aleşi anual, dar care nu puteau funcţiona mai mult de trei ani consecutivi, şi un secretar general, ales pe o perioadă de şapte ani. Cea dintâi conducere (Ion Ghica, preşedinte, G. Sion, D. A. Sturdza, P. S. Aurelian, vicepreşedinţi, A. I. Odobescu, secretar general) a fost aleasă la 2/14 iulie 1879.

Până în 1948, Academia Română a fost condusă de personalităţi de seamă ale culturii române, între care: Ion Ghica (13 ani), George Bariţiu, primul reprezentant al Transilvaniei aflat în fruntea instituţiei academice, Petru Poni, Anghel Saligny, Iacob C. Negruzzi, Constantin I. Istrati, Emil Racoviţă, Ioan Bianu, Alexandru Lapedatu ş.a. Ca secretar general s-a distins cu deosebire Dimitrie A. Sturdza, care a deţinut această funcţie timp de 29 de ani, între 1885 şi 1914. Conform statutului, sesiunea generală avea loc primăvara şi dura 25 de zile, şedinţele ordinare urmând să se desfăşoare în fiecare săptămână, cu excepţia a două luni în timpul verii. Până în 1898, Academia Rromână a funcţionat în clădirea Universităţii, la 3/15 martie 1898 fiind inaugurat localul său propriu din Calea Victoriei, unde se află şi astăzi.

Întemeierea statului medieval Ţara Românească


Izvorul istoric care mentionează existenta formaţiunilor politice româneşti între Carpaţi şi Dunăre este Diploma cavalerilor ioaniţi, din anul 1247, acordată de regele Ungariei, Bela al IV-lea, preceptorului ordinului ioanit, Rembald. Documentul face referire la aspecte economice (bogăţia teritoriului, fâneţele, pădurile, păşunile, morile, iazurile, pescăriile, toate oferite ioaniţilor), sociale (“mai marii pământului”"maiores terrae”) şi politice. Formaţiunile politice menţionate sunt:

- cele două cnezate din dreapta Oltului: cel al lui Farcaş – în nord, spre Vâlcea, şi cel al lui Ioan – fostul judeţ Romanaţi;

- cele două voievodate: al lui Litovoi – care cuprindea depresiunea Târgu-Jiu, în nordul Olteniei şi Ţara Haţegului, peste munţi în Transilvania, şi cel al lui Seneslau în nordul Munteniei (Argeş, Muscel, Dâmboviţa şi Ţara Făgăraşului);

- Ţara Severinului până la Olt (devenită la 1230 Banatul de Severin).

Toate formaţiunile politice, cu excepţia voievodatelor, erau dăruite de regele Ungariei cavalerilor ioaniţi, alăturându-se şi Cumania.

În ceea ce priveşte contextul extern, la începutul secolului al XIII-lea regatul Ungariei încearcă să îşi extindă stăpânirea la sud şi est de Carpaţi, sub masca cruciadei împotriva schismaticilor ortodocşi. La începutul secolului al XIV-lea, criza politică se agravează în cadrul regatului ungar. Ultimul reprezentant al dinastiei arpadiene, Andrei al III-lea (1290-1301), încearcă să evite destrămarea regatului. În condiţiile invaziei declanşate de statul mongol al Hoardei de Aur, în iarna dintre anii 1284-1285, şi a crizei politice, Andrei al III-lea se găseşte în Transilvania la 1291 cu scopul de a-l readuce la ascultare pe voievodul local. În acest context, regele consolidează privilegiile maghiarilor, secuilor şi saşilor şi anihilează autonomia românească din Ţara Făgăraşului.

Potrivit tradiţiei istorice care a circulat până în secolul al XVII-lea, evenimentele din Făgăraş l-au determinat pe voievodul Radu Negru să treacă Carpaţii şi să instaleze la Câmpulung sediul unei comunităţi catolice formate din saşi şi unguri. “Descălecatul” (termen utilizat de cronicari pentru întemeierea statelor medievale) la Câmpulung este urmat de treptata unire a formaţiunilor politice existente în jurul “descălecătorului”.

Cum trebuie înţeles “descălecatul” de la Câmpulung? Considerăm că realitatea istorică confirmă o contribuţie demografică şi, posibil, instituţională, pe care locuitorii din sudul spaţiului intracarpatic, în special din Ţara Făgăraşului, o au la formarea statului medieval Ţara Românească. Perioadei de criză politică din cadrul regatului Ungariei i se pune capăt odată cu venirea la tron a lui Carol Robert, din dinastia franceză de Anjou (1308-1342), preocupat, în primii ani de domnie, de refacerea regatului. Documentele înregistrează la sud de Carpaţi un stat puternic, al cărui conducător, Basarab I, poartă numele de mare voievod.

Basarab (1310-1352) se dovedeşte un priceput conducător militar, dar şi un bun diplomat. În anul 1324, Carol Robert îl recunoaşte pe Basarab I ca “voievodul nostru transalpin“. Existenţa unui stat puternic şi a unui conducător pe măsură reprezenta o piedică în calea tendinţelor hegemonice ale regimului maghiar şi, în special, pentru stăpânirea Banatului de Severin.

După restabilirea autorităţii în Transilvania, regele Ungariei consideră că a sosit momentul extinderii autorităţii la sud de Carpaţi. Campania din toamna anului 1330 organizată de regalitatea maghiară este soldată cu înfrângerea armatei lui Carol Robert la Posada (Ţara Loviştei). Victoria asigură independenţa politică a Ungro-Vlahiei (Vlahia de lângă Ungaria, termen utilizat pentru prima oară de Ioan Cantacuzino la 1324, cu scopul de a deosebi Valahia din nordul Greciei, din Tessalia).

Izvorul istoric narativ care prezintă acest conflict militar este Cronica pictată de la Viena (care narează despre locul îngust al desfăşurării luptei, despre pierderile suferite de nobilimea maghiară, despre oştirea lui Basarab I, aflată pe înălţimi, aruncând bolovani şi trăgând cu săgeţi spre oastea duşmană).

În vremea regelui Ludovic de Anjou (1342-1382), Ungaria şi Ţara Românească acţionează împreună împotriva dominaţiei tătare de la gurile Dunării şi de la est de Carpaţi. Un rol însemnat l-a jucat urmaşul lui Basarab I, Nicolae Alexandru (1352-1364). Din anul 1359, cel din urmă işi ia titlul de “domn autocrat” (de sine stăpânitor) şi întemeiază Mitropolia Ungro-Vlahiei, cu sediul la Curtea de Argeş, sub autoritatea directă a Patriarhiei Constantinopolului.

Fiul său, Vladislav I (Vlaicu Vodă, 1364-cca.1376) reuşeşte să depăşească cu pricepere conflictele militare, politice şi religioase cu regele Ludovic I; respinge un prim atac otoman la Dunărea de jos; organizează instituţiile civile şi ecleziastice ale statului. În final, Vladislav-Vlaicu îşi ia titlul: “Io Vladislav, mare voievod, domn şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia” . Aşadar, se reconfirmă statutul de stat de sine stătător al Ţării Româneşti.

Prin atribuţiile bisericeşti, domnitorul hotăra înfiinţarea mitropoliilor, episcopatelor şi mănăstirilor, numea şi revoca episcopi, decidea înfiinţarea unei mănăstiri, reglementa competenţa de judecată a Bisericii, dar nu era autoritatea supremă în plan religios şi nu intervenea în dogma religioasă.

Mitropolitul era considerat al doilea demnitar în stat, cel dintâi sfetnic al domnitorului, membru al Sfatului domnesc şi locţiitorul domnitorului, conferindu-i acestuia o autoritate sacră prin încoronarea şi ungerea cu mir. Mitropolitul era ales de episcopi şi de marii boieri ai ţării şi confirmat de domn, de la care primea, ca simbol al investiturii, cârja.

Biserica s-a bucurat de atentia şi protecţia domniei, manifestate prin danii (ridicare de biserici, înzestrare cu domenii, obiecte de cult şi cărţi). Ctitorii cunoscute sunt: Putna, Voroneţ, Suceviţa (în Moldova), Argeş, Cozia, Horezu (în Ţara Românească); danii au fost făcute de domnitori şi locurilor sfinte de la munţii Athos şi Sinai.

Domnia şi Biserica au reprezentat pentru Evul Mediu din spaţiul românesc instituţii cu valoare de simbol, păstrătoare ale identităţii românilor.

Geto-dacii şi lumea mediteraneeană – teste recapitulative


1. Cine erau geto-dacii?

Geto-dacii reprezentau ramura nordică a tracilor, populaţie de origine indo-europeană care s-a stabilit în mileniul II î.Hr. la nord şi la sud de Dunăre.

2. Care era teritoriul locuit de geto-daci?

Geto-dacii ocupau încă din secolul al VII-lea î.Hr. spaţiul delimitat de Munţii Carpaţi, fluviul Dunărea şi Marea Neagră, spaţiul carpato-danubiano-pontic.

3. Cum erau organizaţi geto-dacii?

Geto-dacii erau organizaţi în triburi şi uniuni de triburi, fiecare trib aflându-se sub autoritatea unui şef militar şi a aristocraţiei militare, având un centru fortificat ce conţinea terminaţia dava.

4. Câte categorii sociale întâlnim la geto-daci?

La geto-daci întâlnim două categorii sociale majore: aristocraţia militară şi sacerdotală (numită tarabostes sau pileati), precum şi producătorii liberi, agricultori sau crescători de animale (numiţi comati sau capillati).

5. Când au fost atestaţi istoric geto-dacii pentru prima dată?

Geto-dacii sunt atestaţi arheologic prin aşezări şi necropole datând din prima vârstă a fierului (Hallstatt), dar şi istoric, de către Herodot, care în lucrarea sa “Istorii” îi aminteşte pe geţi drept “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, opunându-se trecerii armatelor persane conduse de regele Darius I în timpul campaniei din 514 î.Hr. împotriva sciţilor din nordul Mării Negre.

6. Cine a condus expediţia organizată la nord de Dunăre în anul 335 î.Hr.?

Expediţia organizată la nord de Dunăre în anul 335 î.Hr a fost condusă de Alexandru Macedon.

7. Care erau ocupaţiile geto-dacilor?

Ocupaţiile geto-dacilor erau: agricultura (dovedită de uneltele agricole), creşterea animalelor, meşteşugurile (în special extragerea şi prelucrarea minereului de fier şi ceramica).

8. Enumeraţi populaţiile care au intrat în contact cu geto-dacii.

Situaţi într-un spaţiu care le asigura legătura între Peninsula Balcanică şi restul Europei, geto-dacii au intrat în contact cu mari popoare şi civilizaţii ale Antichităţii, precum: grecii (din secolul al VII-lea î.Hr.), persanii, sciţii, celţii, ilirii, bastarnii, iar mai târziu romanii (secolul I î.Hr).

9. Numiţi coloniile greceşti întemeiate pe litoralul pontic.

Coloniile greceşti întemeiate pe litoralul pontic au fost Histria, Tomis (Constanţa) şi Callatis (Mangalia).

10. Explicaţi rolul pe care l-au avut coloniile greceşti din bazinul pontic în dezvoltarea civilizaţiei geto-dacilor.

Coloniile greceşti din bazinul pontic au avut un rol deosebit în devoltarea civilizaţiei geto-dacilor: pe plan economic, geţii au preluat de la greci roata olarului, noi tehnici metalurgice, utilizarea monedei şi au participat la schimburile comerciale cu cetăţile greceşti; pe plan politic, coloniile greceşti (organizate în regimuri oligarhice sau democratice) au servit ca model de organizare politico-statală şi au avut strânse contacte politice cu triburile locale ale geţilor.

Frica de moarte în Moldova medievală


Lumea medievală, spre deosebire de celelalte epoci, a fost cu certitudine una profund religioasă, dar, în acelaşi timp, urmărită de frică şi de superstiţii, de un sentiment acut de nesiguranţă. Concret, atât în Evul Mediu românesc, cât şi în cel occidental, secolele XV-XVIII erau caracterizate de o „teamă exacerbată”[1], provocată de epidemii, războaie, hoţi, criminali, dar şi de apropierea Judecăţii de Apoi. Într-o asemenea societate în care sentimentul fricii era omniprezent, atitudinea omului în faţa morţii era prioritară, devenind chiar un principiu de viaţă; iar sosirea pe neaşteptate a ceasului despărţirii crea panică, aşa cum reiese din analiza mai multor documente din Moldova secolelor XV-XVIII. Mai multe categorii de surse creează un portret al moldoveanului medieval, încercat de temeri şi ţinând să-şi pregătească, scrupulos, viaţa de dincolo.

Oamenii Evului Mediu, cugetând mereu la ceea ce se va întâmpla cu sufletele lor după încheierea existenţei mundane, încercau din timpul vieţii să pregătească toate cele necesare pentru mântuire. Deşi aranjamentele minuţioase întreprinse atât de micii boieri şi orăşeni, cât şi de elite par să sugereze că moartea era privită cu seninătate, asemenea unui prag menit să deschidă calea spre fericirea eternă, o serie de mărturii redau teama cu care era aşteptată încheierea existenţei pe pământ. Spaima credincioşilor poate fi interpretată prin prisma neputinţei în faţa destinului, ceea ce făcea ca momentul final să fie descris drept unul înfricoşător. De aici, şi preocuparea obsesivă pentru stabilirea tuturor detaliilor ritualului funebru şi a modului în care urma să se facă pomenirea.

Astfel, în diata unor simpli orăşeni, Hârja Fărcăşoaie şi Farcaş Ioanăş, din 18 iulie 1638, sunt exprimate dorinţele la „săvârşitul sufletelor noastre”, lăsând cu „limbă de moarte” toate bunurile de care dispuneau pentru săvârşirea pomenirii[2]. Ajunşi pe patul de suferinţă şi neputându-se împotrivi destinului, soţii fac precizările necesare cu privire la împărţirea bunurilor. Un act cu conţinut asemănător este cel din iunie 1640, dat de o văduvă, fata lui Constantin din Dolheşti, care, „sosându la ceasul acestu de svârşit” lasă întreaga avere „copilului meu, Apostol”, pentru a pleca în lumea de dincolo cu sufletul liniştit[3]. Gândul morţii era unul înfricoşător tocmai din acest motiv, deoarece nimeni nu ştia „nici ora, nici ziua, nici locul”[4] când se va despărţi sufletul de trup. Şi, de aceea, pregătirea atât pentru mântuire, cât şi pentru orânduirea bunurilor trebuia făcută încă din timpul vieţii.



„Am văzut boala me şi mi-am adus aminte de moarte”

Dacă unii moldoveni erau preocupaţi de împărţirea bunurilor numai în momentul apropierii morţii, alţii, bolnavi, trăiau permanent cu sentimentul fricii de a nu trece la cele veşnice fără a lăsa pregătită rânduiala săvârşirii parastaselor. De pildă, într-un document din 26 ianuarie 1641, Ion, ficiorul Condrii vameşul, îşi exprimă teama că „am văzut boala me şi mi-am adus aminte de moarte şi am adus duhovnic… înaintea dumilorsale scriu şi mărturisăsc”[5]. Văzându-se bolnav şi neştiind când înfricoşatul ceas al morţii va veni, orăşeanul cheamă de îndată duhovnicul pentru a face cele necesare în vederea plecării în lumea de dincolo. Obiceiul de a dărui unele bunuri în ceasul sfârşitului este subliniat şi în dispoziţia testamentară dată de Strătulat biv aga, din 29 noiembrie 1642, prin care lasă, „eu, cu gura mea, la danie şi săvârşenie me”[6], întreaga avere pentru a înlesni calea către mântuire.

Deşi sentimentul morţii şi teama erau prezente în viaţa oamenilor medievali, mulţi râvneau după adevărata fericire dorind să scape de chinurile Iadului. Astfel, clucerul Dumitraşco Iaralis îşi exprimă această dorinţă încă de la începutul diatei din 17 mai 1646, afirmând că, atunci când „va veni Domnul Atoţiitorul să mă cheme la El, mă rog să primească sufletul meu în Sfintele Lui lăcaşuri şi, cu obişnuita Lui milostivire, să ierte mulţimea greşelilor mele”[7]. Neştiind când va sosi ceasul de pe urmă, clucerul Dumitraşco, bolnav fiind, cugetând la temerile din preajma încheierii vieţii de pe pământ, face aceste pregătiri minuţioase nădăjduind astfel la fericirea eternă. Ştiind că păcatele sunt considerate „pată a sufletului şi piedică în calea mântuirii”[8], acesta cere de la Dumnezeu să-i fie iertate mulţimea greşelilor.



Pregătiri „mai înainte până a nu mă cuprinde sfârşitul vieţii”

Dar nu doar cei bolnavi aveau sentimentul fricii faţă de moarte, ci şi cei care erau „încă întru bună şi tocmită a trupului meu sănetate, şi întru totă întregimea minţii mele”. Astfel, logofătul Solomon Bârlădeanul, trimis la alte neamuri pentru trebuinţele ţării, îşi scrie testamentul la 5 august 1670. Cu gândul la moarte şi cu nesiguranţa reîntoarcerii în ţară, acesta lasă printr-un înscris toate bunurile sale. Testamentul începe astfel: „privegheaţi şi vă rugaţi, zice Domnul nostru Iisus Hristos, că nu şciţi ziua şi ceasul când va sosi”[9].

Frica în faţa morţii este observată şi în diata Casandrei postelniceasca din 20 august 1777 care, spune ea, „întru car(e)le moarte asupra noastră va vini, aceasta şi eu socotind ca nu cumva ceasul acila înfricuşat al morţii fără veste şi ne nădejduind viindu îl va faci păgubiri suflitului şi trupului, socotit-am dreptuacie, fiindu în viiaţă şi cu minte întreagă ca să aşăz şi s(ă) orânduiescu toate ale mele după sfârşitul vieţii mele”[10]. Această pregătire încă din timpul vieţii este pusă în evidenţă şi în testamentul lui Vasile Ciuntuleac din 20 octombrie 1798 prin care îşi arată slăbiciunea bătrâneţii şi totodată faptul că „ceasul morţii este neştiut”[11]. Punându-se astfel accentul pe ultimele clipe ale vieţii, se dorea o apropiere de Dumnezeu, fapt observat atât la omul bolnav şi bătrân, cât şi la cel tânăr şi sănătos. Momentul trecerii spre cele veşnice era necunoscut atât de oameni, cât şi de îngeri, după cum ne spune şi Iordachi Manole în diata sa din 25 februarie 1799: „de vreme ce întâmplare ce viitoare este nevăzută şi însuşi îngerilor necunoscută pentru că numai la Dumnezeu toate sunt cunoscute”. Aşa că Manole hotărî să lase toate bunurile „mai înainte până a nu mă cuprinde sfârşitul vieţii”[12].



Se lăsau cu limbă de moarte sate întregi, case şi sălaşuri de ţigani

În acest ceas de pe urmă, fiecare credincios îşi exprima o ultimă dorinţă în ceea ce priveşte lăsarea bunurilor şi rânduiala săvârşirii pomenirii. Astfel, postelnicul pan Duşma, în diata sa din 25 aprilie 1501, „când i-a venit moartea, el, la moartea lui, murind, a dat cu limba lui, de voia lui”, „slugii sale, un sat”[13]. Momentul despărţirii de lume, când mulţi credincioşi îşi exprimau ultimele dorinţe, este reliefat şi în actul din 30 mai 1593, când neguţătorul Necula Zaref „cu limbă de moarte” a dat „casele sale din Iaşi, sfintei mănăstiri de la Agapia”, tocmai pentru „pomenirea sa şi pentru greşelile lui”[14]. Aşadar, averea nu era lăsată doar celor apropiaţi, ci şi mănăstirilor şi călugărilor. Dacă în timpul vieţii gândul la greşelile şi păcatele făcute era unul trecător, în ceasul sfârşitului acesta era accentuat prin teama de a nu pleca fără a lăsa o pomenire care să fie făcută pentru iertarea celor săvârşite în timpul vieţii.

Situaţia e similară şi în documentul din 23 mai 1605, unde orăşeanul Toader „când i-a fost aproape de moarte, el a făcut un pomelnic, cu limbă de moarte”[15]. Trecerea în pomelnicul unei mănăstiri sau întocmirea acestuia pe patul suferinţei arată spaima pe care omul acelor timpuri o simţea în pragul sfârşitului. Frica de moarte care domina cu acuitate în pragul despărţirii îi determina pe moldoveni atât la o bună administrare a bunurilor, cât şi la o mărturisire sinceră a păcatelor. Astfel, Marica Manole, lasă „la săvârşenia ei” în martie 1615, „cu limbă de moarte” să vină „părinţii de la Sfântul Sava, de se-au spovedit de păcate şi o au şi cumenecat”[16]. Grija curăţirii sufletului arată teama de chinurile Iadului, o teamă întâlnită destul de frecvent la oamenii Evului Mediu.

Teama de sfârşit era privită cu acelaşi sentiment şi de elitele vremii. Într-un înscris din 18 decembrie 1632, postelnicul Enachi lasă „cu limbă de moarte”[17] moşia sa unei mănăstiri un sat. Spaima morţii îi determină pe oameni să lase în pragul sfârşitului nu doar bunuri şi sate, ci şi sălaşuri de ţigani, aşa cum reiese din actul dat de o anumită femeie, Mărica, care lasă episcopului Mitrofan „cu limbă de moarte ca să hie aceşti ţigani danie”; lăsarea pomenirii sufletului pe mâinile unui slujitor al Domnului îi determină siguranţa mântuirii şi liniştea. Acelaşi sentiment este exprimat şi în diata lui Ionaşco Buzdugan, care lasă „cu limbă de moarte, trei jerebii de ocină”, „nepotului mieu”[18]. Înţelegerile dintre soţi se văd şi în zapisul din 15 iunie 1644, prin care Ifrosina, jupâneasa lui Iuraşco Başotă hatman, vinde o parte din ţinuturile sale lăsate de către acesta, „cu limbă de moarte şi miau făcut zapis cu mare blăstăm”[19].

La rândul lor, călugării mănăstirii Agapia arată printr-un zapis din 13 ianuarie 1664 cum Dumitraşco Ştefan logofătul a dăruit, „cu limbă de moarte slugii sale”[20] anumite sate, iar acesta din urmă a dăruit acest ţinut mănăstirii. Văzând acest zapis, domnul Moldovei, Eustatie Dabija, nu a încălcat această mărturie, ci dimpotrivă a întărit acest sat mănăstirii Agapia. Acelaşi domn este amintit şi în zapisul din 29 aprilie 1665 în timpul unei judecăţi. Este pomenit numele unui alt logofăt, Ionaşco Ratompan, care lasă „la moartea lui, cu limbă de moarte, au scris el singur cu mâna lui”[21] o jumătate de sat. Procedând ca şi în celălalt act, domnul Moldovei dă dreptate celui care primise satul cu limbă de moarte.



Paradox: în partea finală a documentelor apar şi blesteme

Deşi moartea făcea parte din viaţa cotidiană, sfârşitul existenţei mundane era cel care presa şi scotea la lumină mai multe adevăruri, accentuând frica cu care era privită moartea în acea perioadă. De pildă, într-un act din 8 iulie 1681, preoteasa popei lui Dumitraş, Irina, mărturiseşte[22] cum „cându au fostu la sfârşitul vieţii miali şi la darea sufletului mieu să ies dintr-această lume de gios cu multe valuri pementeşti, am avut feciori din păcatele miale, feţi şi fiate”, iar „la darea sufletului mieu m-am dat domnului din Curte, la biserica măriei sale ca să aibă molifta sa a mă griji şi a mă comânda de ce trebuie după moarte”, deoarece „feciorii mei nu m-au socotit, neci m-au căutat de nimici”[23]. Preoteasa Irina trăieşte totuşi cu speranţa mântuirii, aşteptând ceasul înfricoşător de pe urmă. Cu frica de moarte în gând, ea îşi recunoaşte greşelile, crezând în mila Celui de Sus şi lasă preotului cele necesare pentru a fi pomenită.

Cu toate că era o lume creştină şi accentul era pus pe viaţa de dincolo, la sfârşitul documentelor apăreau şi blesteme. Astfel, cei care treceau pragul vieţii lăsau în urma lor aceste formule pentru a accentua dorinţa de pomenire şi nestricarea acesteia. Aşadar, urmaşii care vor încălca aceste testamente sau diate „să no aibă loc în pământoşeniirtat să hii”[24] sau „să fie treclit şi proclet şi anaftema şi blăstămat”[25].



Puţuri sau fântâni pe marginea drumului, pentru pomenire

Studiile de etnologie şi sursele vizuale ne întipăresc mai bine în minte felul cum fiecare credincios medieval îşi manifesta frica faţă de moarte. Aşadar, toate bunurile lăsate duceau la îngrijirea slujbelor de pomenire, deoarece ei credeau că „sufletul celui neîngropat nu poate merge la locul de odihnă, hotărât de Dumnezeu, ci rătăceşte necontenit în timp de mai mulţi ani pe unde i s-a mistuit trupul”[26]. Fiind de altfel o lume pioasă şi temându-se de pedeapsa divină, toate aceste practici care contribuiau la liniştea sufletească erau respectate cu stricteţe de cei rămaşi în viaţă. Călătorii străini, în trecerile lor prin Ţările Române la sfârşitul secolelor al XVI-lea-începutul secolului al XVIII-lea, remarcau: „în mediile ortodoxe, după îngropăciune se punea accent pe săvârşirea practicilor funerare legate de pomenirea celui dispărut şi de asigurarea mântuirii sufletului său”[27]. În actele analizate, dorinţele lăsate cu limbă de moarte erau întotdeauna respectate; această imagine e întâlnită şi în studiile etnologice, accentuată şi de sursele vizuale care reprezentau în acea perioadă principalul mod de cunoaştere. Astfel „mulţi lasă, cu limbă de moarte, după săvârşirea lor din viaţă, să se facă punţi şi poduri, puţuri sau fântâni pe la drumuri, pentru ca călătorii trecând pe dânsele sau răcorindu-şi sufletul cu apă, să zică: bogdaprosti, să fie de sufletul celui care le-au făcut”[28].

Dacia romană – controversatul proces de romanizare:...


Cucerirea teritoriilor nord-dunărene locuite de către daci, dar nu numai de către ei, în 106 de către romani, a dus la transformarea unei părţi a acestora în ceea ce s-a numit provincia Dacia.

Pentru cine este interesat de istoria Daciei romane, de la bun început se ridică o serie de probleme: care i-a fost întinderea, ce perioadă de timp a rămas în componenţa statului roman, cât din teritoriul provinciei a fost locuit, care era structura populaţiei, în ce mod se guverna provincia şi, nu în ultimul rând, cum a fost posibilă romanizarea unui teritoriu şi a populaţiei sale. Nu sunt singurele întrebări dar s-ar putea să fie extrem de importante.

Pentru a înţelege, fie şi parţial, măcar o parte a răspunsurilor la unele întrebări trebuie să avem în vedere că cercetarea istorică, coroborată cu unele izvoare scrise, ar putea da o anume imagine. Numai că cercetarea arheologică este cu mult rămasă în urmă faţă de alte zone ale fostului Imperiu roman. Să luăm, de pildă întinderea fostei provincii – de fapt a fostelor provincii Dacia. Dacă ne ghidăm după un izvor antic, Dacia ar fi avut cca. un milion de pasi de jur împrejur. Este vorba de pasul roman, ca măsură pentru lungime. Luând de bună această informaţie, ea se poate verifica pe teren urmând linia fortificaţiilor – castre, castella, burguri, turnuri de semnalizare – amplasate la „frontierele” provinciei, ca parte a sistemului defensiv roman, limes-ul. În această perspectivă Dacia romană cuprindea Banatul, zona intramontană a Transilvaniei (Ardealul de astăzi), şi zona Mehedinţi-Oltenia. Mai poate fi integrată o fâşie, la est de Olt –cca.50 km – până la linia de fortificaţii cunosciută sub denumirea de „ limes Transalutanus”. Rămân în afară Bihorul, Maramureşul, Moldova, Muntenia. Dobrogea făcea parte din altă provincie (Moesia Inferior) cu mult înainte de cucerirea unor teritorii dacice. Deci fenomenele legate de istoria apartenenţei la statul roman trebuie văzute doar pentru teritoriile mai sus amintite. Să fie oare aşa? Din datele arheologice se pare că nu.

Ce s-a întâmplat în teritoriile provinciei Dacia? În primul rând ceva similar tuturor provinciilor europene ale Romei. A fost elaborată şi votată în Senat o lege pentru noua provincie. Nu ştim ce prevedea ea decât prin comparaţie cu legile elaborate pentru alte provincii. Apoi, în conformitate cu organizarea tipică a lumii romane, noua provincie a intrat într-un gen de confederaţie, cu o largă autonomie faţă de centru, avându-şi propriile reguli de guvernare, cu excepţia câtorva domenii: apărare, fiscalitate, politică externă, ierarhiile sociale etc. Am putea spune, fără teama de a greşi prea mult, că o parte a Daciei a intrat şi a început să facă parte din prima uniune europeană a istoriei continentului!

Una dintre problemele care au frământat mult cercurile de specialitate a fost legată de soarta populaţiei autohtone aflate sub autoritatea statului roman. Ce s-a întâmplat cu populaţia dacică? A rămas în cadrele provinciei, s-a refugiat, a avut o soartă „ specială”? Aceste întrebări dar şi altele au fost rostite şi nu odată. Poate că totul porneşte de la exprimarea lui Eutropius care scria că în urma războaielor Dacia a fost „sectătuită” de bărbaţi, drept pentru care romanii au adus oameni din întreg Imperiul. Numai că autorul citat scris prin secolul al IV-lea şi nu prea avea dreptate. În primul rând pentru că oricât de mari ar fi fost pierderile în timpul războaielor, acestea nu au putut afecta prea mult ceea ce am numi astăzi populaţia necombatantă. Este o idee total eronată aceea potrivit căreia toată populaţia masculină a unui spaţiu- în cazul nostru al Daciei- participa sau ar fi participat la conflagraţie. La lupte participau numai cei care aveau o cât de cât legatură cu meseria armelor. Este greu de crezut că nişte agricultori sau chiar păstori ar fi fost de folos pe câmpul de luptă.

Nicăieri şi niciodată în antichitate şi mai apoi până în epoca modernă războiul nu a fost o problemă care să aducă „războiul întregului popor” în realitate. Ideea unei populaţii decimate de război este o năstrusnicie necunoscută epocii în cauză. De asemenea absurditatea unei lichidări fizice a populaţiei din partea armatei romane. Cine cunoaşte cât de cât istoria Romei va constata că niciodată, nicăieri nu s-a întâmplat aşa ceva. Ca atare, în noua provincie au existat şi au continuat să trăiască daci ca în oricare din teritoriile care au intrat în componenţa Imperiului. La fel s-a petrecut cu galii, cu hispanii sau cu britannii. Nu vedem de ce în Dacia ar fi fost altfel. Mai trebuie adăugat că adăugarea sintagmei de „daci liberi” pentru popuaţia aflată în afara provinciei este bine calculată, pentru a impune ideea de „daci ocupaţi”, adică cei din Dacia romană. Un alt fals. Nimeni nu i-ar fi impiedicat pe „dacii ocupaţi” să părăsească provincia! Să devină liberi. În schimb dispunem de izvoare serioase (atât scrise câr şi arheologice) care atestă faptul că mase de daci din zona de nord au cerut şi au obţinut dreptul de a se aşeza în provincie. Despre un grup de cca. 12000 ştim sigur şi unde au fost amplasaţi.

Cre a fost soarta autohtonilor în cadrul provinciei? Nu foarte uşoară, cel puţin la început, deoarece înteritoriile intrate sub autoritatea statului roman s-au aplicat prevederi ale legilor romane. Or, se ştie, dacii au încălcat tratatele de alianţă (foedus) cu Imperiul şi nu odată. În urma ocupaţiei, populaţia a fost asimilată, juridic, unui statut inferior (dediticiii). Recâştigarea unor drepturi la alt nivel depindea de modul în care se integrau sau nu în cadrul lumii romane. Nici nu este de mirare că mulţi daci au găsit de cuviinţă să îşi câştige alt statut social prin angajarea în cardrele armatei romane, mai exact în rândul trupelor auxiliare. Era calea cea mai sigură, dar şi cea mai îndelungată (22-25 de ani de serviciu militar) pentru a obţine un statut socio-juridic superior celui de la 106-107. Desigur că şi alte modalităţi de integrare în cadrul noii societăţi ofereau posibilitatea depăşirii stării iniţiale.

Alţii, probabil cei mai mulţi au continuat să trăiască în vechile lor aşezări, să practice aceleaşi ocupaţii, să-şi vadă, altfel spus de viaţa lor obişnuită. Singurele comunităţi care au fost supuse unui tratament special – evacuare – au fost cele din zona montană a Sarmizeghetusei cât şi o parte a populaţiei aflată în zona dintre cursul Oltului în sectorul său ardelean şi munţi.

Mulţi autohtoni s-au aşezat în apropierea unor fortificaţii romane aflate pe linia de graniţă. Fie în acele aşezări din proximitatea unor castre, aşezări în care locuiau pe lângă meşteşugari, negustori, uneori familiile unor militari, fie în sate care aveau un anume gen de relaţie contractuală cu comandamentele militare, deservind unele unităţi militare. Le deserveau în primul rând prin practicarea agriculturii, creşterea unor turme de animale, alte munci în folosul armatei. Pentru că trebuie spus că, după 106, întreg teritoriul noii provincii a devenit „ager publicus” (proprietate a statului) supus legilor romane. Fiind proprietate publică, unităţile militare romane au obţinut aşa numitele teritorii de hrănire. Adică spaţii mai largi sau mai puţin largi de pe urma cărora trebuiau să-şi obţină necesarul de alimente, lemn de construcţii şi de foc, animale, nutreţ etc pentru traiul cotidian. Numai că militarii romani chiar dacă lucrau – şi lucrau uneori chiar pentru piaţă ! – nu făceau nici agricultură, nici nu creşteau animale. Terenurile de care dispuneau erau date în arendă şi lucrate de către autohtoni. Acesta este sensul corect al înţelesului relaţiilor bune între armată şi populaţia civilă aflată pe un asemenea teritoriu. Deci erau beneficii de ambele părţi. De altfel până în acest moment nu avem cunoştinţă de vreo revoltă a dacilor împotriva „ stăpânilor”. Pomenitele „revolte” ale autohtonilor pentru perioada de început a domniei lui Hadrianus sunt, de fapt, acţiuni ale romanilor împotriva unor grupuri de tâlhari (latrones în documente) nu împotriva unor „răsculaţi”. Desigur că au fost şi situaţii tensionate, că nu întotdeauna relaţiile au fost ideale. Dar situaţiile conflictuale nu au dus nici la răzmeriţe, nici la răscoale. Mai mult, putem bănui că evoluţia relaţiilor dintre romani şi autohtoni a continuat o curbă ascendentă, către normalitate, către firesc. O demonstrează inclusiv prezenţa unor materiale arheologice de origine sau de inspiraţie dacică în interiorul unor fortificaţii (castre), în unele cazuri chiar în interiorul clădirii comndamentului. Ceea ce, în perspectiva celui mai important proces istoric, definitoriu până astăzi, romanizarea, este un fapt de excepţie.

În afara celor de mai sus am putea să vedem o evoluţie a populaţiei dacice şi prin prisma evoluţiei unor aşezări cert autohtone. Unele au rămas la un stadiu relativ identic celui de dinainte de 106, altele în schimb, au demosntrat o excepţională capacitate de a asimila elemente serioase ale civilizaţiei romane. Mă grăbesc să spun ca a civilizaţiei romane tipic provinciale! Pentru că sunt destui cei care cred că influenţa a venit din mediile italice sau chiar din rândul celor romane. Ceea ce este oarecum eronat. Nu au lipsit, desigur, influenţele italice, dar cea mai mare parte a lor au venit fie dinspre coloniştii veniţi din zona provinciilor occidentale, fie dinspre cea a trupelor proponderent recrutate tot din zona provinciilor occidentale. Oarecum „ didactic” am putea spune că influenţele italice se pot vedea mai bine în zona de staţionare a legiunilor (XIII Gemina şi zona Apulum; V Macedonica şi zona Potaissa) sau a singurei colonii de veterani pe care o cunoaştem, adică Ulpia Traiana. Logic, celelalte influenţe ar trebui să fie prezente în zona trupelor auxiliare, plasate mai ales pe frontiere. Numai că situaţia este ceva mai complexă şi o asemenea departajare nu-şi prea are sensul.

Ceea cce rămâne de spus fără îndoială este că schimbarea venită odată cu integrarea unei părţi a Daciei în cadrul lumii romane a fost profundă, de esenţă, dând o cu totul altă direcţie civiizaţiei locale. Nu este un lucru neştiut că tehnologiile romane, modul de viaţă roman, inclusiv cel al trupelor, modul de exploatare a resurselor etc erau net superioare oricărei forme anterioare. Amintesc aici fie şi numai banala producţie de ceramică de uz casnic (oale, căni, farfurii, blide etc) care până la cucerire erau produse obţinute fără a se utiliza roata olarului. Nu mai vorbesc de faptul că romanii practicau ceea ce noi numim producţia în masă. Să mai amintesc de gama extrem de largă de unelte, instrumente, obiecte destinate vieţii cotidiane? De modul de construcţie roman? Cred că sunt lucruri demult cunoscute dar cărora nu le acordăm importanţa cuvenită. Până şi celebrul vas de cult cu inscripţia nu mai puţin celebră „ Decebalus per Scorilo” este de... epocă romană! Iar textul – în limba latină- se traduce „ Decebal a făcut pentru Scorilo” , nu cum se mai scrie inclusiv la nivelul manualelor „Decebal fiul lui Scorilo”. În primul rând pentru că la vremea sa Decebal se numea ... Diurpaneus, primul nume fiind un supranume, mai apoi pentru că inscripţia este stampilată (tehnică necunoscută dacilor) şi se găseşte într-un spaţiu denumit de către specialişti drept „tabula ansata” (în traducere liberă „tablă, tabelă cu urechi”) tipică tot lumii romane. De altfel şi vasul, de mari dimensiuni a fost obţinut nu prin modelare cu mâna.

93 de ani de la infiintarea primului Batalion de Care de Lupta in Armata Romaniei
Primul Razboi Mondial a determinat o uriasa revolutie in modul de desfasurare a actiunilor militare, prin aparitia unei noi arme TANCUL (CARUL DE LUPTA), care va deveni "REGELE” celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Aparitia primelor tancuri (15 septembrie 1916) in marea inclestare de pe raul SOMME, intre armatele germane, pe de o parte, si armatele engleza si franceza de cealalta parte, a scos razboiul din lancezeala starii "de pozitie” si a relansat principiul ca numai OFENSIVA este aducatoare de victorie. Comandantii armatei engleze au fost primii care au inteles situatia, au cerut construirea unor mijloace de lupta blindate, capabile sa se deplaseze pe orice teren, si dotate cu armament care, sa nimiceasca in principal mitralierele adversarului. Astfel, in ziua amintita au fost introduse in batalie 18 tancuri (din 49 existente) care, prin efectul surprizei, dar si datorita eficientei lor au condus la ruperea apararii germane pe o adancime de 8 km. La sfarsitul Primului Razboi Mondial, arma tancuri era prezenta in principalele armate beligerante. Putem exemplifica statistic: in 1915, armata franceza avea 0 tancuri (care de lupta), iar la incheierea victorioasa a campaniei dispunea de peste 2.500 de bucati.

Conducerea Armatei Romane s-a preocupat de introducerea acestei arme in structurile militare, astfel ca la 21 iulie 1919, in Garnizoana GIURGIU se deschide SCOALA CARELOR DE ASALT, sub comanda Locotenentcolonelului Pandele Predescu, in scopul pregatirii personalului care va incadra ulterior unitatile de care de lupta. Scoala Carelor de Asalt s-a mutat la Mihai Bravul, unde la 1 august 1919 ia fiinta BATALIONUL CARELOR DE LUPTA, sub comanda aceluiasi Lt. Col. Pandele Predescu, ofiter cu o inalta pregatire militara si tehnica, precum si cu un inalt devotement fata de arma. Pregatirea personalului si a logisticii s-a facut cu sprijinul nemijlocit al armatei franceze care a pus la dispozitia Armatei Romane Compania 303 Care de Asalt dislocata in Garnizoana Reni. Batalionul dispunea de 72 Care de Lupta Renault F.T. 1917 (45 dotate cu tunuri de 37 mm, iar 27 cu mitraliere).

Batalionul se muta, din lipsa de conditii minime pentru instruire, in cazarma Regimentului 10 Rosiori Targoviste, iar incepand cu 1 ianuarie 1921 se transforma in REGIMENTUL CARELOR DE LUPTA. Pana la inceperea noii conflagratii s-a mai infiintat Regimentul 2 Care de Lupta in Garnizoana Targu-Mures, la 1 noiembrie 1939. La 26 februarie1941, ia fiinta Divizia 1 Blindata, prin transformarea Diviziei 1 Motomecanizata.

Divizia 1 Blindata, avand in compunere Regimentul 1 si 2 Care de Lupta, este mobilizata si, la 16 iunie 1941, este gata sa participe la razboiul pentru recucerirea teritoriilor rapite nedrept de Uniunea Sovietica. Marea unitate blindata participa la luptele pentru eliberarea CHISINAULUI, surprinzand trupele sovietice prin rapiditatea actiunilor, astfel incat la 16 iulie 1941 capitala Basarabiei este eliberata, iar Divizia 1 Blindata primeste denumirea "ROMANIA MARE”. La 26 iulie 1941, batalia pentru eliberarea Basarabiei este incheiata, apreciata de Marele Cartier General Roman, astfel: "Din Carpati pana la Mare suntem din nou stapani pe hotarele strabune”. Divizia 1 Blindata participa la luptele pentru cucerirea Odessei, apoi participa la luptele grele desfasurate la COTUL DONULUI, pentru oprirea contraofensivei desfasurate de armata sovietica. Voi aminti doar ca aceasta contraofensiva a inceput cu o pregatire de artilerie de o ora si douazeci de minute, la care au participat peste 3.500 guri de foc, sovieticii intrebuintand in operatie 2 armate de tancuri. Divizia 1 Blindata, impreuna cu alte mari unitati romane si germane, a fost incercuita, reusind, prin lupte grele, sa iasa din incercuire si sa rupa lupta cu fortele sovietice. Tanchistii romani au participat, pe detasamente si formatiuni mai mici, la luptele din Crimeea. Regimentul 2 Care de lupta au luptat cu darzenie si mult curaj in inclestarile de la SIMFEROPOL si in capul de pod de la KUBAN. Incepand cu 23 august 1944, Divizia 1 Blindata actioneaza in Bucuresti si in tara pentru apararea unor obiective strategice, pentru interzicerea unor manevre ale trupelor germane, apoi pentru eliberarea Transilvaniei.

Campania din vest reprezinta o fila glorioasa din istoria armei tancuri prin participarea Regimentului 2 Care de Lupta, alaturi de trupele sovietice, la eliberarea Slovaciei (Operatia Bratislava). Austriei si Cehiei. Este remarcabil comportamentul eroic al tanchistilor romani pentru cucerirea localitatii Hohenruppersdorf din Austria, unde au fost obligati sa lupte tanc contra tanc cu fortele germane. Ziua VICTORIEI i-a gasit pe tanchistii R.2 C.L. in curs de concentrare in localitatea ceha ZNOJMO.

Pierderile suferite au fost mari, dovedind duritatea, dar si eroismul si darzenia luptatorilor. Pentru eroismul in lupte, REGIMENTUL 2 CARE DE LUPTA a fost citat de patru ori prin Ordine ale Inaltului Comandament Sovietic, DRAPELUL DE LUPTA al acestuia a fost decorat cu cea mai inalta distinctie romaneasca de razboi, ORDINUL "MIHAI VITEAZUL”. Cu acelasi inalt Ordin au fost decorati 27 de ofiteri tanchisti participanti la razboi. Perioada postbelica a fost una de transformari radicale, abandonarea doctrinei militare de inspiratie franceza si germana incadrandu-se in principiile doctrinare ale Tratatului de la Varsovia. Dupa invazia CEHOSLOVACIEI, la 21 august 1968, conducerea Romanei si-a construit o Doctrina Militara proprie. Un moment istoric al armei tancuri a fost reprezentat de infiintarea, la 1 iunie 1961, in Garnizoana TARGU-MURES a DIVIZIEI 6 TANCURI "HOREA, CLOSCA SI CRISAN“ ca principala FORTA DE IZBIRE a ARMATEI a 4-a "TRANSILVANIA “, care in scurt timp a devenit MAREA UNITATE, fanion pentru trupele de tancuri si Armata Romaniei. Luna martie 1994 a adus noi transformari structurale ale armei tancuri, trecandu-se la organizarea pe brigazi. Din pacate, privim cu tristete la transformarile de dupa anul 2000, cand "pe altarul” integrarii in NATO rolul acestei nobile si dure arme a fost mult si pe nedrept diminuat. Optimisti incurabili fiind, ne pastram nadejdea ca spiritul armei tancuri va dainui peste timp prin nobilele calitati pe care aceasta le cere: dragoste de tara, tarie de caracter, darzenie, curajul de a invinge orice obstacole, camaraderie, loialitate etc.

Arma tancuri a dat multe personalitati de rezonanta nationala, cum au fost G-ral. Vasile Milea, fost ministru al Apararii Nationale pana la 22 decembrie 1989, G-ral. Stefan Gusa, fost sef al Marelui Stat Major, precum si o serie de comandanti de mari unitati, ca G-ral. Ion Scrieciu, G-ral. Constantin Cojocaru, G-ral. Paul Iovanel, sa-i amintesc pe cei care sunt inca in masura sa ne impartaseasca din vasta lor experienta si carora le dorim cu toata dragostea viata lunga. Un gand bun si cald pentru cel care a fost intaiul comandant al Regimentului 2 Tancuri, dupa razboi, venerabilul nonagenar Col (r). Marin Stefanescu.

La cea de-a 93-a aniversare a armei tancuri adresez tuturor slujitorilor, actuali si fosti, ai acestei nobile arme, salutul nostru camaraderesc si urarea de LA MULTI ANI! Pentru cei trecuti in nefiinta, sa varsam o lacrima, sa ne inchinam in fata memoriei lor si odihna vesnica!


Col. (r.) dr. VIOREL FILIP

Războaiele daco-romane, controverse şi mitificări

În marea majoritate a expunerilor care se referă la conflictele daco-romane se susţine ideea că Roma, aflată într-o situaţie economică „dificilă” ar fi forţat cucerirea bogatei Dacii tocmai pentru a-şi rezolva problemele de acasă. Nimic mai fals şi, totodată jignitor măcar şi din perspectiva faptului că unul dintre „părinţii” fondatori – Marcus Ulpius Traianus – apare ca şeful unei bande de hoţi, jefuitori. Nu numai că acest lucru nu a fost adevărat, dar a fost o realitate cu totul răsturnată.

Orice cunoscător chiar mediocru a istoriei Romei pe parcursul secolului I ştie că, pornind din vremea lui Augustus creşterea economică a statului roman a fost constantă, atingând în vremea lui Domitianus (81-96 d. Hr) un prag care i-a permis principelui-imperator să crească solda trupelor. Acest gest ar fi fost imposibil în lipsa unor finanţe solide, a unor venituri ale statului care nu presupuneau sacrificii pentru populaţie. De altfel, se ştie, finanţarea armatei romane nu se făcea din ceea ce noi numim astăzi drept buget de stat, ci dintr-un fond („casă de bani”) special. Nu este aici locul să intram în detalii speciale. Tot în aceeaşi perioadă dintre Augustus şi Domitianus armata romană a rămas la un efectiv de aproximativ 250.000 de oameni (legiuni şi trupe auxiliare) dispusă pe frontiere pentru a se apăra împotriva eventualelor atacuri externe. Puţină lume ştie că pierderea celor trei legiuni în dezastrul din Pădurea Teotuburgică (clades Variana) în anul 9 d. Hr. nu a dus la crearea altor legiuni care să le înlocuiască. Augustus, mai apoi principii-imperatori au considerat că nu este necesară înlocuirea lor, apărarea fiind asigurată de trupele de care dispuneau. Aceasta deoarece, Augustus şi toţi cei care i-au urmat au aplicat o regula strictă: fixarea in spatele unei linii de apărare, de altfel formidabilă pentru acea vreme, celebrul limes roman (frontieră întărită). În plus, principii-imperatori au recurs la acţiuni diplomatice capabile să aducă alături de Roma o serie întreagă de populaţii „barbare” aflate dincolo de frontierele romane, populaţii care să fie aliate statului roman. Este ceea ce s-au numit alianţe – foedus – prin care Roma susţinea financiar, logistic, diplomatic pe cei care acceptau acest gen de alianţă, cerându-le în schimb o anume loialitate. Nu are sens să intrăm acum în detalii legate de sistemul de alianţe ale Romei în Europa. Dar este important de spus că romanii nu aveau niciun interes să provoace războaie numai de dragul de a purta război. De altfel, cine cunoaşte istoria Romei, poate constata că niciodată nu au provocat un razboi în lipsa unei reale primejdii, iar atunci când au început campanii aparent fără motiv, au făcut-o în mod preventiv.

Să revenim însă la conflictele cu dacii. Ştim, din surse absolut sigure, că dincolo de momentul Burebista, dacii au provocat, nu odată, daune serioase provinciilor romane de la vest de Dacia sau de la sud de Dunăre. Atragem atenţia că nu a fost vorba de apărare în faţa unor atacuri romane! Pur şi simplu au fost atacuri fără a fi provocate, atacuri pe care provinciile romane le-au contabilizat la capitolul jaf, distrugeri, omoruri fără sens. Din ceea ce ştim din izvoarele sigure ale vremii, atacurile au început încă din vremea lui Augustus şi au continuat până în vremea lui Domitianus. Răspunsul roman au fost câteva expediţii de pedepsire, cu mai mult sau mai puţin succes, crearea unei flote a Dunării, ridicarea unor castre de-a lungul fluviului, de asemenea transmutarea de populaţie de la nord de Dunăre în două ocazii. Se crede, pe baza unor solide date arheologice că un comandament roman a fost fixat în colaborare cu tribul dacic al burilor (bureilor?). Rezultă că acest trib nu prea avea relaţii bune cu un „rege” aflat sau nu la cârma tuturor dacilor. Romanii au mai încercat să tempereze activitatea dacilor şi prin plasarea între provinciile pannonice şi Dacia (în zona dintre cursul Tisei şi probabil înspre cea a Oradiei de astăzi) a unei populaţii de origiene sarmatică, iazigii. Poplaţie cunoscută ca redutabili luptători călare. Altfel spus, au plasat o populaţie cu care încheiaseră un tratat de alianţă – foedus – care să controleze sau chiar să anihileze, la nevoie, atacuri dacice spre vest-nord-vest.. Un tratat similar a fost încheiat, în mod cert, şi cu sarmaţii aflaţi în zona de nord a Dobrogei şi spre gurile de vărsare ale Nistrului (sudul Basarabiei).

Ce a dus la izbucnirea conflictului?

Expunerea evenimentelor care au dus la conflictul daco-roma este extrem de complicată şi ţine mai degrabă de istoria internă a Romei, a luptelor pentru putere sau a încercărilor de a bloca unele acţiuni capabile să-l elimine pe Domitianus. Conflictul a început în momentul în care romanii aveau probleme pe linia Dunării de Mijloc (un posibil atac al marcomanilor, aflaţi în zona de astăzi a Cehiei şi Podişului Boemiei). În vreme ce trupele romane erau concentrate în acele zone, la sud de Dunăre, dacii au întreprins un atac, neprovocat, distrugător la sud de Dunăre în iarna anului 85/86. Distrugerile au fost masive, în cursul invaziei fiind ucis guvernatorul provinciei Moesia. Au fost măcelărite, fără motiv, câteva unităţi militare romane aflate în marş, neînarmate. Jaful şi distrugerile au fost masive. Răspunsul roman a survenit în anul 87 dar s-a încheiat cu o înfrângere usturătoare. Este ceea ce se numeşte de obicei campania sub conducerea lui Cornelius Fuscus, unul dintre cei doi comandanţi ai cohortelor pretoriene. Se pare că acesta a fost momentul în care Diurpaneus – şef militar de mare valoare – şi-a dobândit supranumele de Decebal (s-ar traduce, aproximativ, prin „cel prea strălucit”) şi a devenit chiar rege în locul unui Duras. Înfrângerea lui Fuscus a provocat o nouă reacţie romană (anul 88), de data aceasta sub comanda unui experimentat general, ducând la victoria de la Tapae. În urma acesteia s-a încheiat prima pace între Roma şi daci. De fapt era repetarea unei experienţe a alianţelor, dacii devenindfoederati (aliaţi) ai Romei. În schimb primeau subsidii, ajutor logistic, instructori militari etc.

Situaţia s-a schimbat însă radical odată cu ascensiunea la vârful puterii romane a lui Traianus. Acesta, militar de cea mai mare valoare, împreună cu un strălucitor stat-major general, a constatat că „punga dacică” (spaţiul dintre Aquincum – aproape de Budapesta de astăzi şi marele cot al Dunării înaintea intrării spre gurile de vărsare – Troesmis în antichitate) era extrem de greu de apărat. Este şi normal ca o frontieră de aproximativ 1000 de km să necesite un număr mare de trupe, deci un efort militar şi financiar notabil. Or, în perspectiva a ceea ce gândau romanii la acea vreme, scoaterea pungii dacice din joc ar fi dus nu numai la scurtarea liniei de apărare dar ar fi divizat o lume barbară greu de controlat. În plus, ar fi dus la o situaţie în care orice atac, dacic sau a altor populaţii din zonă, ar fi împiedicat inclusiv o invazie a Italiei pe direcţia Sava-Drava şi apoi prin zona de astăzi a Veneţiei. Romanii erau îngrijoraţi de o atare posibilitate amintindu-şi de momentele extrem de grele din vremea lui Tiberius (răscoalele pannonilor şi a altor populaţii din zona Illyricum, alte tentative mai târzii etc), dar fiind îngrijoraţi mai ales prin prisma faptului că Italia nu dispunea de trupe de linie. Pretorienii, câţi erau (cca. 9-11.000) nu ar fi putut face faţă unui atac de amploare.

Ca atare, Traianus şi statul său major au considerat că spaţiul dacic, chiar în condiţiile existenţei unui tratat de alianţă, nu prezenta o stare de siguranţă. Cel puţin atâta vreme cât nu se alinia politicii de apărare promovată de Roma. Iar principalul motiv al cuceririi Daciei a fost legat de poziţia strategică a teritoriilor nord-dunărene. Ce i-a interesat în primul rând pe romani a fost Podişul Transilvaniei şi posibilitatea dezvoltării sistemului de apărare (limes) între Aquincum şi zona gurilor Dunării. Nici vorba de bogaţiile dacice, de aurul dacic, pe care, de altfel abia romani l-au pus în valoare prin exploatări sistematice. Cu atât mai puţin au fost interesaţi de grâne sau de alte bogăţii ale vremii. Grânarele Romei se aflau în altă parte iar în Dacia preromană nu se putea pune problema producţiei de bunuri nici măcar după un model apropiat de cel al unor zone de interes pentru romani.

Ce a dus la atacul roman din 101 este mai greu de stabilit cu exactitate. Se crede că motivul atacului au fost plângerile, reclamaţiile sarmaţilor iazigi la adresa lui Decebal. Că au fost motive reale sau secundare contează mai puţin astăzi. Ceea ce este cu adevărat important nu sunt nici măcar operaţiunile militare. Ştim că principala direcţie de atac a fost dinspre sud, cu trupele concentrate în cele două provincii Moesia. Ştim, de asemenea, că decebal a încercat, şi nu odată, să oprească atacul, solicitând pace. Mai ştim că operaţiunile romane au fost duse pe axele unor râuri dar şi prin zona Carpaţilor de curbură. Cert este că la finalul acestora, în 102, Sarmizeghetusa Regia era cucerită. Cea mai bună dovadă, pentru cei care nu cred sau nu cunosc situaţia de atunci, nici rezultatul descoperirilor arheologice, este ridicarea unui castru roman în interiorul cetăţii dacice şi prezenţa (prin materiale epigrafice şi nu numai) a măcar unei fracţiuni a legiunii IV Flavia Felix . A urmat o a doua pace, altfel spus, un al doilea foedus, în alte condiţii. Mai puţin favorabile celui din vremea lui Domitianus. Decebal nu mai avea voie să producă armament, i-au fost retrase o parte din subsidii, au fost retraşi instructorii militari, alţi specialişti etc, dar cel mai important, pierdea toate terioriile aflate sub ocupaţia trupelor romane. Acestea erau: Banatul, Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei şi colţul de sud est al Transilvaniei. În Banat a fost fixat un mare comandament militar, probabil la Berzovia (Berzobis) unde legiunea IV Flavia Felix a ridicat, în pământ, un castru de aproximativ 25 ha. Tot acolo, probabil, era şi sediul unui gen de comandă supremă, încredinţată de către principele-imperator unui prieten bun, Caius Longinus. Ştim foarte bine că în unele din zonele ocupate de către romani au început construirea unor castre. Cel puţin cele din zona Ţării Bârsei (de pildă castrul de la Hoghiz) sunt databile din acea perioadă. Deci, rezultatul primului război a fost decuparea unui larg teritoriu aflat la nord de Dunăre din spaţiul pe care-l controla Decebal sau presupunem noi că-l controla. Am atarge atenţia asupra unui text antic ce poate da anumite lămuriri asupra situaţiei din anii 100 – 102. Este vorba despre textul care-i aparţine lui Cassius Dio (Dio Cassius Cocceianus), Istoria romană.

Istoria romană, 68,8:

„ pe când Traianus oştea împotriva dacilor şi se apropiase de Tapae, unde tăbărâseră barbarii, i s-a adus o ciupercă mare, pe care scria cu litere latine că ceilalţi aliaţi şi burii sfătuiesc pe Traian să se întoarcă înapoi şi să facă pace....” apoi, 68,11 „ Din pricină că mulţi daci trecuseră de partea lui Traian, precum şi din alte pricini, Decebal ceru din nou pace...”

În conformitate cu textul antic nici vorbă ca Decebal să fi avut la dispoziţie toate triburile dacice, din moment ce aliaţii şi burii îi cereau imperatorului Traianus să aleagă pacea, după cum şi faptul că mulţi dintre daci au trecut de partea romanilor.

Ştim că noul foedus plasa pe Decebal şi spaţiul pe care-l mai controla într-o poziţie inferioară celei în care s-a aflat la primul tratat de alianţă. Observaţia are o mare importanţă pentru ceea ce s-a petrecut mai apoi. Ştim, de asemenea, că regele dac nu şi-a respectat obligaţiile asumate. În perioada 102-104 romanii au construit marele pod de la Drobeta. Cunoaştem toate unităţile militare care au lucrat la acea construcţie ieşită din comun. Mai ştim că, din nou, Decebal a provocat probleme atunci când i-a atacat pe iazigi şi, mai apoi, a atacat bazele romane din zona Banatului cel puţin. Luându-l prizonier pe Longinus, apoi tentativa de santaj asupra lui Traianus, chiar încercarea de a-l asasina pe principele-imperator, dar şi alte măsuri, au dus la declanşarea celui de-al doilea conflict. Atragem atenţia asupra direcţiei principale de atac pentru războiul dintre 105-106! De data aceasta direcţia principală de atac a venit dinspre vest, pe linia Mureşului, restul mişcărilor de trupe fiind fronturi relativ secundare. Ştim că unul dintre principalii comandanţi de mari unităţi (legiuni) era chiar Hadrianus, care, cu această ocazie a făcut dovada unor calităţi militare mai mult decât onorabile. De ce nu s-a produs un atac principal dinspre sud? Pur şi simplu pentru că romanii controlau acele zone, ocupaseră Sarmizeghetusa la 102, iar noua „capitală” a lui Decebal era nu departe de centrul de la Apulum – centrul de la Piatra Craivii, cetatea de acolo. Oricum, efortul militar roman a fost serios, ceea ce dovedeşte că şi apărarea a fost pe măsură. Cu toate eforturile lui Decebal la 11 august 106 războiul era terminat. În mod cert! Poate că mai erau ceva operaţiuni de curăţire, dar conflictul era sfârşit. Ne-o confirmă diplomele militare conferite unor soldaţi din trupele auxiliare (lăsarea la vatră, cu obţinerea cetăţeniei romane şi a altor beneficii) eliberaţi din seriviciul militar. Or acestea au fost eliberate pentru trupele din provincia Dacia. Ca atare ea, provincia, exista, la 11 august 106.

Ce s-a petrecut după 106? A început istoria Daciei (partea ocupată de către romani şi transformată în provincie) ca parte a lumii romane.

Un castel din România a ajuns în topul celor mai...


România are un castel, cel al Huniazilor, în topul mondial al construcţiilor care îţi bagă spaima în oase. Poate că nu se plimbă vampiri pe coridoarele lui, dar arhitectura gotică şi o istorie întunecată şi adevărată sunt suficiente pentru a-ţi băga ceva frică în oasele vizitatorilor. Castelul Huniazilor sau al Corvinilor, de la Hunedoara, se află pe a doua poziţie a clasamentului care include, printre construcţiile de speriat, reactorul 4 de la Cernobâl. Iată topul celor 7 locuri pe care să le vizitaţi scuipând în sân.

1. Wat Rong Khun, din Thailanda

Topul se deschide cu templul Wat Rong Khun, din Thailanda, construcţie care reuşeşte să arate şi ca un lăcaş tradiţional de cult, şi ca un tort de nuntă plin de ornamente, şi ca o operă de artă avangardistă. În stânga şi în dreapta, la nivelul cărării care înaintează spre templu se ridică mâini din piatră, care-ţi dau senzaţia că ai nimerit într-un film de groază cu morţi vii care ies din pământ.

2. Castelul Huniazilor din Hunedoara.



Castelul Corvineştilor este cetatea medievală a Hunedoarei şi unul din cele mai importante monumente de arhitectură gotică din România. A fost ridicat în secolul al XV-lea de Ioan de Hunedoara pe locul unei vechi întărituri, pe o stâncă la picioarele căreia curge pârâul Zlaști. Este o construcţie impunătoare, prevăzută cu turnuri, bastioane şi un donjon. Acoperişurile sunt înalte şi acoperite cu ţiglă policromă. Castelul a fost restaurat şi transformat în muzeu. În foarte multe prezentări turistice, atât acest monument cât şi Castelul Bran se regăsesc a fi “domiciliul” celebrului Contel Dracula, deşi nu sunt legături foarte clare între domnitorul Vlad Ţepeş (cel căruia i s-a dat acest titlu) şi aceste locuri.

Ce spun izvoarele despre „statul dacilor”

Problema statalităţii la daco-geţi a făcut să curgă foarte multă cerneală. Discuţiile pe marginea apariţiei, a formării unui stat dacic au fost aprinse între specialişti. Unii dintre ei au fost aprigi susţinători şi apărători ai statalităţii. Alţii au fost mai sceptici. Au existat şi unii care n-au acceptat-o.

Deci, de la bun început, nu există, nici pe departe, o umanimitate în ceea ce priveşte ideea statului la daci. Chiar printre autorii, de altfel specialişti remarcabili, care susţin existenţa statului există controverse legate de momentul începuturilor, a originii, întinderii statului etc. Coerenţa lipseşte, controversele au fost prezente. Indiferent de taberele în care s-au situat, cei care s-au ocupat foarte serios de această problemă, uneori până la nivelul unor amănunte exasperante pentru un neiniţiat în epigrafie ori în lectura textelor antice, toţi sunt de acord că izvoarele, documentele care să confirme, fie şi parţial, această teză sunt extrem de puţine. De fapt avem de a face cu un singur document epigrafic, în limba greacă, păstrat parţial, şi cu câteva fragmente de texte ale unor autori antici, cei mai mulţi necontemporani cu presupusele evenimente. Cel mai aproape de timpul în care s-ar fi petrecut evenimentele legate de activitatea lui Burebista, văzut ca iniţiator al statalităţii dacice, este, fără îndoială, Strabon (cca.64 î.Hr – 25 d. Hr). Lui îi aparţine şi afirmaţia că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă. Opera sa, Geografia, are în cuprinsul cărţii a VII-a referiri la spaţiul dacic şi la Burebista. Dar însuşi autorul a simţit multe din neajunsurile informării sale, cu toate că a dispus de o serie de date obţinute de la oameni în general bine informaţi, mai ales ofiţeri care au comandat armate în diferite părţi ale lumii antice, a unor călători poate şi a unor negustori. Simţind că nu toate informaţile pot fi credibile, Strabon şi-a luat unele rezerve. Să vedem însă pasajele privitoare la daco-geţi atât de des invocate în favoarea ideii de stat.

Strabon, Geografia, VII,3,11

„Lăsând la o parte trecutul îndepărtat al geţilor, întâmpările din vremea noastră sunt următoarele: Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe oamenii aceştia ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare faţă de porunci, aşa în câţiva ani a întemeiat o mare împărăţie şi a susus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani, pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii care se amestecaseră cu ilirii i-a pustiit cu totul, iar pe boiii de sub conducerea lui Critasiros, precum şi pe taurisci i-a nimicit cu desăvârşire. Pentru a-şi convinge poporul, el şi-a luat ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo semne de proprocire mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După câtva timp fusese socotit chiar zeu, după cum am mai spus când a fost vorba despre Zamolxis. Ca dovadă de cât îl ascultau ( geţii) este şi faptul că ei s-au lăsat convinşi să-şi stârpească viile şi să-şi ducă viaţa fără vin. Cât despre Burebista, acesta a sfârşit prin a fi răsturnat de nişte răsculaţi, înainte ca romanii să fi pornit o armată împotriva lui. Cei ce i-au urmat, au îmbucătăţit întinderea stăpânită de el, în mai multe părţi. Acum de curând, când Caesar Augustus şi-a trimis armata împotriva lor, această putere (întindere) era împărţită în cinci părţi, însă atunci era în patru, căci asemenea împărţiri sunt vremelnice, schimbându-se după o împrejurare sau alta.”

Tot Strabon mai scrie:

„...O parte din teritoriul amintit dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe boii şi tauriscii – semninţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros (Geografia, VII,5,2)

„Strămutându-se în regiunea de lângă Istru ei, (boii) locuiau acum amestecaţi cu tauriscii, războindu-se cu dacii, până când acetia din urmă le-au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor, care făcea parte din Illiria, a rămas loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine”.

În textul strabonian mai sunt câteva pasaje în care se face referire la geţi, dar nu au legătură cu subiectul nostru.

Cel de-al doilea document care este folosit la maximum este decretul în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (astăzi Balcic) Este un document epigrafic, păstrat fragmentar. Se păstrează doar 49 de rânduri din care ultimele 20 aproape intacte. Redam mai jos partile lizibile si care ne interesează direct.

„ Împreună cu tovarăşii săi de drum cu unul fiu al lui Theodorus şi cu Epi........, pe cheltuiala lui personală, a plecat în solie călătorind departe şi ajungând la Argedava, la tatăl aceluia şi întâlnindu-l, totodată a obţinut de la el.... oraş.....şi-a dezlegat poporul.....”

„Şi în timpul din urmă regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia şi stăpânind tot teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo şi a ajuns la acesta (la Burebista) în cea dintâi şi cea mai mare prietenie, a obţinut cele mai bune foloase pentru patria sa, vorbindu-i şi sfătuindu-l în ceea ce priveşte chestiunile cele mai importante......”

„Şi fiind trimis de regele Burebista ca ambasador la Cn (aeius) Pompeius, fiul lui Cnaeius, imperator al romanilor, şi întâlnindu-se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai că şi-a îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştingând pentru acesta bunăvoinţa romanilor, dar şi pentru patrie a purtat....”

În ceea ce priveşte izvoarele mai putem aminti şi pe Iordanes (De Getarum sive Gotharum origine et rebus gestis) care scria:

„ Apoi, în vreme ce la goţi (geţi) domnea Burebista, a venit în Gotia (Getia) Deceneu, pe timpul când Sylla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Burebista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii (geţii) au început să pustiască pământurile germanilor, pe care acum le stăpânesc francii.”

Acestea sunt sursele – izvoarele – pe care se bazează cei care susţin fondarea, existenţa şi persistenţa unui stat dacic al cărui început îl văd pe vremea lui Burebista. Fără a mai lungi povestea credem că despre Burebista şi performanţele sale politico- militare se pot spune următoarele:

1. Burebista a existat, a fost un foarte interesant personaj al antichităţii sec. I î.Hr, a fost un mare rege – cel dintâi – dar nu singurul dintre regii din Tracia! Deci din Tracia nu din Dacia! A stăpânit tot teritoriul din sudul Dunării, dar şi teritorii de la nord de Dunăre. Din aceste zone de nord îşi lansa atacurile asupra Traciei şi chiar a Macedoniei. Nu ştim cât de mult a stăpânit la nord de Dunăre, dar este cert că nu avea sub ascultare zonele intramontane sau Moldova centrală şi de nord.

2. Faptul că este recunoscut drept mare rege printre regii Traciei îl plasează ca personalitate politico-militară între Dunăre şi M-ţii. Haemus (Balcani), şi nu la nord de Dunăre. Din bazele sale din zona Dunării ataca Burebista provinciile romane Thracia şi Macedonia, nu de undeva din zona transilvana, ceea ce ar fi fost o imposibilitate nu doar militară dar şi logistică. Burebista era mare rege între regii Traciei rămaşi în afara orbitei şi ocupaţiei romane. Din aceste zone şi-a lansat atacurile şi asupra celţilor. Este vorba despre celţii amestecaţi sau nu cu ilirii (zona de nord, nord-est a Serbiei de astăzi, sau/şi sudul Ungariei de astăzi- Pannonia). Acolo se plasau la vremea sa tauriscii şi boiii, nu în zona transilvana unde celţii şi-au continuat nestingheriţi prezenţa.

3. Informaţia potrivit căreia Burebista s-a amestecat în problemele politice ale statului roman este sigură. Ambasada sa la Cneius Pompeius, de asemenea. Probabil că de aici a pornit şi ideea potrivit căreia Caesar ar fi dorit să intreprindă o expediţie dacică, cu intenţia de a-l pedepsi pe cel care s-a aliat cu inamicul său, Cnaeius Pompeius.

4. Niciun singur autor care pledează pentru existenţa statalităţii la daci nu a putut să demonstreze de unde a pornit puterea lui Burebista, cum i-a adus „sub ascultare” pe ceilalţi daci ori geţi, ca să nu mai pomenim de comunităţile de celţi din zona intracarpatică, pe bastarnii din Moldova ori pe sarmaţii din zona de nord a Dobrogei şi sudul Basarabiei. După cum nu s-a putut susţine nici măcar ideea unui centru de putere în Munţii Orăştiei. Se ştie, şi încă de multă vreme, că cetăţile şi centrul de la Sarmizeghetusa sunt posterioare activităţii lui Burebista cu cel puţin 80 de ani.

Ce rămâne? În mod cert că Burebista a fost un personaj, o personalitate importantă a vremii sale, un „rege” care a avut un anume rol în evenimentele din zona Balcanilor pe timpul războaielor civile de la Roma (din anii 80 î.Hr şi până prin 44 î.Hr). A încercat să-şi impună voinţa pe un teritoriu pe care, probabil, intraseră triburi celtice şi îi creau anumite probleme. Nici vorbă însă de crearea unui stat, cu atât mai puţin unul centralizat! Activitatea sa l-a adus în centrul atenţiei politicii romane, Cnaeius Pompeius dorindu-l ca aliat în războiul contra lui C.I. Caesar. În rest avem de a face cu imagianţia mai mult sau mai puţin bine temperată a unora sau altora.

Controverse despre daci, geţi sau daco-geţi


În lunile din urmă câteva publicaţii şi un fim plasat în mediul virtual au produs o mare emoţie în rândul celor care sunt convinşi că dacii au fost creatorii culturii europene şi că noi „ nu suntem urmaşii Romei”! Subiectul nu este deloc nou. În anii 80 el a fost „fabricat” din tot soiul de fragmente mai vechi, unele din secolul al XIX-lea, la care se adăugau elucubraţiile unei persoane ( Iosif C.Drăgan) stabilite prin Italia.


A rezultat un „curent” care susţinea că daco-geţii, ca ramură a „marelui neam tracic”, au fost creatorii unei civilizaţii de excepţie la nivelul Europei antice. Mai mult, că daco-geţii, într-un anume moment, au reuşit crearea unui stat centralizat sub regele Burebista! Nici măcar în acei ani nu s-a ajuns însă la afirmaţii precum cele din prezent. Oricum, ceea ce se susţine acum depăşeşte cu mult nu doar bunul simţ cât mai ales cunoaşterea istoriei atâta cât se poate prin prisma izvoarelor istorice. Pentru că cei care au lansat aceste teorii de-a dreptul elucubrante nu numai că nu sunt istorici, dar sfidează minima cunoaştere de specialitate.

Subiectul este mult prea serios pentru a nu fi tratat serios. De aceea vom încerca să demontăm, piesă cu piesă, toate afirmaţiile pe care le acuzăm ca fiind nu doar antinaţionale ci de-a dreptul ofensatoare pentru noi înşine dar şi pentru alţii.

Problema izvoarelor

Susţinătorii opiniilor potrivit cărora dacii/geţii au fost creatorii civilizaţiei romane şi nu numai nu cunosc o minimă analiză critică a surselor istorice sau o ignoră chiar dacă sunt între ei unii care dispun de titluri academice. Amestecă date din diferite epoci istorice, la o distanţă de cel puţin 3-4000 de ani unele de altele, inserează tot soiul de texte care n-au nimic în comun cu istoria noastră, încercând să transmită sentimentul unei „continuităţi”. Un prim caz este cel legat de aşa-zisele tăbliţe de la Tărtăria, considerate drept „prima scriere” din istoria umanităţii, atribuite unei populaţii pe care nu o cunoaştem absolut deloc, dar care se plasa, în timp, în neolitic! Că acea populaţie nu are absolut nimic cu dacii ori geţii de mult mai târziu n-are nicio împortanţă pentru autorii acestei mistificări. De altfel trebuie spus că cercetările de la Tărtăria abia dacă au început (prin anii 60!) şi au fost...abandonate. Trebuie spus, apăsat, că populaţiile neolitice – cel puţin în arealul nostru istoric – nu au lăsat scris absolut nimic, că aşa-zisele texte de pe tăbliţele în cauză pot fi orice, inclusiv ornamente pentru nişte pandantive după cum par cel puţin două dintre artefacte. Nu există nicio dovadă cât de cât acceptabilă că între populaţiile neolitice şi cele de mai târziu ar fi existat o legătură. Dimpotrivă. Odată cu pătrunderea populaţiilor numite drept indo-europeni din care se presupune că au făcut parte tracii (deci şi geţii şi dacii) culturile neolitice cam dispar. Cu ele, desigur, şi „prima scriere” din istorie. Iar noii sosiţi nu au scris absolut nimic! Atunci unde au dispărut creatorii, posesorii celei mai vechi scrieri? Cum şi-au transmis cunoştinţele şi mai ales cui...

Herodot şi geţii

Istoricul grec este primul care-i aminteşte pe cei consideraţi drept unii dintre stămoşii îndepărtaţi. O face prin anul 514 î.Hr. El îi numeşte drept „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Pănă aici nimic ieşit din comun. Numai că dacă cineva ar avea curiozitatea să vadă unde locuiau tracii ar avea o surpriză. De asemenea unde erau plasate unele dintre triburile desemnate drept geţi. De altfel istoricul grec nu plasează în spaţiu pe geţi după cum nu ne spune dacă aşa îi denumeau grecii pe băştinaşi sau aşa îşi spuneau ei înşişi. Stim însă că Herodot nu a călcat niciodată prin părţile să le zicem dobrogene ale Mării Negre. Ca atare nu ştim dacă geţii în cauză locuiau undeva la sud de Dobrogea de astăzi, în Dobrogea sau undeva prin sudul Basarabiei. Izvoarele vremii îi plasează însă pe undeva pe versanţii de sud şi de nord ai Munţilor Haemus (M-ţii. Balcani), nicidecum în zona dobrogeană. Zonă în care este foarte posibil să fi locuit unele triburi getice sau înrudite cu geţii.

Cine erau dacii?


Denumirea, se spune, apare în izvoarele de limbă latină. Or, la data la care romanii intrau în contact cu dacii (sec.I d. Hr) în conştiinţa lumii vechi erau cunoscute populaţiile din zona Mării Negre – printre ei şi geţii – din moment ce fie prin intermediul grecilor fie nemijlocit i-au cunoscut. Exilarea lui P. Ovidius Naso la Tomis nu se făcea într-un loc necunoscut. Atunci de ce au simţit romanii nevoia să-i numească altfel pe autohtoni? De ce nu i-au numit geţi? Singura explicaţie cât de cât logică era că ei înșişi, dacii, se numeau ca atare, denominaţie preluată de către sursele romane. Deci daci, nu geţi, nici daco-geţi.

Cel care vorbeşte primul despre daci a fost Strabon. Nu mai comentez faptul că Strabon scria în limba greacă, chiar dacă era istoric roman. El afirmă că dacii şi geţii vorbesc aceeaşi limbă. De aici s-a tras concluzia că dacii şi geţii sunt unul şi acelaşi... popor! Concluzia nu-i aparţine lui Strabon! Dincolo de această constatare trebuie spus că tot sursele istorice cât de cât credibile ne spun că dacii şi geţii trăiau organizaţi în peste 100 de triburi. Ca de altfel şi alte populaţii ale Europei vremii, precum celţii, germanii, sarmaţii, ilirii etc. Putem presupune că măcar unele dintre triburile autohtone foloseau dialecte ale aceleaşi limbi, cum s-a întâmplat în cazul celţilor sau germanilor de pildă. Niciuna dintre populaţiile amintite nu s-au constituit însă într-un popor, cu atât mai puţin unitar, ca să nu mai pomenim de existenţa unei aşa zise conştiinţe comune de neam! Dar la daci şi geţi acest lucru a fost posibil, chiar obligatoriu. Au fost singura populaţie la nivelul Europei care au atins această performanţă. Nici nu se pune problema ca între „fraţii de sânge” să se fi petrecut fenomene absolut fireşti în alte spaţii, cum ar fi să se atace şi să se jefuiască unii pe alţii, să atace şi să jefuiască în afara arealului lor de bază. Ca atare puzderia de aşezări întărite, fortificaţii, armele de atac şi apărare au fost folosite, strict, pentru a se apăra în faţa invaziei unor alogeni! Pe care autorii imensei mistificări îi trec total sau macar parţial cu vederea în expunerile lor.

Dincolo de aceste constatări legate de unele izvoare scrise, cel mai des citate de către autorii imensei mistificări istorice, ne bazăm aproape în exclusivitate pe rezultatele unor cercetări de teren. Or, se ştie, cercetarea de teren este extrem de precară, fără continuitate, fără a fi sistematică decât în puţine cazuri. Să luăm, spre exemplu, cercetările din zona Munţilor Orăştiei, mai concret de la Sarmizeghetusa Regia. Ştie cineva ce s-a întâmplat cu materialele obţinute în perioada interbelică? Dar despre cele prelevate de acolo în anii 70-80 care zăceau până prin anii 90 în pachete nedesfăcute într-un colţ al Muzeului de Istorie al Transilvaniei? Dar despre Sarmizeghetusa s-au scris tomuri întregi! Aceasta deoarece a fost „decretată” drept „capitala statului dacic”. Fără nicio bază reală, ignorându-se în mod voit alte zone cu concentrare de fortificaţii dacice cum ar fi de pildă cele din zona Covasna. După cum au fost lăsate în afara discuţiei prezenţa unor populaţii (triburi) cum ar fi cele ale bastarnilor (germanici) prezenţi pe o perioadă de sute de ani în zona Moldovei centrale, prezenţa unor triburi germanice în zona de nord a Moldovei şi în estul Maramureşului, a ilirilor în zona Olteniei. Total ignoraţi ca prezenţă, deşi a fost masivă, au fost celţii. În conformitate cu datele arheologice certe, celţii care au început să pătrundă pe tritoriul „dacic” au fost prezenţi masiv în următoarele areale: 1. În zona de nord-vest unde un mare grup se statornicise pe Tisa superioară, cu o zonă de locuire în Ungaria şi Slovacia; 2. În zona Aradului, între râurile Tisa, Mureş, Crşul Alb; 3. În aproape întreg bazinul transilvănean, atingând, în unele părţi, poalele Carpaţilor Meridionali. Locuirea celtică în această zonă este indiscutabilă, chiar masivă, dovadă fiind numeroasele necropole celtice de pe cursurile Mureşului, Târnavelor, Someşului şi Oltului; 4. Oltenia de sud-vest. Şi aici locuirea celtică a fost semnificativă; 5. Urme de locuire celtică au fost puse în evidenţă în mediul germanic din Moldova.

Nici nu se poate pune problema unei prezenţe celtice sporadice sau, cum s-a mai spus, a unor „infiltrări”. După cum nici nu se poate pune problema absorbţiei acestora de către daci sau geţi. Nu au reuşit romanii în mai mult de 500 de ani să-i absoarbă, celţii fiind prezenţi cel puţin până în secolul I chiar şi în nordul Italiei! Cum să o fi putut face o populaţie, chiar cea dacică să realizeze o asemenea performanţă?

Dacă arheologia ne oferă tabloul prezenţei alogene, mai ales a celei celtice, în spaţiul dacic după cum am arătat mai sus, unde erau dacii, geţii? În linii generale prezenţa lor este de necontestat în: 1. Zona de centru a Munteniei; 2. Sudul Moldovei şi nord-estul Munteniei;3. Spaţiul dintre Olt-Dunăre şi Carpaţi, până în sudul Transilvaniei, având aria cu cea mai mare densitate pe valea Jiului; 4. Sudul Transilvaniei, mai ales pe valea Mureşului, cu extensie în Banat.

În faţa acestui tablou pe care-l oferă arheologia, necontestat de niciun specialist, unde mai este blocul monolitic al daco-geţilor? Unde s-a produs acea minune singulară în istoria lumii în care o populaţie care a preluat o serie întreagă de tehnologii (tehnologia fierului etc) de la alte populaţii a devenit creatoarea civilizaţiei sudice, mai ales a celei latine? Unde sunt cele mai simple semne ale unei scrieri autohtone, ale unei limbi, care mai apoi au devenit limba latină şi scrierea aferentă? Au auzit măcar autorii acestor grosolănii istorice de tuscii (etrusci) ca „învăţători” ai Romei? Sau şi etruscii au fost tot daci ?

Continuăm să vorbim despre daci şi geţi. Le dăm o conotaţie legată mai degrabă de un popor cât de cât închegat. Este o eroare câtă vreme unele izvoare istorice ne transmit numele unora dintre cei care formau „poporul daco-getic”: piefigii, siensii, burii, ratacensii, unii considerând că şi moesii sau besii fiind tot de acelaşi neam. Nicăieri în lista triburilor daco-getice nu apar denominaţiile de daci sau geţi. Denumirile erau probabil ale unor triburi mai mari, mai bine intrate în conştiinţa lumii romane sau a celei greceşti. Situaţie comparabilă, cât de cât cu conotaţia Germania (sintagma îi aparţine lui Tacitus) dar care se referea la un spaţiu și nu la multitudinea de populaţii de neam „germanic” cu nume tribale bine cunoscute şi larg răspândite în lumea romană. Cam aşa ar trebui să vedem şi denumirea de Dacia şi, bineînţeles, denumirea unui trib sau a unei confederaţii de triburi cu acest nume sau numite ca atare.

România și războaiele balcanice


Obținerea independenței în urma războiului ruso-turc din 1877-1878 a
schimbat statutul juridic internațional al României și a avut
consecințe importante asupra politicii interne. Diplomația prudentă a
noului stat independent și-a îndreptat eforturile spre consolidarea
independenței și a dezvoltării interne, dar nu a uitat să lupte, în
continuare, pentru desăvârșirea statului național.

Conștienți că România se află la intersecția a doua mari imperii –
Rusia și Austro-Ungaria – și a unui imperiu aflat în descompunere, dar
care încă mai conta pe scena Balcanilor – Imperiul Otoman –
conducătorii români au încercat să mențină noul stat independent
departe de conflictele majore. Elitele politice românești au încercat
să mențină relații bune cu toate marile puteri, dar atitudinea
acestora, ce varia în timp, a făcut ca România să se apropie foarte
mult de Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria), apropiere ce
va culmina cu aderarea la Tripla Alianță. Totuși, după 1900 se observă
o răcire a relațiilor dintre România și Puterile Centrale datorată
acțiunii energice a diplomațiilor franceze și rusă. În acest context
de incertitudine va fi găsită România în momentul izbucnirii celor
două războaie balcanice.

Situația internațională după Congresul de la Berlin

După Congresul de Pace de la Berlin, situația politică europeană se
schimbă în linii mari. România devine independentă, Serbia începe să
se îndepărteze de Rusia și se apropie de Austro-ungaria, lucru ce
determină o acțiune similară austro-ungaro-română. România devine după
1878 un pion strategic al alianțelor bismarckiene de izolare a celor
doi mari dușmani ai Germaniei și Austro-Ungariei: Franța și Rusia.

Piatra de temelie a Triplei Alianțe a reprezentat-o tratatul semnat de
Germania și Austro-Ungaria în 1879, îndreptat împotriva celor două
mari rivale: Franța și Rusia. La doar trei ani de la constituire se va
alătura un nou membru – Italia, țară influențată puternic de Germania
în chestiunea recunoașterii independenței României. Inițial o alianță
cu scop defensiv, ca de altfel toate sistemele de alianțe create de
Bismarck – ce încerca să prevină izbucnirea unui nou conflict
asemănător cu cel din 1870-1871 care a adus Germaniei suficiente
beneficii – ea va cunoaște modificări sensibile ale strategiei in
momentul reînnoirii din 1887. O schimbare la fel de importantă s-a
petrecut în momentul în care noul împărat – Wilhelm II – a preluat
direct controlul politicii germane, văzută de el în sensul
expansionismului colonial de care Germania avea atâta nevoie[1].

Orientarea României spre Puterile Centrale poate părea oarecum ciudată
dacă luăm în considerare faptul că, în cadrul Imperiului Austro-Ungar,
viețuia o comunitate importantă de români ce își doreau desăvârșirea
idealului național. Dar, poziția cercurilor politice românești este de
înțeles având în vedere relațiile cu celelalte mari puteri. România va
adera la această alianța la la 18/30 octombrie 1883, dar tratatul va
fi ținut secret de către regele Carol (care nu avea nevoie de
sprijinul sau acordul Parlamentului pentru încheierea tratatelor
politice), pentru a nu inflama opinia publică româneasca. Tratatul va
fi reînnoit in 1892, 1896, 1903 și, paradoxal, în 1913, chiar înainte
de începerea războaielor balcanice.

Războaiele Balcanice

După noua ordine europeană stabilită în urma congresului de pace de la
Berlin, România devine un stat important în Balcani, în condițiile
descompunerii Imperiului Otoman care nu mai putea ține în frâu
tendințele naționaliste ale statelor subjugate. Astfel, România este
un garant al menținerii status-quo-ului în această regiune denumită
„butoiul cu pulbere al Europei”, având și avantajul de a fi cea mai
puternică țară dintre cele mici.
La începutul secolului XX, procesul de ieșire al popoarelor creștine
de sub lunga dominație otomană începuse, dar nu era terminat. Imperiul
Otoman fusese slăbit ca urmare a războiului italo-turc din 1911, pe
cand guvernele țărilor creștine din Balcani se întăreau în permanența:
Bulgaria devine regat în 1908, după unirea cu Rumelia, iar Serbia își
va reîndrepta atenția spre conaționalii săi din teritoriile ocupate de
otomani, fiind constrânsă de climatul internațional să accepte
anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria[2]. Problema
cea mai complicată rămânea cea a Macedoniei, un teritoriu disputat de
Serbia și Bulgaria, și care nu putea fi împărțită din punct de vedere
etnic din cauza eterogenității sale.

Anul 1911 devine unul critic pentru Balcani: izbucnirea războiului
italo-turc dă curaj bulgarilor și sârbilor de a încheia o alianță
contra Imperiului Otoman, iar bulgarii încearcă să obțină promisiuni
de neintervenție din partea românilor – declarându-se în favoarea
acordării unei frontiere naturale în Dobrogea, în schimbul libertății
de acțiune contra turcilor, obiectivul lor principal fiind Macedonia.
Cei informați despre această propunere au fost Take Ionescu, Titu
Maiorescu și Ion I. C. Brătianu – cei trei grei ai politicii externe
românești[3]. O înțelegere româno-bulgară nu mai era posibilă după
apariția în presa bulgară a unor articole vehemente ce revendicau
Dobrogea ca fiind un teritoriu bulgăresc[4]. Deși nu este stat
balcanic, România a înțeles că nu poate rămâne indiferentă la
evoluțiile politice regionale, dar nici nu trebuie să intervină pentru
a evita răspândirea războiului și lărgirea ariei de conflict. În
contextul apropiatei alianțe sârbo-bulgare, se începe și o revigorare
a relațiilor româno-ruse, rușii fiind conștienți că România reprezintă
un punct important în sud-estul Europei.

Tratatul de alianță încheiat la 13 martie 1912 între Bulgaria și
Serbia, și completat printr-o convenție militară secretă, nu era
îndreptat doar împotriva Imperiului Otoman, ci și a vecinului din Nord
– România – poziția sa fiind de mare însemnătate în contextul bunei
înțelegeri cu Puterile Centrale și cu Turcia. Susținerea Imperiului
Otoman și o eventuală intervenție asupra statelor balcanice din partea
României, putea constitui un act de trădare, dupa cum notează ziarul
sârb „Mali jurnal” din 10 martie 1911[5]. Această convenție militară
secretă venea în completarea celei ruso-bulgare din decembrie 1909,
care stipula sprijinul ce va fi acordat Bulgariei pentru recuperarea
teritoriilor locuite de etnici bulgari în regiunea situată între Marea
Neagră și malul drept al Dunării de Jos, bineînțeles, totul fiind
condiționat de o victorie asupra Puterilor Centrale, dar și a
României[6]. De menționat mai este și faptul că, în paralel cu
încercările de negocieri româno-bulgare, vecinii noștri de la sud nu
au stat degeaba și au reușit să încheie un tratat de alianță cu altă
țară balcanică ce căuta să-și extindă teritoriul pe seama Imperiului
Otoman – Grecia.

Primul război balcanic

Începând cu 9 octombrie, Imperiul Otoman se află în război cu
Muntenegru, ceea ce determină, la 30 octombrie, intrarea în război și
a celor trei state balcanice, cu scopul declarat de a-și elibera
conaționalii și de a unifica teritoriile cucerite. În primă fază,
diplomația europeană nu a dorit să intervină, încrezătoare în faptul
ca armata turcă va fi victorioasă și va păstra status-quo­-ul în
regiune, dar succesele continue ale aliaților balcanici, care au ajuns
pana aproape de Constantinopol, au făcut ca Marile Puteri să intervină
rapid, astfel că la 3 decembrie 1912, Imperiul Otoman cere armistițiu.
Negocierile de pace de la Londra s-au desfășurat anevoios din cauza
neînțelegerilor dintre aliați, dar și a refuzului Turciei de a da curs
tuturor cerințelor teritoriale. Acestea, combinate cu venirea la
putere în Imperiul Otoman ale unor elemente extremiste, decise să nu
cedeze cu nimic în negocieri, au făcut ca războiul să reizbucnească la
3 februarie 1913. Marile Puteri s-au implicat mult mai serios de
această dată și au reușit să oprească ostilitățile la 26 aprilie 1913,
iar la 30 mai au fost semnate preliminariile de pace tot la Londra.
Imperiul Otoman pierdea aproape toate teritoriile sale europene și
situația insulelor din Marea Egee urma să fie rezolvată de Marile
Puteri.

Cum am mai menționat, România a rămas neutră pe parcursul primului
război balcanic, dar a urmărit cu interes acest conflict ce putea
modifica status-quo­-ul pe care oamenii politic români îl apărau cu
înverșunare. România va refuza să intre în orice fel de alianță cu
beligeranții – au existat propuneri din partea Turciei, dar și a
Bulgariei – cu aceștia din urmă tratativele fiind îngreunate de
cerințele teritoriale ale ambelor părți: România cerea rectificarea
frontierei dobrogene, considerând că la Berlin s-a comis o nedreptate,
pe când Bulgaria viza toată Dobrogea. Acest context internațional a
determinat o apropiere foarte rapidă a Franței și Rusiei, ambele
susținând pretențiile teritoriale ale României și chiar participarea
ei la o conferință de pace, dar se observă și o politică independentă
față de cea austro-ungară, ce sprijină în mod vădit Bulgaria.
Tratativele de la Londra nu au reușit să rezolve problema rectificării
frontierei dobrogene prin tratate bilaterale, astfel că s-a luat
decizia organizării unei conferințe europene care să reglementeze
această chestiune. Locul ales a fost o lovitură puternică pentru
Puterile Centrale – Sankt Petersburg; conferința organizată între 18
martie și 2 aprilie nu a adus schimbări fundamentale în relațiile
României cu Marile Puteri, dar toate, cu excepția rezervatei Germanii,
au admis încorporarea Silistrei în Regatul României, căutând în
același timp să nu strice relațiile cu Bulgaria.

Al doilea război balcanic

Evoluția relațiilor internaționale dupa conferința de la
Sankt-Petersburg a marcat începutul îndepărtării României de Puterile
Centrale, deși în ianuarie-februarie 1913 s-a reînnoit pentru ultima
oară Tripla Alianță, ce urma să fie valabilă pana în 1920,
prelungindu-se automat la fiecare șase ani dacă nu era denunțată.

Aliații din primul război balcanic nu reușesc să se mai înțeleagă –
Bulgaria era nemulțumită de teritoriile primite, iar dispariția
adversarului comun fac ca între Bulgaria pe de o parte și Grecia și
Serbia pe de alta să apară o ruptură ce se va dovedi ireversibilă. În
acest context extrem de tensionant pentru Balcani, Grecia și Serbia
caută să-și aproprie România, care rămâne însă extrem de rezervată.

Acordul greco-sârb din 1 iunie 1913 și norii ce se abăteau prevestind
un nou conflict au făcut clar faptul ca România nu-și va mai subordona
interesele și poziția în conformitate cu cele ale Austro-Ungariei,
care, în condițiile adversității față de Serbia, continuă să sprijine
Bulgaria. Germania nu a privit cu ochi buni poziția intransigentă a
Austro-Ungariei, considerând că neutralitatea României trebuie
cumpărată cu o extindere a frontierei până la Balcic, dar poziția
cancelarului austriac Berchtold a rămas la fel de fermă, avertizând ca
o alianță cu Serbia va duce la ruperea relațiilor cu Monarhia Dualistă
și chiar la un conflict[7]. De această situație vor profita
diplomațiile rusă și franceză care vor dori o intervenție română în
Bulgaria, și implicit apropierea României de Antantă, lucru ce ar fi
constituit lovituri grele pentru Imperiul Austro-Ungar.
Foto: tratatul de pace dintre Bulgaria și Imperiul Otoman

Al doilea război balcanic izbucnește la 30 iunie 1913 când Bulgaria,
fără declarații de război, își atacă foștii aliați. Cu acordul Franței
și Rusiei, guvernul român ordonă mobilizarea armatei la 3 iulie și dă
aviz de intrare pe teritoriul Bulgariei la 10 iulie, fapt ce
constituia o respingere publică a alianței cu monarhia dualistă.
Această acțiune a fost privită cu ostilitate în cercurile politice
vieneze, dar pentru a nu pierde de tot România, ele vor accepta unele
schimbări teritoriale în favoarea României, iar pe de altă parte dorea
oprirea conflictului balcanic pentru a evita răspândirea lui, astfel
că România devine factorul determinant în a convinge statele
beligerante să înceteze ostilitățile. La 22 iulie România acceptă un
armistițiu, deoarece politicienii români considerau că războiul
trebuia să mențină echilibrul de forțe în Balcani, iar nu să distrugă
Bulgaria.

Aceste tratative au loc la București – în acest fel se recunoștea
poziția de garant al României în aceste crize – și la care au
participat doar reprezentanții țărilor beligerante. Prin pacea din 10
august 1913, frontiera româno-bulgară devine linia Turtucaia-Balcic,
Bulgaria pierde mare parte a teritoriilor cucerite în primul război
balcanic și pierde ieșirea la Marea Egee.

Pacea de la București a fost primul moment important în relațiile
internaționale, în care Marile Puteri nu au avut un cuvânt de spus în
ceea ce privește hotărârile luate în cadrul ei, deși s-a încercat
convocarea unei conferințe de pace, Austro-Ungaria fiind cea mai
vehementă.

Războaiele balcanice au constituit începutul depărtării României de
Puterile Centrale, în ciuda existenței unui tratat clar, și apropierea
de Antanta și aici au intervenit mai mulți factori. În primul rând,
cercurile politice românești nu au mai putut ignora politica șovinistă
maghiară de deznaționalizare dusă împotriva românilor transilvăneni.
Al doilea factor a fost venirea la putere, în ianuarie 1914, a unui
guvern liberal condus de Ion I. C. Brătianu, ce considera că tratatul
cu Puterile Centrale nu poate fi pus în aplicare. Nu în ultimul rând,
chiar dacă nu a fost încărcată de iz politic, vizita țarului Nicolae
II la Constanța, act cu un puternic ecou în cercurile politice interne
și internaționale, și care vădeau apropierea tot mai puternică a
României spre viitori aliați din Primul Război Mondial.

VA ROG FRUMOS DACA POATE CINEVA SA MA AJUTE,AM PRIMIT LA ISTORIE SA FAC UN ESEU ,CIKA SAMI INTEB PARINTII,BUNICII SI SA FAC UN ESEU DESPRE O ZI IN ROMANIA TOTALITARA ,MS CARE PATE SA MA AJUTE