ISTORIE=ROMANIA

-

CARTEA DE ISTORIE
SPIONAJUL UNGAR IN ROMANIA

British Council în România, la bine şi la rau
=====
British Council în România, la bine si la rau

-

Istoria vorbeste singura
160 de ani de la marea revolta feudala a cucerzenilor

Presa interbelică românească


Între cele două războaie, presa românească începe să adere la idealul ziarului modern: preţ de copertă scăzut, tiraj mare şi finanţare din reclamă (la îngheţată, la cremă de bătături, la boiangerii „care desfid concurenţa” şi franzelării „în condiţii higienice”, la pantofi: „Reputaţia încălţămintei «Mociorniţa» se datoreşte atât confecţiunii trainice cu maşinile de cusut americane «Good Year», cât, mai ales, tălpii de calitate superioară, fiind tăbăcite prin sistemul lent.
Rugăm onorata clientelă a se feri de imitaţiuni” etc.). Apar marii directori de gazete şi marii jurnalişti, ca Stelian Popescu (fondatorul şi conducătorul ziarului „Universul”), Pamfil Şeicaru (fondatorul şi conducătorul ziarului „Curentul”, cu sediul în strada Eforie din Bucureşti), Nichifor Crainic (mentorul revistei „Gândirea”), dr. Ilie Rădulescu (directorul ziarului de extrema dreaptă „Porunca Vremii”), Radu Gyr ş.a.
„Toate-s vechi şi nouă toate”

Propaganda politică, manifeste politice, îndemnuri electorale şi critica acţiunilor adversarilor politici erau nelipsite din ziare. Fiecare publicaţie îşi avea propriile orientări politice: „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Facla” erau gazete democratice, de centru-stânga, „Universul” era de centru-dreapta, „Curentul” şi „Cuvântul” de dreapta sau, uneori, de extrema dreaptă.
În articole precum „Bătaie de joc de banul nostru”, miniştrii erau certaţi pentru că-şi luaseră pălării de la Londra. În alt loc citim că „Şedinţa începând la o oră nepotrivită, după-masă, doi senatori s-au absentat, preferând ca astăzi să doarmă acasă”. Presa interbelică demonstrează cu documente că, în 1933, primarul Protopopescu atribuie pavarea unei străzi din Bucureşti, fără licitaţie, unor apropiaţi, familia Rudenberg, fără ca până atunci firma familiei respective să mai fi făcut o asemenea lucrare în capitală.
Şantajul, procesul şi duelul

Poetul Sandu Tudor (director al ziarului „Credinţa”) şi prozatorul Zaharia Stancu au fost implicaţi într-un proces, dar şi într-un şantaj, primul fiind cel care a pierdut şi care s-a ales cu două săptămâni petrecute la închisoarea Văcăreşti.
Sentinţele se prescriau din doi în doi ani, iar calomnia se pedepsea doar formal, aşa că, pentru a-şi face dreptate, unii apelau la metode ceva mai vechi: duelul. Petru Comarnescu l-a provocat la duel pe Zaharia Stancu, ajungând până la trimiterea de martori. Duelul nu a avut loc, Comarnescu obţinând ceea ce dorea. Mircea Vulcănescu, un om de peste 130 de kilograme, neavând încredere în justiţie, dă o fugă până la redacţia ziarului „Credinţa” şi îi trage o bătaie lui Sandu Tudor, care insinuase că Asociaţia culturală „Criterion” ar include şi aşa-numiţi „cavaleri de curlanda” (homosexuali).
Şi Lucian Blaga este provocat la duel de Dan Botta care îl acuză de plagiat. Duelul nu s-a consumat.
Pamfil Şeicaru se specializase în campanii dure împotriva unor puternice societăţi industriale, bancare, comerciale, care, pentru a potoli furia jurnaliştilor, plăteau sume importante de bani. Se pare că aşa a reuşit „Curentul” să-şi construiască într-un timp scurt un sediu impunător şi să achiziţioneze o tipografie modernă. „Invidioşii” au lansat atunci vorba „Şantajul şi etajul”. Între anii 1932 - 1938, Pamfil Şeicaru a fost deputat în Parlamentul României, timp de două legislaturi.
„Punctuaţia, fraţilor, e gesticulaţia gândirii”

Greşelile de tipar sunt coşmarul ziariştilor interbelici, căci, pentru orice literă greşită, trebuia să se toarne din nou un rând întreg. La transcriere puteau, bineînţeles, să apară alte erori, „astfel că, de multe ori, îndrepţi o greşală şi se fac în locul ei cinci”.
În aceste condiţii, corectorul ajunge să fie considerat coautor, dat fiindcă schimbările de sens capătă adeseori valoare literară. În loc de „Un înger intrigant” apărea „Un înger intrigat”, în loc de „o picătură de gelatină” – „o pictură de gelatină” etc. Nu e de mirare că Geo Bogza ajunge să se entuziasmeze în unu: „Unde eşti tu, paginator genial cu zâmbet de drac, cu suflet de înger, scăpărând din degete miracolul unei ironii depăşind hotarele? Dacă în noaptea paginaţiei ai fost conştient de actul pe care îl săvârşeşti, cât te invidiez...” Citeste

A fi roman.
O decizie politica a cumanilor? (OVIDIU PECICAN )

Istro-romanii
http://www.formula-as.ro/reviste_779__1018__istro-romanii-.html
=====
GAURI NEGRE ALE ISTORIEI
Istro-romanii
http://www.formula-as.ro/reviste_782__144__ultimii-supravietuitori.html

DOSARELE ISTORIEI

Scaunul de judecata de la Gherghita

Domnia itineranta a constituit, precum se cunoaste, o caracteristica institutionala a puterii centrale medievale, pretutindeni acolo unde a existat o asemenea societate, determinata de contradictia dintre necesitatea aplicarii atributiilor jurisdictionale in principal, legate de mersul proprietatii (vanzari si cumparari de ocine, rezolvari de litigii dintre sateni, fixarea hotarelor obstilor rurale teritoriale etc.), pe de o parte, si imposibilitatea deplasarii celor impricinati in capitalele de resedinta domneasca medievala pentru a-si rezolva problemele. In aceasta situatie, puterea centrala - in cazul Tarilor Romane domnia - impreuna cu organele judiciare (sfatul domnesc) trebuia sa se deplaseze in centrele jurisdictionale, care puteau fi orasele tarii respective si, in cazuri mai speciale, unele manastiri mai importante sau chiar sate mai dezvoltate, unde judecau diversele pricini si emiteau actele cu deciziile luate. Asa se explica de ce documentele noastre medievale indica locul sau localitatea in care a avut loc judecata si unde s-a emis actul respectiv. Ceea ce nu se cunoaste, deocamdata, este unde anume si daca exista un local in care se desfasura intreg ritualul proceselor de judecata. Daca in cazul principalelor centre de resedinta domneasca, de pilda Bucuresti si Targoviste, locul de desfasurare erau curtile domnesti - ale caror ruine relative sunt conservate pana astazi - si, de asemenea, acelasi rol l-au avut manastirile Arges, Tismana etc. unde exista asa numita casa domneasca, locul de desfasurare a proceselor in cazul celorlalte orase si, mai ales, al satelor in care s-au emis acte domnesti este total necunoscut.
In cercetarile arheologice efectuate, recent, la Gherghita - Prahova, s-a descoperit o constructie din piatra care deconcerteaza fata de locuintele din aceeasi vreme descoperite pana acum, acestea fiind facute din paianta, caramida fiind folosita numai la constructia sobelor de incalzire din importantul oras medieval al Tarii Romanesti.
Dupa cum au demonstrat cercetarile efectuate, asezarea de la Gherghita dateaza din secolul al XIV-lea, fiind constituita ca asezare rurala, pe un plan format din terasa superioara a raului Prahova, nu departe de confluenta cu apa Teleajenului. La finele secolului al XIV-lea, asezarea rurala capata atributii urbane, astfel ca ea devine oras, dupa cum o demonstreaza locuintele descoperite in inventarul pastrat partial, specific lumii medievale urbane. De altfel, prima mentiune documentara in aceasta privinta dateaza din anul 1431.
Cercetarile din ultimele trei campanii arheologice de la Gherghita au scos la iveala, in curtea Scolii Generale din localitate, un complex de constructie in piatra legata cu mortar, dezvelita partial, in care s-au delimitat laturile unei constructii rectangulare cu dimensiunile de 6x5 m, si din care se pastreaza santul de fundatie cu resturi ale zidului initial, cu o latime de 0,50 m, adancimea apei fiind de 0,60 m, fata de nivelul de calcare medieval. Probabilitatea ca aceasta constructie sa se fi prelungit pe latura sudica ramane doar prezumtiva, din cauza constructiilor moderne de aici care au distrus urmele unei eventuale continuari in acea zona a altor incaperi din complex.
La inceputul secolului al XVII-lea, constructia a fost demolata, din ea pastrandu-se pe alocuri resturi ale fundatiei. In secolele XVIII-XIX, constructiile moderne (castelul regal) au amplificat distrugerea constructiei medievale.
Ce ne spun documentele scrise in aceasta privinta. Incepand din anul 1431, ele arata ca in orasul Gherghita s-a desfasurat o anumita activitate jurisdictionala, implicati fiind domnia, sfatul domnesc si impricinatii: boieri, sateni, cler, in legatura cu judecarea diferitelor procese civile si penale pentru aria jurisdictionala care apartine de Gherghita.
Primul act de cancelarie cunoscut, emis in Gherghita, dateaza din 2 august 1453 de la voievodul Vladislav al II-lea, in care se arata ca acest document a fost scris in Gherghita (in limba slavona) fara nicio alta localizare. Urmeaza, in continuare, o serie de 9 acte scrise in Gherghita apartinand voievozilor Radu cel Frumos, Basarab cel Batran si Basarab cel Tanar din secolul al XV-lea si de la Vlad cel Tanar si Vladislav al II-lea din secolul al XVI-lea pana la domnia lui Patrascu Voda, tatal lui Mihai Viteazul. Domnia lui Patrascu Voda marcheaza un moment important in evolutia orasului Gherghita, din punctul de vedere al organizarii judiciare. Daca pana la anul 1554, documentele consemneaza simplu ca scrierea actului judiciar s-a facut in Gherghita (in slavona) sau in orasul Gherghita (de asemenea in slavona), la 17 iulie 1554, Patrascu Voda emite un act de judecata in care se arata ca a fost scris in Scaunul Gherghitei, functia de scaun presupunand atat cresterea in importanta a orasului, cat si in ceea ce priveste atributiile de judecata pentru aria jurisdictionala foarte intinsa, dupa cum se constata din documente. Totodata, in aceasta perioada apare, pentru prima oara, functia de judet cu cei 12 pargari din Gherghita, semnul organizarii conducerii urbane (1560, octombrie 10, fiind data mentionarii judetului Gherghita cu cei 12 pargari nominalizati). Daca luam in considerare faptul ca Patrascu Voda, impreuna cu sfatul domnesc este prezent foarte des la Gherghita (intre 1554 si 1556 el emite din Scaunul de la Gherghita sapte acte), comparative cu situatia anterioara cand intr-un secol si jumatate se emit doar 9 acte, aceste doua elemente: ridicarea la rangul de Scaun al orasului Gherghita si organizarea conducerii orasului prin mentionarea judetului si a pargarilor, exprima evolutia la cote superioare a orasului si o largire a atributiilor lor juridice, ceea ce presupune, din partea domniei si a organelor judiciare, o oarecare permanenta in oras.
In aceste imprejurari, s-a luat masura de construire, in Gherghita, a unei cladiri necesare realizarii actului de justitie.
In perioada urmatoare, dupa Patrascu Voda, cel care da stralucire Gherghitei este autorul primei uniri politice a romanilor. In cursul anilor 1595 si 1596 sunt emise din Gherghita 27 de acte cu mentiunea in Scaunul orasului domniei mele. Este de remarcat faptul ca in cursul anului 1596, Mihai este prezent impreuna cu sfatul domnesc, nu numai luna de luna, dar, in mai multe cazuri, zi de zi: ianuarie 6 si 7; februarie 16 si 19; aprilie 10,14,16; mai 4, 14, 15, 27, 28; iunie 3, 15, 19, 20, 23; iulie 18, 19, 24 etc. Aceasta prezenta masiva a marelui voievod si a organelor judiciare respective presupune, fara indoiala, existenta unei cladiri spatioase servind drept sediu administrativ, unde se desfasurau activitatile judiciare si administrative, in general, si unde erau adapostite organele corespunzatoare, pe timpul prezentei lor in localitate. Despre o cetate la Gherghita, cum s-a spus de catre unii istorici ai orasului, nu poate fi vorba.
Facem precizarea ca, totusi, cercetarile arheologice nu au putut demonstra, pana acum, ca aceasta constructie descoperita servea atributiilor judiciare ale domniei, ca sediu temporar al acesteia. Aceasta reiese insa din faptul ca, asa cum am amintit mai sus, constructia din piatra descoperita este singulara pentru epoca respectiva, locuintele descoperite pana acum in diferite puncte ale asezarii actuale fiind toate construite din paianta, ca mai in toate asezarile urbane medievale din campie unde s-au facut cercetarile de rigoare. Pe de alta parte, o asemenea activitate judiciara a forurilor legislative care se deplasau in localitatea respectiva, pentru zile in sir dupa cum reiese din documente, presupune, neindoielnic, existenta unui spatiu constructiv care sa adaposteasca organele judiciare centrale precum domnia si sfatul domnesc.
Dupa Mihai Viteazul, stralucirea Gherghitei ca scaun judiciar paleste; cele doua acte de la inceputul secolului al XVIII-lea si cele sase scrise in Gherghita reprezinta mai degraba un ecou intarziat al pretuirii orasului de catre noua domnie. Cum s-a constatat in cercetarile arheologice, constructia este demolata, piatra scoasa pana la fundatie, poate ca urmare a reactiei unor categorii sociale in frunte cu noul domn Simion Movila, nemultumite de politica interna a fostului voievod al Unirii. Radu Serban care a urmat la Domnia Tarii Romanesti dupa Simion Movila initiaza in 1605 lucrarile de fortificare de la Cuciu. Este vorba de o palanca, situata in susul Gherghitei, pentru apararea orasenilor. Cu exceptia celor cateva acte scrise inca in Gherghita mai sus evocate, nu se mai emite niciun act din Gherghita, ceea ce inseamna disparitia functiei de Scaun de judecata jurisdictionala al Gherghitei. De altfel, secolul al XVII-lea aduce, totodata, si inceputul decaderii orasului la nivelul asezarii rurale, asa cum il vom cunoaste din documentele secolelor XVIII-XX. Daca la aceasta decadere a contribuit si pierderea functiei mai sus amintite adica pierderea sprijinului autoritatii centrale, ramane o problema de rezolvat in viitor.
Cert este ca structurile noi, care incep sa se produca inca din secolul al XVII-lea in cadrul societatii medievale romanesti, afecteaza si sistemul domniei itinerante, capitalele Tarii Romanesti preluand aproape intreaga activitate de elaborare a actului de justitie ca loc de desfasurare, desigur cu unele exceptii ale vechiului sistem care mai persista inca o bucata de vreme.
In incheiere, dorim sa remarcam aceasta corespondenta dintre documentul scris si cel arheologic in descifrarea unor enigme, cum a fost cea a rezidentei temporare a domniei Tarii Romanesti in unele localitati in care s-au constituit Scaune de judecata, realitate surprinsa in cercetarea arheologica de la Gherghita, confirmata din plin, de documentele scrise.

Armata Română, Marelui Ei Căpitan
Un album istoric ne arată organizarea armatei române din secolul al XIX-lea. Albumul este dedicat lui Carol I, Regele României. Divizii, şcoli superioare, regimente, inimi dedicate patriei.
În 1902 a văzut lumina tiparului un album istoric al armatei române intitulat: "Armata Română, Marelui Ei Căpitan". Albumul este structurat în două părţi. Prima parte prezintă fotografii cu structurile armatei române. Cea de-a doua parte îi prezintă istoricul. Iată câteva fragmente.

Istoricul oştilor. Organizarea armatei, "armele" acesteia constituie parte a istoriei statului român. În album apar date despre Marele Stat Major al Armatei. Potrivit datelor din volumul studiat, bazele organizării Statului Major al Armatei au fost puse de regulamentul organic pentru ambele principate: al Munteniei şi al Moldovei. "El a funcţionat cu această organisaţiune până în 1859, sub conducerea a câte un colonel, care ajuta pe Marele Spătar în exercitarea trebilor oştirei." La 1859, sub domnia Principelui Cuza s-a înfiinţat "Statul Major al Principatelor Unite, parte la Iaşi, parte la Bucureşti, compus din 4 birouri, din cari unul pe lângă Domnitor, pentru relaţiile cu Ministerele ostăşesci şi comandamentul Armatei".
Războiul nu putea fi ţinut de o armată fără o pregătire temeinică. Astfel a apărut "Şcola superioră de Resboiu" – Patron: Sf Ioan Botezătorul. "Înfiinţată la 8 August 1889, sub direcţia imediată a Şefului Marelui Stat Major al Armatei, şi cu menirea de a înlesni recrutarea oficerilor de stat major precum şi de a respândi înaltele cunoştinţe militare în armată."

Hoţii de odinioară

Pe frontul reîntregirii, jandarmii făceau afaceri

Aproape de tara de departe

Decenii de-a rândul, radio "Europa libera" a constituit pentru români sursa de la care puteau afla informatii despre situatia reala din România comunista. Prin intermediul postului, aveam acces la adevaruri pe care nu le puteam întâlni în paginile ziarelor sau la posturile de radio si televiziune. "Europa libera" le-a pastrat românilor vie speranta în libertate, în valorile democratiei.

Una dintre vocile cunoscute ale "Europei libere" în ultimele doua decenii de dinainte de 1989 a fost domnul dr. Şerban Orescu. Analizele si comentariile sale pe probleme de politica economica (dar nu numai), prezentate zi de zi pe post, erau urmarite cu interes si atentie, atât de numarul mare de ascultatori anonimi, cât si de Securitate.

L-am abordat pentru rubrica noastra pe domnul Orescu cu rugamintea de a împartasi cititorilor Magzinului istoric câteva momente din istoria mai putin cunoscuta a "Europei libere", în redactia careia a lucrat timp de aproape trei decenii.

Nu cu mult timp în urma, "Europa libera" si-a redus considerabil emisiunile în limba româna. Ele au devenit de-acum istorie. Prin astfel de marturii pe care intentioneaza sa le publice, Magazin istoric va contribui la viitoarea monografie a postului de radio bine cunoscut si mult ascultat de generatii si generatii de români.
Înainte de a reproduce raspunsurile domniei sale la întrebarile pe care i le-am adresat în scris, câteva date biografice ale invitatului nostru. Este descendent al arhitectului Alexandru Orescu (1817-1894), constructorul Universitatii din Bucuresti.

S-a nascut la 16 mai 1925 în Braila. Aici a facut gimnaziul si liceul, dupa care a urmat studii de drept si filosofie în Bucuresti (1944-1948) si de electronica, în cadrul Facultatii de profil de la Institutul Politehnic din Capitala (1951-1957). Este doctor în economie industriala (1972).

În tinerete, a facut parte din tineretul studentesc P.N.L., publicând în ziarul partidului, Liberalul, peste 70 de articole în anii 1946-1947. A tiparit alte numeroase studii si articole pe probleme de economie si organizare industriala, modelare matematica, stiinta popularizata si istorie, în presa anilor 1961-1977. A fost si colaborator al revistei noastre (nr. 3/1977).

Este, de asemenea, autorul unor lucrari publicate în tara sau strainatate: Viata arhitectului Al. Orescu (în colaborare cu N. Mihaileanu, 1967); Specializarea si cooperarea în industrie (1974, apreciata într-un document al Bancii Mondiale din 1979); Spiru Haret (1976); Zentrale und dezentrale Elemente im Leitungssystem der rumänischen Industrie (Elemente centraliste si descentralizatoare în industria româneasca; Köln, 1979). A semnat, de asemenea, în paginile unor publicatii internationale (Le Monde, Le Monde Diplomatique, Rheinischer Merkur, Osteuropa, Studies in Comparative Communism, S.U.A. s.a.). A participat la diferite reuniuni stiintifice internationale privind problemele comunismului.

Prima întrebare adresata domnului Şerban Orescu porneste dintr-o fireasca curiozitate:

- Cum ati ajuns la "Europa libera"?

- "Europa libera" a fost pentru mine, de când o cunosc - adica de la înfiintarea ei, cu jumatate de secol în urma -, marea mea iubire. Am cochetat - în tara fiind - în permanenta cu ideea de a ajunge odata eu însumi acolo, la München, unde batea, spun eu, inima adevaratei Românii. Spun aceasta prin referire la toate emisiunile postului dar, în special, la Actualitatea româneasca, vârful de lance al opozitiei românesti din emigratie.

Am considerat "Europa libera" un substitut de opozitie (imposibila în tara) prin simplul fapt ca raspândea adevarul într-o lume a opresiunii. Eu însumi facusem opozitie în timpul studentiei, ca membru al Tineretului National-Liberal. Ma simteam adeseori urmarit, trebuia sa fiu foarte atent la raporturile mele sociale. În acest mediu inuman, caracterizat prin suspiciune si constrângeri de tot felul, serile în fata aparatului de radio pentru a asculta glasul, la început bruiat, apoi clar al lui Noël Bernard - "directorul postului nostru de radio" cum i se spunea, de fapt, doar al departamentului românesc - erau fascinante, o evadare.

Nu ar fi fost asa daca regimul ne-ar fi dat voie sa calatorim. Sentimentul ca eram silit sa traiesc într-un fel de închisoare a dat tot mai mult aripi intentiei de a parasi tara pe care o iubeam, pentru a ajunge si eu sa vorbesc la "Europa libera"...

- Ati asociat de la început plecarea din România cu intentia de a ajunge la "Europa libera"?

- Da, cu o observatie. Când ceausismul a dat semne, în 1965-1969, ca s-ar putea umaniza, interesul meu pentru emisiunile Actualitatii românesti, care intrase în marea dezbatere privind relaxarea dictaturii comuniste, a capatat nuante. "Europa libera" devenise un fel de tribuna a disidentilor din lumea comunista - categorie care, la sfârsitul anilor ’60, lipsea în România cu desavârsire. Anticomunismul a devenit mult mai intelectual, dezbaterea de idei se ascutise. În mod firesc, m-am încadrat si eu în acest front...

Hotarârea mea de a pleca din tara fusese precedata de ani buni de studii extrauniversitare. M-am pus oarecum la curent cu imensa literatura sociologica aparuta în Occident dupa 1947, ultimul an în care bibliotecile au mai putut pune la dispozitie atare carti devenite apoi apanajul celor care detineau permise pentru "fondul special".

Eu aveam acces la acest fond, ca doctorand. Nu literatura direct anticomunista am citit - nu de ea aveam nevoie -, ci acea literatura care îmi arata acum felul în care trebuie puse problemele "sine ira et studio", fara idei preconcepute. Or, tocmai aceasta ma atragea la Noël Bernard, care era stralucit, era pasionat, fara a fi patimas.

Asa am luat cunostinta, de pilda, de "teoria sistemelor", de cartile lui Karl Deutsch, renumit politolog american de origine germana, profesor la Harvard (S.U.A.), care încerca sa explice fenomenele sociale folosind modele cibernetice, ce deschideau cercetatorului cu totul alte perspective decât cele impuse de obscurantismul comunist.

Editorialele lui Noël Bernard si revelatia noii sociologii m-au condus catre un doctorat, nu în stiinte sociale - aceasta mi-ar fi fost imposibil, nefiind nici macar membru de partid -, ci în management economic, un domeniu nepolitizat, dar conex oarecum economiei, susceptibil a fi folosit - cu oarecare abilitate - pentru a ataca economia comunista în unul din punctele sale slabe: relatiile de cooperare dintre întreprinderi. Acest subiect îmi fusese sugerat de un editorial al lui Bernard.

Era un om foarte inteligent si intuise incapacitatea economiei comuniste, cu planificarea ei rigida, de a pune de acord trei factori pe care capitalismul îi concilia cu ajutorul pietei libere: capacitatile de productie, cererea de bunuri si contractele dintre întreprinderi.

Am primit în 1976 o bursa germana - dar fara acordul autoritatilor comuniste - pentru a pregati în Germania teza mea de doctorat. Securitatea nici n-a vrut sa auda de un pasaport pe care îl oferea, în exact aceeasi perioada, copiilor de stabi comunisti. Discriminarea de care ma plângeam a fost al doilea motiv - el s-a adaugat atractiei "Europei libere" din totdeauna - pentru a ajunge la München si a vorbi pe post.

În aceasta stare de spirit - care ma ducea pe drumul cel mai scurt la "Europa libera" - am "debarcat" la Köln în ianuarie 1978 cu un pasaport de plecare definitiva din tara, cu o inima batând în continuare româneste, dar în tact european. Dupa câteva zile, am vorbit cu Noël Bernard la telefon, care mi-a propus sa-l vizitez la München. Aceasta a fost posibil abia în iunie 1978.

În ziua în care am pasit pragul "Europei libere" la München, aparuse tocmai un articol al meu la Paris, în ziarul Le Monde, despre pseudoreforma economica initiata de Ceausescu, încât aveam astfel si o buna "carte de vizita". Tradus repede în româneste, în aceeasi zi l-am citit la microfon; era cea dintâi prezenta a mea la microfonul "Europei libere"!

Ma simteam ca acasa - senzatie care nu m-a mai parasit niciodata. Angajarea mea a fost discutata - tocmai avea loc o "miscare" în personal -, dar a avut loc abia la 1 mai 1981. Între timp, Bernard m-a invitat de mai multe ori la mese rotunde când se întâmpla în tara ceva mai important.

- Cum va documentati în vederea realizarii analizelor difuzate pe post?

- Sistemele comuniste sunt prin excelenta sisteme închise, lipsite de transparenta.

Şi totusi, eram destul de bine informat - spuneau ascultatorii referindu-se la mine.

Adevarul este ca în ciuda lipsei de informatii, prin coroborarea, compararea critica (metoda folosita si de istorici pentru reconstituirea trecutului), prin cercetarea surselor (metoda folosita si în criminologie), pe scurt spus, daca aveai logica si fler puteai afla mult din ceea ce regimul ascundea. Capatasem cu timpul rutina, dar trebuie sa spun ca aceste operatii îmi luau mult timp. În plus, citisem multe despre comunism - nu carti polemice, ci carti serioase din care dedusesem "logica interna" a sistemului. Aveam la dispozitie practic toate stirile transmise de agentiile de presa, principalele reviste de sovietologie etc. Asta însemna foarte multe creiere bine puse la punct. În nici un caz sa nu se creada ca aveam acces la informatii de spionaj. Nu a existat la noi asa ceva, iar personal nu pun nici o baza pe spioni si spionaj.

Aveam si un serviciu de cercetare care edita o publicatie lunara - ale carei informatii erau interesante, dar veneau prea tâziu pentru noi, fiindca articolele noastre trebuia sa ia pozitie imediat...

Aceste dificultati obiective au împins pe unii la solutia mai comoda a articolului-eseu.

Foarte mult mi-a servit pregatirea juridica, nu ca as fi folosit concepte juridice, ci rigoarea matematica a dreptului ca scoala a gândirii si ca logica aplicata.

În plus, si poate si mai important, am întretinut în biroul meu - am si în prezent acasa - o banca de date pe care o îmbogatesc si o "scrutez" regulat; din aceasta banca fac parte si articolele mele pe cel putin cinci ani în urma. Pentru sistematizare n-am avut nevoie de computer - m-am bazat pe memorie si fler.

Desigur, am folosit si dialogul cu cei care veneau din tara, dar informatiile primite treceau prin propriul filtru, eliminând adesea totul, având în vedere felul emotiv-exaltat al românului.

În sfârsit, eram avantajati de faptul ca temele ni le alegeam noi însine. În consecinta, nu-mi alegeam o tema de articol pentru care nu aveam "acoperire" faptica suficienta.

- Vi s-a înmtâmplat sa si gresiti în analizele dumneavoastra?

- În decurs de 20 de ani nu-mi amintesc sa fi facut mai mult de doua erori, desi nu eram din cei prudenti, care dezminteau în a doua parte a frazei ce afirmasera în prima.

Plecam de la premisa ca nu poti convinge daca nu esti tu însuti convins - or, noi trebuia nu numai sa informam, ci si sa convingem, caci scopul final era schimbarea de sistem, nu pur si simplu îmbogatirea cunostintelor. În consecinta, un mare rol - dat fiind specificul radiofoniei - revenea tonului si dictiunii. Cel mai bun articol citit poate deveni o catastrofa daca e rostit cu o voce monotona sau antipatica, dupa cum un articol mijlociu, dar cu accente verbale puse corect, poate câstiga atentia si pâna la sfârsit chiar convinge. Noël Bernard avea toate aceste atuuri si am cautat sa învat cât mai mult de la el, inclusiv în privinta structurii articolului.

Dupa angajare, mi-a spus urmatoarele: "La început sa arati ce îti propui, la mijlocul articolului gândeste-te ca ascultatorul a obosit, de aceea trebuie sa-i spui din nou, iar finalul sa fie ca în simfoniile lui Beethoven, o apoteoza."

Aceasta prezentare corespunde mai mult editorialului, decât unui comentariu. Or, mi-am dat seama ceva mai târziu, editorialul era, cum spun francezii, "une chasse gardée" - domeniu rezervat directorilor. M-am deosebit însa de editorial fiindca eram mai documentat. Asa mi-am stabilit singur genul - un editorial documentat, care convinge informând si informeaza convingând. Genul acesta se potrivea specificului postului nostru de radio si, mai ales, specificului meu; l-am pastrat tot timpul. El încalca poate separatia dintre genurile ziaristice, dar ce importanta are asta? Nici un ascultator n-a protestat, nici un coleg nu s-a simtit lezat, poate unii directori...

Eroul Plevnei - un basarabean Cam pe la începutul anilor treizeci ai secolului trecut, am pornit spre oraşul Cahul să facem făină la vestita moară a lui Niunin. Am isprăvit-o repede cu făina şi tata, cu nişte cunoscuţi care îi ajutaseră să încarce sacii, trase la un birt ca să le facă o cinste. Mie îmi dădu câţiva lei ca să-mi cumpăr îngheţată şi halviţă. După ce mi-am răcorit sufletul, apucai să fac cale întoarsă. N-am izbutit să depăn câţiva paşi că, de după o ulicioară, apăru pe strada principală o orchestră militară ce intona cunoscutul marş „…în frunte c-un tambur-major” care, în a doua jumătate a secolului trecut, devenise şlagărul regretatului rapsod Dan Spătaru. În capul coloanei mergea un bătrânel cu uniformă militară veche, de dorobanţ, cu o mândreţe de sabie la brâu şi cu trei cruciuliţe negre pe piept. Am încremenit cu îngheţata în mână, iar melodia îmi înfiora inima.
Am alergat repede la căruţă şi le-am povestit la ai mei cele văzute. Am aflat că bătrânelul cela, născut în secolul trecut, participase la războiul ruso-turc din 1877 şi că la acel moment avea peste 100 de ani. Abia în 1947, când eram student la Colegiul pedagogic din oraşul Cahul, am aflat de la colegul meu Gheorghe Antohi că acel bătrân oştean, pe nume Gheorghe Banu, era un adevărat erou al Plevnei. Săvârşise acte de eroism, fiind înregimentat în armata rusă contra Porţii Otomane. Era mândria oraşului. Când s-a întors acasă, avea pieptul plin de ordine şi medalii, dar şi o mândreţe de sabie, pe care i-o înmânase însuşi marele monarh Alexandru, căruia îi salvase viaţa la Plevna. Cele trei ordine „Sf. Gheorghe” (ruseşti) i-au fost înmânate tot pentru fapte remarcabile de vitejie. Gheorghe Antohi - care, spre sfârşitul vieţii, devenise directorul muzeului ţinutului natal din partea locului - mai spunea că, astfel, Gheorghe Banu a răzbunat tragica moarte a ilustrului domnitor Ioan Vodă cel Viteaz, exterminat mişeleşte de turci la 1574 în stepa Cahulului. Oamenii îşi aminteau că, după astfel de defilări, bătrânul se ducea la bustul renumitului domnitor care, până la venirea sovieticilor, se găsea lângă biserica din grădina publică a oraşului. I se închina şi îi da onorul.
…Se scurseseră doar douăzeci şi ceva de ani de când s-a stins pălălaia Războiului din Crimeea, dintre Rusia şi forţele aliate. Cu înfrângerea umilitoare pe propriul teritoriu Rusia, considerată jandarmul Europei, nu se putea împăca nicicum. S-a pregătit intens de noua confruntare armată, pe care a iniţiat-o deschis şi a împânzit cu numeroasa-i armată noul stat european - Ţara Românească. A făcut-o cu acceptul domnitorului Carol I, care a propus să intre şi el în război pentru a scăpa de suzeranitatea Porţii. Ţarul, vanitos din fire, a refuzat, de teamă să nu fie umilit că a obţinut victoria cu ajutorul unui stat încă prea puţin cunoscut în Europa. Categoric era contra şi prinţul Nicolae, încorporat în armata rusă. Erau convinşi că, în câteva zile, armata rusă va obţine o strălucită biruinţă şi-i va garanta şi României independenţa. Carol nădăjduia că va alipi la judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi întreaga Basarabie. Ţarul, însă, intenţiona nu să cedeze Basarabia, ci să ia şi aceste judeţe. A decis să meargă înainte de unul singur, mulţumindu-i domnitorului Carol că i-a permis să treacă prin ţara sa. Dar n-a fost cum credea vanitosul ţar, căci, de cum păşi pe teritoriul paşalâcului bulgar, turcii au opus o rezistenţă dârză. Iar la Plevna ruşii chiar o puseseră de mămăligă. Fortăreaţa deveni un zid în calea lor. Ţarul se văzu nevoit să ceară ajutorul lui Carol.
La 21 mai 1877, Armata Română a intrat în război, fără vreo înţelegere protocolară. A pornit spre Dunăre, intrând din marş în luptă. Situaţia s-a schimbat cu greu, căci turcii primeau noi şi noi ajutoare. Cauza pentru care armata română intrase în luptă - obţinerea mult-jinduitei independenţe - îi îmbărbăta pe patrioţii tânărului Stat Român. Întregul efectiv militar al armatei române, participant la acest război, a fost de 120.000 de ostaşi, dintre care 260 de basarabeni din judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail. Printre ei era şi bravul oştean Gheorghe Banu. Alţi 7400 de basarabeni au fost încorporaţi în armata rusă.
La 25 august, la o şedinţă mixtă a comandanţilor de armată, s-a hotărât ca, la 11 septembrie (ziua naşterii ţarului), să pornească asediul Plevnei. În această sângeroasă operaţiune românii au avut de înfruntat o împotrivire dârză a turcilor la reduta fortificată Griviţa, despre al cărei potenţial ruşii ştiau foarte bine şi, de aceea, le-au „oferit-o” românilor. Dorobanţii români puteau să ajungă spre redută doar străbătând o vâlcică pe care turcii o ţineau permanent sub focul tunurilor. Ostaşii rămaşi în viaţă au numit acel loc „Valea Plângerii” ori „Valea Sângelui”. Aici, împreună cu alţi camarazi, a săvârşit fapte de vitejie şi basarabeanul Gheorghe Banu, decorat mai apoi cu trei distincţii „Sfântul Gheorghe”, din cele 50 pe care ţarul le-a oferit domnitorului Carol pentru a-i decora pe eroii români.
Până la căderea Plevnei, urma să se verse încă mult sânge. După cucerirea redutei Griviţa, s-a dovedit că mai există una, la fel de bine fortificată. Au asediat-o tot trupele române. Luptele pentru înfrângerea Turciei s-au încununat cu succes abia peste jumătate de an, în decembrie 1877. Toată suflarea românească a fost alături de bravii luptători pentru independenţa ţării. Plugarii ajutau frontul cu provizii şi cai, muncitorii fabricau arme şi muniţii, oamenii de artă şi cultură proslăveau actele de eroism. Vasile Alecsandri a cântat în poemul „Peneş Curcanul” dorobanţii din Regimentul 13. Prozatorul Emil Gârleanu a scris o splendidă culegere de nuvele. Pictorul Nicolae Grigorescu a imortalizat vitejii ostaşi români într-o serie de tablouri. Printre prestigioasele opere ale ilustrului maestru un loc aparte îl ocupă portretul „Dorobanţul”, al cărui prototip se presupune că ar fi basarabeanul Gheorghe Banu. Bunul meu prieten şi mahalagiul eroului, Gheorghe Antohi, îmi spunea că bravul oştean se tânguia deseori că, după ce i-a fost înmânat al treilea ordin „Sf. Gheorghe”, adesea era invitat la statul-major, unde un pictor l-a chinuit vreo două zile, ordonându-i să stea în poziţia de „drepţi” şi tot spunându-i să privească ba la stânga, ba la dreapta. Probabil, pictorul era Nicolae Grigorescu, invitat special de la Paris pentru a imortaliza faptele de vitejie ale ostaşilor români în luptele pentru independenţa patriei.
Căderea Plevnei a deschis armatelor aliate cale verde spre Constantinopol şi Adrianopol. Osman Paşa a fost nevoit să capituleze necondiţionat. Cu preţul vieţii a 10.000 de ostaşi, alţii răniţi şi dispăruţi, românii au obţinut sfânta libertate. La 3 martie 1878, Rusia şi Turcia au semnat, la San-Stefano, Tratatul preliminar de pace, care prevedea că Poarta „recunoaşte independenţa României”. Tratatul mai stipula că Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea de sub coasta României, pe care Rusia o propusese mai apoi în schimbul celor trei judeţe de la gurile Dunării - Cahul, Bolgrad şi Ismail, cedate după Războiul din Crimeea (1856). România spera să-şi realipească Basarabia şi a protestat energic. Generalul Gorceakov i-a ameninţat pe români că le va ocupa ţara şi le va dezarma oastea. Acestui îngâmfat i s-a ripostat cu demnitate, amintindu-i-se că armata care a luptat la Plevna nu se va lăsa umilită. Dar ruşii tot ruşi rămân…
Odată cu anii, trec în cealaltă lume şi oamenii. Domnul l-a sălăşluit în împărăţia Sa şi pe curajosul erou al Plevnei, acoperit de slavă în sângeroasele lupte pentru Independenţa şi suveranitatea scumpei ţări. A murit în 1945, la vârsta de 115 ani. Puţini mai sunt dintre acei care ştiu câte ceva despre bravul ostaş din Cahul. Cu timpul, s-ar putea întâmpla ca el să fie uitat. Iată de ce consider că numele acestui legendar erou ar fi bine să-l poarte o şcoală, o stradă. Iar pe una dintre clădirile oraşului să apară o tăbliţă, un basorelief cu chipul eroului.

Familia regală, sub filajul Siguranţei

Damele de companie în vechea Craiovă

Amintiri cu haiduci

Agenţii interbelici ai Siguranţei au câştigat „războiul cifrului"

-

VECHIMEA TRICOLORULUI ROMANESC

Intoarcerea dacilor

Un bust enorm, probabil, candva, statuie intreaga, se afla la Muzeul Borghese: un tanar dac, cu ambele maini lipsa si cu fata zdrobita. Alte statui, capete si busturi de daci se gaseau odinioara in Roma, in muzeele Torlonia, Lateran, Capitolin, sau chiar in atelierele unor sculptori, precum Canova si Tadolini sau Monteverde, iar lista nu se opreste aici. Din pacate, colectiile au fost mutate de colo-colo, au fost vandute, descompuse, reintregite, iar urma dacilor a fost pierduta adesea. Dar Roma nu este singura care ascunde astfel de comori. La Florenta se afla cateva statui minunate de daci, din porfir, alte statui se gasesc la Napoli. In afara Italiei, ii gasim in multe muzee si colectii private: la Oxford, Berlin, la Paris (Luvru), Madrid, la Praga, la Toulouse, Bruxelles, la Sankt Petersburg (Ermitaj), la Copenhaga, Smyrna, Atena, la New York, in Israel etc. Cel mai recent cap de dac a fost descoperit in 1999, in Forul lui Traian, si a fost expus, de curand, pentru scurta vreme, la Muzeul National de Istorie a Romaniei din Bucuresti.
Dacilor din muzee le mai zambeste cate un turist grabit, iar blitz-ul vreunui aparat de fotografiat le mai aminteste poate, vag, de scanteierile sabiei curbate, in ultima lor lupta de aparare a Sarmisegetuzei. Dacii din parcuri privesc de secole trecatorii, mereu altii, tot mai grabiti, iar cate o pasare se mai odihneste pe faldul mantiei aristocratice, prinse pe umarul stang cu o fibula domneasca. Iar in depozitele prafuite, din cand in cand, un paianjen isi tese panza in cate o palma de dac... Cine sa le poarte de grija? Cine sa le redea identitatea? Cine sa le descifreze misterul si sa-i readuca, simbolic macar, acasa?
Leonard Velcescu s-a stabilit in Franta de mai multa vreme. Teza lui de doctorat in istoria artelor, sustinuta in anul 2000 la Sorbona, are ca subiect tocmai aceste reprezentari de daci. Un tanar modest si o lucrare de mare valoare, care nu doar inventariaza busturi, capete si statui, ci patrunde in adancul unor intelesuri care nu au mai fost accesibile nimanui inaintea sa. Raspunsurile pe care ni le-a dat la cele cateva intrebari pe care i le-am adresat ne-au convins de importanta cu totul exceptionala, nebanuita, a acestui subiect. Fie ca eforturile sale sa-i fie rasplatite, macar cu bucuria si mandria pe care le vor simti cei care, datorita lui, vor afla, poate pentru prima data, despre acesti daci vitregiti de soarta si despre insemnatatea lor imensa in istorie.
„Statuile au fost sculptate dupa modele reale. Multi prizonieri daci au fost adusi la Roma”

- Lucrarile de specialitate ne indicau un numar mic de statui de daci. Dumneavoastra ati gasit peste o suta. Cum ati dat de urma lor si de unde provin?
- Am inceput cu ani in urma aceasta cercetare a imaginilor de daci in sculptura, cautand prin salile muzeelor si prin rezervele lor. Multe lucruri importante stau prin rezerve, uitate si abandonate. De altele am aflat datorita mentiunilor mai vechi, din literatura de specialitate. Aceste sculpturi de daci, pastrate acum in muzee si colectii particulare, au fost gasite in mare parte in Forul lui Traian si au fost facute de artistii antici romani (oficiali, de la „curte”) in perioada lui Traian. Exista insa si statui de daci facute intr-o perioada mai tarzie, posterioara lui Traian (de exemplu, in timpul lui Hadrian), care au cu totul alta origine si o alta istorie. Este foarte important de retinut ca, din punct de vedere iconografic, in timpul lui Traian, arta romana se afla la apogeul ei, iar calitatea sculpturilor de daci, din punct de vedere portretistic, este remarcabila. Nicidecum nu au fost lucrate ca o imagine stereotipa, adica toate la fel, cum se reprezentau de pilda divinitatile, ci au fost sculptate dupa modele reale (prizonierii daci au fost dusi in numar mare la Roma), intr-un stil realist roman, caracteristic pentru aceasta perioada. Detaliile sunt minutios realizate si naturaliste, reprezentand fizionomia detaliata a fiecarui personaj: atitudine demna, privire agera, de neinvins, calma la exterior, relativ agitata la interior, gata sa treaca la actiune, la momentul potrivit. Cand ma refer la sculpturile de daci redate in teza mea, vorbesc, bineinteles, de statui, statui acefale (fara cap), busturi, capete, multe fragmente (brate, maini, picioare, incaltaminte - opinci de tipul celor ce se poarta astazi in Mehedinti - Izverna etc.). Mai am in studiu o serie de imagini de „barbari” (daci) care nu sunt inca incluse in catalogul cartii, inca nu le-am studiat complet: unele sunt antice, altele au fost facute intr-o perioada mai recenta, intr-un stil de amator, provincial, rustic etc.
- Toate statuile provin din Forul lui Traian? Care era rostul lor? Unde erau asezate in antichitate?
- Aceste statui de daci au fost facute de romani in perioada lui Traian, pentru Forul de la Roma. Conform reconstituirilor Forului lui Traian facute de italieni si, ceva mai recent, de americani, cred ca au fost la origine in jur de o suta de statui de daci. In curtea principala a forului, aceste statui se aflau la inaltime, deasupra porticurilor (galeriilor) care inconjurau piata principala a acestui for, cam in dreptul fiecarei coloane care sustinea porticul. Acestor statui din marmura trebuie sa li se adauge si statuile din porfir rosu-visiniu care au facut parte din faimosul portic din porfir al forului. Nu se poate sti exact cate statui de daci au facut parte din acest portic, mentionat de mai multe ori in antichitate. De altfel, asa s-a aflat de existenta lui, din scrieri, caci deocamdata arheologii nu au gasit nimic si nu au reusit sa-l localizeze in complexul forului. De ce nu s-a mai gasit nici o urma? Pentru ca toate complexurile monumentale din Roma au fost „jefuite”, materialele au fost descompletate, luate si reutilizate la constructii, mai ales in timpul Renasterii. Si cum Forurile Imperiale erau garnisite cu diferite marmuri colorate de toate tipurile si nuantele, asa se poate explica de ce acest portic a disparut complet: era construit din porfir rosu, material de constructie deosebit de cautat in Renastere si Baroc. Si acest portic din porfir se pare ca a existat cu adevarat, caci au fost gasite 5 statui de daci din porfir rosu-visiniu. Doua se afla la Luvru, trei la Florenta, iar cateva fragmente in rezervele Forului lui Traian. „Dacii au mainile impreunate, nu legate, asa cum procedau romanii cu prizonierii barbari”
- Se considera ca toate aceste reprezentari sunt ale unor daci prizonieri. Exista si statui de daci liberi, in alte posturi decat cea de prizonier?
- Toata literatura de specialitate considera ca este vorba de reprezentari de daci „prizonieri”, insa eu nu sunt de acord cu aceasta interpretare. Este mult de spus, dar incerc sa rezum in cateva cuvinte. Daca observam cu atentie aceste statui, se poate remarca faptul ca personajele sunt intr-o pozitie demna, normala, linistita, de repaus, si nicidecum intr-o pozitie agitata, furioasa, umilitoare. Aceasta pozitie cu mainile impreunate (nu legate!) se poate vedea si azi la taranii nostri. Cand ceream voie sa fotografiez in Romania, la sate, tarani in costumul popular, mi se raspundea „asteptati, va rog”, isi dregeau putin hainele de pe ei, le scuturau putin cu mana si - aici devine interesant - impreunau mainile in fata, la nivelul pantecului, deci luau exact aceeasi pozitie pe care o au statuile de daci. Un alt indiciu este acela ca romanii, pentru a face prizonier un „barbar”, il legau cu mainile la spate, pentru a-i reduce mobilitatea mainilor, cu catuse (foarte asemanatoare cu cele din zilele noastre), cu lanturi. Insa in cazul dacilor, nici vorba de asa ceva. Prin urmare, pot sa spun ca nu am intalnit la nici una din sculpturile de daci din Forul lui Traian aceasta imagine (reala) de prizonier, descrisa mai sus.
- Daca nu este vorba de niste prizonieri de razboi, care era totusi rostul lor intr-un for care celebra tocmai infrangerea dacilor?
- Este foarte mult de discutat in jurul acestui subiect, care are numeroase ramificatii si paranteze. Pot sa va spun ca aceste sculpturi ocupau un loc foarte important din punct de vedere iconografic, fiind ca o imagine a „barbarilor” in inima lumii romane, adica la Roma. De ce romanii (mai precis Traian) au decis sa-i reprezinte pe daci, popor considerat „barbar”, in centrul de elita al lumii romane? De ce nu au fost reprezentate personalitatile romane, cum ar fi fost mult mai logic? Este un Mare, Mare Mister. Nu trebuie sa uitam ca acest for a fost construit pentru a-l glorifica pe imparatul Traian. Dar, in urma constatarilor arheologice, putem adauga ca, in acelasi timp, acest loc de o mare importanta pentru romani a fost dedicat in mare parte si glorificarii dacilor. Invinsii au fost glorificati si omagiati de invingatori. Acest lucru consider ca este de o mare importanta si poate fi considerat total iesit din comun. Adica, romanii au adus, au implantat, de buna voie, imaginea dacilor, un popor invins, imaginea lumii „barbare”, in locul cel mai de pret al lor, Forul.
- Exista, intre aceste chipuri, vreunul despre care sa se poata spune cu destula certitudine ca este al regelui Decebal?
- Sa nu uitam, domeniul artei nu este o stiinta exacta, aici putem vorbi de ipoteze plauzibile, de idei mai mult sau mai putin sustinute, dovedite, analizate etc. Da, este foarte posibil sa existe si un portet al lui Decebal. Am intalnit printre aceste sculpturi de daci mai multe (trei), care se aseamana foarte mult intre ele si care par a reprezenta acelasi personaj. In mod logic, ne punem intrebarea urmatoare: de ce oare romanii si-au dat silinta de a reprezenta acelasi chip de dac de mai multe ori ? Este foarte posibil ca acest dac sa fie un anume dac, o personalitate, regele dacilor, insusi Decebal. Iar aceste ipoteze devin si mai sustinute, daca comparam aceste capete (unul de la Vatican si doua de la Florenta - Gradina Boboli si Muzeul Domului) cu imaginile lui Decebal de pe Columna lui Traian: avem marea surpriza de a constata ca asemanarile sunt foarte mari. Un al patrulea cap de dac, pastrat in Rusia, la Ermitaj, prezinta mari asemanari cu celelalte trei. Dar ceea ce m-a intrigat putin - si din acest motiv am ezitat sa-l tratez laolalta cu celelalte trei - este faptul ca personajul, desi seamana mult cu celelalte, pare sa fie mai in varsta. Este posibil sa faca parte din familia lui Decebal? De ce nu? Textele antice chiar pomenesc de un frate al lui Decebal, pe nume Diegis. E drept, nu este decat o ipoteza. Mai mentionez ca in Forul lui Traian si in alte muzee (la New York, de exemplu) am gasit si copii „barbari”. Am discutat cu conservatorii de la Forul lui Traian si de la Vatican, si acestia au fost de acord ca aceste reprezentari de copii, gasite in Forul lui Traian, sunt copii „barbari” (si nicidecum copii de romani), iar imbracamintea ce se identifica pe aceste fragmente si tipurile figurilor lor pledeaza pentru iconografia dacica. Deci, copii daci.

Mai rea decat moartea: uitarea

Au auzit istoricii nostri de Leonard Velcescu si de nepretuita sa lucrare? Au auzit ei de aceste minunate statui, martore ale identitatii noastre? A incercat Ministerul Culturii sa le inventarieze, sa imprumute macar o parte din ele si sa organizeze o expozitie in Romania? Sau cel putin sa finanteze efectuarea unor duplicate, pentru a-i aduce acasa pe acesti daci ramasi pe meleaguri straine, de doua mii de ani? Sau a incercat sa fotografieze toate aceste reprezentari risipite in intreaga lume si sa alcatuiasca un album?
Aceste chipuri de daci ne privesc, peste mari si tari si peste secole departare. Ei nu sunt prizonieri: nu exista nici macar o singura statuie de dac cu mainile in lanturi. Ochii lor ascund o enigma, expresia lor este aceea a unor intelepti. De ce au vrut romanii sa ii aiba, in mijlocul Romei si in mijlocul imperiului lor, pe acesti enigmatici initiati, cu privirea lor senina, dar de nedescifrat? De ce i-au adus in for si le-au inchinat o grandioasa columna, celebrandu-le moartea si sacrificiul? Nu Traian si neamul sau de cuceritori ai lumii sunt cei ce i-au scos pe daci din istorie. Dimpotriva! Lor trebuie sa le fim recunoscatori pentru ca i-au facut nemuritori, prin trupul marmurei. Noi suntem cei ce vrem sa-i dam afara pe daci din tara lor, prin nepasarea noastra. Noi suntem cei care continuam sa le risipim cetatile, fara sa le vedem sufletul in fiecare piatra, cum adevarat jelesc versurile poetului: „De teama sa nu inviem,/ Ne-au risipit cetatile, ne-au ucis altarele,/ Toate frumusetile, ca-ntr-un blestem,/ Ni le-au schilodit. Si-am ramas doar cu soarele./ Din el ne-am croit poteci in padure, in munte,/ Langa vetre marunte./ Daca te uiti bine, inapoi/ In pietre, nemuritori, suntem noi, numai noi”.