ISTORIE=ROMANIA

Legenda unui februarie însângerat

Civilizatii dacice : Pelasgii, părinţii geto-dacilor , În perioada 2.700-1.700 î. H., în spaţiul carpato-danubian are loc etnogeneza popoarelor vest-europene, care şi-au tras rădăcinile din populaţia autohtonă. Această populaţie autohtonă a rămas cunoscută în miturile scriitorilor antici sub numele de pelasgi, având ca cei mai veritabili urmaşi în Occident pe bascii de astăzi, în Spania, unde a fost creată cetatea pelasgă Uxama. Miturile elene îi considerau pe aceşti pelasgi ca fiind „dioi” (divini) şi „primii locuitori ai pământului”.

Herodot, în vestita sa lucrare Istorii, spune că pelasgii au fost primii locuitori ai Greciei şi Italiei, aparţinând rasei europene. Erau veniţi din nordul Dunării. Felix Colson afirmă că: „toţi dacii erau pelasgi”. În plus, numele Ion, care era părintele eponim al pelasgilor se regăseşte numai la daco-români şi la basci.
Crearea Imperiului Pelasg a avut loc după glaciaţiunea Wurm, N. Densuşeanu afirmând că pe la anul 6.000 î. H. Acest mare imperiu avea centrul administrativ, politic, religios în regiunea Munţilor Carpaţi, probabil cu precădere în Ardeal şi avea o vastă întindere: Europa, Nordul Africii şi o parte din Asia.
Pelasgii sunt descrişi în lucrările a numeroşi autori antici, dintre care amintim pe Homer, Herodot, Hesiod, Pausanias, Diodor din Sicilia, Eschil, Apollodor. Pentru toţi aceşti autori pelasgii erau un popor ales, descendenţi din vechii atlanţi, care aveau preocupări şi purtări înalte, regii lor fiind consideraţi zei.
Pelasgii au migrat din aceste zone foarte bogate şi propice dezvoltării şi sporului demografic, populând Europa, ajungând în Nordul Africii, în Asia Mică şi chiar în India, prin Rama.
Vasile Lovinescu redă o mărturie de o valoare excepţională în această direcţie: un domn educat din perioada interbelică, dorind să convingă un ţăran bătrân că svastica este un semn străin, importat din afară (se ştie că nemţii l-au preluat în propoganda lor de la hinduşi), a primit replica următoare: Ba nu, e de aici, îl avem de pe vremea uriaşilor. În textele grecilor antici se vorbeşte despre titani sau uriaşi care trăiau în Ţara Zeilor (identificată cu ţinutul carpato-dunăran) şi, mai mult, cercetătorii au descoperit în zilele noastre schelete de oameni care măsurau între 2 şi 4 metri. Acest mister nu a fost elucidat pâna acum şi bineînţeles că nu a fost dat publicităţii.
Nu intrăm acum în amănunte pentru a dovedi contrariul a ceea ce afirmă istoricii oficiali (care ne „învaţă” că suntem în primul rând urmaşii romanilor, ca ne datorăm lor limba şi civilizaţia actuală) pentru că ne-am extinde prea mult, dar există în această direcţie dovezi, şi chiar numeroase.
Pelasgii aveau o limbă comună, unică, o limbă prelatină, aşa-zisa protolatina. Grecii afirmau, la venirea lor în europa, că pelasgii vorbeau o limbă barbară, diferită de a lor. Quintilian aminteşte că, dacă se adaugă la cuvintele latine, ori, se lăsau pe dinafară unele litere sau silabe, se obţinea vorbirea barbară. După unii autori, limba barbară avea carcterul unei limbi latine vulgare sau rustice. Romanii înşişi erau etichetaţi de către greci ca vorbitori de limbă barbară. Poetul Ovidiu şi-a compus ultimele versuri apelând la latina barbară a geţilor, atît de apropiată de latina literară şi a afirmat că el însuşi a devenit un poet get. Pe Columna lui Traian, dialogul dintre solii daci şi împărat se face fără translatori, în deplină înţelegere. Şi nu putem crede că „dacii cei mândri şi nemuritori” s-au servit de latina împăratului.
Dar, cel mai important argument este acela că romanii nu au reuşit să-i romanizeze pe daci în 165 de ani, la fel cum nu au reuşit să-i romanizeze nici pe greci în 600 de ani, pe egipteni în 400, pe evrei în 300, pe maltezi în 1000 de ani şi cum nu au reuşit să creeze o limbă unitară nici chiar în Italia, unde se vorbesc 1500 de dialecte. Toate limbile cu caracter latin rezultă din originea lor veche pelasgă şi nu din romanizare.
Nicolae Densuşianu remarcă faptul că majoritatea popoarelor civilizate din vechea Europă au împrumutat în religa lor panteonul pelasgic, pe care l-au găsit la vechii locuitori. Cea mai arhaică religie, dar poate şi cea mai înaltă şi profundă de până acum, o reprezintă adorarea Cerului şi a Pământului. Grecii personificau Cerul prin Uranus, iar Pământul prin Geea sau Gaia. Cerului i s-au dedicat cele mai mari înălţimi muntoase şi pe teritoriul Daciei ne stau mărturie monumentele megalitice din Carpaţii Meridionali.
Originea acestei cosmogonii era considerată în epoca clasică a Greciei ca fiind barbară. Herodot ne spune că grecii au primit numele divinităţilor, pe care egiptenii spun că nu le cunosc, de la pelasgi. La romani, Cerul ne apare sub denumirea de Kerus sau Cerus Manus (Magnus), expresie identică cu Megas Uranus întâlnit la Hesiod, în lucrarea sa Theogonia.
Dar cine este Uranus? Textele vechi ni-l prezintă ca pe primul monarh al marelui Imperiu Pelasg, cel dintâi om care a guvernat lumea. Acesta nu era un om obişnuit, ci unul cu deosebite calităţi şi înzestrări divine, merite pentru care oamenii l-au divinizat. Uranus i-a învăţat pe oameni să construiască colibe din lut. După Hesiod, Uranus era fiul Geei sau, după alte tradiţii al Istrului. Denumirea sa înseamnă Munteanul, cel de la munte. Acest munte nu era altul decât lanţul Carpatic.
După încetarea din viaţă a lui Uranus, domnia marelui Imperiu Pelasg va trece la fiul său, Saturn. Acesta este de asemenea unul dintre cei mai mari regi ai ginţii pelasge. Astfel în cadrul ritualurilor, care erau aceleaşi, numele lui Uranus a fost înlocuit cu Saturn. Sub domnia lui Saturn, omenirea face un progres enorm pe calea civilizaţiei. Saturn este acela, după cum spun tradiţiile vechi, care i-a determinat pe oameni să părăsească viaţa sălbatică, îi adună în societate, le dă legi şi i-a învăţat agricultura. El este începătorul şi propagatorul fericirii omeneşti. Sub imperiul lumesc al lui Saturn este identificat paradisul terestru al Bibliei, acele secole pline de abundenţă, când pe pământ dominau justiţia şi buna-credinţă.
Cultul lui Saturn era răspândit în special în nordul Istrului şi în nordul Italiei. Saturn era la geţi acelaşi cu Zamolxis. După cum ne spune Diodor din Sicilia, în antichitate, întreaga regiune nord-vestică era considerată ca imperiul religiei lui Saturn.
Nicolae Densuşeanu consideră Sfinxul ca o reprezentare a lui Saturn, o legătură a omului cu Cerul. El afirmă că munţii Carpaţi era muntele cel sfânt al pelasgilor, muntele Olimp din mitologia greacă, sau Atlas. Denumirile din Bucegi: Caraiman şi Omul nu sunt altceva decât Cerus Manus al romanilor şi Saturn, numit şi Omul. De altfel, pentru antici, ţinutul zeilor era zona hiperboreeană, la nord de Istru.
După cum amintea Vasile Lovinescu, nenumărate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean.
Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase că Apollo, după zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunăre), la hiperboreeni: "x nthon epeigen...es Istron elaLnon" (Olymp VIII, 47).
În secolul al treilea, înainte de era creştină, Apollonius din Rhodos arătase în Argonautica că hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei.
Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: "Singuratec, cutreiera gheţurile hiperboreene şi Tanais (Donul) acoperit de gheţuri, şi câmpiile niciodată fără zăpadă, în jurul munţilor Riphei (Carpaţi).
Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: "Primii care au descris diferitele părţi ale lumii spun că hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagră) şi a Istrului" (Geografia XI,6.2).
Intr-o frumoasă epigramă, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: "soldat Marcellin, tu pleci acum ca să iei pe umerii tăi cerul hiperborean şi astrele Polului getic": "Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli" (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeşte triumful lui Domiţian asupra dacilor: "hyperboreus triumphus" (Epistulae VIII, 78), comentând: "De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori şi-a scăldat calul în zăpada geţilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita şi n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor" (Epistulae VIII, 50).
Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).
Macrobiu (activ c.400) amintea de "regiunile udate de Don şi Dunăre...pe care antichitatea le numea hiperboreene": Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind despre geţi, Herodot, supranumit "părintele Istoriei", arăta: "ei sunt cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci" (Istorii IV, 93).
Revenind, Zeus era de asemenea la loc de frunte printre regii-zei ai pelasgilor, fiind fiul lui Saturn.
După Saturn, odată cu domnia lui Typhon, marele imperiu începe să decadă şi să se destrame.
Hermes se spune că a domnit în acea perioadă de început al declinului, având ca centru cultural, politic şi spiritual tot regiunea din nordul Istrului. În Dacia Hermes a rămas ca Armis sau Sarmis, la sciţi Armes, la egipteni Thot şi la fenicieni Taaut. Chiar Sarmisegetuza după unele opinii este reşedinţa lui Hermes. După Herodot, regii din Thracia îl venerau pe Hermes ca fiind strămoşul şi începătorul dinastiei lor. În tradiţiile istorice ale antichităţii, Hermes era considerat ca întemeietorul tuturor ştiinţelor divine şi umane. Era privit ca izvorul cugetării.
După domnia lui Hermes, succesiunea la tronul imperiului pelasg trece la Marte, pe care grecii îl numeau Ares. În cele mai vechi texte egiptene, Marte ne apare ca fiind domnitor peste egipt, imediat după Typhon şi Horus. El a domnit, conform lui Herodot şi peste Scyţia. El era considerat ca un rege vechi naţional al geţilor şi dacilor. Reşedinţa lui se află în munţii geţilor şi este, conform lui Virgilius, protectorul câmpiilor getice. Iordanes scrie că geţii era aşa renumiţi încât se spune că Marte, zeul războiului se născuse la ei. La Homer, Marte este numit „ducele oamenilor celor drepţi”, iar oamenii cei mai drepţi ai antichităţii au fost geţii, identificaţi cu hyperboreii. Despre Marte se spune că i-a învăţat pe oameni să fabrice arme din metal, că a înfiinţat oşti armate şi i-a învăţat tehnici de luptă.
După Marte urmează la tron Hercule. La Herodot, Hercule apare ca fiind părintele lui Agathyrsus, care domnise peste ţinuturile de lângă Mureş şi a lui Scythes, întemeietorul dinastiei Scyţilor. Armele sale obişnuite erau cele din vechea Dacie: arcul, paloşul şi măciuca (buzduganul).
După Hercule, figurează în listele egiptene Apollo ca domnitor al pelasgilor. Ca origine, Apollo era hyperboreu de la nord de Istru şi Diana, sora sa, ne spune poetul Pindar că petrecea în ţara de la Istru. Templul cel renumit al lui Apollo Hyperboreul se află în insula cea sfântă de la gurile Dunării, Leuce, astăzi numită Insula Şerpilor. Apollo era adorat cu deosebită onoare în toate regiunile Pontului Euxin. Apollo, ca divinitate a soarelui este reprezentat adeseori pe monedele naţionale ale dacilor cu numele Aplus şi Lucu. Există în Dacia şi oraşul Apullum, închinat lui.
Durata Imperiului pelasg condus de regii-zei este considerată ca fiind de aproximativ 1500 de ani.
Iată cum toate divinităţile găsite în mitologiile popoarelor antice îşi au originea în aceste meleaguri, tradiţia lor fiind continuată de către geto-daci, transmiţându-se până la noi în colinde şi tradiţiile păstrate în teritoriile româneşti. La geţi vom găsi o spiritualitate nealterată, remarcându-se ulterior doar anumite tendinţe care amintesc de epoca decadenţei care va urma. Una dintre acestea unii cercetători consideră că era sacrificiul uman, introdus mai târziu în tradiţia geţilor.


Notă:
Acestea sunt materiale de la o conferinţă mai veche. Sunt preluări din mai multe cărţi, puse într-o formă proprie. Principalele lucrări din care s-au preluat date sunt:
Nicolae Densuşeanu, "Dacia Preistorică"; Vasile Lovinescu, "Dacia Hiperboreeană"; Eugen Delcea şi Paul Lazăr Tonciulescu, "Secretele Terrei - Istoria începe în Carpaţi, vol. I""

din revista Zamolsis
...

„Mica Unire“ din 1859, neîntrecut şi temeinic ziditor al României moderne

Eugen Cristescu, o legenda a istoriei serviciilor de informatii romanesti
http://www.gardianul.ro/2003/07/03/reportaj-c9/eugen_cristescu_o_legenda_a_istoriei_serviciilor_de_informatii_romanesti-s21463.html
La mai mult de o jumatate de secol, cel mai mare agent secret al Romaniei ramane invaluit in mister
La fel ca si predecesorul sau Mihail Moruzov, Eugen Cristescu este un personaj reprezentativ pentru o anumita etapa din istoria informatiei si contrainformatiei la romani. Mihail Moruzov a fost primul sef al Serviciului Secret de Informatii, in perioada 12 aprilie 1924 - 13 septembrie 1940, iar Eugen Cristescu i-a urmat la conducerea Serviciului Secret de Informatii, care din data de 13 noiembrie 1940 s-a numit Serviciul Special de Informatii (12 noiembrie 1940 - 23 august 1944).
SSi, o veritabila structura de rezistenta
Perioada in care Eugen Cristescu a condus serviciile secrete romanesti este reprezentata de acute framantari istorice. De la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, pana la intoarcerea armelor din 23 august 1944, SSI a depus o intensa munca informativa intr-un context in care apararea intereselor unui stat strivit intre bocancul Rusiei bolsevice si cizma neagra hitlerista reprezenta o prioritate absoluta. Este o etapa istorica controversata, mai ales prin prisma faptului ca ne referim exact la perioada 1940-1944, cand Romania a fost condusa de generalul Ion Antonescu (care din august 1941 a devenit maresal).
Asa cum a scris in cartea sa Cristian Troncota, "Eugen Cristescu a fost omul care a intrupat aceasta lupta, din prima clipa a servirii tarii, ca mic functionar in organul ei de Siguranta, si pana la 23 august 1944, cand istoria ce se prabusea peste toti ai sai il gasea in functia suprema de sef al SSI. A fost omul in persoana si crezul caruia functia de aparator al sigurantei statului si apoi de conducator al serviciilor sale secrete au capatat dimensiunile unei misiuni sacre. Si care a reusit sa transforme, succesiv, institutiile ce l-au avut in frunte-Siguranta si SSI intr-o veritabila structura de rezistenta a natiunii in fata celor care-i negau dreptul la existenta si-i pregateau pieirea".
"Cea mai mare teama este teama de adevar"
Intotdeauna, Eugen Cristescu a fost considerat omul de taina al maresalului Ion Antonescu. De altfel, acesta este si un lucru de care era foarte mandru si pe care nu s-a sfiit sa il marturiseasca colegilor de celula, atunci cand a fost inchis si judecat de comunisti. In perioada detentiei, el ar fi afirmat despre aceasta controversata legatura ca: "Este cea mai mare cinste a vietii mele ca am fost la un pas in urma acestui om", iar in ceea ce-i priveste pe comunisti, ca o concluzie, sau mai bine spus o caracterizare, Cristescu i-ar fi spus colegului de celula Gabriel Balanescu ca "cea mai mare teama a lor este teama de adevar".
In perioada in care a fost anchetat Cristescu, el a fost considerat mai intai "omul legionarilor" si apoi unul dintre "sefii Gestapo-ului romanesc". In presa vremii s-a scris chiar si ca fusese seful unei "odioase injghebari cunoscuta sub numele de S (serviciul) S (secret)", care era considerat drept o agentie in subordinea Gestapo-ului, in care Cristescu ar fi fost "omul care a patronat crime". In declaratia sa din 6 octombrie 1944, fostul sef al SSI a raspuns la toate acuzatiile care i s-au adus prin presa: "SSI a fost un serviciu de informatii al statului roman, public, nu clandestin, condus de legi, norme si regulamente precise".
Redutabil adversar al legionarilor
Desi a fost acuzat ca ar fi fost omul legionarilor, in memoriile lui Horia Sima, acesta a mentionat ca "Eugen Cristescu isi facuse o trista faima printre legionari in perioada anilor 1933-1934 (...) s-a distins prin ura si ferocitatea cu care-i urmarea pe legionari". Afirmatiile fostului sef al Miscarii Legionare au fost intarite si de Radu Lecca (fost ministru pe probleme evreiesti, in timpul guvernarii maresalului Antonescu): "Geissler a declarat fatis ca a inarmat pe legionari si ca a urmarit instalarea unui guvern pur legionar, fara generalul Antonescu, Mihai Antonescu si Eugen Cristescu. A declarat ca acesti trei oameni sunt adversari ai Germaniei si ca tot ce au facut a fost din ordinul lui Himmler, caruia i-a raportat zilnic situatia. A mers pana acolo, incat sa spuna lui Killinger (n.r. : Manfred von Killinger-ministrul Germaniei la Bucuresti) ca rau a facut sa ia atitudine pentru Antonescu si ca in viitorul apropiat va dovedi ca Himmler are dreptate".
"Organizatorul pogromului de la Iasi"
Alta acuzatie grava, adusa lui Cristescu, a fost aceea de "calau", "organizatorul programului de la Iasi, mana dreapta a lui Carol al II-lea si Ion Antonescu". Dar, asa cum scrie in cartea "Eugen Cristescu-Asul serviciilor secrete romanesti", documentele de arhiva nu atesta nici o legatura intre fostul sef al SSI si regele Carol al II-lea, "cel care a inaugurat in istoria contemporana a Romaniei seria regimurilor totalitare si a fenomenului ce nu poate fi numit decat "asasinatul de stat", fiind direct raspunzator de lichidarea masiva a adversarilor politici". A fost o adevarata tragedie, care a continuat si dupa abdicarea regelui, la 6 septembrie 1940, si care a atins apogeul o data cu asasinatele din 26-28 noiembrie 1940 de la Jilava, Snagov si Strejnic. In procesul progromului de la Iasi, judecat in anul 1948, Cristescu a fost audiat ca martor si nu ca inculpat. In acest sens, marturia lui Radu Lecca este graitoare: "Mihai Antonescu si generalul Ion Antonescu au fost informati telefonic despre evenimentele de la Iasi. Ei s-au adresat imediat lui Killinger pentru a-l determina sa intervina pe langa comandamentul german, pentru ca macelul sa inceteze. Eram in biroul lui Killinger cand a telefonat generalului comandant german, spunandu-i sa inceteze imediat orice represalii, guvernul roman urmand sa faca ancheta pentru a stabili originea focurilor de arma, care s-au tras asupra armatei germane. Interventia prompta a lui Killinger a facut ca la Iasi sa nu piara toata populatia evreiasca. Generalul Antonescu a facut, prin organele SSI (Eugen Cristescu), o ancheta rapida privind complicitatea romanilor la asasinatele comise de nemti la Iasi. Aceasta ancheta a stabilit ca circa 170 de politisti, cetateni carausi si raufacatori au servit drept indicatori nemtilor, care nu stiau sa distinga pe evrei de romani.
S-a mai stabilit ca acesti indicatori, si in special politistii, au jefuit casele celor impuscati de nemti". Faptul ca nu a avut nici o legatura cu pogromul de la Iasi este atestat de seful Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, Wilhelm Filderman, care a declarat in timpul procesului din mai 1946 ca a gasit intotdeauna intelegere la Cristescu, atunci cand a avut nevoie, in timpul razboiului, si ca, uneori, acesta chiar ii anunta din timp de masurile ce urmau a fi luate impotriva evreilor, pentru a le putea preintampina.
Sapte acuzati, condamnati la moarte
Dupa instalarea, la 6 martie 1945, a Guvernului Petru Groza a inceput procesul de distrugere si sovietizare a societatii romanesti. In anul 1946, cand s-a judecat procesul maresalului Ion Antonescu, Romania era, practic, ocupata de trupele sovietice. Procesul a inceput la data de 6 mai 1946, prin citirea actului de acuzare, apoi au urmat interogatoriile, administrarea probelor, marturiile si ultimul cuvant al acuzatilor. La 17 mai 1946, prin sentinta Tribunalului Poporului, au fost condamnati la moarte sapte acuzati: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Constantin Pantazi, Radu Lecca si Eugen Cristescu. Alti 10 acuzati au fost condamnati la pedeapsa cu inchisoarea. In favoarea condamnatilor la moarte a intervenit, atunci, ministrul justitiei, Lucretiu Patrascanu. Cererile de gratiere ale condamnatilor au fost prezentate Regelui Mihai, insotite de urmatoarea scrisoare, semnata de Lucretiu Patrascanu: "Sire, in conformitate cu dispozitiile art. 641 din Codul de Procedura Penala am onoarea de a supune inaltei hotarari a Majestatii Voastre cererile de gratiere (...) Sunt cu cel mai profund respect al Majestatii Voastre, ministru al Justitiei". Ca urmare a demersurilor lui Patrascanu, pedeapsa cu moartea pentru Constantin Pantazi, Radu Lecca si Eugen Cristescu au fost comutate in munca silnica pe viata.
Nu a fost membru sau simpatizant al PCR
Pentru a denigra imaginea si activitatea lui Eugen Cristescu s-a incercat sa se spuna, inclusiv faptul ca a fost unul din simpatizantii Partidului Comunist Roman, ba, chiar ca a fost membru de partid. Toate insinuarile pe aceasta tema nu au avut nici un temei real. In primul rand, in anul 1926, Cristescu a intocmit un raport intitulat "Miscarea revolutionara comunista din Romania, in cursul anilor 1918-1926 si legaturile ei cu Internationala a III-a", iar pe 16 martie 1933 facuse un al doilea referat despre miscarea comunista. Din aceste documente reiesea foarte clar faptul ca activitatea miscarii comuniste de la noi pune in pericol siguranta statului roman. In aceste conditii, cand documentele vremii atesta negru pe alb pozitia fostului sef al SSI, care era la curent cu toate demersurile miscarii comuniste, este de prisos sa mai spunem ca acesta nu a fost un simpatizant comunist.
Ancheta de la Moscova a ramas sub tacere
In perioada 14 octombrie 1944-aprilie 1946, Cristescu a fost anchetat de serviciile secrete ruse. El a fost preluat de Comandamentul aliat sovietic si dus la Moscova, unde a fost anchetat timp de 16 luni. Din pacate, documentele anchetei de la Moscova nu au fost publicate pana acum, dar sunt pastrate, cu siguranta, in arhiva NKVD. Ce s-a aflat din acea perioada sunt numai cateva destainuri ale lui Cristescu, pe care le-a facut colegului sau de celula, Gabriel Balanescu. El a povestit ca la Liubianca a stat in aceeasi celula cu Ianaghita-fostul comandant la Port Arthur, cu Schaner-fost radiotelegrafist al armatei lui von Manstein, stationata la Rostov, care a fost prins la Stalingrad, si cu fostul sef al tatarilor din Crimeea.
De-a lungul timpului, toata activitatea fostului sef al SSI a fost controversata, la fel ca si serviciul pe care l-a condus. Ba, au fost discutii chiar si in privinta mortii sale: data decesului, 12 iunie 1950. S-a vehiculat, la un moment dat, ideea ca Eugen Cristescu a fost gratiat de comunisti ca sa le reorganizeze Securitatea, sau ca dupa incheierea pacii, acesta a devenit activ si chiar a lucrat un timp la Bucuresti. Exista, insa, actul de constatare a mortii lui, cu nr. 607, din 13 iunie 1950, care a fost eliberat de spitalul central al Penitenciarului Vacaresti, unde este mentionat ca: "moartea lui Eugen Cristescu se datoreaza sclerozei cardiovasculare, iar cadavrul nu prezinta nici un semn de violenta".
Cert este ca personalitatea unui asemenea om nu poate fi perfect conturata de nimeni. Ce se stie este ca toata existenta si activitatea acestuia au fost puternic marcate de acei ani tulburi, care nu au fost deslusiti in intregime, nici macar dupa aproape 60 de ani de noi file de istorie.
Istoria serviciilor secrete romanesti se inscrie in partea fascinanta si mai putin cunoscuta a istoriei romanilor de pretutindeni. Momente din istoria serviciilor secrete au fost prezentate de catre toti cronicarii vremii: de la anonimul cronicar al lui Stefan cel Mare, la "clasicii" secolului trecut si cei prezenti - Kogalniceanu, Balcescu, Hasdeu, Xenopol, Iorga, Onciul, Parvan, Radu Rosetti, Gh. I. Bratianu si multi altii. Unul din istoricii zilelor noastre, un chitibusar al arhivelor secrete, care si-a petrecut ani din viata cautand adevarul ascuns sub umbra anilor, este istoricul Cristian Troncota care a dezvaluit adevarate pagini de istorie secreta. Printre multele carti care au vazut lumina tiparului sub semnatura sa se numara si celebra carte intitulata "Eugen Cristescu-Asul serviciilor secrete romanesti". Cristian Troncota este printre putinii care au reusit sa puna pe hartie acea istorie vie, istoria care nu se scrie.
Neimplicarea SSI in crimele de razboi
Dupa ce au fost studiate mai multe documente din arhivele secrete, care aratau politica adoptata de Cristescu, concluzia istoricilor a fost ca directorul SSI a facut tot posibilul sa nu se implice nici el, nici institutia pe care o conducea in crimele de razboi. Aceasta concluzie a reiesit din examinarea unor documente care atesta momente precum neimplicarea SSI in programul antievreiesc de la Iasi (26-30 iunie 1941). In acelasi context, s-a mai luat in calcul si colaborarea informativa intre SSI si Abwehr, rolul SSI in protejarea unor personalitati politice romanesti din asa-zisa opozitie fata de pretentiile vexatorii ale germanilor, rivalitatea (benefica a SSI) intre serviciile secrete germane care activau pe teritoriul Romaniei, relatiile opozitiei cu Aliatii in vederea armistitiului prin canalele centrale ale SSI si cu autorizatia maresalului Ion Antonescu, rolul SSI in reprimarea Miscarii Legionare si mai ales a rebeliunii din ianuarie 1941 etc.

Supliment de weekend / Stiati ca...? (07-01-2008) Creditul Minier, de Amelia Pop: Creditul Minier a fost o societate petrolieră cu capital românesc, una dintre cele mai mari... citeste[...]

Despre istoria de peste un secol şi prezentul cărţilor poştale illustrate
Rândurile ce urmează au fost inspirate de recenta punere în circulaţie a unei emisiuni filatelice dedicate personalităţii lui Dimitrie C. Butculescu, preşedintele fondator al Federaţiei Filatelice Române; este cel care a lansat prima carte poştală ilustrată românească, la Bucureşti, în anul 1894, cu ocazia Expoziţiei Cooperatorilor, manifestare organizată din iniţiativa sa. În legătură cu istoria şi preocupările actuale ale cartofiliei, tematică şi criteriile pentru evaluarea cărţilor poştale ilustrate, am purtat o discuţie cu domnul profesor Cornel Hamat, un reputat colecţionar timişorean, a cărui pasiune datează de patru decenii. Pe si-te-ul societăţii „Romfilatelia”, cartofilia este definită drept o ramură a filateliei care se ocupă cu colecţionarea, studierea, selecţionarea şi expunerea după anumite criterii ştiinţifice, tematice, artistice a cărţilor poştale ilustrate.
Dimensiuni
În anul 1892, Uniunea Poştală Universală a impus o dimensiune obligatorie pentru cărţile poştale de 9 x 14 cm, cu mici variaţii; pentru uşurarea muncii poştaşilor, s-a hotărât ca pe faţă să fie imaginea foto sau cea realizată de graficieni şi un spaţiu pentru corespondenţă, iar pe verso o liniatură numai pentru adresa destinatarului. Un mare neajuns era acela că unele cărţi poştale ilustrate erau adevărate capodopere, semnate de artiştii secesionişti, şi se scria pe faţă, spaţiul rezervat pentru corespondenţă (dacă exista) fiind uneori insuficient. Pe baza acestei experienţe, în 1907 s-a ajuns la forma care s-a păstrat până astăzi, pe verso existând spaţiu pentru corespondenţă şi adresă. Ceea ce s-a schimbat în prezent, şi asta în defavoarea colecţionarilor, este neimpunerea de către Uniunea Poştală Universală a unei dimensiuni standard, formatul fiind la libera alegere a producătorilor; aşa a apărut, de exemplu, formatul de 14 x 25 cm, care are drept neajunsuri îndoirea sau ruperea colţurilor. În opinia dlui Hamat, ar trebui să se revină la dimensiunea impusă acum mai bine de un secol.
În legătură cu apariţia primelor cărţi poştale ilustrate, este evident că începuturile pentru Ardeal şi Banat sunt altele. Un colecţionar din Sibiu păstrează primele exemplare apărute în acest oraş în anul 1883, pentru ca în Ba-nat cele mai reprezentative ilustrate să dateze din 1891. În Caransebeş, ele apăreau la Editura Librăriei diecezane, unde exista unica tipografie pentru toate tipăriturile (ziare, reviste etc.).
În prezent, centre puternice ale colecţionarilor de cartofilie există în Bucureşti, Constanţa, Piatra Neamţ, Bacău, Iaşi. Timişoara este, de asemenea, un centru recunoscut, reprezentată fiind prin valoroase exponate, dacă ar fi să le amintim doar pe cele ale domnilor Gheorghe Strună (casa regală), Andrei Klein (pictori secesionişti). O valoroasă colecţie (una din teme - Ursarii) deţine domnul Şerban Drăguşanu, preşedintele clubului de cartofilie din Bucureşti şi vicepreşedinte al Federaţiei Filatelice din România.
Tematică
„Ansamblul pasiunii şi întregul fond al cărţilor poştale ilustrate este plin de documente care se identifică cu istoria vremii. Astfel de imagini nu apar, nu se regăsesc în alte părţi sau în publicaţiile din epocă. O singură revistă, «Realitatea ilustrată», conţine imagini inedite din perioada interbelică” - apreciază dl Hamat. Iar drept exemplu îi slujeşte o imagine din Borsec din anul 1907, reprezentând patru ţărani prinşi la braconaj, care duc pe o targă improvizată leşul unui urs uriaş; simbolul severei administraţii maghiare este cizma jandarmului care se zăreşte într-un colţ. Consideră tematica cel mai apreciat criteriu al valorii unei cărţi poştale ilustrate (c.p.i.); ca regulă generală, cărţile poştale ilustrate tipărite înainte de 1918 sunt mai valoroase. După o experienţă atât de îndelungată, scria în revista „Filatelia” din februarie 1994: „O mare categorie tematică este cunoscuta şi îndrăgita TOPOGRAFIE, adică imagini din oraşe, localităţi de orice fel. Incontestabil că la această categorie vechimea este un criteriu de bază, înţelegând prin vechime, nu cea a cărţii poştale, ci a imaginii. Am în colecţie c.p.i. realizate de pe acelaşi clişeu, cu diferenţe de 40 de ani între prima şi ultima editare. Aceasta nu micşorează interesul şi valoarea c.p.i. respective. O imagine a unui cartier care între timp a fost dărâmat, realizată, de pildă, în 1960, este o imagine valoroasă. O ilustrată cu imaginea unei statui, realizată la 1895, este foarte veche, dar dacă statuia există şi astăzi această veche c.p.i. are valoare relativ mică. Aceeaşi observaţie este valabilă şi în cazul clădirilor, al diverselor monumente etc. Pentru un colecţionar de «topografie», o imagine dintr-o localitate foarte mică este mai valoroasă decât o imagine dintr-o localitate mare. În acelaşi timp, însă, o imagine dintr-un foarte vechi şi mic cartier al oraşului mare, poate fi mai valoroasă decât o imagine dintr-o localitate mică. Pentru a evalua c.p.i. topografice, nu se poate elabora o regulă de bază. Elementul final care dimensionează valoarea de schimb, de vânzare a unei ilustrate «topo» este de ordin sentimental. Localnicii preferă c.p.i. din localitatea lor. Am arătat unui coleg din Lugoj o rară ilustrată cu inundaţia din 1912, acesta oferindu-mi o sumă importantă ca să i-o cedez. Pe un brăilean nu îl impresionează însă inundaţia din Lugoj din 1912, în afară de cazul în care colecţionează tematica «inundaţii»”. Referitor la acest aspect, dl C. Hamat îşi aminteşte cu plăcere că acum 12 ani a expus în capitala Moldovei, la Palatul Culturii, „Ilustrate din Iaşii Vechi”, printre ilustrate aflându-se una care a impresionat în mod deosebit - inaugurarea statuii lui Al.I. Cuza din Piaţa Unirii. A fost atât de intens curtat, încât a cedat exponatul care însemna atât de mult pentru ieşeni, primind în schimb material filatelic. Tot atunci a expus „Căi ferate neconvenţionale”: cu cremalieră (în Banat se întâlnesc la Bouţari, Bucova); cu tracţiune cu cablu pe cale ferată; pe cablu (din Alpii Austriei sau Elveţiei); căi ferate suspendate, pe o şină metalică (din Germania). Apropo de vechime şi valoare: o carte poştală ilustrată de dată recentă poate deveni valoroasă într-un anumit context; de exemplu, dl Hamat adunase la un moment dat câte o imagine semnificativă din cca 60 de ţări, una din ele reprezentând Sri Lanka, cu diferite culturi în terase, pornind de la orez.
Alte tematici apreciate sunt: ARTĂ - „Copiile unor opere de artă, indiferent de autorii lor şi unde s-ar afla, au o valoare cartofilă neglijabilă. În cazul creaţiilor cartofile, când modelul de bază este o realizare a unui artist cunoscut, special pentru editarea unei ilustrate, situaţia se schimbă fundamental. Bine inventariate şi mult apreciate sunt c.p.i. în genul JUGENDSTIL, dar şi la acestea diferenţele de valoare ating raporturi de la 1 la 500 sau mai mult”; litografii „Salutări din…”, „Grüsse aus…”, apărute în jurul anului 1900 - „Aceste litografii, adevărate mici opere de artă, au şi tiraje mici, 300-500 imagini de pe un original desenat pe piatra litografică, dar, evident, cu dese repetări ale tirajului, cu aceleaşi imagini şi înnoirea pietrei litografice”.
Timbre fiscale
Unul din proiectele la care a colaborat dl C. Hamat a fost editarea volumului „Catalogul timbrelor fiscale româneşti”, de Mircea Cojocar, fost inginer şef la hidrocentrala Porţile de Fier II. Din câte ştie domnul profesor, o astfel de lucrare nu există în Ungaria sau Austria, anul viitor urmând să apară o a doua ediţie, mult îmbunătăţită. Interesante sunt timbrele fiscale comunale, emise de primării (pentru rotunjirea veniturilor) înainte şi după primul război mondial. Aici figurează timbre emise de primăriile din Lugoj sau Lenauheim; cel mai valoros timbru este unul cu caractere chirilice din anul 1856, apărut la Bucureşti - „Ajutor pentru pâine”.


Din dragoste de Caransebeş
Odată cu trecerea timpului, dl C. Hamat, ajuns acum la venerabila vârstă de aproape 79 de ani, spune că a păstrat dintre cărţile poştale ilustrate doar ceea ce este legat de oraşul natal, Caransebeş, Mehadia, Bozovici, Herculane şi de marea sa pasiune, domeniu în care de altfel a şi profesat, turismul (imagini vechi ale cabanelor din staţiuni din ţară sau din străinătate). A scris cinci numere din publicaţia „Gugulanul” şi lucrarea „Domeniul Turistic Scorilo”, apărută anul trecut la Editura Mirton, pentru a promova Poiana Mărului şi Muntele Mic. Asta nu înseamnă că nu mai are imagini care reprezintă exploatarea aurului din Munţii Apuseni, cu steampuri etc. - Roşia Montană (un subiect atât de actual!), Zlatna, Abrud sau Gura Barza, Baia Mare; exploatarea lemnului; viaţa ţăranilor, păstorilor etc.
Inspirat de cartea „Bucureştii de altădată” a lui Constantin Bacalbaşa, lucrează, împreună cu soţia, la un volum în care se vor regăsi 200 de ani din istoria Caransebeşului - „Cartea poştală ilustrată - izvor de amintiri”. Va putea, astfel, alătura cele 500 de imagini din oraş (oameni de seamă, viaţa militară, industria, electricitatea) cu textul explicativ. În plus, va evoca viaţa locuitorilor unui oraş care gravita în jurul Canalului Morilor, râul Ieruga - Apa Monahilor (braţ al Sebeşului, dispărut din anul 1965). Pe cursul apei se aflau şapte mori, Uzina Electrică (iniţial fabrică pentru cuie de lemn pentru pantofi), fabrica de produse din lemn (butoaie etc.), dar şi puntea, locul de întâlnire cu viitoarea soţie. Acum, primarul oraşului intenţionează să refacă o porţiune din cursul Ierugii, cu ajutorul pompelor. Tatăl domnului Hamat era croitor de haine ţărăneşti, aşa că în casă zilnic se aflau gugulani; atât familia soţiei, cât şi a sa erau originare din Turnu Ruieni. Îşi aminteşte de vecinii care aveau nume ceheşti (doar unul era un Hess), dar care vorbeau numai germana şi se considerau nemţi.



Expoziţia timişoreană din 1891
Din sursele maghiare pe care le deţine dl Octavian Leşcu, ordinea apariţiei primelor cărţi poştale ilustrate din Imperiul Austro-Ungar este: Sibiu (1883), Szolnok (1890), Timişoara (1891) şi Budapesta (1896), cu menţiunea că prima vedere din Europa a apărut în timpul războiului franco-prusac din 1870. Întâiele vederi din Timişoara au apărut cu prilejul „Expoziţiei industriale şi economice din Ungaria de Sud”, atunci când s-a realizat şi un catalog, în limbile germană şi maghiară, de către ziaristul Berán Oszkár József. Expoziţia a fost organizată între 19 iulie - 30 septembrie 1891, pe o suprafaţă de 20 000 mp, după proiectul arhitectului Reiter Ede; pavilioanele din lemn erau amplasate în actualul Parc al Rozelor, terenurile de tenis şi o parte din Parcul Eminescu. Parcul expoziţiei a fost amenajat gratuit de Wilhelm Mühle, parţial în stil francez în concordanţă cu faţada halei industriale, parţial în stil englez. Se puteau vedea: produse agricole, ceramică, produse chimice, produse ale industriei alimentare, industriei metalurgice şi siderurgice, confecţii, pielărie, ţesături, obiecte de uz casnic etc. Dl Leşcu n-a văzut ilustratele din 1891, prima care se află în colecţia sa fiind din anul 1897.
În 1896, cu ocazia expoziţiei milenare din Ungaria, au apărut 32 de cărţi poştale ilustrate, din care 12 cu imagini din Budapesta, 8 din alte localităţi, 9 cu scene istorice.
http://www.agenda.ro/2005/47-05-senz1.htm

Populatiile misterioase din Carpatii Nordici
http://www.gardianul.ro/2003/07/02/reportaj-c9/populatiile_misterioase_din_carpatii_nordici-s21391.html


Asupra unor populatii din Carpatii Nordici planeaza misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trasaturi sufletesti, port, obiceiuri, traditii sau arhitectura, de masa slava in care vietuiesc.
Intre locuitorii acestor munti, se remarca cinci grupuri principale: hutulii, boikii, lemkii, goralii si rusinii. Ei locuiesc, in principal, pe ramificatiile Muntilor Beschizi, in zone care astazi se intind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei si Slovaciei, precum si in partile muntoase din nordul tarii noastre. Numele acestor populatii sunt de fapt porecle pe care si le dau unii altora si, care, in timp, s-au transformat in supranume.
Hutul inseamna "cel care se napusteste din munti catre locuitorii din vale". Uneori termenul avea sensul de "om care ucide".
Tinutul hutul incepe din Bucovina noastra, cuprinde parti din regiunea Cernauti, intre localitatea Putila si raul Ceremus, ajunge apoi in Hutulscina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminandu-se la Dilove.
Numele de "boik" vine de la polonezul "bak", care inseamna bou, acesti oameni fiind in mod predilect crescatori de vite. Boikivscina (Tara boikilor)





este cuprinsa in sud-vestul regiunii L'vov , in nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, intinzandu-se si in sud-estul Poloniei si nord-estul Slovaciei. De o parte si de alta a frontierei polono-slovace, intre localitatile Sanok-Nowy Sacz din Polonia si Presov din Slovacia, se intinde Lemkivscina, adica Tara Lemkilor.

"Lemki" este numele pe care boikii l-au dat in deradere unei parti a acestor crescatori de vite, care foloseau in locul adverbului ucrainean "lis" (doar, numai), adverbul slovac "lem".
Spre granita cu Cehia, se afla Tara goralilor. Numele de goral vine de la "gora" (gura), care inseamna munte. Pentru oamenii de la ses, aceste populatii sunt cu totii munteni, adica locuitori ai muntilor.
Rusinii (rutenii) sunt o populatie pe care o intalnim in inima Europei Central- Rasaritene, cu o densitate mai mare in zonele Mukacevo si Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatica, situata la intersectia frontierelor ucraineana, slovaca si polona. In afara teritoriului de bastina, rusinii traiesc in nordul Serbiei, estul extrem al Croatiei, in cateva sate maramuresene si sucevene de la noi, precum si in nord-estul Ungariei.

Peste 500 de asezari intemeiate de valahi
http://www.gardianul.ro/2003/07/02/reportaj-c9/peste_500_de_asezari_intemeiate_de_valahi-s21390.html

Ustrzyki Dolne este un orasel polonez, din imediata apropiere a granitei cu Ucraina. Asezarea a fost intemeiata pe la 1509 de un roman din Maramures, blazonul rosu, cu sageata si sabie al primilor valahi sositi aici fiind si astazi foarte pretuit de localnici. In studiul "Familia Dragos in Polonia", istoricul polon Wyrostek spune ca Dragos a creat episcopia de Halici, dorind sa faca un principat intre Maramures, Moldova nordica si Polonia meridionala. Stefan din Maramures, fiul lui Sas Voda, a sosit in Polonia pe la 1340, cu o mica armata, obtinand diplome si privilegii considerabile.
Colonizari masive


Istoria a consemnat in intregul spatiu al Carpatilor Nordici colonizari ale pastorilor valahi, incepute la o data incerta (sec. X-XIII) si care s-au incheiat catre secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de asezari intemeiate de urmasii acestor pastori. Slavizati, dupa un secol si jumatate, totusi, urmasii lor se disting de restul localnicilor prin particularitati fizionomice si sufletesti, remarcate de cercetatori inca din secolul al XIX-lea. Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de Stiinte, cercetator la Cent





rul International de Invatamant Ecologic din Cracovia si un impatimit cercetator al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat ca in aceasta tara sunt atat de multe sate intemeiate de romani, incat acest lucru nu mai este astazi o curiozitate. In regiunea morava Valassko-zona Fridek Mistek - traiesc valahi care se lauda si astazi cu originea lor, desi autoritatile nu-i recunosc ca o etnie de origine romana. Marele arheolog Sulimirski sustine si el, cu dovezi, ca toate populatiile prezentate de noi in caseta sunt urmasi ai dacilor, nu ai slavilor, ei fiind cei dintai pastori in Carpati, ceea ce istoricii ucraineni, spre exemplu, nici nu vor sa auda.

Dreptul valah


Augustyn Maciey ne-a vorbit si despre dreptul valah, care a functionat in asezarile intemeiate de romanii ajunsi in zonele montane ale Poloniei de astazi.
Emigrarile valahilor catre aceste zone au inceput pe la 1334, din Transilvania, cand principele Vladislav de Oppelin, casatorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Voda al Tarii Romanesti, a avut patru fiice care au fost maritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se intemeiaza cele mai multe sate romanesti in Polonia. Locuitorilor satelor infiintate de ei li se recunoaste un episcop propriu in persoana calugarului ortodox Chiril Romanul. Pe la sfarsitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a inca cinci voievozi romani refugiati in Polonia: Stefan al Sapinetului, Nan si Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinta si Giurgiu al Samborului. Cei mai multi au plecat din Ardeal din cauza conditiilor grele de acolo, dar si pentru faptul ca romanii erau luptatori de elita, fideli polonezilor. La sosirea in Polonia, ei primeau titlul de cneaz, sapte "lanuri" de pamant (mensura valachias), iar oamenii de rand, cate30-40 de hectare, fiind scutiti de dari (censuri), pentru 24 de ani, avand dreptul sa se mute oricand de pe o mosie pe alta, numai conform dreptului valah, Jus valachicum.
Judecati de domnul lor


In virtutea acestui drept, cnezii puteau tine pe lanurile lor doua crasme, mori, prive, prisaci sau pescarii, erau liberi sa-si vanda pamanturile sau sa le daruiasca, pentru toate acestea fiind datori sa mearga la razboi cu cal, arc si sageti. Supusii cneazului trebuiau sa-i munceasca acestuia sase zile pe an, sa-i dea la sfarsitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Craciun si de Pasti dadeau un prinos numit "colinda". In Polonia, romanii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul si scaunul de judecata al batranilor fiind singurele foruri juridice. In fata oricaror acuzari, romanii spuneau: "duceti-ma la domnul meu, fiindca eu posed dreptul valah!".

Doi domnitori romani, descoperiti intr-o manastire din Ucraina
http://www.gardianul.ro/2003/07/02/reportaj-c9/doi_domnitori_romani_descoperiti_intr_o_manastire_din_ucraina-s21389.html


Pe toata intinderea Carpatilor Nordici se mai intalnesc si astazi urme de civilizatie, lasate de daci si de pastorii valahi


Dupa cateva sute de kilometri parcursi prin satele hutule de pe raul Ceremus, din Ucraina, ne-am indreptat spre Tara boikilor. Calatorind spre apus, la vreo 20 km de granita ucraineano-poloneza, in apropierea orasului Borislav, in plin tinut al boikilor, se afla stravechea manastire greco-catolica Lawriv, ortodoxa, cu siguranta, la inceput (in traducere romaneasca, numele inseamna "lavra", adica manastire mare, ortodoxa), cu hramul Sfantul Onufrie. In criptele subterane ale manastirii, au fost descoperite osemintele a doi domnitori valahi din secolul al XVII-lea: Stefan Petriceicu al Moldovei si Constantin Basarab al Tarii Romanesti, ale caror nume au ramas si astazi vii in memoria locuitorilor.
Lawriv, loc de odihna pentru pribegi


Intr-o dimineata stralucitoare de mai, ajungem in curtea acestei manastiri, trecand prin catunul Lawriv, unde satenii pastreaza traditii despre Sfantul Andrei, similare cu cele de la noi, si se saluta dupa un vechi obicei crestin, intalnit si in satele din nordul tarii noastre: cand un om se inta





lneste cu altul, spune: "Laudat fie numele Domnului nostru, Iisus Hristos!", iar celalalt raspunde: "In veci fie laudat!".

Astazi este greu sa-ti imaginezi ca prin padurile din imprejurimi a sihastrit vestitul sfant ortodox Onufrie cel Mare, ca pietrele drumurilor de pe aici au fost calcate de mitropoliti ai Kievului si episcopi ai Ierusalimului, ca regi ai Poloniei au venit la Lawriv sa-si marturiseasca pacatele si ca doi domnitori pribegi din tarile romane s-au retras aici sa-si afle linistea cea dinaintea marii plecari.
Poate colhozul in descompunere din apropiere, buruienile din curtea manastirii, tristetea zidurilor, martore ale unor drame si istorii sangeroase, frisoanele parintelui Timotei, care ne turuie tulburat o incalcita poveste despre satelitii si bombele atomice ale rusilor, trezesc in noi un sentiment straniu: un amestec de frig si teama, dramuit de o forta ce inca rezista parca rugaciunii si crucii.
Ziduri cu sfinte moaste


Istoria acestui loc pare agatata intr-un carlig, deoarece aici timpul se contorsioneaza dramatic.
Biserica dateaza din secolul al XIII-lea si a fost ctitorita de un anume Lev, fiul cneazului Daniel Galitzki, iar altarul, cu doua randuri de brauri, ca ale manastirilor bucovinene, sta lipit de o cladire lunga, cu etaj, un fel de sanatoriu austriac, ridicat pe la 1786.
Timp de 100 de ani, intre 1814-1914, aceasta cladire austera a fost unul dintre cele mai renumite gimnazii germane din Galitia. Pe timpul habsburgilor, calugarii manastirii erau angajati aici ca profesori.
Cand au venit comunistii, biserica a fost transformata in grajd, apoi in depozit, iar calugarii au fost nevoiti sa fuga in Polonia. Glacialul edificiu austriac a devenit scoala pentru handicapati, pana in 1998, cand, prin venirea parintelui Inochentie, manastirea si-a recapatat identitatea furata. Din Proloage se stie ca Sfantul Onufrie si-a petrecut ultimii ani de viata in acest loc. Inca se mai crede ca in zidurile bisericii se afla ascunse moastele sale.
Din intamplare, in 1986, a fost descoperita o subterana in dreapta altarului. Dupa o luna de cercetari, arheologii din L'vov au gasit inmormantati sub manastire toti episcopii din Przemysl, mitropoliti ai Kievului, vestitul episcop Macarie al Ierusalimului, la 1681, si chiar racla goala a Sfantului Onufrie. Tot atunci, au fost gasite si osemintele celor doi domnitori romani.
Domnitori valahi, pomeniti la slujbe


Stefan Petriceicu al Moldovei si Constantin Basarab al Tarii Romanesti si-au pierdut tronurile, pribegind impreuna la sfarsitul veacului al XVII-lea pe pamanturi lesesti. Aici, in tinutul Samborului, care apartinea pe atunci Poloniei, au primit locuri de sate, unde s-au asezat cu boierii lor credinciosi, cu ostenii si vatafii care i-au urmat, intemeind un adevarat "tinut romanesc" in inima Galitiei.
Sate precum Waniowice, Torzynowice sau Mrzowice au apartinut lui Constantin Basarab, celalalt domn intinzandu-si stapanirea peste Makuniow, Kupnowice, Mistkowice, Szeptyce, Rozdialowice, Zarauko si Blozowi. Constantin Basarab a murit in 1685, iar Stefan Petriceicu in 1690. In cazul lui Basarab, s-au gasit osemintele intregii familii, chiar si ale unei fiice de 22 de ani, cei doi domnitori fiind pomeniti la slujbe cu aceeasi cinste ca si ctitorii asezamantului.
Sfinti intepati cu cutitul


Intram in biserica urmariti de acelasi sentiment straniu. Un calugar tocmai rosteste ultimele rugaciuni ale slujbei de dimineata.
Zidurile sunt mancate de carii, manastirea afundandu-se pe zi ce trece in pamant. De sub tencuiala bolnava, cu ani in urma, localnicii, zgaraind cu cutitele peretii coscoviti, au scos la lumina bucati stralucitoare de fresca, pe care bolsevicii le-au acoperit cu azbest. Dupa caderea comunismului, tulburatoarele fragmente de fresca au fost decopertate din nou.
Pe peretii pronaosului descoperim cateva pete rosiatice de vopsea, scene biblice cu sfinti sfartecati, un Mantuitor rastignit pe o cruce pravoslavnica, intepat in zeci de locuri, si chipul Maicii Domnului, jupuit, mutilat de pagani. Prin secolul al XV-lea, aceste fresce rivalizau ca frumusete cu cele din catedrala Sfanta Sofia din Kiev.
Suntem tulburati, caci, dincolo de destinul tragic al acestei nestemate distruse, cateva elemente din compozitia frescei amintesc de manastirile noastre din Bucovina, iar undeva mai sus, intr-un medalion de culoare rosie, cei doi calugari ai manastirii spun ca s-ar afla pictat chiar chipul domnitorului Constantin Basarab.
Unde se afla osemintele domnitorilor nostri?


Dupa incheierea lucrarilor arheologilor, usa care dadea spre mormintele voievodale a fost zidita cu beton. Astazi, ea a fost daramata.
O panza ce acopera golul ascunde privirilor interiorul criptei. Nimeni nu are voie sa intre inauntru. Din cate am aflat, se intentioneaza curatirea incaperilor subterane si deschiderea lor publicului. Localnicii povestesc cu retinere despre descoperirile de aici. Nimeni nu stie exact ce anume era sub ziduri. Unii spun ca, dupa ce au luat obiectele gasite in morminte, arheologii de la Kiev ar fi ingropat osemintele la loc, de-a valma, dupa care au zidit intrarea.
Altii stiu insa ca ramasitele pamantesti ale domnitorilor romani ar fi fost aruncate intr-un cimitir vechi, din apropierea manastirii.
Iaroslav Micak si Stepan Ianusevici, doi locuitori ai zonei, chiar ne conduc la locul acela, unde, printre buruieni cat omul, descoperim, intre zidurile daramate ale unei biserici, un sant acoperit cu pamant, in care cei doi stiu ca ar fi fost aruncate osemintele domnitorilor valahi.
Parasim Tinutul boikilor, in care se afla si aceasta manastire sub zidurile careia sta ingropata o fila de istorie romaneasca, indreptandu-ne spre tinuturile vlahilor din Polonia, cu sentimentul ca ne lipseste ceva.
Poate un semn, un gest al autoritatilor romane care sa salveze, intru dreptatea Domnului, o fila din trecutul nostru, alinand astfel durerea marturisita ca, incet-incet, riscam sa ne pierdem istoria.

Dar încercarea „tranzacţiei Longinus“ avusese loc, probabil, înainte ca armata condusă de Traian să fi ajuns la Buridava. Columna Decebalo-Traiană din Roma ne înfăţişează lupte în munţi, desigur, în situaţi jurîmprejurul Cogaionului („Munţii Orăştiei“); «se pot vedea iarăşi marşuri ale armatei romane, atacuri date cu energia disperării de către Daci, scene de incendiere a aşezărilor cucerite de Traian; dar în acelaşi timp se pot vedea şi Daci care, învinşi, se închină învingătorului împreună cu familiile lor; descoperirile arheologice atestă că dava de la Costeşti e (...) cucerită şi trecută prin foc şi sabie; urmele incendiului sunt deosebit de puternice la turnurile-locuinţă de pe platou; ultimele concentrări de forţe dacice se fac în vederea supremei rezistenţe de la Sarmizegetusa; un şir de scene de pe Columna Decebalo-Traiană înfăţişează asediul capitalei Dacice în vara anului 106; soldaţii romani atacă îndârjiţi, conştienţi că au în faţă ultimul mare obstacol care-i desparte de victorie; la rândul lor, Dacii apără cu eroism cetatea, suferind grele pierderi; lupta e însă inegală: Romanilor le sosesc, desigur, întăriri, în timp ce apărătorii închişi în cetate suferă nu numai din pricina armelor vrăjmaşe, ci mai ales de sete; se pare că Traian tăiase conductele ce aduceau apa în cetatea de refugiu a Sarmizegetusei: aşa s-ar explica dramatica scenă în care apărătorii capitalei Dacice, sleiţi de puteri, îşi împart ultimele picături de apă; e preludiul capitulării cetăţii care, după cum atestă descoperirile arheologice, va fi sistematic şi cu sălbăticie distrusă împreună cu aşezarea civilă şi cu monumantala incintă sacră; nu toţi apărătorii Sarmizegetusei depun armele; Columna ni-i arată pe o parte din ei părăsind cetatea pentru a încerca să reziste în alte părţi»; Decebal este surprins pe Columnă «adresându-le oştenilor săi o ultimă cuvântare prin care caută să-i îmbărbăteze, împărtăşindu-le probabil intenţia sa de a fugi prin munţi, către răsărit, pentru a înjgheba o nouă linie de rezistenţă...»; «Romanii prind însă de veste şi trimit un detaşament de călăreţi pe urmele regelui dac», detaşament condus de Tiberius Claudius Maximus; «ajuns şi înconjurat de urmăritori, fără nici o speranţă de scăpare, având în faţă umilitoarea şi cruda perspectivă de a urma în lanţuri, la Roma, carul triumfal al învingătorului pentru a fi apoi ucis în sinistra carceră Tullianum, Decebal îşi curmă firul vieţii, tăindu-şi gâtul cu o sabie încovoiată; el încheie astfel în chip eroic şi tragic totodată epopeea antiromană căreia îi dedicase toată energia şi timpul de domnie; călăreţii Romani nu au înainte decât un cadavru; nu-l cruţă însă şi-i taie capul şi mâna dreaptă, aducându-i-le lui Traian; acesta trimite capul lui Decebal la Roma, unde va fi expus pe scările Gemoniae pentru ca toţi să ştie că primejdiosul duşman a fost definitiv înfrânt şi alungat, cum zice un izvor antic, nu numai din domnie, ci şi din viaţă»; oşteanul Tiberius Claudius Maximus, potrivit inscripţiei de pe stela funerară descoperită la Grammeni, lângă Pulpudava (>Plovdiv, azi, în Bulgaria), a fost «făcut duplicarius în ala a II-a de pannoni de către divinul Traian, de care a fost făcut şi cercetaş în războiul Dacic şi în cel parthic şi de către acelaşi a fost făcut decurion în aceeaşi ala deoarece l-a prins pe Decebal şi capul i-a adus la Ranisstorum...»; istoricul Hadrian Daicoviciu mai relevă că textul însoţeşte scena-basorelief ce «îl reprezintă pe Maximus însuşi călare; în faţa calului avântat în galop, un nobil dac (se recunoaşte bine caracteristicul pileus de pe capul regelui Decebal), căzut la pământ şi rezemat cu mâna stângă de scut, scapă din mâna dreaptă, întinsă, un pumnal curb; dat fiind conţinutul inscripţiei, această scenă trebuie interpretată ca o reprezentare a sinuciderii lui Decebal; analogia cu scena de pe Columnă e frapantă: şi acolo se văd călăreţi romani care se reped, trecând peste trupurile însoţitorilor lui Decebal, spre regele aşezat la pământ, la rădăcina unui arbore; există însă şi o deosebire: pe Columnă, Decebal e înfăţişat în clipa în care îşi atinge gâtul cu ascuţişul pumnalului încovoiat; aşadar, basorelieful de pe monumentul lui T. Claudius Maximus ar reprezenta momentul următor al dramei: Decebal, în agonie, scapă din mână arma cu care-şi curmase zilele» (DDB, 332 sq.).

Asediul Sarmizegetusei a durat de prin martie până pe la mijlocul lunii iulie, anul 106; şi înainte de 11 august 106 – după cum atestă o diplomă militară datată şi descoperită la Porolissum – partea cucerită de împăratul Traian, din Dacia Nord-Dunăreană, de la Tyras la Piroboridava, Porolissum şi Partiscum, devenise provincie romană (partea de est, dintre Angustia şi Tyras fusese alipită Moesiei Inferioare; Oltenia şi ţinuturile din stânga Oltului, până pe la Curtea de Argeş, constituiau Dacia Inferior; Banatul şi Ardealul, partea sudică a Maramureşului şi partea estică a Crişanei alcătuiau Dacia Superior). Comorile Daciei – îndeosebi, ale Sarmizegetusei, ale regelui Decebal, ascunse sub albia râului Sargeţia, după ce, pe durata îngropării tezaurelor, râuleţul fusese deviat – duse de Traian la Roma, constând – după evaluările savantului J. Carcopino – din 165.000 de kilograme de aur fin, 331.000 de kilograme de argint (cronicarul Criton precizează că împăratul Traian a dus din Dacia, ca pradă de război, cinci milioane de libre de aur, adică 1.655.000 de kilograme de aur; chiar reducând de zece ori, ca J. Carcopino, cantitatea de aur pare uimitoare, dar pe măsura rezervelor Daciei – cf. CLrich, 28 sqq.; DDB, 181; DIC, I, 788; GIrva, 61), fără a mai considera imensa pradă de război „transferată“ de legionarii romani în diferite colţuri ale Imperiului, au înlăturat criza pentru o bună vreme, au făcut să răsară splendidul For al lui Traian, în «cetatea celor şapte coline» (prin săparea / retezarea crestei ce lega colinele Quirinal şi Capitoliu cu exact înălţimea de 39,83 de metri a Columnei Decebalo-Traiane, inaugurată în anul 113 d. H. – cf. DD, 216), şi, înainte de toate, au făcut să strălucească „sărbătorile lui Traian“, neasemuite şi nemaipomenite, pe durata a 123 de zile (v. CDIR, LXVIII, 15 / cf. DDB, 335), zile în care au ţinut „jocurile publice“, zile când «peste unsprezece mii de fiare pieriră în luptele date de cei zece mii de gladiatori» ( CDIR / cf. XIRD, I, 166).

Ultimul război dintre Decebal şi Traian sau căderea Sarmizegetusei (105 – 106).

Ar fi fost absurdă respectarea unui astfel de tratat – răzbunător al Romei pentru umilinţele la care o supusese Sarmizegetusa în ultimele trei decenii – tocmai de cel ce îngenunchease Imperiul Roman în vremea lui Domiţian şi îi zdrobise floarea armatei (conduse de Fuscus), tocmai de genialul rege al Daciei, Decebal, cel ce avusese în mână şi sorţii victoriei în prima parte a luptelor cu Traian. Nici nu se reaşezase bine Traian în scaunul imperial din Roma, că-i şi veniră ştiri de la Sarmizegetusa – după cum certifică tot Cassius Dio: «Decebal face multe contra legăturei păcii, primeşte iarăşi dezertori, reîntăreşte cetăţile, cercetează prin soli naţiile / neamurile vecine, pedepseşte pe acelea ce nu primeau a fi de partea lui...» (CDIR, LXVIII, 9 – 10 / cf. XIRD, I, 145). Este vorba despre campania de prin 103, împotriva «aliaţilor Romei», neamul iazigilor. Susţinuţi de legionarii romani, iazigii îşi întinseseră stăpânirea peste pământurile Dacilor dintre Dunăre şi Tisa. În ciuda celor prevăzute în tratatul cu Traian, Decebal restabilea ordinea, dreptatea, în spiritul strămoşesc, în Câmpia Panoniei. Mai mult, Roma lui Traian aflase şi despre soliile Dacice la popoarele vecine şi mai îndepărtate, euro-asiatice, pentru alianţe în vederea declanşării unui război anti-imperial etc. Apoi, Decebal – spune acelaşi Dio Cassius– «nu se înduplecă a preda armele şi pe sine însuşi: el strângea în văzul tuturor oşteni şi îndemna la război pe vecini, spunându-le că, dacă-l vor părăsi pe dânsul, şi ei se vor primejdui. Că mai sigur şi mai uşor îşi vor păstra libertatea luptând împreună cu el, înainte de a da nenorocirea, şi că de-i vor lăsa pe Daci să piară, mai târziu, nemaiavând aliaţi, vor păţi-o şi ei» (ibid.; cf. DD, 233; DDB, 330 sq.). Traian masase pe frontul Dunării mai toate forţele armate ale Imperiului Roman, declanşând în vara anului 105 d. H. războiul de nimicire a Sarmizegetusei şi de transformare în provincie romană a unei bune părţi din Dacia Nord-Dunăreană. La 4 iunie 105, Traian şi statul major al armatelor imperiale – între cei din statul major: Hadrian, comandantul legiunii I Minervia, Decimus Terentius Scaurianus ce, după 106, a fost înscăunat ca guvernator al provinciei romane Dacia Superior (partea Daciei Nord-Dunărene cuprinzând Arudelia / Ardealul, Maramarisia / Maramureşul, Crisiana / Crişana, Alutuania / Oltenia, Banatul dintre Mureş, Tisa şi Dunăre-Partiscum) – au pornit din Roma, s-au îmbarcat la Brundisium, încât în a doua jumătate a lunii iunie coordonau operaţiunile militare din Moesia Superior. Pentru ca Decebal să nu declanşeze – cu aliaţii lui – atacuri sud-dunărene pe mai multe fronturi, în iarna dintre anii 105 – 106, împăratul Traian şi statul major al frontului Dunării au decis: a) trecerea grosului armatelor imperiale – şi a liniei frontului – la nordul Dunării, prin cinci locuri / „vaduri“: Viminacium / Lederata (cu înaintare sigură, pe drumul vechi, presărat cu castre, din 101 până în 105: Arcidava, Centum-Putei, Berzobis, Aizizis / Aixis, Tibiscum, Tapia, Sarmizegetusa), Drobeta – pe „podul de piatră al lui Decebal şi Traian“ / „Podul Drobetei“ (construit după proiectul arhitectului Apolodor, între anii 102 şi primăvara anului 105; podul se arcuia peste Dunărea lată de 1127 de metri şi adâncă de 30 de metri; avea 20 de stâlpi de piatră pentru suprastructură, echidistanţi – «cu îndepărtarea unuia de celălalt de 170 de picioare», adică de «vreo 56 de metri» – cf. XIRD, I, 147 / GIrva, 59; zona Drobeta – Dierna / Ţierna fusese amenajată, din ordin imperial, pentru înlesnirea «tragerii de pe mal a ţăicilor şi batelurilor cu provizii, pe care Traian era să le transporte pe Dunăre în sus, din Moesia către tărâmul operaţiunilor; Romanii anume, după cucerirea Moesiei şi a Panoniei, organizaseră două flotile pe fluviu, classis pannonica şi classis moesica, flotile care aveau de scop mai ales paza trecerei Dunării; dar fără îndoială că alăturea cu aceste flotile de războiu, trebuiau să se afle şi vase de transport» – XIRD, I, 129; la Porţile de Fier, «în locul cel mai impunător, unde Dunărea biruieşte munţii, se ceteşte încă, pe malul sârbesc, inscripţia pusă de Traian în anul 100 d. H., în care spune că desfundând stâncile au deschis o cale ...» – ibid.; în fruntea armatelor trecute pe „podul de piatră al Drobetei“ se afla împăratul Traian; de la Drobeta, un corp de armată a pornit-o spre Sarmizegetusa, pe „drumul Diernei > Tsiernei > Cernei“: Drobeta – Dierna – Ad Mediam / Mehadia – Tibiscum / Timiş – Tapia – Sarmizegetusa; grosul trupelor şi Traian au pornit de la Drobeta la Amutria / Motru; de la confluenţa Motrului cu Jiul – Gura Motrului, un al doilea corp de oaste a înaintat spre pasul Vâlcan, blocând ieşirea Sarmizegetusei la Valea Jiului; pentru supravegherea zonei de la confluenţa Amutria / Motru – Jiu, Traian a ordonat ridicarea castrului de la Tatomireşti / „Răcari-Gară“; de aici, împăratul a înaintat cu legiunile la Pelendava / Craiova, apoi la Alutus / Olt, spre a joncţiona cu armata Moesiei-Pulpudava spre Sarmizegetusa; „Tabula Peutingeriană“ menţionează localităţile: Pelendava, Castranova, Romula, Acidava, Rusidava, Pons-Aluti, Buridava, Castra-Traiana, Arutela, Pretorium, Pons-Vetus, Stenarum, Cedonia, Decidava, Apulum– cf. XIRD, I, 152 sqq.), Oescus / Sucidava (pentru armata Moesiei Inferior – Pulpudava, fuzionând la Pons-Aluti cu cea condusă de Traian dinspre Pelendava / Craiova şi traversând Carpaţii Meridionali prin Turnu Roşu), Durostorum (pentru armata sud-est-moesiană, înaintând spre Ramidava / Cumidava prin pasul Bran, ca să se întâlnească la Caput Stenarum cu Traian) şi Troesmis / Aegyssus (bază pentru armata est-moesică foarte bine dotată, care a înaintat pe „drumul lui Burebista“, la Piroboridava, a traversat Carpaţii Orientali pe la Angustia, din capătul pasului Oituz, sau culoarul Tg. Ocna – Miercurea Ciuc; de la Caput Stenarum, împăratul Traian a trimis trupe întăritoare spre a ocupa zona dintre Angustia şi Samum, presărată de castrele de la Comălău, Boroşneul Mare, Olteni, Hoghiz, Baraolt, Sânpaul, Odorheiul Secuiesc, Sărăţeni, Călugăreni, Brâncoveneşti, Odorheiul Bistriţei, Ilişua; Traian înaintase şi ocupase Apulum, Potaisa, Napoca, Optatiana, Porolissum, Samum); b) pe cât posibil, la intrarea în iarna anilor 105 – 106, zona fortificată a Sarmizegetusei să fie prinsă în „cleştele legiunilor“; c) iernarea armatelor în Dacia, „pe poziţii“, în castrele / davele din punctele-cheie ale reţelei fortificaţiilor lui Decebal (din Transilvania / Ardeal, Banat şi Oltenia); d) asedierea capitalei nemuritorilor în primăvara anului 106, ocuparea şi distrugerea Sarmizegetusei; e) transformarea zonei ocupate din Dacia Nord-Dunăreană în provincia romană Dacia Superior (având ca guvernator pe Scaurianus); f) capturarea recoltelor verii / toamnei anului 105 de pe ogoarele Dacilor şi depozitarea lor în castrele romane, ori în davele cucerite; înfometarea populaţiei; recoltele care nu puteau fi capturate de legionari erau distruse; capturarea turmelor, cirezilor, hergheliilor, cârdurilor de păsări domestice, prisăcilor etc.; aşezărilor Dacice care se supuneau stăpânirii romane li se asigura hrana spre primăvara / vara anului 106; g) acordarea de privilegii nobililor Daci trădători ai lui Decebal, coruperea celor din dacica ierarhie socială. Dio Cassius a înregistrat în istoria sa şi o serie de amănunte revelatoare a stărilor de tensiune de la Sarmizegetusa; «din pricină că mulţi Daci trecuseră de partea lui Traian, precum şi din alte pricini, Decebal ceru din nou pace». Dar condiţiile împăratului n-au fost acceptate de regele Daciei – între acestea fiind şi «a preda armele şi pe sine însuşi». Decebal văzuse o soluţie spre salvarea Daciei chiar în moartea împăratului Traian; şi «Decebal trimise, deci, în Moesia, nişte fugari ca să-l omoare, dar aceştia n-o putură face: unul din ei, fiind bănuit, fu prins şi, dat chinului, mărturisi tot planul urzit». Atentatul se petrecuse prin luna iulie 105. În timpul campaniei nord-dunărene, din ordinul lui Decebal, soldaţii Daci reuşiseră să captureze pe Longinus, unul dintre cei mai apreciaţi comandanţi ai legiunilor lui Traian. Adus în faţa statului major al armatei Dacice, Longinus a refuzat să dea detalii despre planurile lui Traian: «şi fiindcă el (Longinus) nu voi să spună nimic, îl puse sub pază neferecată şi, trimiţând un sol la Traian, ceru să-i lase (Traian) ţara până la Istru şi să-i întoarcă banii pe care-i cheltuise cu războiul: numai aşa îi va da drumul lui Longinus; Traian, răspunzându-i cu vorbe îndoielnice, din care voia să se vadă că el nu pune preţ nici prea mare nici prea mic pe Longinus (aceasta pentru ca nici să-l piardă pe acela, nici să-l răscumpere cu prea mulţi bani), Decebal, socotind ce să facă, stătu în cumpănă; între aceste, Longinus, căpătând otravă prin mijlocul unui libert, pentru ca Decebal să nu bănuiască deloc ceea ce avea să fie şi să nu-i facă paza grea, îi promise că va media spre împăcarea cu Traian; apoi, scriind o epistolă ce cuprindea o rugăminte, o dădu libertului s-o ducă lui Traian; pentru ca să fie fără grijă; şi astfel, libertul plecând, peste noapte Longinus bău otrava şi muri; după aceasta, Decebal ceru de la Traian pe libert, promiţându-i că-i va da în schimb trupul lui Longinus şi 10 captivi; el, deci, ca să aducă întru îndeplinire aceasta, îndată-l trimise pe centurionul prins dimpreună cu Longinus, de la care Traian află tot ceea ce se întâmplase; totuşi, Traian nu-l trimise nici pe acela înapoi şi nici nu dădu drumul libertului, socotind că, pentru onoarea împărăţiei, viaţa acestuia era mai de preţ decât înmormântarea lui Longinus» (CDIR, LXVIII, 12 / cf. DDB, 331 sq.; DD, 234; XIRD, I, 158).

Bătălia din Moesia – primăvara anului 102 d. H. – şi prima mare ofensivă a împăratului Traian la Dunăre.

Spre a opri ofensiva lui Decebal în Moesia, peste iarnă, Traian trimisese lui Marius Laberius Maximus o bună parte din trupele cu care înaintase până la Tapia. Împăratul, retras în baza panonico-dalmată pentru iernare, studiase bine strategiile lui Decebal (pe primul loc aflându-se atacul pe două fronturi). Primise şi numeroase trupe de întărire, încât în primăvara anului 102 a pornit războiul care a înclinat definitiv balanţa în favoarea Imperiului. Cu o puternică flotă a coborât de la Dunărea de Mijloc la Dunărea de Jos. Marea bătălie perntru Moesia Inferioară s-a dat în Dunogaetia (Dobrogea), la Tropaeum (Tropaeum Traiani – şi azi ca toponim turcizat din vremea Imperiului Otoman în Adamclisi / „Biserica Omului“). Victorioşi asupra Dacilor şi aliaţilor acestora, roxolanii şi bastarnii, soldaţii romani l-au aclamat ca învingător / imperator. Întru amintirea acestei bătălii fundamentale, Traian a ordonat ridicarea celebrului monument arhitectonic, Tropaeum Traiani (cf. DDB, 304 sqq.; PGet, 69 sq.). Campania a continuat, fiind recucerite castrele şi davele de la Dunărea de Jos şi de la Dunărea de Mijloc. Decebal a fost respins la nordul acestui fluviu, după cum este ilustrat şi pe Columnă.

Războiul pentru Sarmizegetusa – vara anului 102 – şi prima ofensivă nord-dunăreană a împăratului Traian.

În vara anului 102 d. H., deţinând controlul asupra Dunării, împăratul Traian, după ce respinsese solia de pace trimisă de Decebal (de data aceasta rolurile se inversaseră), fără a mai da răgaz nemuritorilor, a pornit războiul pentru Sarmizegetusa, decis să transforme şi Dacia Nord-Dunăreană în provincie romană, singura cale de a scoate Imperiul Roman din criză. Însuşindu-şi formula de atac a lui Decebal, Traian a hotărât să asedieze capitala Daciei din două direcţii: din sud-vest, pe direcţia (mai veche) Viminacium – Tapae / Tapia şi Drobeta / Dierna (> Tsierna > Cerna) – Tapae, cu forţele armate concentrate în baza dalmato-panonică. Din sud, pe „direcţia Fuscus“, Sucidava – Buridava – Arutela (Arudela) (defileul Oltului / Turnu Roşu), cu forţele din Moesia-Pulpudava. Oştile romane pornite din sud, erau conduse de M. Laberius Maximus (guvernatorul Moesiei, ce, după cum se spune în izvoarele antice, ar fi capturat-o şi pe sora regelui dac). Şi cavaleria avea în frunte pe Lusius Quietus (maur de origine). La comanda armatei pornite din sud-vest, din Viminacium, se afla însuşi împăratul, ce, fără prea mari dificultăţi, fără mari pierderi, a ajuns din nou la Tapae (Tapia). Cavaleria Dacică de întâmpinare, înainte de Tapae, fusese respinsă de soldaţii lui Traian. În noua bătălie de la Tape, tot atât de crâncenă ca şi cea din anul ce trecuse, legionarii şi auxiliarii germanici au ieşit biruitori. Comandantul trupelor Dacice din zonă s-a sinucis înainte de a fi luat prizonier de soldaţii lui Traian (cf. XIRD, I, 141). Dacii ţinutului, alături de nobilii lor, s-au închinat împăratului ce, «pentru a slăbi pe duşman, primea şi trata pe cei ce se supuneau, cu multă bunăvoinţă» (ibid.). Întru cinstirea soldaţilor romani căzuţi în bătăliile de la Tapae (Tapia), Traian a poruncit «să li se ridice un altar şi să li se facă în fiecare an sacrificii funebre» (CDIR, LXVIII, 8 / cf. DDB, 324). Stăpâni pe Porţile de Fier ale Transilvaniei, Romanii au înaintat în Ţara Haţegului. Cu cât împăratul Traian se apropia de capitala Daciei, «cu atât lupta lua un caracter mai înverşunat»; erau «întărituri ridicate mai la fiece pas şi apărate cu o stăruinţă nemaipomenită»; «atacurile Dacilor asupra poziţiilor romane devin tot mai dese; sângele curge în şiroaie şi mai fiecare pas înainte al Romanilor este însemnat prin moartea unui legionar; iar din partea Dacilor, jertfirea vieţei se face cu o dărnicie pe care putea s-o explice numai nestrămutata lor credinţă că ar fi nemuritori» (XIRD, I, 141). Trupele conduse de Traian au joncţionat lângă Sarmizegetusa cu oştile conduse de Maximus şi Quiteus – pătrunse prin pasul Turnu Roşu / Vâlcan spre Apulum şi Germisara. Se consideră că în cetatea de la Costeşti au fost găsite stindardele şi tehnica de război luate de Decebal de la Fuscus (cf. DDB, 326; XIRD, I, 142), în anul 87 d. H. Între oştile lui Decebal dintre davele dispuse jur-împrejurul Sarmizegetusei şi legiunile lui Traian s-a încins o bătălie pe viaţă şi pe moarte, ca «între vitejii egale»; aurul, bogăţiile davelor Daciei stimulau pe legionarii angajaţi în lupte, pe măsura apărătorilor disperaţi. Pe de altă parte, Traian dorea cu orice preţ ca, înainte de aşternerea iernii, să ocupe cel puţin davele din punctele-cheie ale ariei sarmizegetusane, spre a putea controla orice mişcare a Dacilor din sacra lor capitală. Sarmizegetusa, apărată din toate părţile de munţi şi de anotimpul cel mai urât de soldaţii Romei, se arătase lui Traian, pentru încă patru ani, ca inexpugnabilă. Încheierea unei păci, vremelnică, desigur, devenise iminentă şi de o parte şi de cealaltă. O solie de pace, din marii nobili Daci a fost trimisă la împăratul Traian. Regele Sarmizegetusei a acceptat condiţiile tratatului de pace dictate de împărat: înapoierea tuturor armelor, a întregii tehnici de război capturate de la Romani, în războaie, ori primite – în baza tratatelor vechi (cu Vespasian şi cu Domiţian) – de la Roma; eliberarea prizonierilor romani – de la Fuscus încoace; înapoierea tuturor meşterilor primiţi de la Romani; să fie predaţi lui Traian toţi „dezertorii“ şi «să nu mai primească nici un Roman, civil sau militar (fugari din Imperiu), în slujba sa» (a lui Decebal); «să recunoască de prieteni şi duşmani pe prietenii şi duşmanii Poporului / Imperiului Roman»; «să dărâme toate cetăţile» Daciei etc. (CDIR, LXVIII, 9 / cf. XIRD, I, 143). Astfel «încheiată învoiala», «Traian trimise... pe solii lui Decebal la senat, pentru ca şi acesta să întărească pacea; după ce făcu această legătură, lăsând o oaste lângă Sarmizegetusa» (într-un castru, cunoscut în vremea lui Dio Cassius drept «Sarmizegetusa Romană» – DDB, 328), «iar celelalte părţi ale ţării aşezându-le cu soldaţi, el se întoarse în Italia; solii trimişi din partea lui Decebal fură duşi în senat şi ei, punând jos armele, împreunară mâinile cum fac prinşii de război, rostiră câteva cuvinte, se rugară şi astfel încheiară pacea şi-şi luară apoi armele de jos; Traian îşi sărbători triumful şi fu numit Dacicul; el rândui în teatru lupte cu gladiatori...» (CDIR, LXVIII, 9 – 10 / cf. DDB, 327). Dar era o pace pregătitoare de alt război.

Decebal - Regele erou al Daciei

Odată cu iarna dintre anii 86 d. H. şi 87, destinele Daciei trec în seama lui Decebal, ultimul rege al nemuritorilor, ce uimeşte lumea antică şi al cărui portret (profil) eroic este surprins în cuvinte parcă desprinse din piatra “Columnei Decebalo-Traiane”, de istoricul Dio Cassius, chiar din inima Imperiului Roman: «[Decebal se dovedi] foarte priceput în urzirea războaielor şi dibaci în desfăşurarea şi-n finalizarea lor, ştiind când să năvălească şi când să se retragă („înţelegând când trebuie să lovească şi când să îndărăpteze“), meşter în a întinde curse, viteaz / ager în luptă („meşter în aşternerea curselor şi iute la faptă“), maestru şi în a se folosi de izbândă cât şi în îndreptarea vreunei înfrângeri suferite („administrând deopotrivă biruinţa şi ieşirea cu bine dintr-o înfrângere“) – pentru care îndelungă vreme fu un adversar periculos Poporului / Imperiului Roman» (Dio Cassius, Istoria Romană, LXVII, 6; cf. XIRD, I, 123 sq.; StrPR, 281; Fontes, I, 683; MIMS, 52; DDB, 279 sq.).

Continuarea primului mare război daco-roman în vremea regelui Decebal, victoria celor cu ştiinţa de a se face nemuritori şi tributul dat de Roma – între anii 89 şi 104 – Sarmizegetusei.

La începutul iernii dintre anii 86 şi 87, legiunile lui Domiţian şi ale lui Fuscus, ajunse la Dunăre, considerându-se stăpâne pe situaţie, începuseră sărbătorile „triumfului“ sud-dunărean asupra Dacilor. Sarmizegetusa era convinsă că orgoliosul Domiţian nu va da „tributul“ / „subsidiile“ către Decebal, aşa cum făcuse înaintaşul său, Vespasian, faţă de Duras / Diurpaneus, decât după ce floarea armatei imperiale va fi zdrobită pe frontul Dunării de Jos şi al Dunării de Mijloc. În această situaţie, a intrat în lucru planul de anihilare a întregii armate romane din Moesia, adusă de Domiţian sub comanda lui Fuscus. Mare psiholog, diplomat şi strateg, Decebal, cunoscând punctele vulnerabile ale orgolioşilor Domiţian şi Fuscus, a trimis o aşa-zisă „a doua solie“ la împărat, „solia provocatoare“. Este vorba despre solia ce a comunicat împăratului Domiţian că regele Daciei, Decebal, nu mai doreşte respectarea vechilor acorduri încheiate între Vespasian şi Duras / Diurpaneus, privitoare la subsidii. În noul context, Decebal «va face pace dacă ar vrea (el, Domiţian) ca fiecare Roman (din Imperiu) să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el (Decebal) îi va declara război şi-i va aduce mari neajunsuri» (DDB, 280). La această «simplă batjocură, sau abilă, premeditată încercare de a-l înfuria pe duşman până într-atât încât să-l facă să uite de cea mai elementară prevedere» (ibid.), Cornelius Fuscus a trecut Dunărea şi a înaintat pe Valea Oltului, către Defileul Turnu Roşu, cu gândul de a ajunge la Sarmizegetusa. Stratagema lui Decebal a reuşit. Dacii, «chiar la prima ciocnire i-au învins pe Romani şi, generalul Fuscus fiind ucis, au jefuit tot ce au găsit în taberele romane», după cum afirmă Jordanes (IorGet, 78 – p. 30 / cf. DDB, 280). Se pare că în urma morţii lui Fuscus – întâmplată, şi după părerea noastră, în susul Văii Oltului – Domiţian luă măsuri mai energice de continuare a războiului şi, dând comanda lui Tettius Iulianus, îl autoriză să procedeze cu asprime la restabilirea disciplinei, iar el plecă la Roma» (PGet, 66). Legiunile romane – între care şi legio V Alaudae – câte au căzut în prizonierat (soldaţii „scăpaţi cu fuga“ au fost extrem de puţini) au devenit legiuni de sclavi pe şantierele davelor Daciei (Dacii nu îşi recrutau sclavii decât dintre neamurile duşmane, dintre prizonieri; sclavia semeneilor-Daci nu era admisă de Zalmoxianism). După mai bine de un an de la „uluitoarea“ dispariţie a armatei romane, de sub comanda lui Fuscus, în Dacia, în anul 88 d. H., Tettius Iulianus – încărcat de prudenţă – a încercat să reia „ofensiva“ Romei, atacând dinspre Istria şi Pannonia, prin Banat. Dar Decebal prevăzuse şi această acţiune războinică a Imperiului Roman, angajând împotrivă (imperialilor) două neamuri germanice, marcomanii şi cvazii, în aşa fel încât să poată lovi flancul şi ariergarda amatelor anti-Sarmizegetusa. Tettius Iulianus a fost lăsat să înainteze până la Tapae („Porţile de Fier ale Transilvaniei“), unde s-a dat o puternică bătălie. Dar cum Domiţian – în a cărui minte încolţise planul cuceririi Daciei de Vest – a pierdut bătăliile angajate cu marcomanii şi cvazii în Pannonia, armata de sub comanda lui Tettius Iulianus a început „să bată în retragere“, la sudul Dunării de Mijloc. Spre a nu sfârşi în chip mai dezastruos decât în Moesia – după cum mărturiseşte Dio Cassius – «Domiţian trimise în grabă o solie la Decebal, regele Dacilor, şi-l înduplecă a încheia un tratat, pe care mai înainte nu îl încuviinţase (...); acesta primi învoiala (...), dar nu voi să vină el însuşi ca să steie de vorbă cu dânsul (Domiţian), ci trimise pe Diegis (fratele mai mic al regelui dac), cu câţiva bărbaţi, ca să-i dea înapoi armele şi câţiva captivi, ca şi cum i-ar fi avut numai pe aceia la dânsul; făcându-se aceasta, Domiţian puse diadema pe capul lui Diegis, ca şi când el ar fi fost în adevăr învingătorul şi ar fi putut da un rege Dacilor; el împărţi soldaţilor onoruri şi bani, şi trimise la Roma, ca învingător, între altele, soli şi o scrisoare, zicea el, de la Decebal, dar pe care se spunea că o plăsmuise chiar el; el împodobi sărbătoarea triumfului său cu o mulţime de lucruri pe care le luase nu de la duşmani (adică de la Daci şi de la aliaţii acestora – n. n.), ci cu totul dimpotrivă, din zestrea împărătească: el (Domiţian) cheltui cu tratatul, dând lui Decebal şi atunci bani mulţi şi meşteşugari de tot felul, şi pentru timp de pace şi pentru război, şi promiţându-i să-i dea mulţi şi în viitor; de aceasta el se folosea întotdeauna ca şi cum ar fi fost o pradă de război, odată ce adusese în stare de sclavie împărăţia însăşi» (CDIR, LXVII, 7 / cf. DDB, 282). Rezultă limpede că primul mare război dintre Daci şi Romani s-a încheiat cu victoria regelui Decebal asupra împăratului Domiţian (la încheierea tratatului, regele-erou al Daciei nici măcar nu l-a socotit pe împăratul roman, ignobilul Domiţian, demn de a sta cu el la masa „învoielilor“; bineînţeles, condiţiile tratatului au fost dictate de fratele regelui, Diegis) şi că Roma a dat tribut Sarmizegetusei şi între anii 89 – 101 d. H. (cf. DDB, 282 sqq.; PGet, 66 sq.; StrPR, 280 sq.; XIRD, I, 123 sqq.; GIrva, 54 sqq.).

Al doilea mare război dintre Imperiul Roman şi Dacia, din anul 101, sau războiul dintre Traian şi Decebal, de la Tapae / Tapia.

La 27 ianuarie, anul 98 d. H., în tronul Romei a fost încoronat ca împărat Nerva Traian August. Până în anul 101, tratatul dintre Sarmizegetusa şi Roma a fost respectat, «pe baza pusă de Domiţian» (PGet, 67), deşi Traian, aproape trei ani, a urzit minuţios strategiile împotriva Sarmizegetusei, obiectivul fundamental fiind absolvirea Imperiului Roman «de înjositorul tribut pe care-l plătea Dacilor, precum şi să înlăture pericolul ce creştea pe fiece zi contra siguranţei Romanilor, prin sporirea puterei şi a sumeţiei» lui Decebal (XIRD, I, 127). Pentru a izbândi în proiectata campanie împotriva Sarmizegetusei, Traian a reorganizat administrativ / economico-juridic Dunogaetia (Dobrogea de azi), acum parte din Moesia Inferioară, a dispus refacerea marilor fortificaţii dunărene din această arie a imperiului, «pentru dominarea câmpiei muntene şi moldo-basarabene» (PGet, 67). Totodată, la 25 octombrie, anul 100, a împuternicit pe Marius Laberius Maximus, guvernatorul Moesiei, «să orânduiască din nou şi definitiv atât privilegiile oraşelor» daco-greco-romane, de la Marea Neagră, «cât şi graniţele între teritoriile rurale ale acestor oraşe şi teritoriile satelor şi târgurilor» daco-romane din interior, organizate quasi-municipal roman. „Romanizarea“ (adică „de la intrarea Daciei în „Uniunea Europeană de-atunci“) era la această dată aşa de înaintată în Dobrogea, încât însăşi toponimia se constată a fi devenit în parte romană» (ibid.), ca şi în aria moeso-sighină (îndeosebi, în cea istriano-panonică). Dio Cassius a arătat că «după ce stătu câtva timp la Roma, Traian făcu o expediţie împotriva Dacilor, gândindu-se la ceea ce făcuseră ei, supărat pentru banii (tributul / subsidiile) pe care ei (Dacii) îi luau în fiecare an şi văzând că puterile şi trufia lor cresc» (CDIR, LXVIII, 6 / cf. DDB, 321; DD, 221).

La 25 martie, anul 101, Traian a declanşat războiul împotriva lui Decebal, după ce mobilizase din Imperiu o armată de peste 150.000 de războinici («13 – 14 legiuni, multe cohorte şi alae, garda pretoriană, diverse formaţiuni iregulare recrutate dintre populaţiile neromanizate, de la periferia Imperiului»; «de multă vreme Roma nu mai făcuse un asemenea efort militar» – DDB, 323). Înainte de a trece Dunărea, prin Banat, de la Viminacium la Lederata, spre a urma „traseul“ lui Tettius Iulianus, dar fără a înregistra insuccesul din anul 88 d. H., al împăratului Domiţian şi al vestitului său comandant roman, Traian şi-a angajat „ca aliaţi“ împotriva Sarmizegetusei, sarmaţii-iazygi, ce asigurau flancurile romane (pornite din baza dalmato-panonică) în Câmpia Tisei. Traian a atacat / cucerit Arcidava (Vărădia – cf. GIrva, 56), Berzobis / Berzovia (Jidovin), Aizizis / Aixis (Fârliug – ori, cum nota Traian în „comentariile“ din “Despre războiul cu Dacii”, «inde Berzobim, deinde Aixim processimus»), la Tibiscum (Timiş-Jupa – aceste aşezări Dacice, menţionate şi în Tabula Peutingeriană, se află în provincia Banat a României). Luptele dintre Daci şi Romanii conduşi de Traian, până aici, au fost nesemnificative, dar înaintarea greoaie s-a datorat şi faptului că împăratul, extrem de prudent, îşi punea ariergarda în punctele-cheie ale traseului, construind chiar şi castre (cf. DDB, 324). De aceste momente ale campaniei este legată şi scena aducerii mesajului scris pe „pălăria unei ciuperci“, în care Traian era sfătuit de aliaţii lui Decebal, neamuri germanice (buri, roxolani ş. a.), «să se întoarcă şi să facă pace», după relatarea lui Dio Cassius (CDIR, LXVIII, 8 / cf. DDB). Respectiva scenă se consideră că a fost încrustată şi pe Columna Decebalo-Traiană din Roma (după comentariile împăratului făcute în “Despre războiul cu Dacii”), înfăţişând «un călăreţ barbar căzând, în faţa împaratului, de pe calul de şeaua căruia e legat un obiect discoidal şi, pare-se, poros; acesta ar fi ciuperca – poate o iască mare – pe care aliaţii lui Decebal îşi scriseseră mesajul» (DDB, 324). De la Tibiscum, Traian a continuat înaintarea pe „Porţile de Fier ale Transilvaniei“, dar culoarul Bistrei, la Tapae (azi, Tapia), unde – ca şi pe Tettius Iulianus – regele Decebal l-a întâmpinat cu o puternică armată şi unde s-a dat prima mare bătălie a împăratului, cu pierderi cumplite de o parte şi de alta. Dio Cassius menţionează în istoria sa că Traian «văzu pe mulţi dintre ai săi căzuţi şi ucise pe mulţi dintre duşmani; şi fiindcă nu mai aveau cu ce lega rănile, se zice că el nu cruţă nici chiar veşmântul său şi-l tăie, ca să facă feşi». „Cenzura“ Columnei Decebalo-Traiana nu a permis însă şi încrustarea în piatră a jertfelor romane, fireşte, mai importante decât „ciuperca scrisă“. Ca şi pentru Tettius Iulianus, nefastă a fost crâncena bătălie de la Tapia şi pentru Traian, deoarece o biruinţă / victorie (în ciuda istoricilor ce ignoră realităţile războiului din iarna anului 101 – 102) nu poate fi pusă în seama împăratului, ci mai degrabă în contul lui Decebal, căci marele rege-strateg, avantajat şi de sosirea iernii, îl obligă pe adversar să părăsească frontul de vest, angajându-şi trupele pe frontul sud-dunărean, fiindcă înţeleptul erou de la Sarmizegetusa, cu oştile din Moldavia şi Gaetia, trecuse Dunărea, în Moesia Inferior şi ocupase castrele Romanilor de pe malul drept al fluviului. Deci din toamna anului 101 şi până în primăvara anului 102, de când împăratul Traian a părăsit frontul de vest şi până când s-a angajat pe frontul sud-dunărean, biruitor a fost regele Daciei, Decebal. Dacii capturaseră deja foarte mulţi prizonieri romani din aşa-zisele trupe auxiliare ale castrelor Dunării, permiţându-şi să dicteze condiţiile «păcii din iarna anilor 101 – 102». Dio Cassius prezintă destul de confuz războaiele dintre Traian şi Decebal. Se pare că în acest „context“ Traian a trimis la Decebal o solie condusă de «Sura şi Claudius Livianus, prefectul pretoriului; dar nu se făcu nimic» (CDIR, LXVIII, 9 / cf. DDB, 326), regele Daciei refuzând să abordeze cu aceştia condiţiile păcii, încât împăratul «trimise şi atunci pe alţii». Decebal miza şi pe o alianţă cu parţii (din Mesopotamia) lui Pacorus al II-lea, «ceilalţi duşmani redutabili ai Romanilor» (DD, 225). Pliniu cel Tânăr – în “Scrisori către Traian” (74, 1) – menţionează pe «un anume Callidromus» ce «a fost luat prizonier în Moesia de către Susagus» şi care «a fost trimis în dar de către regele Decebal lui Pacorus, regele Parţilor» (apud GLSG, 117).

REGULAMENTUL ORGANIC – APOGEU AL INFLUIENŢEI RUSIEI ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI - I
=====
REGULAMENTUL ORGANIC – APOGEU AL INFLUIENŢEI RUSIEI ÎN ŢĂRILE ROMÂNEŞTI - II

Cum au sfîrsit unii oameni celebri

Baba Novac (1520-1601)

Baba Novac a fost capetenie de haiduci si dupa aceea capitan în oastea lui Mihai Viteazul. S-a distins în luptele cu turcii, în batalia de la Selimbar, din 1599, si în campania din Moldova, din 1600. Pentru ca n-a vrut sa-l tradeze pe Mihai Viteazul si sa predea cetatea Lipova, care facea parte din sistemul militar de aparare al voievodului român, nemesimea maghiara, condusa de Stefan Csáki, s-a hotarît sa se razbune. Oastea condusa de Moise Székely ataca tabara lui Baba Novac, îl aresteaza pe batrînul haiduc si îl duce la Cluj, pentru a fi judecat. Procesul dureaza doua zile, 3-4 februarie 1601, si, în final, Dieta îl condamna pe Baba Novac, în vîrsta de aproape 80 de ani, la moarte prin arderea pe rug, pentru a razbuna, astfel, toate spaimele nobilimii maghiare, si sa fie pilda pentru felul cum stie nemesimea sa pedepseasca pe cei ce se încumetau sa n-o slujeasca. Executia a avut loc în dimineata zilei de 5 februarie 1601, în piata din mijlocul Clujului (azi Piata Unirii). Calaii pregatisera totul pentru un supliciu cît mai mult prelungit, metodic, astfel ca nemesii sa se poata delecta pe îndelete privind la chinurile acestui neînfricat erou. Mai întîi l-au jupuit de piele, apoi l-au legat de 2 grinzi deasupra rugului bine încins, aruncînd din cînd în cînd apa pe el, pentru a-i prelungi sfîrsitul, sadica petrecere a nobilimii maghiare durînd cam o ora si jumatate. Dar nobilimea, în frunte cu Csáki, nu s-a multumit numai cu arderea pe rug, ci trupul neînsufletit al lui Baba Novac a fost tras în teapa în afara cetatii, lînga drumul Feleacului, pe locul numit astazi Piata Baba Novac, în fata Bastionului Croitorilor, si lasat prada corbilor. "Nici nu se poate spune cu ce iuteala i-au mîncat corbii carnea, încît în zilele urmatoare nu i se mai vedeau în teapa decît oasele" - noteaza Szamosközy, unul dintre cei mai înversunati dusmani ai lui Mihai Viteazul.

Un roman pe tronul Ungariei

Referitor la istoria romaneasca a anilor 1002-1003, izvoarele scrise semnaleaza consumarea unui violent conflict armat care a opus proaspat unsului rege “de Unguar" (25 decembrie 1001) Stefan "cel Sfant" (997-1038), pe "Geula cel Tanar" (Gyla, Jula, Gelu etc., al gestelor unguresti, adica Iuliu), dinastul de la Balgrad (Alba cetate a lui Iuliu, Alba-Iulia). Acesta era urmas al unificatorului intregii "Tari de dincolo de Codru"(Silvania), tara numita "Ultrasilvana" si, ulterior, si "Vlachia Tran Siuana" (Codex Latinus Parisinus) - "Geula" cel Batran.
"Ultrasilvana" devenise, pe la jumatatea secolului X, "un regnum latissimum et opulentissimum" (Chronicon Pictum Vindobonense), o mare TAR~ a romanilor, unificata de "marele si puternicul duce" ("dux magnus et potens") "Geula cel Batran", un "ducat", pe care atat arheologia, prin lipsa oricaror urme maghiare in a doua jumatate a veacului X (dr. Radu Heitel), cat si izvoarele narative (Chronicon Pictum, Anonymus), il contureaza ca pe un stat ("regnum") independent! Intr-adevar, "Geula (Iuliu) cel Tanar" mostenise ereditar nu numai "domnia peste intregul regat al Ultrasilvaniei", ci si dusmania "Ungurilor care locuiau in Pannonia" (deci, la vest de Tisa, fluviu ajuns hotar al ducatelor romanesti cu eterogenul ducat "de Unguar"). Cauzele adanci ale conflictului fiind cunoscute, intrucat, prin moartea lui "Gelu Romanul" (c. 901), acel "dux Blachorum" din centrul Transilvaniei (Anonymus), rezistenta romanilor intracarpatici in fata noului val de migratie, departe de a inceta, se accelerase, pe masura implinirii procesului de unificare teritoriala intre Carpatii Orientali, Meridionali, Mures si Tisa, ramane de stabilit motivatia imediata a agresiunii ungare din 1002. Potrivit gestelor, adversarul lui "Geula cel Tanar", Stefan "cel Sfant" se tragea, pe linie paterna, din romano-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, patruns deja in onomastica romaneasca, sub forma Toxaba). Acesta era nepotul lui Arpad - si avea un fizic singular printre maghiarii finici si türcicii care-i insoteau, fizic mostenit de la mama sa, fiica lui "Menumorut" - ducele Bihorului (intre Tisa si Carpatii Occidentali): "ochii frumosi si mari", "parul negru si moale" cazand in "plete ca de leu". Era, asadar, fiul fiicei lui "Menumorut" si al metisului maghiaro-roman Zulta (Zulta provenea din casatoria lui Arpad cu fiica crestina a lui "DUCA" din Tara Unguarului, cucerita de maghiari dupa fixarea lor in regiunea numita, cu un cuvant din limba locului - "munca" - "Muncaci"). Toxun fusese casatorit de mama sa romanca cu o "femeie din Tara Cumanilor" (nume dat in epoca teritoriilor romanesti din Transilvania intracarpatica si de la est si sud de Carpati). Era, mai mult ca sigur, si ea, o romanca sau romano-cumana ortodoxa, de vreme ce si-a botezat unul dintre fii, in rit ortodox, “Mihail”, iar acesta, la randul sau, avea sa-si boteze copiii "Vasile" si "Vladislav". Toxun a lasat mostenire "ducatul Ungariei primului sau nascut" - "Geysa".
Tot preferintele mamei i-au adus, probabil, noului duce ca sotie pe una din fiicele lui "Geula" (Iuliu) cel Batran, tatal (sau bunicul) lui "Geula cel Tanar", "Sarolt" in ungureste (Saroltha). Lasand la o parte faptul ca numele "Geula" (Gyla, Gelou) al documentelor este des intalnit in onomastica si toponimia romaneasca sub formele Gelu, Giulea, Giulita, Giulesti, Jula, Julea etc., ascuzandu-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul ca "Saroldu" - "Saroltha" in cumana si, respectiv, maghiara, s-ar putea traduce prin "Oltul alb" sau "pamantul udat de apa Oltului" ("sar" - "noroi", pamant imbibat cu apa), intr-un cuvant "Tara Oltului". Cum "Geysa" nu se putea casatori cu acel stravechi teritoriu de autonomie romaneasca al viitoarei Transilvanii, este de presupus ca a petit-o pe fiica ducelui (voievodului) sau, Iuliu cel Batran, cel care, iesit din Tara Oltului, avea sa-si stabileasca resedinta la Balgrad -Cetatea Alba, dandu-i numele sau, Alba lui Iuliu - Alba Iulia. O fiica al carui nume nu s-a pastrat, fiind inlocuit, ca de atatea ori in cronici, cu cel al regiunii de bastina! Traditia ne informeaza in plus ca "Sarolt" scria cu litere "morave", deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de romani, odata cu limba slavona ca limba liturgica si ca a construit la Veszprem o catedrala care seamana izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicata in 947 de tatal sau la Alba Iulia.
De asemenea, si-a botezat fiul, nascut in anul 969, in ritul si in limba sa, "Waic" - Voicu, nume semnificativ, care apare pana tarziu in veacul XV, in actele cancelariei ungare, cu eticheta apartenentei etnice ("Vaik Olachis"). Botezatului Voicu i s-a mai spus, in limba poporului pe care avea sa-l conduca - cel ungar, aflat in plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani si bulgari, slavi, romanici si romani, germanici din Pannonia etc. in jurul componentei catalizatoare finice, maghiare) - si "Bela" (derivat din germanicul Adalbertus).
Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea sa fie rebotezat Stefan. De unde cele doua brate ale crucii sfantului Stefan, simbolizand cele doua botezuri. Brate care sunt paralele cand teritoriile revendicate de revizionistii unguri sunt in cuprinsul Ungariei si oblice cand se afla in stapanirea bastinasilor romani sau slavi (slovaci, sloveni, croati, bosniaci, sarbi). Cazul actual! Este semnificativ, in acest context, faptul ca Voicu, in semn de veneratie pentru Deodatus - cel care, "impreuna cu sfantul episcop Adalbert din Praga",
l-a rebotezat "Stefan" si i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese daruita de Bizant), ci titlul regal - il va numi pe acesta, in romaneste, "ca pe un parinte" spiritual al sau - "TAT~" (Chronicon Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictata de la Viena, numele manastirii TATA si al tuturor pamanturilor acordate lui Deodatus (ex. "Tátabanya"). Din moment ce in textul latin apare cuvantul romanesc TAT~, ca echivalent al unui parinte (pater), este de prisos sa mai subliniem ca "Szent Istvan" avea ca limba materna ROM@NA pe care o vorbea in familie si la curte.
Pretentiile regelui Voicu-Stefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, asadar, decat in calitatea sa de roman si invocarea drepturilor mamei sale, a insasi originii sale voievodale romanesti. Venind insa in fruntea unei ostiri straine, Voicu-Stefan avea sa intalneasca rezistenta stapanilor de drept ai pamantului intracarpatic, romanii, condusi de fratele ori nepotul romancei "Sarolt" - romanul Iuliu ("Geula") cel Tanar, urmasul legitim al unificatorului Transilvaniei, "Geula" (Iuliu) cel Batran (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 si Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Romanii in secolul al XV-lea, Bucuresti, 1941, Anexa 3, p. 225 - 226). Asadar, la 1002-1003, s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea sa-i opuna pe regii Frantei regilor britanici, in "razboiul de o suta de ani", mascand interesul capeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sarii de pe Mures si a principalelor bogatii ale solului si subsolului transilvan. Pretentiile romanului Voicu, metamorfozat in ungurul "Szent-Istvan" au stat la baza indelungatei agresiuni a regilor de la Buda asupra T~RII romanesti intracarpatice.
Agresiune motivata prin revendicarea de catre acestia a mostenirii lor romanesti si concretizata, dupa trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, cand voievozii Transilvaniei, inapoind coroana lui Voicu-Stefan, pe care o castigasera prin lupta, recunosc, in urma falimentului dinastiei romano-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, intemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d'Anjou (1308-1342), care nu putea intelege relatiile dintre state decat in maniera occidentala, ca relatii intre dinasti raportati ierarhiei dominate de imparatul romano-german si papa.

Localitatea Ibanesti este despartita de Hodac de apele limpezi si clare ale raului Gurghiu. Ibastenii, cuprinsi de dorul de libertate si de dreptate, participa activ la marile evenimente ale istoriei moderne. In anul 1910, Ibanestiul, impreuna cu satele apartinatoare, avea o populatie de 3.553 de locuitori, iar in anul 1920 numara peste 3.700. Sub conducerea fruntasilor comunei, la 28 octombrie 1918 (10 noiembrie, stil nou), se desfasoara adunarea generala a locuitorilor din Ibanesti, pentru alcatuirea C.N.R. si a Garzii Nationale Romane. Preotul Vasile Gliga reliefeaza in cuvinte inflacarate evenimentele mari care se desfasoara in lumea intreaga si care au ca rezultat dezrobirea neamului romanesc, aduce la cunostinta ca este necesar a se alege un Consiliu National Roman "pentru conducerea, indeplinirea, controlarea tuturor lucrarilor ce vor trebui a se face in aceasta cauza". In Ibanesti sunt alesi prin aclamatii urmatorii 22 de membri : Vasile Gliga, paroh, a lui Irimie lui Irimie, Octavian Petra, preot, Leon Tarnavean, paroh, Ioan Dan al lui Zaharie, Irimie Dan al lui Ionu al lui George, Florea Gliga al Palaghii, Vasilie Gliga al lui Militon, Dumitru Suceava al lui Leonte, Florea Todoran al Ili, Dumitru Petri Todoran (Petra Varvaruchii), Suceava Petra al lui George, Toader Chirtes al lui Constantin, Toader Gliga, Gliga Ioan Stavariu, David Todoran al lui Ilia Ionu Mitri, Bozon Suceava (Iluca lui Bozon), Izidor Suceava, Leonte Gliga, Vasilie Goroi Gliga, Nicolae Dan al lui Alexa, Ioan Bota, Ioan Pop al Gorii. Pentru a supraveghea ordinea si siguranta publica se constituie Garda Nationala Romana din Ibanesti, formata din 129 de membri. Comuna Ibanesti isi trimite reprezentantii sai la marea sarbatoare a Unirii. Dintre ibastenii, care au fost la Alba-Iulia, ii amintim pe David Todoran a lui Ilia Mitrii, Dumitru Matei al lui Vasile a Hosnogitii, Nicolae Gliga al Chimoaiei, Izidor Harsan (notarul), Dumitru Mariutaului, Ioan Pop al Gorii lui Onisie. La intoarcerea participantilor de la Alba-Iulia in Ibanesti a fost mare sarbatoare. S-a arborat tricolorul si s-a strigat "Traiasca Romania Mare!" Vasile Gliga al lui Irimie lui Irimie este aclamat de adunarea generala a locuitorilor din Ibanesti ca presedinte al C.N.R. local. S-a nascut in anul 1887. A urmat scoala primara la Gurghiu, apoi Liceul reformat din Targu-Mures, in limba maghiara, teologia la Sibiu. A fost preot in Ibanesti intre anii 1912-1960. In timpul luptelor din Valea Gurghiului din Primul Razboi Mondial este evacuat in localitatea Gheorghe Sincai, impreuna cu alti consateni. Dupa razboi se intoarce in Ibanesti. A avut 5 copii. A decedat in anul 1970. David Todoran al lui Ilia lui Ionu Mitrii a trait intre anii 1879-1958. A urmat 7 clase primare si doua clase la gimnaziu in Reghin in limba germana. A participat activ la evenimentele din Ibanesti fiind membru in consiliul local. A avut urmatorii descendenti: Dumitru Todoran, (n. 1908), profesor universitar in Bucuresti, Octavian Todoran (n. 1919), medic, si Silvia Todoran (casatorita Truta) (n. 1921). Dumitru Matei al lui Vasile a Hosnogitii s-a nascut in anul 1889. Bunicul sau a fost ofiter la curte "fo honogy". A urmat 4 clase in Ibanesti si gimnaziul la Gurghiu. A indeplinit, timp de 25 de ani, functia de primar al comunei. A infiintat Cooperativa "Bradul"din Ibanesti, fiind, pentru o vreme, si presedintele ei. A facut parte din grupul de initiativa care a ridicat Monumentul Eroilor din Ibanesti. Intors de la Alba-Iulia, povesteste "ca acolo a fost o multime de oameni... a reusit sa inainteze pana la cetate, unde cam la ora 11 a inceput serbarea... Atata lume plangea de bucurie, strigatele multimii, barbati, femei si copii, erau strigate de bucurie si lacrimi de fericire". Dumitru Matei s-a intors de la Alba-Iulia abia a treia zi, aducand cu el o panglica tricolora ca suvenir de la sarbatoarea Unirii. A decedat la 23 august 1950. Printre participantii de la Alba-Iulia se numara si Ioan Pop al Gorii lui Onisie, stranepotul lui Ioan Pop, cel care a fost ucis de autoritati in Dosul Hodacului, in preajma revolutiei din 1848, fiind considerat instigator.
Satul Orsova se afla la patru kilometri, est de Gurghiu. In anul 1910, impreuna cu Orsova Padure, numara aproape 1.000 de locuitori. In preajma Unirii, invatatorul Nicolae Dunca si preotul Dumitru Farcas pregateau tineretul, invatandu-i cantece patriotice. Astfel, Emilia Tarina, nascuta in Orsova, fiica preotului Dumitru Farcas, isi aminteste ca a invatat "o cantare frumoasa" : "Haideti frati sa-ntindem hora/ Pe pamantul tuturora/ Si s-o'ntindem peste deal, Bucovina si Ardeal//. Transilvanie, frumoasa/ Pregateste-te mireasa,/ Ca-ti aducem petitor/ Steagul nostru tricolor". Adunarea de constituire a Consiliului National Local din Orsova are loc in ziua de 24 noiembrie 1918, sub conducerea preotului Dumitru Farcas. Adunarea il alege in unanimitate, ca prezident, pe preotul Demetriu Farcasiu (Dumitru Farcas), iar ca membri in consiliu pe urmatorii orsoveni: Nicolae Dunca, cantor, Ioan Truta, primar, brigadier ( vodar-paznic de vanatoare), Ioan Bloj (Ploscarelu'), agricultor; Dumitru Gliga al Marinutii, agricultor, Victor Bloj, agricultor, Vasile Cota lui Anton, fostul primar, agricultor, Toader Suciu al lui Sofron al Bocotanului, agricultor, Ilisie Dumbrava al Stirbului, agricultor, Alexandru Bloj al lui Ioan a Baldeanului, agricultor, Nicolae Suciu al lui Ioan, agricultor, Anton Cota, tatal fostului primar, agricultor, Nicolae Bloj al lui Vasile, agricultor, Dumitru Cota al lui Vasile, agricultor, Vasile Zoltan al lui Ilie al Varvarii, corataru, agricultor. Cei alesi depun juramantul de credinta fata de C.N.R. Presedintele Dumitru Farcas invita adunarea sa aleaga membrii Garzii Nationale Romane pentru paza ordinii din comuna, atragandu-le atentia ca nu vor fi retribuiti, invitandu-i sa se inscrie benevol. Bravii orsoveni fac dovada ca se afla la inaltimea evenimentelor, tineretul insufletit pentru sfanta libertate nu reflecteaza la leafa si se inscriu benevol in Garda Nationala. Cei inscrisi depun si ei juramantul de credinta fata de C.N.R. C.N.R.Orsova rezolva principalele probleme economice, sociale si polititce intr-un mod democratic, prin adunari populare. Convocarea adunarilor se facea dupa datina comunei, strigand straja peste sat. Adunarea poporului din Orsova isi alege reprezentantii sai pentru Adunarea Nationala de la Alba-Iulia. "La adunarea Unirii de la Alba-Iulia, - ne-a relatat venerabilul Ioan Muntean - au plecat si din satul nostru multi oameni, parca acum ii vad cum se pregateau in haine de sarbatoare, in costume nationale... Noi, cei tineri, eram tare curiosi. Dintre cei plecati imi amintesc de Vasilie Zoltan, Vasilie Cota, Alexandru Cota, Florean Truta, Neculae Suci, Dumitru Farcas, preot, Ioan Husar, Dumitru Husar si altii care au plecat cu trenul mic la Reghin, apoi, de la Reghin au avut tren direct Alba-Iulia". Personalitatea marcanta a satului Orsova este preotul Dumitru Farcas (1880-1970). Venerabilul preot roman, Dumitru Farcas, s-a nascut la 10 octombrie 1880. Scoala primara si gimnaziala o urmeaza in limba germana la Reghin, apoi merge la Blaj, cetatea romanismului, unde-si continua studiile la Liceul teologic, fiind un elev eminent. A functionat ca preot timp de 10 ani in Voivodeni, localitate care-i pastreaza amintirea printr-o placa comemorativa, iar la Orsova a pastorit timp de 46 de ani. Presedintele C.N.R. local, preotul Dumitru Farcas, intretine stranse legaturi cu membrii C.N.R. Judetean _ Reghin, este abonat la "Gazeta Transilvaniei" si la "Tribuna", urmarind lupta pentru emanciparea nationala a romanilor si unirea cu patria - mama. A fost presedintele Cooperativei "Stejarul", fiind apreciat pentru calitatile manageriale si corectitudine. A trecut la cele vesnice in ziua de 4 ianuarie 1970, fiind inmormantat in cimitirul ortodox din Gurghiu. Din randurile taranimii mijlocase se remarca, prin prestigiul si autoritatea sa, Dumitru Gliga (1876-1938) al lui Ionu Marinutii. S-a nascut si a trait in satul Orsova, fiind un om energic si un bun gospodar. In timpul razboiului este mobilizat si participa pe frontul din Italia, luptand alaturi de alti soldati, tarani, de pe Valea Gurghiului. Intors de pe front in toamna anului 1918, se afla printre fruntasii satului in lupta pentru apararea drepturilor satenilor. Dandu-si seama ca primarul Ioan Truta nu apara interesele colectivitatii, ii ia sigiliul, redandu-l prezidentului Demetriu Farcas, avand un rol de seama in alegerea noului primar si a consiliului de conducere. A avut 6 copii, 4 fii si 2 fiice, din care se mai afla in viata Dumitru Gliga ( n.1920), agricultor, domiciliat in Orsova, nr. 152.

Localitatea Solovastru se afla situata la est de orasul Reghin, in stanga drumului judetean 58. Comuna Solovastru este formata din satele Solovastru si Jabenita. In anul 1910 populatia comunei era de 2.235 de locuitori, iar recensamantul din 1.920 mentioneaza o populatie de 2.298 locuitori. In ziua de 7 noiembrie 1918 actiunile revolutionare s-au generalizat in plasele Reghinului Inferior si Superior, Muresului de Sus si de Jos. In perioada 7-15 noiembrie au fost alungati o serie de primari si notari din Petelea, Jabenita, Sanmihai, Cacuciu, Serbeni, Adrian si Solovastru. Preotul si publicistul Vasile B. Muntenescu din Solovastru scria poezia "Fug notarasii":
Fug notarasii din sate,
Tremurand o iau la fuga ,
Propriile lor pacate
Dintre noi azi ii alunga.

Fug notarasii din lume
Ne-alungati o iau la fuga,
Iar ai nostri azi cu glume
Ii petrec si ii alunga.

Mergeti zbiri fara indurare
Ingrasati de-a noastra truda,
V-a ajuns ziua dreptatii
Cu rasplata ei cea cruda.
In preajma pregatirii Unirii se vestise in sat ca a venit "popa", ne-a relatat acum doua decenii Serbanut Maria din Solovastru , referindu-se la intoarcerea in sat a preotului Vasile B. Muntenescu, care fusese internat, pentru activitatea sa politica, in perioada 1916-1918, in lagarul de la Sopron. La 9 noiembrie se desfasoara adunarea generala a poporului din Solovastru de constituire a C.N.R. local , alegandu-se un numar de 15 membri in Consiliul Comunal si 38 de membri in Garda Nationala din localitate, comandata de sergentul Mihaila Georzica. Membrii C.N.R. din Solovastru sunt: Vasile B. Muntenescu, preot, presedinte; Victor Bucsa, invatator, notar; Ioan Mera, econom, vicepresedinte; Arsinte Moldovan, econom, secretar; Pavel Bogdan, econom, casier; Alexandru Moldovan al lui Gavril, econom, controlor; Constantin Bogdan, morar; Alexandru Moldovan al lui Ion, econom; Grigore Chiorean al lui Ion, econom; Teodor Moldovan al lui Costan, econom; Ioan Moldovan al lui Anton, econom; Vasile Irimie, econom; Ilarie Anca, econom; Dumitru Moldovan al lui Ioan, econom; Ioan Chereches al lui David, econom. Din Solovastru participa la Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia Grigore Chiorean, Alexandru Moldovan, Mera Teodor Hurghis si Vasile B. Muntenescu, care este ales delegat cu drept de vot decisiv in cercul electoral Gornesti. Participantii pentru Marea Adunare Nationala sunt alesi prin votul comunei in urma unei adunari populare intrunita in acest scop. Delegatia este insotita de catre multi locuitori din comuna pana la Reghin.La intoarcerea delegatiei in sat si Solovastrul a trait zile de sarbatoare. In fata multimii adunate, preotul Vasile Muntenescu, in cuvinte inflacarate, a explicat insemnatatea unirii. Trei zile au durat serbarile, populatia tinea intruniri, cei in varsta discursuri, femeile au cusut drapele romanesti. Toti cantau pe ulitele satului pana noaptea tarziu. Personalitatea marcanta a comunei a fost preotul Vasile Berbecar Muntenescu. S-a nascut la 3 ianuarie 1858 in satul Fantanita (fost Chibulcut), comuna Mircestii de Campie, judetul Bistrita-Nasaud. Scoala primara si gimnaziala le urmeaza la Blaj, unde sustine examenul de bacalaureat in anul 1877. Urmeaza cursurile teologice tot la Blaj, pe care le termina in anul 1881. Este hirotonisit in 1883, fiind numit preot in localitatea Dates, unde functioneaza pana in anul 1889, administrand interimar si parohia din comuna Adamus. Pentru o scurta perioada este invatator in Tulghes, apoi se stabileste in Solovastru, fiind preot pana in anul 1939. Sematismul din 1911 il mentioneaza preot in Solovastru. Odata cu patrunderea armatelor romane in Transilvania, in 1916, Vasile B. Muntenescu se manifesta deschis pentru sprijinirea acestora, mobilizand populatia in vederea primirii fratilor romani. Pentru activitatea sa politica nationala desfasurata de-a lungul anilor in Solovastru, jandarmeria locala l-a alungat din sat, apoi l-a arestat la 3 septembrie 1916. A fost escortat pe jos pana la Targu-Mures, unde a stat in inchisoare 8 zile, dupa care a fost dus la Sopron si internat la Fertomegyes, de unde a fost eliberat la 18 mai 1918. In timpul detentiei in inchisoarea din Targu-Mures scrie poezia "Temnita din Targu-Mures". Finalul poeziei exprima convingerea autorului in sosirea zilei eliberarii romanilor de asuprire, chinuri si persecutii, si infaptuirea unitatii nationale.
"Sa soseasca odata ziua
Cea dorita de vecie...
.....................................
Si-n piata sa se-ntinda
Hora noastra cea mareata.
Doamne, da ca l-acel praznic
Sa pot fi si eu de fata."
Poeziile scrise de preotul publicist Vasile B.Muntenescu sunt grupate in anul 1930 in volumul intitulat "Din temnita si exil"(1916-1918), care cuprinde 22 de poezii. Dupa cedarea unei parti din pamantul scump al Ardealului Ungariei horthyiste, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, fiind trecut pe lista neagra, Vasile B. Muntenescu este nevoit sa se refugieze, stabilindu-se la Tarnaveni. L-a strans Dumnezeu in ziua de 15 mai 1942, la Tarnaveni. Vasile B.Muntenescu a fost colaborator al ziarelor "Drapelul", "Unirea" si ""Foaia poporului". Dintre poeziile sale amintesc: "Temnita din Targu-Mures", "Doamnelor romane din exilul de la Ferto", "Cruce de la Feromegzes", "Daca port camasa neagra", "Bisericuta din deal", "Muntilor nostri", "Un praznic cu lacrimi", "Fug notarasii" si altele. In anul 1886 Vasile Muntenescu publica poezia "Codrule ce te mandresti", al carui text a fost utilizat de compozitorul Ioan Vidu in solo din "Rasunetul Ardealului". In fiecare an la aniversarea Marii Uniri, gandul meu se indreapta la bravii nostri antemergatori, la aceia care au avut taria si vointa de a-si lasa grijile si nevoile lor pentru grija cea mare a patriei _ infaptuirea MARII UNIRI.
(sfarsit)

1918 PE VALEA GURGHIULUI (I)


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=33453Satul Casva este asezat pe malul drept al raului Gurghiu, un sat romanesc cu un rol important in desfasurarea evenimentelor anului 1918. Adunarea poporului din Casva, de constituire a C.N.R., a fost tinuta in ziua de 8 noiembrie 1918 in locul numit "Caladai". Multimea adunata, prin aclamatiune, il alege ca prezident pe invatatorul Ioan Pop, iar ca notar, pe invatatorul Florean Pop. Sunt alesi cei 22 de membri ai C.N.R. si Garda Nationala. Cei alesi depun juramantul de credinta fata de Comitetul National Roman, sub drapelul tricolor. Locuitorii Casvei sunt reprezentati la Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia printr-un delegat cu drept de vot deliberativ, si anume, Alexandru Pop, si cinci participanti: Partenie Marcos, Vasilie Petra, Gligore Boar al lui Ionu Marinii, Vasile Boar si Florean Pop. Marcos Partenie (22 februarie 1895 - 29 iunie 1963) a fost taran mijlocas, din Casva, fiul lui Ioan si al Catalinei Marcos. A absolvit 7 clase. A participat in Primul Razboi Mondial, fiind ranit in piept si la o mana. Dupa Marea Unire, indeplineste functia de viceprimar al comunei Casva. Are trei urmasi, si anume: Ionel Marcos (n. 1934), agricultor, domiciliat in Casva nr. 33, Teodora Suteu (n. 1929), agricultoare, cu domiciliul in Casva nr. 131, si Floarea Boar (n. 1941), agricultoare. Vasile Boar, taran mijlocas din Casva, absolvent a 7 clase, a indeplinit, timp de 18 ani, functia de primar. Dupa ce se intoarce de pe front, se afla printre fruntasii satului in actiunea de pregatire si desfasurare a adunarii de constituire a C.N.R. local. Ioan Pop (1861-1943) a fost primul invatator de pe Valea Gurghiului cu pregatire pedagogica, absolvent al Preparandiei de la Blaj. Prin staruintele lui, s-a construit localul scolii din Casva, el insusi a donat terenul pentru constructie. In Primul Razboi Mondial, cand trupele romane au trecut Carpatii pentru dezrobirea Ardealului, a luat legatura cu un capitan roman si a sprijinit stabilirea principalelor puncte de inaintare si zonele de acces spre Reghin. Ioan Pop a fost ales presedinte al C.N.R. local si a fost propus delegat pentru a participa la Marea Adunare Nationala, insa s-a imbolnavit si a fost internat si operat la spitalul din Reghin. In locul lui a mers Alexandru Pop, care va fi desemnat, la 28 noiembrie 1918, in cercul electoral Gornesti, ca delegat. A fost casatorit cu Aurelia, nascuta Tarnaveanu,cu care a trait intr-o casnicie fericita 43 de ani, au avut sapte copii, dintre care cinci fii si doua fiice: dr. Emil Pop, ing. Cornel Pop, col. Ionel Pop, inv. Mircea Pop, inv. Florean Pop si fiicele Marioara Pop, casatorita Marin, si Felicia Pop, casatorita Nicolescu. La inmormantarea lui Ioan Pop, din 1 noiembrie 1943, au participat intelectuali din Reghin, printre care s-a aflat si dr. Ioan Harsia, secretarul C.N.R. judetean Reghin. A fost, timp de 24 de ani, invatator confesional, apoi consilier si casier comunal, a ramas in constiinta satului sub numele de "Domnul". Alexandru Pop s-a nascut la 17 iulie 1880, in Casva. A urmat patru clase primare. A fost un taran instarit, primul primar roman din sat. La 8 noiembrie 1918, este ales conducatorul Garzii Nationale din Casva, iar la 28 noiembrie, Cercul electoral Gornesti il alege delegat cu drept de vot deliberativ la Marea Adunare Nationala. Alexandru Pop a avut o viata scurta si zbuciumata: cand si-a casatorit fiica, in noaptea nuntii, i-a decedat sotia. S-a stins din viata la 28 octombrie 1928, fiind bolnav de tuberculoza. La intoarcerea delegatiei care a participat la Alba Iulia, in sat a fost bucurie mare, o adevarata sarbatoare: s-a facut joc, s-a descatusat bucuria pentru ca, in sfarsit, natiunea romana este dezrobita si repusa in drepturile sale legitime.
=====
Satul Comori este situat la sud-estul Gurghiului, la 5 kilometri distanta de acesta. Este un sat de agricultori. In anul1910 populatia localitatii era de 532 de locuitori. Consiliul National Roman local a fost ales in noiembrie 1918, fiind alcatuit din 12 membri. Presedinte este preotul Patriciu Tatar, iar garda nationala romana se constituie la 10 noiembrie, si cuprindea 27 de voluntari, comandant fiind Zaharie Maris. Functionari in comuna Chinces, in 1918, erau Zaharia Maris al lui Leonte - primar, Nagy Matyas - notar, Vasile Moldovan _ casier, si Nicolae Ciurba, Florea Lupu si Ionita Maris - jurati. Din Comori au participat la Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia Zaharie Maris (1878-1953), Dumitru Ciurba (1881-1970), Nicolae Ciurba si Florea Lupu (1896-1953), de profesie agricultori. Zaharie Maris, taran din Chinces, a absolvit 7 clase. A indeplinit, timp de 17 ani, functia de primar al comunei. Om energic, cu o putere de munca deosebita, a aparat intodeauna interesele obstii. In timpul evenimentelor din preajma Marii Uniri este ales comandantul Garzii Nationale romane locale. A avut o familie numeroasa, un numar de 14 copii. Satul Glajarie se afla la10 kilometri de Gurghiu, in directia nord-est. In anul 1910, localitatea avea 1.254 de locuitori. Populatia localitatii este mixta, romanii si maghiarii au trait si au muncit impreuna, au participat la marile evenimente istorice. La 21 noiembrie 1918 se alcatuieste Consiliul National Roman din Glajarie, din care faceau parte Lucaci Petrea, presedinte, econom, si urmatorii 12 membri: Vasilica Lucaci, Constantin Blos, Vasile Moldovan, Ilie Suci, Ilie Harsan, Vasilie Harsan, Petrea Harsan, Filon Suci, Vasilie Suci, Pavel Moldovan, Galaftion Suci si Vasilie Boari. Presedintele C.N.R. local este Petrea Lucaci, nascut in anul 1872, dintr-o familie de tarani. A absolvit 7 clase, agricultor, recunoscut in sat ca un bun gospodar. Nu a participat la Primul Razboi Mondial, beneficiind de scutire, dar este concentrat la munca in padure. A decedat in anul 1949, la varsta de 77 de ani. Lucaci Vasilica (1890-1976) a urmat 7 clase elementare, de profesie este agricultor. A participat in Primul Razboi Mondial, luptand pe frontul din Serbia. Dupa Marea Unire a indeplinit, timp de 15 ani, functia de primar al comunei Glajarie. A crescut cinci copii "in dragoste si respect fata de munca": Filon Lucaciu n. 1922, sat Glajarie nr. 208, Mihaila Lucaciu n. 1930, agricultor, domiciliat in Fundoaia, Ion Lucaciu n. 1932, agricultor, cu domiciliul in Glajarie nr. 203, Ilie Lucaciu n. 1935, agricultor, domiciliat in Fundoaia si Marian Lucaciu (Harsan). 1938, agricultoare, stabilita in satul Fundoaia. Gurghiul reprezinta cel mai important centru economic si demografic al Vaii Gurghiului. In anul 1910, Gurghiul, impreuna cu satele apartinatoare, avea o populatie de 6.110 locuitori. In contextul evenimentelor de la sfarsitul anului 1918, si la Gurghiu are loc, in ziua de 25 noiembrie, in biserica greco-catolica, sedinta de constituire a consiliului local. Adunarea este deschisa de invatatorul Romul Catarig, care-i invita pe participanti sa se declare solidari cu Consiliul National Roman din Ungaria si Transilvania si sa depuna cu totii juramantul de credinta. Prin aclamatiune sunt alesi cei 30 de membri ai C.N.R.din Gurghiu: Romul Catarig, invatator, prezident; Ioan Batea, invatator, secretar; Alexandru Sara, econom; Nicolae Duda, brigadier silvic; Gheorghe Pop, jandarm, casier; Nicolae Lates, invatator, inspector scolar; Demetriu Munteanu, econom; Aurel Codarcea, gestionar; Nicolae Grama, functionar; Nicolae Catarig, econom; Nicolae Moisin, econom; Ioan Fagarasan, macelar; Ioan Rotar, econom; Ignatie Sara, econom; Gheorghe Moldovan, brigadier silvic; Demetriu Sara, econom; Ioan Stroia, econom; Mihail Stroia, revizor silvic; Nicolae Rotar, econom; Neculae Duda lui Ioan, econom; Teodor Rotar, econom; Ioan Cota, functionar silvic; Ioan Moldovan, mecanic C.F.R.; Dumitru Lates, brigadier silvic; Alexandru Cota, brigadier silvic; Vestimian Blos, econom; Vasile Moldovan, econom; Ioan Truta, econom; Nicolae Dumbrava, econom si Ioan Lates, econom. Garda Nationala este formata prin inscrierea benevola a urmatorilor 10 membri: Neculae Grama, Alexandru Dumbrava, Alexandru Maior, Ioan Gliga, Alexandru Grama, Neculae Duda, Alexandru Duda, Demetriu Lates, Ioan Fagarasan si Ioan Stroia. Romul Catarig este presedintele C.N.R.din Gurghiu, de profesie invatator, si-a consacrat activitatea, puterea de munca cauzei unirii. S-a casatorit cu Aurelia, fiica a Muntilor Apuseni, nepoata de-a treia a lui Avram Iancu. In familia lui s-a obisnuit, ca in linie barbateasca, sa se boteze copiii cu prenume latine, astfel Romul Catarig il are fiu pe Remus, nepot - pe Romeo si stranepot - pe Romeo, ca o dovada a gintei latine din care ne tragem. Nicolae Batea (1886-1958) a fost secretarul consiliului local din Gurghiu. De profesie invatator si-a inceput cariera didactica la Ibanesti, dar majoritatea perioadei profeseaza la Gurghiu, de unde a lipsit doar cat Ardealul a fost cedat, fiind alungat "peste granita", ca persoana indezirabila. In perioada 1940-1944 este refugiat la Blaj, unde indeplineste functia de inspector scolar al judetului Sibiu pentru limba germana. Se reintoarce la Gurghiu, la scoala din localitate. A decedat in ziua de 17 decembrie 1958, in varsta de 72 de ani.

In comuna Hodac, adunarea de constituire a C.N.R. are loc in ziua de 6 noiembrie 1918, ora 9 a.m. La convocarea facuta de fruntasii satului, Teodor Branea si George Uilacan, se aduna peste 400 de romani. In cuvantul sau, Teodor Branea face referire la programul presedintelui american Woodrow Wilson si la declaratia facuta de Alexandru Vaida, in numele poporului roman, in Parlamentul din Pesta, arata ca "sangele varsat a crescut floarea libertatii si pentru noi romanii" si solicita asistentei ca "in zilele acestea istorice sa-si pastreze fiecare calmul si in unire si in dragoste adevarat frateasca sa astepte desfasurarea evenimentelor mari care sunt in prag". Intr-o atmosfera de entuziasm este ales C.N.R., format din 20 de membri si se constituie Garda Nationala, alcatuita din 74 de persoane. Membrii C.N.R. local depun juramantul de credinta fata de C.N.R.C. si fata de natiunea romana: "Jur ca, in slujba incredintata mie din partea natiunii, voi fi credincios, nu voi asupri pe nimeni si voi impiedica pe altii de a asupri pe ceilalti, voi griji dupa putinta de siguranta bunului si linistea fratilor si mai presus de toate ma voi sili a apara cinstea si siguranta vetrelor satului Hodac". Din Hodac participa la Marea Adunare Nationala de la Alba _ Iulia o delegatie formata din 6 persoane: Nicolae Feier Man, delegat cu drept de vot decisiv, si Leon Tarnavean, Lupu Asan, Zaharie Lupu, George Uilacan si Lupu Pompei, participanti. Nicolae Feier Man (18 dec. 1884-1963) a fost taran instarit din Hodac. A avut 5 copii, 4 fete si un fecior. A plecat la Alba-Iulia imbracat taran, cu opinci, si s-a intors in Hodac cu un ulcior de lut ca suvenire de la marea sarbatoare a Unirii. A fost unul dintre fruntasii comunei, fiind multa vreme membru in comitetul comunal. George Uilacan (1888-1941) este originar din Sanpetru de Campie. Dupa absolvirea Scolii normale din Nasaud a fost numit invatator in Hodac. S-a casatorit cu Maria Lupu, fiica preotului Zaharie Lupu din Hodac. Nu au avut urmasi. In timpul primei conflagratii mondiale este dus pe front si participa la luptele din Tirol si Triest. Dezerteaza din armata austro-ungara si, dupa multe peripetii, se intoarce in Hodac, unde impreuna cu Toader Buznea, invatator, si cu personalitati din Reghin ca Ariton Popa, Augustin Chetan, Ioan Harsia, pregatesc desfasurarea evenimentelor Marii Uniri. Pentru o scurta perioada, sublocotenentul George Uilacan este comandantul Garzii Nationale romane din Reghin. In perioada interbelica este invatator si director al Scolii generale din Hodac si revizor scolar pentru Plasa Gurghiu. In anul 1930 a infiintat Asociatia cultural-sportiva din Hodac. A fost si initiatorul infiintarii primei biblioteci din Hodac. A indeplinit si alte functii, ca cea de vicepresedinte al Cooperativei "Solidaritatea" sau cea de presedinte al Cooperativei de credit "Albina". Dupa Diktatul odios de la Viena, George Uilacan se refugiaza in Tarnaveni, unde se stinge din viata in anul 1941.

Un destin marcat de prigoana turcească din 1915 şi detenţia în închisorile comuniste
http://www.agenda.ro/2007/46-07/senza1.html
Pagini despre istoria începuturilor Fabricii de Zahăr din Timişoara
În „Ghidul Banatului”, lucrare întocmită de dr. Emil Grădinariu şi Ion Stoia-Udrea şi publicată acum mai bine de 70 de ani, în 1936, se nota despre cultura sfeclei de zahăr că nu a contat în primii zece ani de după Primul Război Mondial. În acel moment, suprafaţa cultivată în Banat era de 2 652 hectare, iar cultura acestei plante era „azi de o importanţă deosebită şi se poate considera ca cea mai rentabilă ramură a culturei agricole. La cultura plantelor industriale a contribuit mult industria timişoreană de zahăr, uleiuri şi cânepă, care îşi acoperă necesităţile de materii prime din această regiune.” Este credem cel mai bun context în care putem evoca începuturile „Fabricii de Zahăr din Banat” din Freidorf, valorificând astfel amintirile copiilor directorului fondator al unităţii deschise în anii 1931-1932 - Bedros Papazian, dna Lusig (s-ar traduce prin Luminiţa sau Lucia) Cealikian şi dl Hracia Papazian, născuţi la Arad în anii 1929 şi 1930, ei înşişi cu istorii personale extrem de interesante.
Povestea familiei Papazian începe în localitatea Akhisar din Turcia. Pentru a scăpa de persecuţia autorităţilor turceşti, în 1915 fraţii Bedros, născut în 1888, şi Ardaş (Ardaşez), pe atunci militari, împreună cu un verişor (Siragan Cealikian) se refugiază deghizaţi în straie preoţeşti turceşti (imam), cu ajutorul unui vas mic, la Constanţa, primind paşapoarte Nansen (după numele exploratorului polar Fridtjof Nansen, un document care le permitea să călătorească, dar care nu le dădea dreptul la proprietăţi în ţara de reşedinţă). Părinţii şi o soră fuseseră ucişi de turci. În portul de la Marea Neagră, s-au descurcat la început ca hamali, iar apoi au avut norocul că l-au cunoscut pe un armean bogat - Harutiun Frenkian (Hartin B. Frînghian, aşa cum apare în actele comerciale trimise Camerei de Comerţ Timişoara şi aflate la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Timiş), cel care a trăit între anii 1872-1958. Au început să lucreze la Fabrica de Zahăr a lui Frenkian de la Chitila; aici rămâne Ardaş, iar Bedros este adus ca om de încredere - „şef de curte”, cel care avea grijă de curăţenie, mijloace de transport, mişcarea mărfurilor - la nou înfiinţata Fabrică de Zahăr din Arad (1925-1926), se pare o fostă fabrică de hârtie. Conform actului constitutiv, cele 5 000 de acţiuni ale unei societăţi de distribuţie a zahărului („Romcolind” S.A.R. de coloniale şi produse industriale, cu varianta „Rom.Col.Ind.”), cu sediul central la Arad (Piaţa Avram Iancu nr. 7) şi cu sucursale, mai apoi transformate în depozite, în întreaga ţară, a câte 1 000 lei fiecare, aparţineau lui Frenkian - 4 650, nepotului său Eduard - 200, grecului Themistocle Pappalas - 100, C. Petrescu - 25 şi A. Papazian - 25. Obiectul de activitate al „Romcolind” era importul şi exportul de coloniale, desfacerea şi vânzarea lor, fabricarea şi prelucrarea de zaharicale, coloniale etc. Aici, B. Papazian o cunoaşte pe Letiţia Popescu-Pereny, născută în 1904 dintr-o familie mixtă (mama de origine maghiară, tatăl român) cu care se căsătoreşte în 13 august 1927. După naşterea celor doi copii, el este trimis să construiască fabrica din Freidorf; va beneficia şi de faptul că învăţase de la Constanţa tehnica de producere a cărămizilor, astfel încât ele se fabricau chiar în şantier. Fabrica va fi dotată, la fel ca şi cea de la Arad, cu echipamente din Cehoslovacia. Cehii le vor monta, iar unul dintre ei (inginerul Drbohlav) va rămâne director tehnic, sfârşindu-şi mai târziu zilele la Timişoara; fiind specialist, va scăpa de epurările de după război. Pentru început, familia locuieşte în chirie în Freidorf, vizavi de parcul comunei, la un anume Engelmann, iar după terminarea lucrărilor de ridicare a fabricii se mută acolo. Lucrători permanenţi erau în special germanii din Freidorf, iar ca sezonieri se foloseau cei din localităţile învecinate sau din Ardeal. Se încheiaseră contracte cu cultivatorii de sfeclă de zahăr (pentru aceasta exista un compartiment distinct), iar materia primă era adusă cu trenul (unitatea avea locomotivă proprie) sau cu mari şlepuri, pe Bega. Fabrica dispunea de o uzină electrică proprie (un motor uriaş, care funcţiona pe motorină), încălzire centrală, canalizare, locuinţe de serviciu confortabile pentru angajaţii permanenţi (un bloc uriaş) care se mutaseră din Freidorf, cantină proprie - aici se creşteau pentru uzul acesteia vaci, oi, porci. Muncitorii aveau dreptul să primească zahăr (aşa-zisul tain) şi li se repartiza un lot de grădină. Existau două porţi, una de la drumul spre Utvin, până la Bega şi alta spre Freidorf. Erau corpuri de clădire pentru birouri, locuinţe, garaje pentru maşini. În zona noastră, „Romcolind”, care va fi radiată din Registrul firmelor sociale la 15 iunie 1946, avea centre în Timişoara, în apropierea Gării Domniţa Elena, pe Splaiul Müller Guttenbrunn nr. 17 (azi Bd. General Dragalina, într-o clădire care nu mai există, pe acel loc fiind ridicat un bloc de locuinţe; în vara anului 1944, imobilul a fost rechiziţionat de armată, iar depozitul se mută pe Bd. Carol nr. 51), Jimbolia, Lipova, Sânnicolau Mare, Lugoj, Caransebeş, Reşiţa, Oraviţa. Dropsurile produse de fabrică (10-12 sortimente) şi zahărul candel se vindeau prin magazinul de pe strada Fröbl (azi Bd. Iuliu Maniu).
Lucrurile au mers normal până spre sfârşitul războiului. Săptămânal, patronul Frenkian, necăsătorit, însoţit de valetul său Dumitru, călătorea între Chitila, Arad (la fabrica de aici era director general) şi Timişoara. Bedros Papazian se ocupa de întreaga activitate a fabricii, fără a-şi permite să meargă vara în staţiuni cu membrii familiei. Copiii familiei Papazian studiază la şcoli de elită, făcând naveta la Timişoara - Hracia la Liceul Piarist (până în clasa a VI-a de liceu, în 1948 unitatea desfiinţân- du-se) şi mai apoi la Liceul Clasic Mixt care funcţiona la Notre Dame (azi Casa de Cultură a Studenţilor), iar Lusig în Iosefin, la Notre Dame (1940-1944). Dl H. Papazian păstrează amintiri frumoase din perioada liceului, aici avându-i profesori pe preotul Ilie Secoşan, Carol Eilhardt (sport), Petru Aubermann (fizică), compozitorul Emil Cuteanu (muzică), Emil Meşter, Ştefan Erdely. O vreme a fost semi-intern; cantina avea program fix: uşa sălii de mese se deschidea la 13,30 şi se închidea la 13,35. La Liceul Clasic Mixt, pe vremea ARLUS-ului, s-a înscris la trupa de teatru, profesorul de limba rusă Scripnic, fost militar, promiţând nota zece. Aici l-a cunoscut pe viitorul mare regizor Iani Cojar.
În vara anului 1944 Timişoara este bombardată de aviaţia aliată, dna Cealikian fiind un martor ocular al acelor momente dramatice. În septembrie, după contraofensiva germană, Fabrica de Zahăr este ocupată de trupele hitleriste, venite cu tancuri. Toţi cei aflaţi acolo sunt puşi la zid, fiind salvaţi doar de faptul că soldaţii i-au auzit pe muncitori vorbind limba germană. Angajaţii sunt trimişi în adăpost şi dl Papazian îşi aminteşte că au locuit acolo câteva zile; mama împreună cu sora se aflau în oraş, în locuinţa de serviciu din imobilul fabricii aflat vizavi de biserica Ordinului Notre Dame din Iosefin (după război va fi naţionalizată şi familia Papazian evacuată). Nemţii îşi instalaseră mitralierele pe clădirile fabricii şi de acolo controlau toată zona, un câmp deschis, făcând multe victime. Au fost nevoiţi însă să se retragă, iar venirea Armatei Roşii a dus la sinuciderea, prin aruncare în Bega, a prizonierilor ruşi care lucrau în fabrică, ei temându-se de represalii.
După război, instalarea noului regim aduce epurări în fabrică. Directorul Papazian este schimbat, judecat în lipsă (se refugiase, simţind pericolul, în zona Miercurea Ciuc, familia nemaiavând la un moment dat nicio ştire despre el). Capetele de acuzare: sabotaj gradul 2 -vânzarea de zahăr candel (în depozit un angajat mai păstrase o mică cantitate, pentru a o duce acasă), operaţiune declarată interzisă; achitarea cu zahăr, greu de găsit în acea vreme, a facturii de energie electrică. Este condamnat la 5 ani, iar patronul la un an. Va fi prins în Ardeal şi adus la Timişoara, reuşind să treacă, în drum spre secţia de poliţie din Iosefin, pe acasă, pentru a da veşti familiei. Va sta în detenţie în închisorile din Timişoara, vizavi de actualul hotel Continental, şi Caransebeş, fiind eliberat pentru bună purtare cu trei luni mai devreme. Până la pensie va lucra ca muncitor la „Vinalcool”, trăind până în ianuarie 1970. Copiii vor purta până în anul 1989 stigmatul originii sociale nesănătoase, neputând să facă studii superioare.


„Regele zahărului“
Date despre „regele zahărului”, patronul Harutiun Frenkian, ne-au fost oferite cu mare amabilitate de către domnul Simion Tavitian, fost ziarist şi scriitor din Constanţa, autorul volumului „Armeni de seamă din România”, vol. I, Ed. Ex-Ponto. Astfel, el s-a născut în Anatolia în 1872 şi s-a stabilit la Constanţa după prigoana armenilor din Turcia din 1915. Spirit întreprinzător, a înfiinţat o vastă reţea de magazine în oraş şi în zona limitrofă, ca o recunoaştere fiind ales vicepreşedinte al Camerei de Comerţ Constanţa. El este cunoscut ca un mare filantrop care vine în sprijinul persoanelor nevoiaşe. A început să importe zahăr nerafinat din S.U.A. pe care-l prelucra în special la Fabrica de Chitila, acolo unde angajase mulţi şomeri. A avut proprietăţi în Chitila, Arad şi Timişoara, muncind cot la cot cu angajaţii, punându-le la dispoziţie locuinţe. În anul 1942 a creat la Bucureşti un spital pentru răniţi; de asemenea, aproviziona cu lemne bisericile armeneşti din Constanţa şi Bucureşti. În 1948 averea sa este naţionalizată şi pentru a scăpa de închisoare se adăposteşte la Focşani, iar apoi se refugiază în munţi, la stâni. Ultima „afacere” a sa: colinda noaptea berăriile din Focşani, vânzând miez de nucă copt, ţinut într-un borcan cu apă, fără ca nimeni să bănuiască că avea în faţă un fost nabab. În 1938, printr-un testament olograf, alesese destinaţia averii sale, prin crearea unei fundaţii care să-i poarte numele: 15 milioane de lei pentru Academia Română, în vederea acordării de burse pentru studenţi; bijuteriile aflate în seiful 78 al Băncii Comerciale, 178 000 acţiuni ale fabricilor de zahăr din Chitila şi Arad, 10 milioane de lei şi orice avere mobiliară, creanţe din ţară şi din străinătate - pentru construirea unui spital cu 80 de paturi; fonduri pentru construirea unui cămin pentru co-piii de ţărani; zeci de milioane de lei pentru construirea de şcoli primare; sume importante pentru Ministerul Sănătăţii şi Crucea Roşie.
În cele peste 400 de pagini ale cărţii sale, dl Tavitian a prezentat mari personalităţi de origine armeană, mai greu de identificat din cauza lipsei terminaţiei specifice a numelor: Ana Aslan, Vasile Conta, Spiru Haret, Garabet Ibrăileanu, Mihail Jora, Virgil Madgearu etc.

Posada (9-12 noiembrie 1330) – moment de cumpănă si vitejie în istoria Tării Românesti
Actiunile întreprinse de domnul muntean Basarab I (c.1310-1352) în scopul unificării politico-teritoriale a românilor de la sud de Carpati (ocuparea în anul 1327 a unei părti din Banatul Severinului – teritoriu cu populatie predominant de etnie română – aflat sub stăpînirea coroanei maghiare) l-au adus în conflict cu suzeranul său, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou. La îndemnul unor nobili din Transilvania, în toamna anului 1330, monarhul maghiar, în fruntea unei osti, invadează Tara Românească si reocupă Banatul Severinului, pe care îl dăruieste ca feudă unuia dintre sfetnicii săi. În această situatie, domnul muntean, după ce pîrjoleste pămîntul, distruge hrana si nutretul, otrăveste apele în fata adversarului, face unele propuneri de pace (plata unui tribut de 7.000 de mărci de argint si, în semn de credintă, lăsarea unui fiu ca ostatic), respinse de regele Ungariei, care îsi îndreaptă oastea spre capitala tării, cetatea de la Arges, pe care o asediază. Însă, lipsurile care au început să macine armata maghiară l-au determinat pe regele Carol Robert de Anjou să ordone încetarea ostilitătilor si retragerea în Transilvania. Conform Cronicii pictate de la Viena (Chronicon pictum Vindobonense, redactată în forma sa actuală, în anul 1358, de canonicul Marcus din Kált, care a utilizat surse mai vechi provenite din cancelaria regală), la trecerea prin Carpati, la o Posadă (trecătoare în munti încă neidentificată), oastea maghiară este atacată de români si de aliatii lor, tătarii Hoardei de Aur („vecinii lor păgîni“). Bătălia a durat din 9 pînă în 12 noiembrie 1330, de sîmbătă pînă marti („de la ziua a sasea a săptămînii pînă la ziua a doua a săptămînii viitoare“). Sub tirurile muntenilor (săgeti, sulite si bolovani aruncati de pe versanti), oastea maghiară a suferit pierderi considerabile, conform cronicii căzînd „tineri si bătrîni, principi si nobili fără nici o deosebire“, iar regele Carol Robert de Anjou si-a salvat viata prin schimbarea hainelor cu unul din nobilii săi, pe care românii, crezîndu-l a fi suveranul maghiar, „l-au omorît cu cruzime“. Victoria domnului Basarab I, prin zdrobirea armatei maghiare, consfintea, fără drept de tăgadă, independenta Tării Românesti. Relatiile cu Ungaria au fost reluate si reglementate prin 1342-1345, fortele române si cele maghiare participînd la luptele împotriva tătarilor din regiunile de la Est de Carpati.
ROMARE

ROMANIA, UNGARIA SI CEANGAII, IN PREAJMA PRIMULUI RAZBOI MONDIAL

In perioada moderna si contemporana, Ungaria a incercat sa forteze continuarea procesului de maghiarizare a ceangailor, chiar daca acestia nu mai traiau in interiorul granitelor sale, si sa-i foloseasca pentru subminarea statului roman. Metodele cele mai diverse au fost intrebuintate, de la trimiterea de propagandisti maghiari in Moldova, la trimiterea de "ajutoare" materiale ori la incercarea folosirii Bisericii Catolice in scopul maghiarizarii. Romania, in cele mai multe momente, nu a stiut sa-i apere pe ceangai de toata aceasta ofensiva. Dar, ceangaii insisi au respins-o, afirmand constant ca ei sunt romani. Cei cativa rataciti, care au acceptat ca ar fi unguri, n-au facut decat sa sublinieze o data in plus pozitia ferma a majoritatii. Pe fondul unei continuitati a disputei romano-maghiare in jurul problemei ceangailor, s-au inregistrat momente de intensificare a acesteia. Despre un astfel de moment, cel din anii imediat premergatori Primului Razboi Mondial, exista documente inedite de arhiva; corelate cu presa vremii, maghiara si romana, ofera o imagine veridica a confruntarii. Desi exista un Tratat de alianta intre Romania si Austro-Ungaria, din 1883, totusi, atat conducerea de la Bucuresti, cat si cea de la Budapesta stiau ca, mai devreme sau mai tarziu, se va ajunge la confruntare militara intre cele doua tari, pornita de la dorinta romanilor de a-si crea un stat national unitar, eliberandu-i pe fratii lor din monarhia habsburgica. In vederea acestui moment al confruntarii armate, Ungaria a incercat sa-i aduca peste Carpati pe ungurii si ceangaii traitori in vechiul Regat, iar pe cei ce ramaneau aici sa-i transforme in pioni ai politici sale. La randul sau, Romania i-a sustinut material si mai ales moral pe romanii din Austro-Ungaria, intre tinandu-le speranta in eliberare si unire. Concomitent, ambele parti se acuzau reciproc de politica discriminatorie, disputa deseori ajunsa si in Parlament, dar manifestata cel mai aprig in presa. In iulie 1910, aparea intr-un ziar romanesc din Budapesta un articol sub titlul Politica de nationalitati aici si in Romania, ca raspuns la afirmatiile lui Endre Barna din ziarul unguresc "Budapesti Hirlap"; conform acestuia din urma, in Romania ungurii erau asupriti si ar fi trebuit salvati. "Am colindat si eu - scria redactorul roman - acum cativa ani, frumoasele tinuturi ale Moldovei locuite de ceangai [...] I-am intalnit de multe ori. Ii intrebam ce-s ei, nu-s unguri? Si toti imi raspundeau la fel: - Noi nu suntem unguri, noi suntem romani. Si ne mandrim cu asta in toate partile! [...] Si il intreb pe dl Barna din Cluj, cine-l va crede de soarta deplorabila a sarmanilor ceangai, care se bat cu mandrie in piept si spun la toti ca ei sunt romani?" Endre Barna nu a renuntat la campania sa. Va publica in continuare, "Scrisori din Szabofalva" (Sabaoani); acuzele aduse: in biserica era obligatorie slujba in limba romana, "desi preotii voiau sa slujeasca in limba maghiara"; ceangaii erau asupriti; "guvernului roman ii este frica de propaganda Ungariei".

Venirea la Guvern a Partidului Conservator _ cunoscut pentru simpatiile lui progermane - i-a facut pe unii politicieni si ziaristi maghiari sa creada ca momentul era prielnic pentru atragerea ceangailor si pentru intensificarea propagandei in Romania, intrucat nu vor mai intampina nici o opreliste. Intr-o nota a Sigurantei din 13 ianuarie 1911 se constata ca: chestiunea ceangailor din Moldova intereseaza foarte mult statul ungar, care si-a intensificat propaganda si a ramas surprins cand a fost somat de Guvernul conservator de la Bucuresti sa-si schimbe atitudinea. Ziarul "Budapesti Hirlap" a gasit prilejul pentru a publica mai multe articole despre ceangai, in aceeasi luna ianuarie 1911, pornind de la iluzia avuta si de guvernul budapestan. "Acum e timpul oportun - scria - a se aranja aceasta chestiune, deoarece Guvernul domnului Carp e un guvern de intelegere, si o interventie mai amicala va ameliora soarta a atatea mii de suflete nascute in Romania." Autorul articolului cerea, pentru ceangai, biserica in limba maghiara; carte si cultura ungureasca; drepturi politice colective. Si soma Guvernul roman sa accepte. Tot in "Budapesti Hirlap", la inceputul lui februarie 1911, era publicat si articolul Pericolul romanesc. Se relua ideea "primejdiei in care se afla ceangaii din Moldova". In schimb, scria acelasi Endre Barna, romanii din Transilvania o duceau foarte bine: "Insufletirea dezvoltarii pe toate terenurile o da vecinatatea cu Romania, si ar fi rau daca progresul ei galopant si dezvoltarea mijloacelor sale de forta le-am privi si mai departe neactivi, prin prisma indiferenta si micsoratoare a ochelarilor verzi." Scopul conducatorilor romani este, "daca nu in curand, dar probabil dupa cateva decenii, sa ajunga cu siguranta ca Neamul romanesc sa devina domnul tinuturilor locuite de romani si sa contopeasca intrinsii si pe ungurii din jurul lor." De aceea, pentru a preintampina atingerea acestui scop, trebuia intervenit cu energie. Era, din partea ziarului maghiar, o evidenta atitudine razboinica. Infierbantarea presei maghiare era rezultatul declansarii unei dispute in Parlamentul de la Budapesta. La inceputul lui 1911, Stefan Cicio-Pop ridica problema asupririi romanilor, intr-o interventie parlamentara. Ii raspundea, deviind de la subiect, contele Battyanyi, din partea grupului nationalist al "Kossuthystilor": "Ungurii ceangai din Romania sunt mult mai prigoniti acolo decat romanii din Ungaria. Limba maghiara e interzisa in bisericile unguresti din Romania, asemenea in scolile primare. Sunt sate intregi in Moldova unde Neamul unguresc se romanizeaza." Disputa s-a extins, principala protagonista devenind Societatea EMKE (Erdély Magyar Kultur Egylet). Unul dintre reprezentantii acesteia, Falussy Arpad, intr-o adunare publica la Cluj, ameninta: "Ungurii din Romania si polonezii din Germania au cu totul alta soarta decat romanii din Ungaria, care are si ea dreptul de a fi un Stat national ca Romania. Daca nationalitatile nemaghiare (din Ungaria) nu se vor da supuse, acceptand ideea de Stat unguresc si adoptand cultura ungureasca, maghiarii sunt gata si pentru un razboi contra lor." Iar ministrul Zichy proclama: "Ungaria trebuie sa fie in toate fibrele ei ungureasca!". Preluand ideea, "Budapesti Hirlap" cerea instaurarea unei hegemonii, in toate domeniile, a ungurilor in Transilvania, iar ceangailor si secuilor le cerea sa se intareasca economic.


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=33266
=====
Incercarea de a-i atrage pe ceangai va continua si in 1912; "Gazeta Transilvaniei" din Brasov anunta ca Guvernul de la Budapesta a asigurat, in comitatul Hunedoara, conditii optime pentru reasezarea ceangailor. Dar, scopul principal urmarit de autoritatile budapestane ramane transformarea ceangailor, pe teritoriul din Romania in care traiau, intr-un pilon de sustinere a politicii agresive maghiare. Si, pentru aceasta, esentiala era formarea unei constiinte maghiare a acestora. De aceea, spre ceangai au fost trimisi foarte multi emisari, ascunzandu-si misiunea oficiala sub haina de prelat sau ziarist. Din aceasta a doua categorie, cel mai important a fost Fenyes László, care scria pentru "Az Est" din Budapesta, dar ii apareau articole si in "Neue Frei Presse" din Viena, "Berliner Tageblat", "L'Eclaire" din Paris si "Daily Cronic" din Londra. Siguranta romana a pus mai multi agenti sa-l urmareasca, in timpul indelungatei calatorii pe care a facut-o in Romania in 1914, cu cateva luni inaintea declansarii razboiului mondial. Rapoartele agentilor si articolele lui Fenyes sunt o marturie veridica atat a tensiunii dintre cele doua state, cat si a sperantelor ce se puneau in razboiul pe care toata lumea il prevedea si-l astepta. Intr-un raport al Sigurantei se mentiona ca Fenyes László "publica articole privitoare la strainii aflatori in Romania, si prin care cauta sa arate ca acestia sufera mult mai mult sub dominatiunea romaneasca, decat transilvanenii-romani sub dominatia austro-ungara." In aprilie 1914, Fenyes poposeste indelung si in zona locuita de ceangai, fiind urmarit permanent de agentii Sigurantei. Ordinul de urmarire, din 17 aprilie, fusese trimis si prefectilor din judetele Putna, Bacau, Roman, Covurlui. Ziaristul s-a intalnit cu invatatori, preoti, primari, simpli localnici. A fost foarte dezamagit de pozitia acestora fata de "Patria maghiara". Cel mai important grup de influenta din satele ceangailor, acela al preotilor, era dominat majoritar de oameni care se considerau romani si refuzau sa introduca in Biserica maghiara ca limba de oficiere a cultului religios; cei mai multi declarau ca nici nu cunosc limba aceasta; erau chiar speriati de faptul ca, neputand sluji in limba maghiara, ar putea fi inlocuiti cu preoti trimisi de la Budapesta. Foarte dezamagit, Fenyes László se va intoarce in Ungaria, unde va publica articole furioase, antiromanesti. Era criticat sistemul de invatamant din Romania, pentru ca intretinea ideea Romaniei Mari. Aceeasi acuza era aruncata asupra politicienilor. In articolul publicat in "Az Est" din 6 mai 1914, incrimina manualele scolare pline de poezii patriotice, intre care "Desteapta-te romane!". Erau criticate hartile care indicau toate regiunile locuite de romani, chiar daca acestea nu se aflau intre granitele Romaniei. Iar la sfarsit, se intreba: "Si noi, in ceasul al doisprezecelea, ce facem?". Un alt articol din serie il publica pe 15 mai 1914. Pentru a demonstra cum gandesc romanii si ce pericol mare reprezinta ei pentru Ungaria, Fenyes László prezenta discutia pe care o avusese, la sfarsitul infructuoasei calatorii in zona ceangailor, cu seful garii dintr-o comuna de ceangai, probabil el insusi ceangau, Halaucesti. Ceferistul se arata foarte bine informat si cu o deplina clarviziune. "Dumneavoastra, ungurii - spunea -, nu va veti mandri mult timp. Cat de curand va veni timpul socotelilor." "Dar - raspundea ziaristul - tarile noastre sunt in alianta." I se replica: "Dumneavoastra sunteti nebuni. Va inchipuiti ca un popor, un astfel de popor ca Poporul roman, isi va uita asupritorii? Al nostru a fost Ardealul, dumneavoastra ni l-ati furat si noi acuma il luam indarat. Dumneavoastra ati fabricat (probabil falsificat) chiar si Istoria. Noi ne-am pregatit nu numai aici, acasa, dar si in Ardeal suntem destul de tari. Din Maramures si pana in Banat noi suntem mai multi in Ardeal. Gandeste-te dumneata ca daca noi facem primul pas, aceia de dincolo nu va dau imediat foc? Dumneavoastra va credeti prea mult, pe cand noi am lucrat. Preotii, majoritatea notarilor, invatatorii sunt ai nostri. Noi suntem informati despre toate si facem o a doua Alba Iulia (subl. ns.). Armata noastra a batut acolo atat de rau armata voastra (in timpul lui Mihai Viteazul) incat oasele soldatilor unguri au umplut o vale mare. Acum, insa, (...) pamantul acela va deveni iar al nostru. Atunci nu veti mai spune «nu stiu romaneste»!". Ziaristul comenta dispretuitor: "A facut spume la gura, ca toti ceilalti, cand vorbesc despre ei sau despre Ardeal." Ceferistul nu s-a oprit: "Al nostru e viitorul! Si apoi, te rog arata-mi numai zece oameni in Romania care nu se pregatesc sa plece in Ardeal (...). Daca dumneata nu esti surd si orb, mergand numai pe strazi prin Romania, ai fi putut vedea ura si amaraciunea mare de care e plina fiecare inima romaneasca. In privinta aceasta suntem cu totii de acord." "Si astfel - scria Fenyes - a vorbit trei ore incontinuu. Mi-a spus scopul, puterea si extinderea Albinei (banca romaneasca din Transilvania) si a Ligii Culturale. A stiut ca in zece ani romanii au cumparat in Ardeal pamant in valoare de 80 milioane coroane. Astfel vorbeste astazi fiecare roman in Romania. Eu am scris aceasta ca sa deschid ochii tuturor." Ziaristul maghiar a avut parte, dupa indelunga convorbire, si de un ramas bun pe masura: la sosirea trenului, seful garii din comuna de ceangai i-a strigat "La revedere in Ardeal!". Fenyes tragea o concluzie sumbra peste Ungaria: "Nu vor trece 2-3 ani si Armata austro-ungara va fi intr-o lupta crancena cu Armata romana, sprijinita de Armata sarba si rusa. Promisiunea facuta de Rusia Romaniei, in ceea ce priveste Ardealul, este un fruct aproape copt si alianta Romaniei cu noi nu este altceva decat o tragere pe sfoara a diplomatiei noastre. (...) In Romania, incepand de la 1907, orice actiune a Statului este condusa de ideea ocuparii Ardealului." Avea dreptate: peste doua luni a izbucnit razboiul mondial si peste doi ani Romania a intrat in lupta pentru dezrobirea romanilor transilvaneni si bucovineni.
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=33356