ISTORIE=ROMANIA

Regele tâlharilor şi al bălţilor, „haiducul“ Terente
Vasili Ştefan, pe numele său adevărat, s-a născut într-o familie de pescari dintr-un sat de lipoveni
Poporul a îndrăgit personajul şi i-a dedicat cântece în care era lăudat pentru şiretlicurile prin care îşi bătea joc de jandarmi

Terente, Vasili Ştefan pe numele lui adevărat, era cel mai frumos flăcău din satul de lipoveni Caracliu, judeţul Tulcea. S-a născut într-o familie de pescari, în 1895, a luptat în Primul Război Mondial, fratele-i mai mare fiindu-i ucis pe front.
S-a reîntors în zona Brăilei unde a avut şi două tentative de a trăi „normal“, de a fi în rândul lumii. Vasili n-atinsese pragul vârstei de 20 de ani când s-a căsătorit cu Ustinia, fata lui Calistrat, fată frumoasă şi cuminte. Au avut patru copii împreună, capul familiei muncind pentru întreţinerea acesteia, şi nu în zadar, căci se pare că a ajuns căpitan de şlep. Ustinia se îmbolnăvi şi muri de ciumă, împreună cu cei doi copii mai mici. Ceilalţi doi prunci muriră înecaţi, fără a fi găsiţi.
Supărarea nu putea fi înecată decât în băutură, unul din tovarăşii pe care şi-i făcu Vasili-Terente în cârciumă fiind chiar viitorul socru, Achim Parfenie. Ca-n poveşti, acest Achim avea trei fete: cele mari urâte şi rele, cea mică, o zână de copilă, Avdotia Arina. Inimă zburdalnică, această Arina se îndrăgostise de un grec pe care, evident, tatăl său nu-l dorea de ginere. Soluţia: căsătoria cu Vasili.
Nu, n-au trăit fericit până la adânci bătrâneţi şi nu a mai durat mult până ce Făt-Frumos s-a transformat în Zmeul-Zmeilor. Sora cea mai mare a Cenuşăresei, Rahila, se îndrăgosti de cumnată-său şi, pentru a-l cuceri, ticlui un plan: îl aduse prin vicleşug pe grec la casa Arinei, iar Terente-Vasili îşi găsi soţia sărutată de fostul rival. Iute la mânie, soţul, presupunându-se încornorat, îşi scoase cuţitul şi-şi înjunghie consoarta. Fata fu dusă de urgenţă la un spital din Brăila şi scăpă cu viaţă.
Terente-Vasili fu încarcerat şi se pare că a suferit unele abuzuri. Evadă din închisoare cu ajutorul unui gardian tânăr care simpatiza cu cauza lui. Presa începu să hrănească legenda: Ediţie specială, ediţie specială! A evadat Terente! Terente, senzaţii violente!
Povestea a prins şi lumea, oricât de incredibil ar părea, l-a-ndrăgit.
I-au dedicat chiar şi cântece, în care narau cum îşi bate el joc de jandarmi.
Avem de-a face cu un film serial, iar acest episod se sfârşi repede şi trist pentru Terente. Împreună cu un alt tâlhar dădu o spargere la un magazin. Amândoi fură închişi. Exasperat din cauza torturilor şi cu sângele îmbătat de gustul primei evadări, prizonierul scăpă iarăşi.
Ziariştii părură a da iarăşi de capătul păţaniei şi relatară cum Didina, o cocotă isteaţă, adusă la puşcărie de comandantul acesteia, lăsă să-i scape agrafa de păr chiar în palma lui Terente.
Nu mai exista cale de întoarcere. Terente a fugit în bălţi şi şi-a format o mică bandă, împreună cu doi veri ai săi, cărora le-a promis că se vor haiduci. Pentru început, prada consta în provizii pe care şi le făceau de prin gospodăriile oamenilor, pentru a supravieţui. Curând însă căpătară mai mult curaj şi începură să atace vasele pline de mărfuri. Luau tot ce puteau, unii zicând că le împărţeau săracilor de prin satele vecine ce nu le trebuia lor.
Prima crimă nu întârzie mult. În noaptea de Sfântul Ion, în 1924, Terente îl ucide pe şeful de post căruia îi căzuse cu tronc chiar Didina, devenită, de la întâmplarea cu acul de păr, favorita lui Terente.
Lucrurile începură să se precipite, crimele să se înmulţească, faima să crească.

Preferatul damelor
Cum-necum, Terente îşi câştigă renumele de amant extrem de viril. Până şi doamnele de familie bună visau să fie iubite de el. Scrisori înflăcărate şi parfumate îi erau trimise prin curieri tainici. Unele dintre emiţătoare erau onorate cu vizite inopinate. Nevoia de inedit l-a împins pe Terente să răpească două fete de pension, pe Netty Herovici, 17 ani, şi Sylvia Bernescu, 22 de ani. Autorităţile promiseră fabuloasa sumă de 200.000 de lei pentru cine îl prinde pe Terente, viu sau mort. Fetele au fost eliberate după o săptămână, Sylvia fiind convinsă să scrie un roman despre zilele de captivitate. Cotidianul Dimineaţa anunţa că, pe 28 octombrie (1924), la patru luni după răpire, începe foiletonul „În ghearele lui Terente“. Cotidiane de prestigiu, ca Daily Express (Marea Britanie), Corriere della Sera (Italia), Neue Freie Press (Austria), ori ca altele din Franţa, Ungaria, şi-au trimis reporteri speciali la Brăila. La poşta centrală se primeau scrisori din toată ţara pe numele banditului, majoritatea de la femei. Terente a devenit o marcă: de ciorapi de damă, chiloţi şi pălării.

Armata, mobilizată împotriva maestrului camuflajului
Terente umbla deghizat prin Brăila şi-şi permitea să chefuiască şi la restaurantele elegante din centru, deşi era dat în urmărire generală. Şi asta pentru că avea o garderobă impresionantă: uniforme militare, straie de turc, de preot, de rabin, de damă, peruci, bărbi, perciuni. A inventat chiar şi o nouă formă de tâlhărit: prin scrisori. Negustorii, cârciumarii erau somaţi să pună o sumă de bani într-un loc anume, scrisoarea încheindu-se astfel: „Dacă nu te supui, cum a ajuns scrisoarea asta la tine, voi ajunge şi eu. Terente“
Şeful Marelui Stat Major al Armatei a pus la bătaie uriaşa sumă de 1.620.000 de lei pentru a declara zonă de război cei 360 de kilometri din jurul localităţilor Brăila-Ghecet-Măcin şi Brăila-Hârşova-Ghindăneşti. Presa titra că armata s-a pregătit ca la Plevna, dar nu avea mare succes, pentru că soldaţii, necunoscători ai regiunii, se luptau inutil cu ţânţarii, lipitorile şi şerpii. Au fost arestaţi mai mulţi nevinovaţi (printre care toţi cei care se numeau Terente).
Blocada a fost în cele din urmă ridicată, dar s-a continuat să se acţioneze cu ajutorul soldaţilor îmbrăcaţi în civil. Terente a decis că e mai bine ca el şi cei doi veri ai săi să fugă în străinătate. Aşa au şi făcut şi au petrecut trei ani în Bulgaria, Serbia şi Grecia.

Sfârşitul
În aprilie 1927, Terente s-a întors în Bălţi. În noaptea de Înviere s-a dus la casa preotului Filip Terente din satul natal şi a necinstit-o pe soţia acestuia. Nu e greu de ghicit ce s-a întâmplat apoi. Preotul l-a afurisit, lumea întreagă întorcându-se împotriva lui. Pescarii s-au alăturat jandarmilor, ştiindu-i locurile unde se ascunde. Chiar fratele preotesei, Silvestru Artimov, a dat peste el, pe 4 iunie, în păpuriş, la Piatra Fetei. Jandarmul ezitase să tragă, deoarece banditul îi strigase că e şef de patrulă în civil. A tras până la urmă, glontele perforându-i maxilarul. În curtea postului de jandarmi a fost împuşcat mortal, crezându-se că vrea să evadeze.
La cererea autorităţilor, cadavrul a fost despărţit de cap şi de penis (care, într-un fel, i-a asigurat şi nemurirea, datorită mărimii impresionante), care au fost trimise la Institutul Medico-Legal Mina Minovici, din Bucureşti.

Pedeapsa cu moartea in România - scurt istoric

Constitutia din 1866 a abolit pedeapsa cu moartea, la fel si Constitutia din 23 februarie 1923. Cinci ani mai târziu, Constitutia din 1928 reintroduce pedeapsa cu moartea. Dupa 23 august 1944, prin lege speciala, s-a mentinut pedeapsa capitala. Regimul comunist a introdus, in 1957, pedeapsa cu moartea si pentru paguba adusa statului peste valoarea sumei de 100.000 de lei. Recordul de executii in România a fost in 1988, când au avut loc 13 executii. Cei mai cunoscuti condamnati la moarte de atunci au fost autorii jafului comis asupra unei masini a Bancii Nationale, criminalul in serie Ion Râmaru si nu mai putin celebrul Ion Stefanescu, acuzat in Afacerea Bachus de la mijlocul anilor ^70 Stefanescu, gestionar al unei crame, a acumulat, din comertul cu vin, o avere evaluata de „legea ilicitului” la 19 kg de aur si aproape 40 de milioane de lei, o suma uriasa pentru acea vreme. Ultimele doua persoane condamnate la moarte de statul român au fost Nicolae si Elena Ceausescu, executati pe 25 decembrie 1989. Desi, spre exemplu, in Polonia pedeapsa capitala a fost abolita abia in 1999, in România, aceasta pedeapsa, prin Decretul Lege nr.6 din 7 ianuarie 1990, a fost comutata in inchisoare pe viata. In calitate de membru al UE, România a semnat Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in care, la art. 2, privind dreptul la viata, completat cu Protocolul nr. 6, art 1, pedeapsa cu moartea este abolita. Cu toate acestea, in ultimii ani, numerosi sociologi si parlamentari români au repus in discutie, de la tribuna Parlamentului sau in mass-media, reintroducerea pedepsei cu moartea, datorita cresterii fara precedent a fenomenului infractional.

...continuare

Bolile de care sufereau stramosii romanilor in antichitate

Un pseudonim de succes
Eugeniu P. Botez, cu viitorul pseudonim Jean Bart, s-a nascut la 28 noiembrie 1874, la Burdujeni, in nordul Moldovei. La scoala primara din Pacurari, pe care a inceput-o in 1882, l-a avut ca invatator pe insusi Ion Creanga. Pseudonimul de scriitor si l-a luat dupa Jean Bart, un marinar celebru, care a trait intre anii 1650 si 1704. Creatia autorului roman cuprinde articole de ziar si reportaje, schite si nuvele, incheindu-se cu celebrul roman "Europolis", prefatat de G. Calinescu si tiparit in 1933. In acelasi an s-a stins din viata si Jean Bart.
Desi i-a scris prefata, G. Calinescu, in compendiul "Istoria literaturii romane", dupa ce il califica drept "simpatic roman maritim", scrie despre "Europolis" astfel: "Romanul e alcatuit din scene de comedie si din momente patetice, imbinate cu inlesnire intr-o naratiune obiectiva, care, fara a atinge complexitatea, starneste indeajuns meditatia asupra eternului uman. Stamate Marulis, patronul cafenelei din fata debarcaderului din Sulina, primeste din America o scrisoare de la fratele sau Nicola, imbarcat pe vremuri marinar pe un vapor francez. Un american, fie si din Guyana, nu poate fi decat milardar. Colonia greceasca intampina triumfal pe Nicola, care vine cu fata sa Evantia, nascuta din convietuirea cu o indigena de culoare. Toti cred ca e bogat. Toata tragedia rezulta de aici. In realitate, Nicola e un fost ocnas fara nici un ban. Cand se afla acest lucru, toata lumea il paraseste, omul cade in mizerie, devine contrabandist si e impuscat, fata ajunge stea de cabaret, dupa ce un ofiter o sedusese, se imbolnaveste de tuberculoza si se stinge cu nostalgia Ecuatorului. Fiinta exotica transplantata in teritoriu neprielnic care piere pe malul Dunarii, dezgustata de carne si cu dorul bananelor si nucilor de cocos, existenta ratacitoare a lui Nicola sugereaza un lirism naval, o tristeta a dezadaptarii, amintind nostalgiile cu corabii, porturi si cabarete de mateloti ale lui Pierre Loti, de la care pare a veni si simpatia pentru femeile de culoare, bineinteles fara maturitate artistica."

Europa, in miniatura
Zgarcenia in aprecieri a "divinului critic" a fost depasita demult, cititorii, de toate categoriile, considerand "Europolis" un succes, ca sa nu mai spunem de locuitorii Sulinei care au si acum un cult aparte pentru Jean Bart, care le descrie asa de frumos si de pitoresc orasul si locuitorii sai de altadata, in romanul devenit celebru: "Viata acestui mic port cosmopolit e originala si interesanta. Are un farmec si un pitoresc deosebit. Este unicul loc in tara unde gasesti adevarata viata de port. Celelalte porturi ale noastre nu sunt decat orase. Sulina este numai port, nu are oras. Toata populatia se hraneste din viata portului. Dealtfel, nici nu are nimic comun cu restul tarii. Aici e o viata de colonii. Comertul levantin atrage aventurieri din toate semintiile, cari se perinda pe aici ca sa pescuiasca in apa tulbure a Dunarii. Un mozaic de rase. Toate neamurile, toate tipurile si toate limbile. Mica lume a acestei institutii - Europa in miniatura - cu decoruri, culise si protocol, are o viata aparte. Este un cerc inchis, impermeabil, etans."

Cum a apus gloria
Din nefericire, in 1937, CED s-a desfiintat. De fapt, marea criza economica din 1929-1933 a dat prima lovitura acestei organizatii, iar in 1937, intreaga activitate a acestui organism a trecut sub conducerea si sub controlul total al statului roman. Membrii unor comunitati care depindeau direct de CED s-au repatriat. "Viata cosmopolita a Sulinei a incetat sa existe!", exclama cu tristete istoricii Institutului de Cercetari Eco-Muzeale Tulcea, de la care am preluat multe informatii despre istoria Sulinei. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, orasul a fost puternic bombardat, atat pe mare si Dunare, cat si cu aviatia. Multe cladiri au fost distruse sau au pierit pentru totdeauna. Pe deasupra, orasul a intrat in marea restrictie de dupa razboi a statutului "zonelor de frontiera". Pe vremea regimului comunist, politica de industrializare fortata nu a dus la nici un rezultat, nici macar prin reorganizarea portului liber. Orasul este acum bolnav, fara nici o perspectiva economica imediata, iar stralucirea lui de altadata mai este amintita doar de cateva obiective, printre care si casa unde a locuit marinarul si scriitorul Jean Bart, astazi pensiune. Ucrainenii tin cu ghiarele si cu dintii de Insula serpilor, incercand sa faca locuibil un petic de piatra. Dimpotriva, din nepasarea statului roman, Poarta de Rasarit a Europei va ajunge, incet-incet, de nu se va intampla vreo minune, o insula pustie.

Cel mai estic punct al Uniunii Europene

Acum cateva mii de ani, pe locul actualului oras Sulina, in mijlocul unui golf in care se varsa Dunarea, se afla o mica insula, nu departe de inca doua, stramoasele grindurilor Letea si Caraorman. Depunerile sedimentare au dus incetul cu incetul la colmatarea golfului si la marirea teritoriului corespunzand Sulinei de astazi. Dupa lucrarea "De Administratio Imperii" a imparatului bizantin Constantin Porphyrogenetul (913 - 959), se poate spune ca acum o mie de ani si mai bine, localitatea, mentionata sub numele de Solina, era deja port. Desigur, toponimul este forma veche a antroponimelor romanesti de azi, Sorin si Sorina, legate de rasarit (cf. lat. Sol "Soare"), adica, dupa credintele celor vechi, de (re)nasterea zilnica a maretului astru din Marea Neagra. Cu aceste vechi traditii in mistica solara, Sulina este acum cel mai estic oras al Romaniei si, deocamdata, cel mai estic punct al Uniunii Europene.
Pe la mijlocul veacului al XIX-lea, Sulina era un sat cu aproximativ 1000 de locuitori, in preajma caruia misunau piratii de pe Marea Neagra si talharii din smarcurile Deltei. In acea
vreme, printre tragediile Europei s-a numarat si foametea abatuta asupra Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei, ca urmare a unei secete cumplite si a invaziei gandacilor de Colorado asupra cartofilor. Atunci, s-a pus problema importului de cereale din Europa, inclusiv din Principatele Dunarene, care aveau importante provizii de grane. Insa, in acel timp, Marea Neagra era controlata de Imperiul Otoman si Imperiul Rus. O importanta cale continentala pentru transportul unor mari cantitati de grane era Dunarea. Asadar, Regatul Unit si toate celelalte puteri occidentale erau interesate ca navigatia pe fluviu sa fie libera, ca si accesul la Marea Neagra, iar apele sa fie indeajuns de adanci pentru trecerea navelor cu pescaj mare. Asa au inceput si studiile pentru realizarea acestor deziderate.
Dupa Razboiul Crimeii, Moldova si, in 1859, Principatele Unite, au obtinut accesul la Marea Neagra, in sudul Basarabiei, prin judetele Cahul, Bolgrad si Ismail, retrocedate de Imperiul Rus, evitand teritoriul aflat inca sub ocupatia otomana. Deblocandu-se importante fonduri banesti din partea marilor puteri occidentale, la 4 noiembrie 1856, mai intai la Galati, si-a lansat activitatea Comisia Europeana a Dunarii (CED), care avea sa dureze 82 de ani. La inceput, in acest organism international, puterile reprezentate erau: Imperiul Austro-Ungar, Al Doilea Imperiu Francez, Regatul Unit, Prusia, Imperiul Rus si Imperiul Otoman. Principatul Moldovei avea pe atunci doar un rol consultativ. Dupa Razboiul de Independenta si revenirea Dobrogei la Tara-Mama, Regatul Romaniei a devenit membru cu drepturi depline ale Comisiei.

Cuib de talhari ai apelor
Daca istoria antica a Sulinei mai are destule taine, cea medievala este ceva mai cunoscuta, localitatea fiind consemnata in mai multe portulane si harti italiene din veacul al XIV-lea, apoi, in veacurile XV-XVI, pomenita de calatorii straini sau de alte izvoare scrise, sub forma Selinas ori Solina. Dupa cucerirea Chiliei, la leatul 1480, si a gurilor Dunarii, turcii au inaltat la Sulina o reduta pentru apararea si supravegherea navigatiei la intrarea in Delta. Apoi, tot acolo, au infiintat sediul unei caimacanii si o garnizoana pentru contracararea incursiunilor de jaf ale cazacilor. Prin veacul al XVIII-lea, turcii au inceput sa aleaga drumul apei pana la Constantinopol, trecand prin bratul Sulina, care era singurul navigabil la acea vreme. Astfel, darussade agasi, Besir Aga, a fost cel care a facut o donatie pentru construirea unui far la Sulina, in anul 1745.
Razboaiele ruso-turce de la sfarsitul veacului al XVIII-lea si inceputul celui de-al XIX-lea au dus la decaderea economica a localitatii, iar din punct de vedere social si administrativ la aparitia nesigurantei si dezvoltarea pirateriei. Pe la jumatatea secolului al XIX-lea, casele din Sulina erau mai degraba niste colibe de stuf ori baraci din copaci ciopliti. Romanii erau cu mult intrecuti la numar de straini, predominand grecii si maltezii, pusi pe jafuri. Acesti talhari ai apelor l-au ucis, in 1854, pe fiul amiralului britanic Parker, la debarcarea sa de pe nava ce o comanda in vremea razboiului Crimeii. Ucigasul a atras dupa sine razbunare echipajului, care a bombardat localitatea, prefacand-o in cenusa si pulbere. O impresionanta balada romaneasca, pe care am ascultat-o de la un pescar din Delta, aminteste artistic durerosul eveniment. In balada, un marinar englez se indragosteste de o romanca, o frumoasa fata de pescar, dar, fiind "sub vremi", amandoi o sfarsesc tragic.

De la colibe la Europolis
Comisia Europeana a Dunarii (CED) si-a desfasurat activitatea la Sulina intre anii 1856 si 1937, ducand la transformarea spectaculoasa a asezarii pescaresti intr-un important oras, cu o economie infloritoare, bazata pe comert si navigatie. Desi Gura Sulina are incovenientul aluvionarii mai pronuntate fata de celelalte guri ale Dunarii, are totusi avantajul de a fi cea mai scurta cale. De aceea, in anul 1852, CED a decis amenajarea acestui brat. Conform proiectelor inginerului Charles Hartley, numit si "parintele Dunarii", au fost executate toate lucrarile legate de corectarea bratului Sulina, determinand o navigabilitate corespunzatoare. Pentru ameliorarea procesului de colmatare au fost inaltate diguri pentru ingustarea canalului si prelungirea lui in mare. Amenajarile intreprinse au dus la dezvoltarea portului Sulina, care devenea cel mai important port de pe coasta apuseana a Marii Negre, iar din anul 1870 a fost primul Porto Franco din Romania. Cu un asemenea statut, marfurile debarcate sau in tranzit erau exceptate de la obligatiile vamale. In acelasi timp, erau efectuate operatiuni de remorcare, se inchiriau barci, se asigurau toate serviciile proprii si specifice zonei si de porto franco din lume. Astfel, Sulina devenea un important port de tranzit, cu o mare capacitate de antrepozit. Odata cu dezvoltarea economica, s-a modernizat si orasul. Intre anii 1897 si 1903 s-a construit Uzina de Apa, iar din 1910, prin construirea Uzinei Electrice a orasului, s-a trecut la iluminatul electric al strazilor si cheiurilor. In 1861 s-a realizat linia telegrafica Tulcea - Sulina, iar in 1903 s-a introdus serviciul telefonic. Totodata s-au luat masuri pentru asanarea platformei orasului. In acel rastimp, in Sulina existau opt reprezentante consulare, multe companii de navigatie, doua spitale dotate cu instalatii moderne de spitalizare, Palatul Administrativ al CED, posta, telefon, teatrul cu 300 de locuri, tipografie. A fost amenajata si plaja si s-a construit "Casino-ul", care nu era numai restaurant, ci si un loc de spectacole, serate si baluri. Pe la inceputul secolului XX, Sulina avea 1886 de case, un hotel si 154 de pravalii. Tot atunci, in oras fiintau doua scoli primare romanesti, doua elene, una germana, una evreiasca si un pension francez. De asemenea, erau in functiune doua biserici grecesti, trei biserici lipovenesti, doua germane (una protestanta si una catolica), una anglicana, doua geamii si o sinagoga. Inainte de primul razboi mondial, populatia ajungea la 4913 locuitori, din care 2056 erau greci, 803 romani, 601 rusi-lipoveni, 444 armeni, 268 turci, 211 austrieci, 173 evrei, 117 germani, italieni, francezi, danezi si altii, Sulina constituinde-se intr-un oras cosmopolit, pe care scriitorul Jean Bart avea sa-l nemureasca sub titlul "Europolis", cu o atmosfera cu totul aparte. Insa primul razboi mondial a dus la stagnarea economica, prin oprirea comertului, actiunile militare distrugand in mare masura si constructiile orasului, care ramasese aproape pustiu. Dupa 1920 localitatea se reface, atat economic cat si urbanistic. Unele cladiri si-au recapatat vechea infatisare, dar cele mai multe, ridicate pe locuri virane sau pe locul celor ruinate, au fost construite in stilul vremurilor noi, toate captusite cu scanduri facute la gater.

Neintelegerile religioase din Maramures au radacini adanci

Istoria razboiul fratricid
Inceputurile disensiunilor interconfesionale din Maramures au origini mult mai vechi decat isi inchipuie multi. Cronicarul Thomas Tuscus scria ca la 21 noiembrie 1276 a izbucnit un razboi religios intre valahi si ruteni, care a durat pana in luna mai 1277. Tuscus a inaintat ipoteza ca acest razboi sa fi fost localizat in Maramures.

In veacurile evului mediu, documentele vremii vorbesc de multele lupte ce au avut loc, ba intre catolicii maghiari si ortodocsii romani (de exemplu cele de la Remeti, Campulung si Sapanta), ba intre crestini si pagani (ultima lupta fiind amintita in anul 1596, la Budesti).
In urma cu 500 de ani, aparitia Reformei a adus alte varsari de sange. Mai intai au izbucnit luptele dintre conservatorii maghiari catolici si reformati, apoi cele dintre romanii calvini opusi celor ortodocsi! Un secol mai tarziu s-a dezlantuit Contrareforma, prilej de noi varsari de sange si incendieri de biserici. Imediat dupa aceea, au aparut greco-catolicii…
Dupa vreo 100 de ani de tensiuni mai mult sau mai putin deschise, lucrurile s-au asezat, incet. Poienile Izei, Sacelul si Valea Stejarului au ramas pana azi sate ortodoxe, iar in restul localitatilor au invins, spiritual, catolicii. Apoi a fost liniste, pana in 1948, cand Partidul Comunist a desfiintat biserica catolica romana, arestandu-i preotii si confiscandu-i proprietatile. In 1989, calvarul a luat, aparent, sfarsit.

Suferinte proaspete

Numai ca raportul intocmit de Biroul pentru Democratie, Libertate Religioasa si Munca din cadrul guvernului SUA, mentioneaza ca desi biserica veche din Bogdan Voda (monument istoric aflat in Patrimoniul Mondial) a fost castigata de catolici printr-o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila, decizia nu a fost pusa in practica. Rezultatul? In biserica lasata de izbeliste, acum ploua. Nici primaria, nici biserica ortodoxa, care sustine ca este proprietara lacasului, si nici Directia judeteana de Cultura, Culte si Patrimoniu, nu au gasit resursele necesare pentru a acoperi cladirea, desi pretul estimat al lucrarilor nu depaseste cateva sute de milioane de lei.
La nivel de judet, Eparhia Greco-Catolica de Maramures a solicitat restituirea a 23 de lacasuri de cult (Catedrala din Baia Mare, 7 biserici protopopiale si 15 biserici parohiale). Ei mai cer sediul protopopesc rutean din Sighet si o casa parohiala din Viseu de Sus. In plus, vor slujire alternativa in alte 32 de biserici.
Pe plan national, in luna aprilie existau aproape 7.600 de cereri de retrocedare, dintre care Biserica Greco Catolica inregistra peste 2200 (au primit inapoi pana acum doar 9 proprietati!), Cultul mozaic peste 1800 (au primit doar 18!), biserica romano catolica aproape 1000 (au primit doar 94) etc.
In Maramures, astazi, se inregistreaza probleme tensionate de retrocedarile proprietatilor la Sieu (unde enoriasii uniti cu Roma au fost evacuati cu forta din vechea biserica), Sapanta (unde CL nu accepta aprobarea construirii unei biserici catolice), si Bogdan Voda. Scandalul bisericii din Vadu Izei, cea care a fost demolata in mod barbar in 2001 (desi era din piatra, construita in 1885, si foarte rezistenta) pentru a fi reconstruita de ortodocsi, a fost uitat. Catolicii isi ridica, incet, un nou asezamant bisericesc. Ranile trecutului continua sa fie prezente in intreg Maramuresul. Spre rusinea tuturor.
Raportul intocmit de Biroul pentru Democratie, Libertate Religioasa si Munca din cadrul guvernului SUA, mentioneaza motivele mentinerii conflictelor interreligioase din Romania.

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=847

Romania - un pionier in industria petroliera
26.06.2003
http://www.gardianul.ro/2003/06/26/reportaj-c9/romania_un_pionier_in_industria_petroliera-s21042.html

Romania a fost unul dintre pionierii industriei de extractie si rafinare a petrolului. Astfel, in anul 1856, tara noasta a avut prima productie de petrol lampant, ce avea mai tarziu sa fie folosita pentru iluminatul stradal din Bucuresti. Urmatorul an a adus Romaniei un nou record in aceasta industrie: conform "The Science of Petroleum", tara noastra a fost prima din lume in care s-a inregistrat o productie de titei de 275 de tone. In anul 1861 este montata prima sonda forata in Romania. Aceasta avea o garnitura din lemn si sapatura era de tip burghiu, la o adancime de 150 de metri. In plan legislativ, producerea titeiului este reglementata dupa "Legea minelor" din anul 1895, actualizata in anul 1924 si apoi in 1937. In anul 1896 este infiintata Compania "Steaua Romana", iar dupa numai doi ani compania termina construirea rafinariei si a atelierelor centrale. Acesta este considerat inceputul exploatarii moderne a titeiului din tara noastra. Ca o recunoastere a meritelor pe care Romania le avea in industria mondiala de profil, editia a treia a Congresului Mondial al Petrolului se desfasoara la Bucuresti, in anul 1907. Tot in aceeasi perioada, &quo






t;Steaua Romana" incepe testarile la un nou sistem de extragere a petrolului, de tip aer-lift, la Campina. Anul 1907 inseamna un nou record: se pune in functiune prima conducta de transport gaze din Europa, pe ruta Sarmasel-Turda, avand o lungime de 50 de kilometri. In anul 1921 este testat, la Moreni, pentru prima oara, sistemul de extractie prin gaz-lift.

Frizerul care a tuns tot IasulData publicarii: 25/03/2002


Din cei 80 de ani traiti, Dumitru Curechiu si-a petrecut 67 de ani cu foarfecul in mina

Cel mai batrin frizer al Iasului a tuns in 67 de ani toata populatia orasului. Din anul 1935, cind a pus prima oara mina pe foarfecul de frizer, Dumitru Curechiu a frizat aproximativ 330.000 de capete. Desi a implinit virsta de 80 de ani, nea Mitica, cum ii spun cunoscutii, continua sa isi serveasca clienti pe care ii are de zeci de ani de zile intr-o frizerie deschisa in apartamentul sau din Tudor Vladimirescu.

Prima oara a pus mina pe foarfecul de frizer la 13 ani

"Pe unii dintre clientii mei ca de pilda, colonelul Alexa, fostul sef al Procuraturii Militare, profesorul Merches sau doctorul Staniceanu ii tund de cind erau studenti, iar eu ucenic. Insa la mine poate sa vine oricine, in fiecare zi, cu exceptia zilei de joi cind imi fac si eu cumparaturile", spune nea Mitica. Desi l-a cunoscut foarte bine pe Nicolae Iorga, batrinul frizer marturiseste cu regret ca nu a avut niciodata ocazia sa ii tunda barba. "Trecea adesea prin fata frizeriei unde invatam eu meserie. Cobora pe Lascar Catargi si se ducea prin Spiridon in vizita la fratii Negruzzi. Ii admiram de fiecare data barba mare, frumos ingrijita, dar nu intra niciodata la noi in frizerie. Avea probabil, cum era moda pe atunci, un frizer care venea la el acasa, cind avea nevoie", isi aminteste cu nostalgie batrinul. Prima oara cind a pus mina pe un foarfecul de frizer a fost la virsta de 13 ani. In perioada interbelica, tinerii care nu aveau pamint trebuiau sa invete o meserie, de croitor, de cizmar, ori de dulgher ca sa isi poata cistiga existenta. "Dupa ce am terminat patru clase la Hirlau, parintii m-au dat sa invat cizmarie. Nu mi-a placut insa acolo, asa ca am fugit acasa. Dupa discutii lungi cu tata, am ajuns la Iasi, ucenic la frizeria lui Vasile Creanga. Aici am invatat meserie, trecind prin toate etapele: mai intii ucenic (la 13 ani), apoi calfa (la 17 ani), si in final, lucrator (la 18 ani)," povesteste Dumitru.

Culoarea politica oscila in functie de convingerile clientului

Spre deosebire de perioada actuala, spune frizerul, in acele vremuri clientul era mult mai bine tratat. Si aceasta pentru ca in centrul orasului, pe o suprafata de 500 de metri patrati erau cel putin sapte, opt frizerii. "Daca in unitate intra un client care era liberal convins, atunci si eu trebuia sa fiu de partea lui Bratianu. Daca in schimb urma sa servesc un taranist, deveneam pentru o jumatate de ora si eu taranist. Totul trebuia facut in asa fel incit clientul sa fie cit mai multumit", isi aminteste nea Mitica. De la patronul sau invatase ca oricine intra in frizerie nu trebuie lasat sa plece fara a fi tratat cum se cuvine. "Lucratorii, cum se numeau frizerii pe atunci, puneau mai mult accent pe politeturi decit pe mestesug, in sine. Si aceasta pentru ca trebuiau sa isi pastreze clientii care calcau oricum destul de rar prin frizerii", povesteste in continuare batrinul. Daca unii frizeri au renuntat la deprinderea de a se purta curtenitor cu clientii, Dumitru Curechiu si-a pastrat acest obicei si dupa desfiintarea frizeriilor private.

Fiecare client plateste dupa posibilitati

Din anul 1950, barbatul s-a angajat la Cooperativa de Stat Igiena. De-a lungul timpului, el a instruit aici zeci de ucenici. Multi dintre ei au astazi propriile lor frizerii. Cu toate acestea, nea Mitica nu are inca un mostenitor de singe care sa ii practice meseria pe care o stie atit de bine. "Fiica mea, de profesie inginer textilist, vrea sa deprinda mestesugul meu. Acum, cind am propriul meu atelier, o voi putea instrui lucrind cot la cot cu mine", spune nea Mitica. Din anul 1990 de cind a iesit la pensie, el si-a deschis propria frizerie in apartamentul din Tudor Vladimirescu. Clientii sint nelipsiti timp de sase zile pe saptamina, de dimineata de la opt, pina seara la opt. "Am in jur de 20 de clienti pe zi. Deocamdata, ma mai tin picioarele si inca am o mina foarte sigura. Vin si studenti, dar si clienti de ai mei mai vechi. Fiecare da cit poate pentru ca eu nu am un tarif fix. De la evrei am invatat sa procedez astfel. Daca omul nu are astazi sa imi dea mai mult, va veni a doua oara pentru ca stie ca la mine gaseste intelegere", a mai spus batrinul frizer.

Dezastrul de 45 de secunde a facut praf un intreg orasData publicarii: 03/01/2005


Panciu s-a prabusit aproape in intregime la cutremurul de la 1940. bilantul catastrofei: 42 de morti si 76 de raniti. recentul cutremur din octombrie i-a facut pe cei mai in virsta sa-si aduca aminte de evenimentele de la 10 noiembrie 1940. "citeva zguduituri puternice ne-au dat parerea ca am cazut cu case cu tot intr-o groapa de 10-12 metri adincime", au povestit supravietuitorii

La 10 noiembrie 1940, la orele 3 si 40 minute, Vrancea a fost zguduita de un cutremur devastator care a durat circa 45 secunde. Avind o intensitate de XI-X pe scara Rossi-Forell, cutremurul a distrus aproape in intregime orasul Panciu si a cauzat pagube insemnate in celelalte localitati din judet. Dimensiunile dezastrului nu pot fi uitate de cei care au trait acele momente. Ultimul cutremur vrincean mai puternic, cu magnitudinea de 6 grade Richter, de la sfirsitul lunii octombrie a acestui an, a produs panica in toata tara si s-a simtit in cinci tari din Europa. Teama a fost alimentata de momentul producerii seismului. Cele mai dese cutremure au avut loc noaptea, in 1940, 1977 si 1987 fiind in acelasi timp si cele mai distrugatoare. Surprinzind pe cei mai multi in timpul somnului, seismele amintite au produs mult mai multe victime decit daca s-ar fi produs in timpul zilei. Cea mai mare catastrofa moderna, care a avut loc in sud-estul Asiei a provocat teama si printre vrinceni.

10 noiembrie 1940, noaptea groazei la Panciu

In secolul XX, dupa seismul de la 1912, un cutremur catastrofal a zguduit Romania la 10 noiembrie 1940. Cu epicentrul in zona Vrancei, ca de altfel mai toate cutremurele produse in Romania, seismul din 1940 a distrus aproape complet un intreg oras - Panciu si a creat pagube insemnate in Focsani si in celelalte localitati. Datele si marturiile care exista despre cataclismul de la 1940 sint limitate si fac referire mai mult la cele doua orase, Focsani si Panciu, de altfel si cele mai afectate de seism. "Dupa 22 ani de ani grei, de munca incordata, de resemnari si de economii, dupa lupte obositoare in care am iesi triumfatori ca viticultori si ca debitori in conversiune, in care am iesit infrinti cu cererea de despaguiri de razboi, tocmai atunci cind simteam ca ne infiripam mai bine gospodariile si ne esalonam ratele de conversiune, tocmai atunci cind eram gata sa multumim lui Dumnezeu ca ne scoate la liman, tocmai atunci, in dimineata zilei de 10 noembrie 1940, la ora 3,40 minute, citeva zguduituri puternice orizontale si una verticala, ce ne-au dat parerea ca am cazut cu case cu tot intr'o groapa de 10-12 m. adincime, zidurile ce s'au terminat toate in mai putin de un minut (45 secunde) au prabusit tot orasul la pamint" - asa descrie Adolf Capatina, doctor in drept si farmacist, ca mai apoi sa fie numit primar al orasului in 1941, in cartea sa "Istoricul orasului Panciu - si a schiturilor «Brazi» si «Sf. Ion»". Continuind sa descrie momentul imediat dupa cutremur, Adolf Capatina scrie: "Citeva minute in bezna, care cum am putut am iesit in strada. Intuneric bezna, nici strigate, nici jale. O groaza muta in plina bezna, mai lugrubra decit tipetele si jalirea, paralizasera pe toti. Felinare stinghere si lampi electrice de buzunar apar printre ruine, se invirtesc nesigure in dreapta si in stinga. Luminile se inmultesc si se agita. Gemete si strigate de ajutor pornesc din toate partile, urmate de strigate si plinsete ca raspuns. Incepe goana dupa rude, prieteni. Nu se aud decit intrebari scurte, speriate. Zvonurile trec din gura in gura". Astfel arata, la cele citeva momente dupa cataclism, imaginea unui oras distrus aproape in intregime de fortele de nestapinit ale naturii.

Marturii despre evenimentul de acum 64 ani



La Focsani, Ionel Bandrabur, in prezent scriitor si publicist, se afla pe atunci ca elev al liceului "Unirea" in clasa a VIII-a. "Eram la gazda, iar pe la ora 4 m-am trezit speriat de cutremurul care se pornise. Cladirea in care locuiam nu s-a darimat, fiind mai solida. Teama a fost cea mai puternica, mai ales ca il aveam si pe fratele meu la Scoala Normala de baieti, care nu era o cladire prea trainica. Nici el nu a patit nimic, dar a venit la mine si aproape toata noaptea am cutreierat orasul, fiindu-ne frica sa mai dormim. Tirgul Focsaniului nu a fost prea afectat, mai mult la periferii am vazut case darimate. La Panciu in schimb era de groaza...", istoriseste scriitorul amintindu-si acele momente. Fratele lui Ionel Bandrabur, Georgel, se afla tot la Focsani. Isi aminteste acea noapte: "Eram la Scoala Normala, la internat, in dormitoare de pina la 40 de paturi. M-am trezit mai mult din instinct si am fugit in curtea scolii care era o cladire destul de subreda. Scoala a fost atit de afectata incit nu s-au mai putut tine cursuri in ea". Georgel Bandrabur continua: "Am plecat la fratele meu. Am stat impreuna toata noaptea. Aproape nimeni nu mai avea curajul sa intre in casa. Erau multi oameni care coborisera in strada si au innoptat acolo".

In 1940, panceanul Costica Iordaniu avea 15 ani, virsta pe care o avea si actuala sa sotie, Marghiolita. "A venit un huiet mare si-un praf napraznic. Casele vechi care erau pe atunci aveau un singur etaj. Praf s-au facut! Nu se mai cunosteau nici strazi, nici nimic, mergeam pe deasupra. Au fost foarte multi morti; moasa Diaconescu, cu barbatul si copilul au murit toti trei, avocatul Pintilie tot la fel cu sotia si Greta, fata lor, o gramada de evrei...", isi aminteste batrinul. Sotii Iordaniu isi amintesc de imaginile cutremuratoare dintre darimaturi: "Erau o gramada de cadavre. Unele le-au gasit dupa ce au inceput sa care molozul. Unii aveau carnea desprinsa de pe oase. Cei mai multi au fost evrei, pe atunci fiind in Panciu o gramada de negustori evrei", au mai adaugat sotii Iordaniu.

Un bilant provizoriu - 42 de morti si 76 de raniti

Desi nu a existat un bilant unanim acceptat, la Panciu Adolf Capatina vorbeste de "42 de morti si 76 de raniti, trimisi la Marasesti si Focsani, pe unde au mai murit dintre ei". Imaginile recreate de textul lui Adolf Capatina sint mai mult decit cutremuratoare: "Se intinde vestea ca avocatul Pintilie cu sotia si trocan de fata voinica sunt striviti laolalta, ca D-na Doctor Nacu, buna noastra medica, zace cu mina frinta linga minunatul ei baietas, strivit de-un perete, si linga Doctorul Marcel Nacu, sotul, atit de impietrit de durere incit nu-si simte propiile sale rani; ca moasa Diaconu, cu copilul alaturi sint sufocati in pat de tavanul cazut asupra lor; ca avocatul Mihaela ar fi fost si el strobit; si altii...si altii.. la fel". Dimensiunile dezastrului sint inimaginabile. Comparatia facuta de soldatii germani este mai mult decit semnificativa: "declara ca nici artileria germana daca ar fi batut zi de zi un an intreg, nu ar fi nimicit atit, cit a nimicit D-zeu in 45 de secunde". Imaginea dezastrului din ziua de 11 noiembrie 1940 este pastrata de catre cei doi frati Bandrabur, si dupa 64 ani, ca si cum ar fi fost ieri: "Nu mai recunosteam orasul natal, cel in care crescusem si pe care-l cutreieram. Nici nu mai stiam sa ma orientez. Camioanele de armata cu care am venit s-au oprit la intrarea in oras, nu au mai putut inainta. Tot ce fusese pe strada principala s-a darimat ca si cum n-ar fi fost niciodata. Si case si magazine si hotelul, tot!", rememoreaza Ionel Bandrabur.

Adolf Capatina, care a contribuit cu tot ce a putut pentru reconstructia orasului, da imaginea de zi a Panciului: "Pereti si etaje prabusite, trotuarele si strazile barate de mormane imense de daramaturi. Ca sa faci 50 pasi, trebue sa escaladezi 2-3 movile de caramizi. Toate acoperisurile sint aruncate la vecinii ... biserica Cuvioasa Paraschiva, la pamint cu clopote cu tot; din cele doua biserici alaturate dela Schitul Sf. Ion nici urma; mai la deal, biserica din Neicu, morman de daramaturi; mai la vale, schitul Brazi la fel; si toate bisericile din Crucea de Sus si de Jos".

Din marturiile celor doi frati Bandrabur, cladirile care au avut cel mai mult de suferit au fost cele construite din caramida, cele din centrul orasului. Cele de la periferii, construite din lut si paie, mai modeste ca aspect, au ramas insa in picioare.

In loc de epilog

Chiar daca au trecut 64 de ani de la teribilul dezastru din noiembrie 1940, pentru cei mai multi supravietuitori ai momentului imaginile au ramas la fel de vii. Fara sa fi avut rude sau prieteni decedati, chiar si cei doi frati Bandrabur si-au adus aminte cu stringeri de inima de ziua de 11 noiembrie 1940, cind nu au mai recunoscut orasul natal. Simplu fapt ca orasul nou nu a mai pastrat mai nimic din infatisarea celui de dinainte de cutremur spune suficiente despre dimensiunile cataclismului. Hotelul Gitza, cel in locul caruia acum este fostul magazin Universal nu a mai fost reconstruit. In locul fostei scoli darimata complet a fost construit mai tirziu spitalul, iar gara CFR a fost reconstruita aproape imediat dupa cutremur, dupa vizita regelui si a maresalului Antonescu. Orasul s-a schimbat, oamenii la fel insa supravietuitorii momentului vor pastra pina la moarte imaginea tirgului natal distrus in mai putin de un minut.

Si, daca autoritatile in domeniu nu iau masuri speciale, cele 45 de secunde din 10 noiembrie 1940 s-ar putea reproduce din nou. (Gabriel SAVA)

Studiile indica mai multe miscari tectonice intre 1800-1940

Istoria retine mai multe miscari tectonice de intensitate mai mica sau mai mare. Materialul intitulat "Cutremurele de pamint din Moldova de Sud" publicat in revista "Milcovia" - revista regionala de studii, din 1930 face un istoric cronologic al cutremurelor din zona Moldovei de Sud. Masurind intensitatea pe o scala diferita de Mercalli, cea folosita in prezent, studiul prezinta miscarile seismice din zona masurate pe scala Rossi-Forel din 1800 pina la data editarii, respectiv 1930. Un seism deosebit retinut de autorii studiului este cel din 1802, cel care in Bucuresti a darimat Turnul Coltei, dar care s-a manifestat destul de violent si in Moldova. Denumita "formidabilul cutremur", miscarea seismica de la 1838 a fost resimtita pe o mare suprafata. Studiul arata ca "...el a cuprins Transilvania si Basarabia si a fost remarcat in nord pina la Limberg iar in est pina la Sevastopol. Luna noiembrie a anului 1871, petrecut la Tecuci a fost categorisit de presa momentului astfel: "pe la 15h 20 minute, s'a ivit un cutremur de pamint care dura un minut cu atita forta, incit de era putin mai mare, ar fi darimat toate cladirile cele mari ale orasului" (ziarul "Romanul", 1871). Vorbind de primul cutremur important al secolului XX, studiul aminteste ca cel din 25 martie 1912, de la ora 20.03 minute a cuprins toata tara. "La Focsani, Odobesti, Vidra si Fitionesti n'a ramas aproape o cladire care sa nu fi suferit stricaciuni". Acelasi cutremur a fost urmat, in urmatoarel doua zile de mai multe cutremure, de intensitate mai mica insa

Petrache Poenaru - secretar al lui Tudor Vladimirescu si inventator al stiloului (I)Petrache Poenaru, inginer, matematician si pedagog iluminist, s-a nascut la 10 ianuarie 1799, în localitatea Benesti, apartinînd acum orasului Balcesti, judetul Vîlcea, si a decedat în data de 2 octombrie 1875, la Bucuresti. A fost pandur si om de taina al lui Tudor Vladimirescu, creator al steagului României moderne, inginer, matematician, inventator, pedagog, membru titular al Academiei Române din 1870, fondatorul colegiilor nationale din Bucuresti si Craiova, organizatorul învatamîntului national românesc, inventatorul tocului rezervor (brevetat de guvernul francez în mai 1827 sub titlul "Plume portable sans fin, qui s'alimente elle-męme avec de l'encre", adica, în traducere, "Condeiul portaret fara sfîrsit, alimentîndu-se însusi cu cerneala").

Pandur si om de taina al lui Tudor Vladimirescu
Marele organizator al învatamîntului românesc a fost, în tinerete, haiduc si pandur în armata lui Tudor Vladimirescu. Tînarul de nici 22 de ani, Petrache Poenaru, proaspat gramatic prin Craiova, eminent absolvent al scolii Obedeanu din Craiova, înflacarat de idealurile revolutiei, îsi schimba straiele si se strecoara în ceata unor haiduci pe care o strînsesera prin mahalalele Craiovei. Într-o încaierare cu niste arnauti, tovarasii lui haiduci îl prind ca nu stie "sa traga la pistoale" si nici sa arunce cutitul, descoperind chiar ca tînarul are o calimara ascunsa prin buzunare. Îl prezinta totusi lui Tudor ca sa rîda de tînarul Petrache. Dar Tudor este, din prima clipa, placut impresionat de mintea agera si entuziasmul lui. Ajunge în numai cîteva saptamîni sa devina chiar omul de taina al lui Tudor Vladimirescu si sef al cancelariei si al contopistilor.

Primul ziar românesc
"Foaia de propaganda" a armatei lui Tudor Vladimirescu, aparuta la initiativa sa, a însemnat nu numai primul ziar românesc, dar si unul din primele exemple din istoria presei scrise din România, de prezentare corecta a idealurilor revolutionare ale lui Tudor, dublate de embrionul unei propagande, asa dupa cum îi arata si numele.

Steagul national al României
Steagul national al României, în forma actuala, a fost conceput de Petrache Poenaru, se pare dupa modelul francez. La intrarea armatei lui Tudor Vladimirescu în Bucuresti, Tudor a purtat pentru prima data Tricolorul actual, care a fost ulterior preluat de pasoptisti. Flamura steagului armatei pandurilor fusese pîna atunci alcatuita din doua bucati de matase, aproximativ egale si de forma patrata, una alba si cealalta albastra, cusute pe margini cu ciucuri rosii, galbeni si albastri.

Studii la Viena si la Paris
Scapat ca prin minune de la moarte, la rugamintile lui Tudor, care îl face sa promita ca va pleca la Viena sa învete, Petrache Poenaru si-a facut studiile la Viena, apoi si la Paris. Întors în tara, la începutul anului 1832, a fost numit profesor de fizica si matematica la scoala Sf. Sava, iar între 1832 si 1847 a fost director general al Scolilor din Tara Româneasca. În anul 1834 este înnobilat, capatînd titlul de "Aga". A fost unul dintre animatorii modernizarii învatamîntului în Tara Româneasca; si-a adus contributia la înfiintarea, în 1833, de cursuri speciale de matematici superioare, geodezie, mecanica, arhitectura, agricultura si silvicultura. A creat doua clase cu profil ingineresc, pe care le-a înzestrat cu manuale si aparatura. Se remarca prin cercetari de matematica, sericicultura, meteorologie. La initiativa lui, în 1836 se organizeaza primele observatii meteorologice sistematice, la Bucuresti, pentru determinarea temperaturii, presiunii si umezelii aerului. Introduce primele cursuri de algebra si geometrie, în limba româna, din Tara Româneasca, traducînd doua tratate: "Geometria" lui Adrien Marie Legendre, în 1837, si "Algebra" lui Appeltauer, în 1841. Din 1870 a fost membru al Academiei Române, iar din 1872, presedinte al Societatii pentru învatatura poporului român. Toata viata a sustinut ca cele 5 luni cît a fost pandur si haiduc i-au schimbat complet destinul si va pastra în inima acele clipe marete. (Cuvintele de mai sus reprezinta o reformulare dintr-un fragment al discursului sau de primire, rostit în fata Academiei Române).

Istoria frumusetii feminine romanesti

Familii nobiliare de Maramures


Castele imbracate in iedera, ceaiuri dansante acompaniate de pian, parcuri grandioase cu arbori rari si flori cu miros puternic, trasuri, servitori, comori ascunse, arendasi, grofi si baroni. O lume disparuta de aproape o jumatate de secol, ale carei singure dovezi de existenta sunt cateva castele darapanate si amintirile nostalgice ale catorva batrani. GAZETA de Maramures initiaza un serial despre vechile familii cu titluri nobiliare care au trait in Maramures. A fost odata, nu prea demult incat sa nu mai fie naratori, nici prea recent incat sa nu mai fie nevoie de povestitori, un Maramures al arendasilor, grofilor si baronilor. Un Maramures impartit intre „Maria Sa”, „oamenii Mariei sale” si ceilalti pe larg[...]

Trebuie, insa, aratat ca: a) nici un ciclu electoral din epoca interbelica nu s-a soldat cu desfiintarea abuziva a vreunui partid politic ramas in opozitie de catre partidul aflat la carma tarii; b) nici un partid politic (in principal PNL si PNt, care au format guvernele in intervalul cel mai reprezentativ al epocii interbelice, 1928-1937) nu a urmarit sa monopolizeze puterea si sa se eternizeze la conducerea statului; c) nu se punea problema ca votul popular sa fie masluit de catre partidul organizator al alegerilor – ca dovada ca in 1937 PNL a fost silit sa plece de la guvernare, fiindca i-au lipsit cateva zeci de mii de voturi pe care, asa cum consemna acelasi Argetoianu in jurnalul sau "n-a avut de unde sa le ia" (adica nu s-a pretat la frauda electorala). In asemenea conditii, in intervalul luat de noi in consideratie, credem ca partidul ajuns la guvernare dispunea in mod efectiv de toate parghiile puterii, spre a-si pune in opera programul, neexistand forte politice oculte semnificative, care sa traga sforile din umbra si sa actioneze peste capul guvernului in exercitiu, respectiv impotriva vointei electoratului. Cand un guvern cadea, acest lucru se intampla in principal datorita propriilor carente si nici un om politic responsabil nu putea invoca, la sfarsit de mandat, scuza ca "a fost invins" de nu se stie ce "structuri" de putere omnipotente, dar invizibile pe scena publica. Jocul politic democratic de tip occidental functiona si in tara noastra, marcat intr-o masura mai mica de balcanismul sau caragialismul epocii anterioare, marturie in acest sens dand, intre altii, Eugen Lovinescu, cel care privind in mod critic fenomenul asimilarii si consolidarii elementelor de civilizatie occidentala in Romania, prognoza disparitia formelor fara fond satirizate de Caragiale la vremea sa, de unde si concluzia privind scaderea interesului pentru opera marelui scriitor, al carui mesaj ar fi urmat sa-si piarda progresiv actualitatea. si, din perspectiva epocii interbelice, rationamentul lui Lovinescu era fara indoiala corect.
Din pacate, el nu putea sa prevada monstruoasa aparitie a celei de-a doua Romanii, inspirat definita de Bellu Zilber drept "o combinatie intre Stalin si Caragiale"(am putea completa: o combinatie intre Caragea, Stalin si Caragiale).
Teza sustinuta in trecut de stanga franceza, cum ca sistemul totalitar de tip sovietic ar fi avut drept efect benefic "modernizarea" Romaniei denota fie necunoasterea realitatilor romanesti din timpul lui Dej si Ceausescu, fie un cinism incalificabil. si regimurile lui Pol Pot si Fidel Castro au "modernizat", cum bine se stie, Cambodgia si Cuba, aducand populatiile din respectivele tari in sapa de lemn.

Ca o concluzie la cele de mai sus, privind viata politica romaneasca interbelica, se poate concede ca atat alegerile din 1928, cat si cele din 1933 au urmat un parcurs european si au oferit, in consecinta, legitimitate reala guvernelor constituite in baza lor. Atat cabinetele PNT care s-au succedat la conducerea tarii intre 1928-1933, intr-o perioada istorica dificila, dominata de Marea Criza, cat si guvernarea liberala care a urmat au contribuit intr-o masura importanta la consolidarea in constiinta publica romaneasca a ideii ca, pentru a avea legitimitate, un guvern trebuie sa respecte regulile jocului democratic, venind la putere in baza unui suport real din partea electoratului, a carui vointa trebuie in mod obligatoriu si principial respectata, si plecand de la putere in momentul cand acest suport popular tinde sa coboare sub pragul critic, pentru a permite alternanta la guvernare si a nu bloca astfel functionarea normala a mecanismelor democratice. Caci, in cele din urma, respectarea vointei liber exprimate a corpului electoral, mecanismele demisiei si ale investirii pentru exercitarea puterii, ideile de onoare si de responsabilitate carora trebuie sa li se supuna intreaga clasa politica, fara nici o exceptie, nu reprezinta altceva decat garantia functionarii corecte si normale a mecanismelor democratice, nu un prilej de parada publica a unor virtuti civice personale, reale sau inchipuite. Demisia lui Richard Nixon, care n-a fost doar un gest de onoare, ci unul impus de inalte ratiuni politice, sta marturie in acest sens si arata de ce sistemul democratic american, vechi de peste doua secole continua sa ramana viabil si functional. Dar si in viata noastra politica interbelica s-au inregistrat demisii si retrageri strategice, cazul lui Iuliu Maniu fiind un bun exemplu in acest sens. Demisia, abandonarea puterii atunci cand situatia politica o impune sunt de neconceput doar in ochii unor personaje si pentru acele forte politice de extractie totalitara sau cu tendinte in aceasta directie. Cine si l-ar putea imagina pe Ceausescu, de exemplu, prezentandu-si demisia in anii 80, cand era evident ca bruma de legitimitate castigata de el in august 1968 se risipise intre timp? Sau pe un anumit proeminent si controversat om politic roman de dupa decembrie 1989?
In ceea ce priveste alegerile parlamentare din 1946, acestea au jucat un rol de adevarata placa turnanta in istoria noastra postbelica si au pus capat, pentru multe decenii, sistemului politic de tip democratic si european din Romania, care, dupa 1937 fusese doar suspendat, sub presiunea conjuncturii politice externe nefavorabile. Dincolo de aparente, de faptul ca liderii principalelor partide ale tarii ca Iuliu Maniu, C.I.C. Bratianu etc. erau din nou prezenti in viata politica a tarii, conditiile de desfasurare a alegerilor postbelice au fost complet diferite fata de tot ce se stia din epocile anterioare. In primul rand, Romania era o tara ocupata, iar alegerile erau orchestrate de sovietici prin intermediul regimului Groza-Dej, pentru care uzantele democratice erau pur formale, iar ideea de legitimitate politica nu insemna in practica nimic. Cat priveste corectitudinea alegerilor, regimul de dictatura instaurat la 6 martie 1945 in urma presiunilor grosolane exercitate de Vasinski era gata sa puna in practica orice masuri care l-ar fi ajutat sa ramana la putere, potrivit principiului stalinist ca "alegerile sunt castigate de cine numara voturile". Urcat la putere pe umerii colosului militar sovietic, irelevantul partid comunist din august 1944 al lui Gheorghiu-Dej privea tara ca pe o feuda proprie, unde isi putea permite sa se comporte cat de abuziv si de discretionar, fiindca prezenta sa la putere nu era in nici un fel conditionata in acel moment de vointa electoratului romanesc, asa cum se intampla in epoca interbelica cu partidele care aspirau la guvernare. Pentru prima data, spre sfarsitul epocii interbelice, legionarii introdusesera pistolul in viata politica a tarii. La randul lor comunistii, tot pentru prima data in istoria tarii, au introdus alte procedee neortodoxe in competitia politica. Unul dintre acestea a constat in "clonarea" principalelor partide de opozitie, ca mijloc adiacent de anihilare a lor: P.N.T. (Anton Alexandrescu) – P.N.T. (Maniu-Mihalache), P.N.L. (Gh. Tatarascu) – P.N.L. (C.I.C. Bratianu) si P.S.D. (Voitec, Radaceanu) – P.S.D. (Titel Petrescu), potrivit tacticii bolsevice a angajarii "tovarasilor de drum" pana la atingerea propriilor scopuri, complet straina practicilor politice democratice consacrate in vechea Romanie.

La partidele-clona trebuie sa adaugam si partidele-satelit gen Frontul Plugarilor, precum si partidele-fantoma, cu rol in dispersarea voturilor corpului electoral in detrimentul opozitiei antitotalitare. Spre cinstea sa, insa, in 1946 (nu si in 1990) electoratul romanesc nu s-a lasat inselat, votand in bloc pentru P.N.T.- P.N.L. – P.S.D., adica pentru democratia de tip european si impotriva oricarei forme de totalitarism. Alt element de noutate a fost excluderea de la vot, prin lege, a unei parti a corpului electoral, fapt de o gravitate mult mai mare decat situatiile sporadice in care, in epoca interbelica, cate un grup de cetateni era obstructionat sa ajunga la centrele de votare, pentru a nu-si putea exercita dreptul la vot. Dar si mai grav a fost faptul ca, in 1946, pe scena vietii politice romanesti nu mai actionau, ca in interbelic, mai multe partide cu sanse reale de a accede la putere. Singurul partid care detinea puterea si instituise deja un monopol asupra ei era P.C.R., avand in spate forta militara sovietica de ocupatie. Sub nici o forma nu se mai punea problema alternantei la guvernare dintre P.C.R., P.N.T., P.S.D. sau P.N.L intr-un viitor ciclu electoral, pentru ca planul secret al P.C.R. era sa distruga celelalte partide, si nu sa le mentina si sa le cultive in calitate de opozitie politica, asa cum s-ar fi petrecut lucrurile daca Romania ar fi ramas in sfera lumii europene libere. Altfel spus, in momentul 1946 exista un partid (P.C.R.) al carui obiectiv strategic era sa instituie, sub masca unor alegeri libere si democratice (solicitate in mod formal de catre Occident), un regim politic dictatorial si sa monopolizeze definitiv puterea, in beneficiul U.R.S.S. si al unei caste politice autohtone in curs de constituire– nomenclatura de partid si de stat. Orice paralela in aceasta privinta intre cele doua Romanii evidentiaza enormul clivaj istoric care le separa. Romania interbelica a fost condusa de elitele sale legitime, cea care a urmat s-a aflat la discretia unei mafii de partid si de stat lipsite de legitimitate.

O radicala deosebire intre cele petrecute in noiembrie 1946 si modul in care au decurs alegerile din 1928, 1933 si 1937 rezida in enorma mistificare produsa in faza a doua a alegerilor, cand rezultatele reale ale votului popular au fost practic inversate, in favoarea regimului Groza-Dej. Falsificarea alegerilor a fost atat de flagranta si de grosolana, a frizat intr-o asemenea masura grotescul si a sfidat cu atata cinism bunul simt european asumat de poporul roman, incat a paralizat o intreaga tara, asa cum se mai intampla numai in fata unui cataclism natural. Doar glasul lui Maniu si alte glasuri stinghere au riscat sa se faca auzite, pentru a denunta public enorma frauda comisa. Dar Romania nu se mai afla in zodia romantica a divanurilor ad-hoc de la 1857-1859, cand, la protestul energic al lui Vasile Alecsandri adresat puterilor europene si garante, a fost posibil sa se anuleze alegerile falsificate de Vogoride, pentru a fi posibile apoi alegeri dupa uzante europene, astfel ca regele, care din 1944 era ostaticul de lux al lui Stalin, s-a vazut pus in situatia de a accepta faptul implinit, inaugurand oficial parlamentul ilegitim rezultat din marea inginerie electorala pusa la cale de regimul dictatorial.

Mai mult decat atat, in 1946 guvernul Groza a savarsit nu numai cea mai grosolana mistificare a unor alegeri legislative din intreaga istorie a Romaniei moderne, ci si, probabil, din intreaga istorie a statelor foste comuniste, incluse in prezent in Uniunea Europeana. Un fals istoric demn de consemnat in cronica neagra a regimurilor totalitare din Est si bun sa figureze intr-o carte a recordurilor negative din spatiul european. Nu credem si nu avem cunostinta ca vreunul din partidele comuniste care au acaparat puterea dupa razboi in tarile fostului lagar socialist (in R.D.G., Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia si chiar Albania) sa se fi pretat la o asemenea sfidare si nesocotire a vointei populare, asa cum s-a petrecut in Romania acelor ani tragici. Ca urmare, lipsa de legitimitate a regimului comunist din Romania a fost covarsitoare si ea s-a mentinut ca atare, in ciuda eforturilor intreprinse sub Dej (amnistierea detinutilor politici, Declaratia din aprilie 1964) si sub Ceausescu (condamnarea invadarii Cehoslovaciei in august 1968, relativa liberalizare din anii imediat urmatori, pedalarea pe politica de independenta fata de Moscova si promovarea national-comunismului), pana la prabusirea regimului, in decembrie 1989. Trauma administrata poporului roman in 1946 de catre regimul comunist autohton instrumentat de sovietici nu a fost si singura (acestei traume i se adauga seceta si foametea din 1946, nationalizarea abuziva, colectivizarea fortata a agriculturii, apoi, ca un corolar, industrializarea fortata din anii 70 si 80, distrugerea bisericilor si a centrului istoric al Bucurestiului etc.), dar ne apare, din perspectiva timpului, de o gravitate exceptionala, deoarece in acel moment in viata politica a tarii noastre a fost introdus arbitrariul, abuzul, stilul de guvernare discretionar, dispretul fata de legi si fata de cetatean, nesocotirea drepturilor omului si intreg cortegiul de mizerii specifice unei societati totalitare, suprapuse ca o lespede grea de mormant peste vechea societate romaneasca, avand ce-i drept defectele ei, dar fiind perfectibila, daca i s-ar fi ingaduit in jumatatea de secol care a urmat o evolutie normala, intr-un cadru democratic si european.

Practic Romania, cea mai importanta tara din Balcani in anii interbelici, a fost redusa la conditia umilitoare de cobai al sistemului totalitar de tip sovietic, poate si ca o pedeapsa exemplara din partea dictatorului Stalin, care a iertat Germania, dar nu si mica tara de la granita de sud-vest care, nevrand sa se recunoasca de filiatie slava, a indraznit sa scoata in 1941 Basarabia si Bucovina de sub dominatia sovietica (printr-o nefericita, dar practic de neevitat alianta militara, in situatia extrem de complexa de atunci). In asemenea conditii, nimeni n-ar mai trebui sa fie surprins ca o tara cu statut european pana la al doilea razboi mondial s-a transformat in mod radical dupa aceea, devenind, catre sfarsitul dictaturii lui Ceausescu, "oaia neagra" a spatiului sud-est european si singura care a trebuit sa plateasca un tribut de sange pentru a pune capat regimului totalitar.

Legitimitatea politica in Romania (1928-1946)

Secolul al XX-lea a fost pentru Romania un secol de un tragism aparte, nu numai datorita celor doua conflagratii mondiale, care au provocat enorme suferinte de la un capat la altul al Europei, ci si datorita experientei istorice nefaste pe care a fost silita sa o traverseze prin includerea sa in sfera de influenta a U.R.S.S.. Pe drept cuvant se poate vorbi de doua Romanii: cea de pana in 1945, formata in spirit european, prin tot ce a avut mai valoros si mai reprezentativ, cu filiatie urcand neintrerupt pana in epoca pasoptista si cea de-a doua Romanie, posterioara anului 1945, de filiatie moscovita si cu spatele intors la Europa, desi geografic figurand in continuare pe harta Europei (caci nu era posibil ca Muntii Urali sa fie mutati la Dunare). Aici s-ar putea observa ca, odata cu aceasta intoarcere istorica de 180 de grade, ironia soartei a facut ca "schimbarea la fata a Romaniei" profetita de Cioran sa se produca intr-adevar, dar nu in sensul dorit de el, ci tocmai pe dos!
Unul dintre criteriile care opereaza diferenta categorica dintre cele doua Romanii – cea pro-europeana din interbelic si cea
pro-sovietica din epoca postbelica - se plaseaza in zona extrem de sensibila a sistemului electoral si a legitimitatii puterii politice aflate in fruntea tarii. Cum si puterea instalata in Romania dupa 1945 s-a prevalat in mod formal de instrumentul votului universal drept sursa principala a legitimitatii politice, se impune cu atat mai mult relevarea, clarificarea si analizarea diferentelor dintre regimul politic Groza-Dej, ca regim politic antidemocratic si antieuropean, care s-a folosit de alegerile parlamentare din 1946 pentru a impune dictatura partidului unic, si regimul politic democratic de tip european care a functionat in Romania interbelica pe o perioada de circa doua decenii, pana la instaurarea dictaturii regale.


Cum functiona, asadar, sistemul politic pluripartit si parlamentar romanesc in epoca interbelica? Dupa un scenariu relativ simplu si acceptat in epoca. Cand o guvernare se eroda si isi pierdea credibilitatea in fata opiniei publice (deci cand legitimitatea sa politica in regres nu-i mai permitea sa guverneze tara), regele intervenea, cerand demisia guvernului si numind, in urma consultarilor cu fortele politice reprezentative, un nou prim ministru (presedinte al Consiliului de Ministri, dupa titulatura timpului), care avea sarcina formarii unui nou guvern. Partidul chemat la guvernare in acest fel organiza apoi alegerile generale (legislative), pentru a-si asigura majoritatile necesare (la Camera si la Senat), beneficiind potrivit legii si de atu-ul "primei electorale" (care ii permitea, in cazul cand obtinea minim 40% din voturile valabil exprimate, sa-si rotunjeasca procentajul la 51% sau mai mult, pentru a putea sa-si puna in aplicare programul de guvernare fara obstructii si blocaje in parlament). Nu se poate pune problema ca sistemul acesta electoral era nedemocratic sau neeuropean. El fusese preluat de la democratiile occidentale si, fata de sistemul electoral aplicat inaintea primului razboi mondial, bazat pe votul cenzitar, reprezenta fara indoiala un progres in domeniu. Mai exista, insa, inca un aspect, despre care nu s-ar putea afirma ca era expresia unei realitati politice ideale. Partidul care organiza alegerile era, de regula, si cel care le castiga. Asa s-a intamplat in 1928, cand partidul lui Maniu a ajuns pentru prima data la guvernare si in 1933, cand au revenit liberalii. Singura exceptie s-a inregistrat in 1937, cand primul ministru liberal Tatarascu, fiind la guvernare, a organizat alegerile si le-a pierdut. Nu trecusera, insa, nici doua decenii de la constituirea Romaniei Mari si fara indoiala ca in timp lucrurile s-ar fi putut ameliora in aceasta privinta (timpul istoric, insa, n-a mai avut rabdare cu democratia noastra interbelica).

Dar cat de corecte erau alegerile parlamentare? Potrivit unei marturii lasate de un regretat om politic postdecembrist, alegerile din Romania interbelica se derulau cu anumite asperitati in faza votarii, insa cu deplina corectitudine in faza numaratorii voturilor exprimate. Din marturiile contemporane (de exemplu, cele cuprinse in jurnalul lui Const. Argetoianu), in prima faza a alegerilor, cand toti cetatenii cu drept de vot se puteau prezenta la urne pentru a-si exprima optiunile in mod liber, se inregistrau diverse nereguli, unele poate inerente si scuzabile, avand in vedere specificul romanesc, altele mai putin. Una dintre aceste nereguli, se pare nu tocmai singulara, consta in nerespectarea cu strictete a caracterului secret al votului: unii alegatori, despre care se afla, intr-o forma sau alta, cã isi exprimasera preferinta pentru un alt partid decat cel agreat la centrul de votare respectiv, ajungeau sa aiba de-a face, dupa iesirea din cabina de vot, cu echipele de "batausi", insarcinati sa aplice "corectii". Mai mult, prezenta acestor turbulenti in preajma centrului de votare putea fi de natura sa-i determine pe unii alegatori fie sa nu mai voteze, fie sa voteze, din prudenta, impotriva propriilor preferinte. O alta abatere de la deontologia electorala, si ea se pare destul de frecventa, daca luam in considerare reclamatiile depuse dupa alegeri de catre partidele perdante, era impiedicarea locuitorilor unui sat, cunoscuti ca suporteri notorii ai unui anumit partid (altul decat cel agreat pe plan local sau intr-o anumita conjunctura) sa ajunga la centrele de votare din comune. Nu stim daca legea prevedea sanctiuni eficiente pentru a descuraja asemenea fenomene cu origini in epoca lui Vogoride si reflectand ramasitele unei mentalitati de tip oriental. Credem insa ca astfel de cazuri se petreceau, indeobste, in mediul rural, posibil mai frecvent in zone problematice din punct de vedere social-economic, si in mai mica masura in mediul urban. In afara de aceste situatii imputabile regimului nostru politic interbelic, fiindca le tolera si nu lua masuri ferme pentru a le combate, in perioada alegerilor se mai inregistrau – tot cu precadere in mediul rural sau in targurile de provincie, adica acolo unde europenizarea tarii intampina inca rezistenta - confruntari intre suporterii partidelor adverse, degenerand in violente care se soldau cu raniti, uneori si cu morti, judecand de asemenea dupa reclamatiile depuse sau dupa cele rela-tate prin ziare.
De aceste violente nedorite nu se faceau, desigur, vinovati nici Maniu si nici Bratienii, responsabilitatea revenindu-le in primul rand celor implicati si mentalitatii balcanice a unei parti din populatie. Fapt este ca, atunci ca si mai inainte, pe fondul campaniilor electorale, pasiunile politice agitau si inflamau spiritele intr-o masura uneori disproportionata, asa cum ne da marturie, la inceputul secolului, Caragiale in schita "Atmosfera incarcata". Cultura democratica la romani evoluase totusi in interbelic fata de vremea lui Caragiale si probabil ca peste doua-trei generatii, daca lucrurile ar fi decurs normal, si Romania s-ar fi putut lauda cu un sistem democratic lipsit de asemenea asperitati. Din nefericire, in chiar miezul epocii interbelice, sub influenta totalitarismelor de stanga (U.R.S.S.) si de dreapta (Germania, Italia), scena politica a tarii a inregistrat aparitia si consolidarea miscarilor politice de tip extremist, care, in loc sa reduca tensiunea confruntarilor politice, a intensificat-o paroxistic, cu urmari grave asupra vietii noastre politice de tip democratic si occidental.

Primul guvernator al Basarabiei a fost un pictor

Avem dovada ca eram in Ardeal inaintea ungurilor Sapaturile arheologice din comuna clujeana Jucu, unde Nokia construieste o fabrica de telefoane mobile, au scos la iveala un cimitir crestin din secolele VIII-X.

350 DE ANI DE LA INFIINTAREA PRIMEI SCOLI ROMANESTI DIN FAGARAS!


FAGARAS - La sfarsitul saptamanii trecute, Fagarasul a gazduit o serie de manifestari care au marcat implinirea a 350 de ani de la infiintarea primei scoli romanesti din localitate. Scoala a fost infiintata prin Diploma din 3 aprilie 1657 de catre principesa Suzana Lorantfi, care a stapanit Cetatea Fagarasului intre anii 1634-1660. »»»

Juramantul unui betiv de la 1601

"Iar band vin sa-l dau inaintea parintelui de fata si sa-l bag in cotet in pielea goala, sa saza 30 de zile si sa-i dau 40 de toiage pre pod in mijlocul targului"


Cu doar cateva zile inainte de 1 aprilie, a iesit la lumina dintre cartile prafuite ale Muzeului Primei Scoli Romanesti din Scheii Brasovului un document pe cat de important pe atat de orignal. Profesorul Vasile Oltean, directorul Muzeului, a descoperit intre paginile unui Manual de Filosofie textul unui juramant vechi de peste 400 de ani. Brasoveanul Costea, care nu stia slova cartii si era om cu patima vinului, se jura in fata protopopului Vasile Holban ca se va lasa de narav si ca ii va duce nevestei toti banii pe care ii iroseste pe bautura. Sanctiunile incluse in textul juramantului sunt foarte convingatoare chiar si pentru amatorii bauturilor tari din zilele noastre: 40 de toiage pe spate in piata publica si o luna de stat in cusca.

Cel mai vechi manual de filosofie din tara noastra
"Manualul pe care l-am descoperit si in care am descoperit respectiva insemnare este, in mod sigur, cel mai vechi manual de filosofie din tara noastra. Pe una dintre paginile goale ale manualului, in 1601, protopopul Vasile Hoban a scris de mana textul respectiv, in limba romana si cu grafie chirilica", declara profesorul Vasile Oltean.
Autorul insemnarilor este protopopul Vasile Holban, fiul dascalului Barbu Holban, de la Prima Scoala Romaneasca. Brasoveanul Radu Murgan s-a pus chezas pentru indreptarea betivului Costea, urmand sa fie garantul pedepsirii sale crunte in cazul in care juramantul este incalcat.
Limbajul in care a fost scris documentul pastreaza parfumul de epoca al culturii cultivate in jurul primului lacas de invatamant din tara noastra: "Adeca eu, Radu Murgan, dat-am credincios zapisul mieu la mana parintelui protopopului Vasii Hoban, impreuna cu tot cinstitului sabor, precum sa sa stie ca m-am bagat eu Radu Murgan chezas pentru cumnatul mieu Costea". Juramantul lepadarii de narav nu este deloc usor de respectat, mai ales cand la mijloc este imbunarea sotiei disperate de aventurile bahice ale barbatului betiv: "Cum intr-un an vin sa nu mai bea si precum va duce muierei lucrul in casa si bucate ce va putea sa munceasca impreuna cu fameia, unul de o parte, altul de alta parte. Sa o cinsteasca ca pre o muiere si muierea ca pre un barbat". Pedeapsa pentru incalcarea juramantului inseamna moarte pentru betivul care nu se poate lepada de narav, iar executia netrebnicului urmeaza sa aiba loc in cel mai rusinos mod cu putinta: pe Podul Batuselor, in Piata Sfatului. "Iar nefacand unele ca acestea, sa aib eu, Radu Murgan, a sta de fata inaintea parintelui si inaintea cinstitului sabor, iar band vin sa-l dau inaintea parintelui de fata si sa-l bag in cotet in pielea goala, sa saza 30 de zile si sa-i dau 40 de toiage pre pod in mijlocul targului, iar nedandul de fata, sa petrec eu asa precum m-am prins si pentru credinta mea pus-am si degetul ca sa sa creaza in tot locul si la fiestece judecata".

Informatii pretioase despre justitia de la 1601

Juramantul este un document cat se poate de serios, iar cea mai buna dovada a acestui lucru este chiar semnatura pe care o poarta, urmata de data exacta a legamantului: "Eu, Radu Murgan, si an eu, Vasii. 7121, mai 22 dni". 7121 este exact corespondentul anului 1601, iar particula dni este arhaicul pentru cuvantul "zile".
Documentul descoperit intre rafturile pline de praf si incarcate de vreme ale Muzeului Primei Scoli Romanesti aduce informatii extrem de importante despre modul in care se faceau judecatile in Brasovul anului 1601. Locul ales pentru pedepsirea netrebnicului, Podul Batuselor, este spatiul in care erau arse vrajitoarele si in care erau batjocoriti toti nevrednicii din cetatea Brasovului. Mai mult decat atat, documentul aduce precizari extrem de importante asupra modului in care sa facea justitie in Brasovul anului 1601. "Desi orasul avea Universitatea Germana drept for judecatoresc, este foarte interesant sa constatam faptul ca judecatile erau facute de protopop, adica de un preot din Schei si nu de autoritatile vremii", spune profesorul Vasile Oltean. Manualul contine marturii despre operele filosofice inca necunoscute ale primului ctitor de manastiri din Romania, Nicodim de la Tismana.
Directorul Muzeului de la Prima Scoala Romaneasca din Scheii Brasovului spune ca documentul proaspat descoprit nu mai are nevoie de o autentificare a filologilor. Unul dintre motivele care garanteaza validitatea juramantului de la 1601 este legat de faptul ca hartia Manualului de Filosofie poarta filigranul unei fabrici venetiene care aproviziona, la acea vreme, marile lacasuri culturale europene.

Nicolae Alexandru

http://www.daciajurnal.ro/index.php?pag=continuare&cheie=1887&dom=9&num=63&poza=101&autor=0

Nicolae Alexandru (domnitor al Ţării Româneşti între 1352 - noiembrie 1364) este fiul lui Basarab I, asociat la domnie şi, apoi, succesor al tatălui său la moartea acestuia în 1352
Asociere la domnie este anterioară anului 1343 când, o cronică maghiară, îl indica pe Alexandru voievod ca încheind un acord de supunere cu regele Ludovic I cel Mare, părere infirmată de însuşi regele maghiar care, într-un act datat 29 august 1359, spune că după 1341 a trimis în mai multe misiuni eşuate pe Dimitrie, episcopul de Oradea pentru a negocia readucerea Ţării Româneşti sub suzeranitatea angevină. Abia din 1345 sau, mai târziu, chiar din 1355 când devin sigure semnele unor înbunătăţiri a relaţiilor între cele două părţi, Nicolae Alexandru apare în actele maghiare ca supus autorităţii coroanei şi primitor al unor „beneficii“. Nu se ştie exact despre ce „beneficii“ este vorba, după unii istorici ar fi în legătură cu recunoaştera stăpânirii basarabilor asupra banatului de Severin, măr al discordiei încă de la începutul secolului, sau asupra Făgăraşului. Odată cu acceptarea suzeranităţii maghiare acceptă şi ofensiva catolică pe teritoriul ţării sale. Probabil în această perioadă poate fi datată şi căsătoria cu Clara de Dobokay (Dobca) ca şi recunoaşterea autorităţii episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Ţării Româneşti, cu toate că acordarea permisiunii de a face prozelitism printre localnici pare a fi mai veche căci, într-un document din 1345, papa Clement al VI-lea afirma că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului)] din Transilvania, Ţara Românească şi Sirmium „au şi ajuns să cunoască drumul adevărului, prin înbrăţişarea credinţei catolice“ (D.R.H., D, I, p.60-61). Evoluţia ulterioară duce inevitabil spre conflict cu coroana maghiară în momentul în care Ludovic I cel Mare, ca un suveran absolut asupra pamântului de peste munţi, dă în 1359 drepturi negustorilor braşoveni să treacă nestingheriţi şi netaxaţi pe teritoriul cuprins între Buzău şi Prahova, de la locul unde Ialomiţa se varsă în Dunăre şi până la vărsarea Siretului, ignorând astfel grosolan autoritatea domnitorului ce stăpânea de facto teritoriile. În concluzie, Nicolae Alexandru, se scutură de suzeranitatea şi „beneficiile“ maghiare luând, ca şi tatăl său, o poziţie de forţă faţă de expansiunea angevină şi catolică. În luna mai 1359, în urma cererilor repetate, Callistus I, patriarhul ecumenic de Constantinopol, acceptă organizarea bisericii ortodoxe locale sub forma unei mitropolii punând la conducere pe chir Iachint, mitropolitul de Vicina, personaj controversat al lumii ortodoxe cu vederi favorabile catolicismului. Noua eparhie urma sa aibă în fruntea sa mitropoliţi numiţi de Patriarhia Ecumenică şi să intre în circuitul mitropoliilor ortodoxe. Sediul mitropoliei se găsea la Curtea de Argeş, după unii istorici, sau la Câmpulung, după alţii. Până la sfârşitul domniei se pare că nu s-au ameliorat raporturile dintre cei doi suverani căci imediat după suirea pe tron a fiului său, Vladislav I, regele maghiar îl apostrofează afirmând că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui său Alexandru. Nicolae Alexandru moare la 16 noiembrie 1364 şi este înmormântat în biserica de la Câmpulung, lăsând, din prima căsătorie cu Maria, trei fii Vladislav, Radu şi Voislav şi o fată Elisabeta (măritată cu Ladislau de Opoly (Oppeln), iar din a doua căsătorie, cu Clara de Dobokay două fete: pe Anca (căsătorită cu Ştefan Uroş al V-lea cneazul Serbiei) şi pe Ana (căsătorită cu Ioan Starţimir, ţarul de Vidin).

Gelu Voievod si cronicarul lui

In plina epoca moderna, in secolul al XVIII-lea, se descoperea la Viena manuscrisul unic al unei lucrari istorice medievale scrise de un anonim, „magistrul P., notarul regelui Bela“ al Ungariei. De atunci incoace, istoricii au facut eforturi notabile pentru a cantari cat mai corect va­loarea textului si a descoperi cine si cand l-a scris. In timp ce istoriografia ma­ghiara este tentata - din motive mai cu­rand politice - sa aduca argumente in sensul lipsei de valoare istorica a re­la­ta­rii, can­tonand-o in sfera naratiunilor de fic­tiu­ne, legendare, istoricii romani ple­deaza cu mereu noi argumente in fa­voa­rea valorii de marturie credibila cu pri­vi­re la trecut a textului datorat lui Ano­ny­mus.
Ultimul deceniu de cercetari a adus doua contributii romanesti semnificative in aceasta pro­blema, datorate, ambele, unor istorici, mai degraba, tineri. Prima a fost semnata de expertul bucurestean Alexandru Madgearu. Cartea sa, Romanii in opera notarului anonim (Bucuresti - Cluj-Napoca, Fundatia Culturala Romana - Centrul de Studii Transilvane, 2001, 260 p.), tradusa intre timp si in engleza, reanaliza, pas cu pas, Gesta Hungarorum, cronica magistrului P., socotind-o, in buna masura, credibila. Judecata aceasta de valoare rezulta in urma compararii afirmatiilor autorului medieval cu rezultatele sapaturilor arheologice si cu stiri­le din alte izvoare. Scriind pentru a legiti­ma stapanirea Transilvaniei de catre maghiari, notarul regal pornea de la elemente reale, recunoscute de contemporanii sai ca atare. „Ceea ce este fals in relatare tine doar de modul in care s-a desfasurat trecerea voievodatului condus de Gelu sub dominatia ungurilor“, socoteste istoricul.

Gasireatariilui Gelu
Un pas mai departe face co­le­gul lui clujean, Tudor Sa­la­gean, in volumul Tara lui Ge­lou. Contributii la istoria Transilvaniei de nord in secolele
IX- XI (Bucuresti - Cluj-Napoca, Fundatia Culturala Romana - Centrul de Studii Transilvane, 2006). Reluand discutia de unde o lasase Madgearu, Sala­gean socoteste ca autorul gestei ungurilor nu scria in vremea lui Bela al III-lea sau al IV-lea, ci, mai curand, in timpul lui Bela I, ceea ce plaseaza demersul respectiv intr-o epoca mai veche de­cat se credea (secolul al XI-lea). El releva ca nu avem temeiuri de a crede ca ma­gistrul studiase la Paris, toate indiciile indirecte din text conducand spre ideea ca el studiase in Italia, pe care o cunoaste destul de bine.
Cea mai importanta discutie are insa loc, in cartea lui Tudor Salagean, in jurul afirmatiilor din cronica referitoare la vo­ie­vodatul lui Gelou. Contestat in existenta sa istorica, acest vlah lansat in constiintele romanesti, mai ales de poezia pregnanta a lui George Cosbuc, redevine plauzibil prin analiza istoricului care, urmarind elemen­te­le referitoare la voievodat in textul medieval cauta, pentru prima oara, in afara acestuia, marturia existentei acestei formatiuni. Recoltand informatii din documentele timpurii, verificandu-le pe teren, plasandu-le pe harta, istoricul propune o delimitare a tarii lui Gelu, datarea campaniei maghiare impotriva acestuia, loca­li­zarea resedintei voievodale si chiar ana­li­za sistemului politic din epoca. Sunt puncte de vedere pe cat de noi pe atat de atent si de documentat argumentate, care merita intreaga atentie a cititorului.