ISTORIE=ROMANIA

Dacii din Roma

Dacii din Roma

Muzeele Romei sunt pline de statui neştiute de daci. Înfăţişarea lor reprezintă, însă, un mister. Învinşii au figuri de învingători şi decorează cele mai importante monumente romane. Admiraţi de zeci de mii de vizitatori, dar uitaţi total de urmaşii lor din Carpaţi, dacii din Vatican si de pe Arcul lui Constantin îi lasă repetenţi pe istoricii noştri si pe domnul ministru al Culturii




Între două statui de matroane romane, Rutilia, fiica lui Lucius, si Rutilia, fiica lui Publius, se afla un bust colosal, sapat in marmura frigiana: cel mai mare bust din intreaga galerie Chiaramonti a Vaticanului, care numara peste 800 de sculpturi greco-romane, reprezinta un dac. Cu palma dreapta asezata peste incheietura mainii stangi, cu mantia despicata la coate, fruntea usor incruntata si gura intredeschisa, priveste inainte, drept si linistit: dupa aproape doua mii de ani, el inca priveste spre Dacia.

Intalnire de taina:
Dacii din Vatican

Putini sunt acei ce stiu ca in muzeele lumii exista un numar mare de statui, busturi si capete reprezentand daci. O prima inventariere a acestor opere de arta a fost facuta in 1946 si numara 26 de piese. O a doua numaratoare, facuta in 1980, a crescut numarul acestora la 40. In sfarsit, o teza de doctorat, dedicata recent acestui subiect, de catre un specialist in istoria artei, Leonard Velcescu, strange laolalta peste o suta de astfel de reprezentari de daci, iar numarul lor este cu siguranta mai mare. Cele mai multe dintre aceste lucrari sunt de mari dimensiuni, statuile pot ajunge chiar pana la trei metri, capetele si busturile sunt colosale. Nici un alt popor subjugat de Roma nu a beneficiat de atat de multa atentie din partea artistilor plastici, iar Columna lui Traian, opera geniala, care a revolutionat arta romana, este un argument in plus in acest sens. Cele mai multe dintre statuile de daci au fost descoperite de-a lungul timpului in Forul lui Traian. Foarte probabil, au fost facute la comanda imparatului invingator, special pentru a-i impodobi forul. Toate sunt insotite de eticheta „prizonier dac”. Sunt daci cu priviri semete, dar cu o atitudine linistita, fie tineri, fie mai batrani, fie nobili, fie daci de rand. In galeria Chiaramonti din Muzeul Vatican se afla un astfel de bust de nobil dac, ce depaseste trei metri, cu tot cu soclu, daltuit in marmura frigiana violacee cu vinisoare. Turistii de toate neamurile se opresc impresionati si se fotografiaza langa sculptura cu numarul de inventar 1697, fara sa stie al cui chip si suflet este inchis in marmura pretioasa.
Trei capete colosale de daci, deosebit de expresive, desi cu privirile sterse de trecerea timpului, se afla in acelasi muzeu, in sala Braccio Nuovo, galerie rareori accesibila publicului. Am gasit-o inchisa, dar la o simpla privire prin sticla dusmanoasa care ne despartea, am zarit chipurile inconfundabile ale dacilor, dominand intrarea in incapere. Cum nu puteam rata o intalnire atat de tulburatoare cu istoria, am obtinut permisiunea speciala de a vizita sala a doua zi, sub supravegherea unui jandarm. Am lasat repede in urma atatea minuni tentante ale artei adapostite la Braccio Nuovo, incepand cu mozaicurile pretioase, vechi de doua mii de ani, care imi furau ecoul pasilor, si pana la colosala statuie a fluviului Nil personificat, si am alergat, printre zei decadenti, amazoane ranite si imparati romani, spre intalnirea cu cei trei daci. Pe partea dreapta a salii, la numarul 9, se afla un comatus, dac de rand in floarea varstei, cu plete bogate, usor ondulate, si barba scurta. In comparatie cu el, capetele de romani din stanga si din dreapta sa sunt de doua ori mai mici. Tot pe partea dreapta, parca urmarindu-i din ochi pe daci, se afla un bust al imparatului Traian. Turul salii continua pe partea stanga unde, aproape de iesire si oarecum fata in fata cu cel dintai cap de dac, se afla si celelalte doua. Un tanar comatus poarta numarul de ordine 115 si inscriptia „Captivus Dacus” (Dac prizonier). Are barba foarte scurta, parul taiat pe frunte, buzele intredeschise si aceeasi atitudine mandra, dar calma. In sfarsit, la numarul 124, se afla un tarabostes (nobil), cu binecunoscuta caciula. Este mai in varsta decat ceilalti doi, barba stufoasa ii este elegant aranjata, are parul tuns scurt la spate si fruntea usor incruntata. Privirea ii este dreapta, pometii usor proeminenti, intreaga infatisare denota inteligenta si hotarare. Despre acest chip s-a spus, de multa vreme, ca ar fi al insusi marelui rege Decebal.
La usa salii, turistii protesteaza: vor si ei inauntru. Sunt singura, privilegiata, in imensitatea salii, fata in fata cu chipurile atat de vii, atat de adevarate, ale unor daci de seama. Pasii carabinierului se apropie, anuntandu-mi sfarsitul intalnirii. Ii mai privesc in ochi inca o data pe cei trei daci. In tacerea Vaticanului, aproape ca ii aud murmurand, cu buzele intredeschise, o rugaciune.

Calea Triumfului:
Dacii de pe Arcul lui Constantin

In luna februarie, la orele opt ale diminetii, Roma inca nu este inundata de turisti. Aproape de Colosseum, pe drumul pe care imparatii romani isi desfasurau procesiunile triumfale, se afla cel mai mare arc de triumf din Roma, ramas in picioare din antichitate. Este Arcul lui Constantin, ridicat de senat in cinstea acestuia dupa victoria sa de la podul Milvius, impotriva lui Maxentiu. Evenimentul se intampla la inceputul secolului al IV-lea al erei crestine. Patru dintre basoreliefurile de pe acest arc infatiseaza scene de lupta dintre daci si romani. Trecusera deja doua secole de la aceste lupte, dar ele, se pare, mai dainuiau in memoria romanilor. Se considera ca aceste basoreliefuri faceau parte, initial, dintr-un monument al lui Traian, apoi au fost refolosite la monumentul lui Constantin. Capul lui Traian din aceste scene a fost inlocuit cu cel al lui Constantin, dar dacii nu au putut fi inlocuiti. Dar, fapt si mai tulburator, pe cele opt coloane corintice cu care este ornat arcul, patru pe o parte si patru pe cealalta parte, se afla opt statui colosale de daci. Aceste statui impresionante strajuiesc arcul la o inaltime de aproape 25 de metri. Patru dintre ele reprezinta nobili daci, iar celelalte patru, oameni de rand, fara caciuli. Cu totii au o atitudine demna, au capetele usor aplecate si mainile impreunate. Au barbi falnice, pletele le flutura liber sau se scurg de sub caciuli. Mantiile, ornate cu franjuri pe margini, sunt prinse pe un umar si le ajung pana la calcaie. Pantalonii sunt stransi la glezne, in picioare au opinci. Privind in sus, catre ei, ai impresia ca se uita la tine cu blandete si intelegere, dar in acelasi timp, scruteaza zarea, pana dincolo de mari si tari, in Dacia lor. Statuile provin, cu siguranta, tot din Forul lui Traian. Fie impodobeau arcul lui Traian, fie alte monumente din acest for. Dar ce cauta niste statui de daci, pe un monument ridicat la doua secole dupa epoca lui Traian? Reprezentau oare dacii modelul de dusman greu de infrant, devenit un simbol, un stereotip? Sau figurile pline de demnitate si intelepciune ale celor opt daci glorificau, din contra, maretia imparatului triumfator? Indiferent de raspuns, dacii din Roma par invingatori, nu invinsi.
Turistii incep sa umple Colosseum-ul, cei mai multi ignorand frumusetea statuilor de pe arcul de triumf. Ma alatur lor, fara sa pot fi impresionata prea tare de acest imens amfiteatru, in care a curs atat de mult sange, s-au ucis atatea animale si atatia oameni. Colosseum-ul este, pentru mine, cel mai bun loc pentru a admira, de la inaltime, chipurile scaldate de eternitate ale dacilor de pe Arcul lui Constantin.



CONTINUARE

CEL MAI MARE INCENDIU PETROLIER DIN LUME A ADUS ORASULUI MORENI CELEBRITATEA INTERNATIONALa
Focul de 850 de zile

Timp de doi ani si patru luni, focul izbucnit pe un camp petrolifer din Moreni a ars fara incetare. Autoritatile de azi sunt incapabile sa speculeze turistic cel mai mare incendiu petrolier din istorie.

Zona, numita si Valea Plangerii din cauza numarului mare de muncitori care au pierit in lupta cu flacarile, devenise un loc de pelerinaj.

Desi focul s-a stins de la sine
in 1931, americanii sustin ca inginerul Myron Kinley a invins incendiul dupa o lupta demna de scenariile hollywoodiene de astazi.

Orasul Moreni a cunoscut doi ani si jumatate de glorie internationala. Din Capitala, de peste munti, dar si din strainatate, jurnalisti, scriitori, fotografi, scenaristi de la Hollywood au luat drumul micutului oras pentru a vedea miracolul prin care sonda petroliera 160 a ars fara incetare timp de 850 de zile.
Multe visuri de marire s-au inaltat o data cu flacarile celui mai mare incendiu care a cuprins vreodata un camp petrolier. Ingineri si specialisti de pretutindeni au cautat gloria la Moreni, cu gandul la recompensa consistenta pusa in joc de guvernul roman.
In versiunea americana a catastrofei, inginerul Myron Kinley – descris in presa occidentala ca un veritabil Bruce Willis al anilor ‘20 – pune capat Focului cel Mare dupa o batalie inegala si plina de tensiune. Ziarele autohtone, insa, sunt clare. Focul a izbucnit in dimineata zilei de 28 mai 1929 si s-a stins de la sine in septembrie 1931. A mai palpait pana la 4 noiembrie 1931.
La inceputul crizei economice, de pe proprietatile din Moreni se extrageau anual 520 de mii de tone de petrol. In 1930 productia s-a dublat. Intre razboaie, dezvoltarea orasului a fost proportionala cu cea a industriei de petrol. Exploatarile se faceau de pe proprietati particulare concesionate unor firme americane si germane. Unii locuitori ajunsesera atat de bogati incat isi permiteau sa inchirieze o birja ca sa ia masa intr-o dupa-amiaza la Sinaia. Astazi, orasul incearca sa-si recapete prosperitatea de altadata.
Din pacate, trimitandu-si tinerii la munca in Occident, si nu exploatand celebritatea trecuta.

"Zeci de morti in interventii"
Pe o terasa din Moreni, Vasile Moldoveanu, etnolog, s-a aratat surprins si bucuros sa afle ca cineva se intereseaza de evenimentele petrecute cu aproape un secol in urma.
"Bunicul a muncit ca maistru in perioada Focului cel Mare. A murit cu numele de Marica Gheorghe, desi s-a nascut si el tot Moldoveanu. Intre razboaie, familiei i-a mers rau si un vraci l-a sfatuit sa-si schimbe numele pentru a scapa de nenoroc. Numai tatal meu – care in acea vreme era plecat din oras – a ramas cu vechiul nume", ma lamureste artistul.
Norocul insa nu si-a intors fata catre Marica Gheorghe. "Bunicul credea ca pamantul este blestemat. Obisnuia sa spuna: din aurul asta negru traim, dar ne face viata neagra ca si el. Imi povestea bunicul ca eruptiile erau atat de puternice incat limbile de foc se inaltau la 150 de metri si se vedeau de la o departare de 30 de kilometri. Focul a fost un poligon de incercari pentru noile tehnologii de stingere a incendiilor, dar nici una nu i-a putut veni de hac. Imi amintesc ca, atunci cand eram copii, daca scormoneam cu piciorul, dadeam de pamantul ars de incediu."

Flacarile se vedeau din Chitila
Focul a izbucnit cu putere si in ziarele vremii. Poze mari si relatari ample de la reporteri trimisi la fata locului au ocupat paginile ziarelor in primele zile ale incendiului.
Publicatia Universul anunta, la 28 mai 1929, cu litere mari: "Dezastrul de la Moreni" – "In regiunea Moreni s-a produs un nou mare dezastru. Pe un platou al comunei Moreni numit Tuicani se afla instalata sonda nr. 160, proprietara societatii Romano-Americane. Lucrarile de sapa ale acestei sonde ajunsesera la o adancime de 1.460 metri. Forta de expansiune a gazelor a atins azi de dimineata un maxim de presiune. Atunci, burghiul a atins stratul de titei, iar turla sondei a fost aruncata in aer la o inaltime de 300-400 de metri. Producandu-se scantei, sonda a luat foc. Intensitatea flacarilor a crescut, atingand inaltimea de 100 de metri. Cu ajutorul pompelor, a inceput imediat un puternic baraj de apa si saci de nisip. Dogoarea flacarilor fiind prea mare, echipele nu se puteau apropia de zona mai aproape de 300 de metri. Printr-o intamplare fericita, acest mare dezastru nu a facut nici o victima omeneasca. Dupa parerea specialistilor, pagubele depasesc 100 de milioane de lei." A doua zi, acelasi cotidian isi continua relatarea: "Coloana de foc are o inaltime de 60-70 de metri si lumineaza intreaga regiune Moreni. Se vede foarte bine din Ploiesti si chiar din Chitila".
Pe 30 mai, Adevarul anunta ca "din gura putului ies 1 milion si 200 de mii de metri cubi, iar focul ajunge la 1.600 de metri".

Focul s-a stins de la sine
Dupa ce evenimentul "s-a banalizat", relatarile au devenit tot mai rare. Focul ardea necontenit si, curand, el a disparut de pe agenda presei. A revenit in forta cand flacarile s-au stins.
Pe 18 septembrie 1931, Universul scria: "Uriasa candela care timp de doi ani si patru luni a ars necontenit, ingrozind lumea si rapunand zeci de vieti omenesti, s-a stins azi de dimineata. Focul de la Moreni s-a stins si o data cu el si multe sperante. Caci erau multi care-si munceau zi si noapte creierul sa descopere modalitatea prin care aceasta gura a iadului sa fie astupata si in caz de reusita, aveau de castigat gloria si milioanele promise drept premiu." In aceeasi zi, Adevarul relata ca "la ora 4.30, s-a produs prabusirea unui mal care se slabise din cauza bombardamentelor si a apei, astupand craterul si inabusind complet flacara".

"Omul care a invins iadul"
Sub acest titlu, o publicatie engleza descria modul eroic in care un inginer american a pus capat incendiului de la Moreni:
"Myron Kinley trebuia sa opreasca cel mai mare foc petrolier din istorie.
Omul din Oklahoma a strabatut 7.000 de mile, iar in fata incendiului buzele sale au murmurat: Doamne Atotputernic. Miron Kinley s-a luptat cu flacari de-a lungul statului Texas si in California si niciodata nu a dat gres. Dar monstrul din fata sa era diferit. El este mai impresionant decat tot ceea ce s-a vazut pe pamant. Timp de 26 de luni, oameni instruiti s-au luptat cu el. Guvernul a esuat. A mai ramas o singura speranta – Myron Kinley din Tulsa, Oklahoma.
La sfarsitul anului 1931, Kinley a acceptat sa isi puna in aplicare planul cu doua conditii: sa fie platit cash si sa fie ajutat de doua persoane: Graddy Chupp si Costica Lupa. Acestia purtau costume din azbest, in timp ce Kinley a optat pentru haine obisnuite inmuiate in apa. Se intelegeau prin gesturi. Zgomotul facut de sonda 160 putea fi comparat cu cel facut de 100 de locomotive. Ministerul a cerut o zi de ragaz inainte de dinamitare pentru evacuarea zonei. Sute de familii si-au incarcat avutul in carute si s-au mutat pe dealuri.

Recompensa trece Atlanticul
A doua zi in zori, Kinley a coborat 30 de picioare in interiorul craterului. In spatele sau un jet colosal de gaz ardea albastru. A dat drumul dinamitei intr-un loc in care apa baltea, formand o mica mlastina. Iesind la suprafata, Kinley apasa detonatorul.
Pamantul se cutremura cu un zgomot coplesitor. O furtuna de pamant si marna cazu din cer. Apoi, liniste. Incendiul care a ars incontinuu timp de doi ani si jumatate a fost stins. Kinley si Jackson rasera multumiti.
Dar scurgerea de gaz nu a putut fi oprita complet, iar flacara se reaprinse. 160 parea invincibil…
Dimineata de 4 noiembrie era rece si luminoasa. Pe coline, locuitorii se rugau in cor pentru succesul misiunii.
Kinley a ramas in fata detonatorului pentru o secunda. Un zgomot infernal se stingea incet, incet. O aversa slaba de pamant si marna cazu peste Kinley. Apoi, se asternu din nou linistea. 160 s-a stins. De data asta, pe veci.
Kinley s-a intors la Tulsa plin de arsuri pe fata si cu recompensa de 50.000 de dolari in buzunar."

TURISM EXTREM
"CAt banet ar fi putut aduce Focul cel Mare!"

Evenimentul a aprins imaginatia localnicilor, dupa cum scriu Ion Stoica si Vasile Dragomir in lucrarea "Moreni – un secol de petrol": "Acum nimeni nu se mai sperie. Focul s-a incrustat in obisnuintele noastre si a devenit ca o datina strabuna… La drept vorbind, Focul aduce si un oarecare castig… In toamna, o data cu racirea vremii, somerii fara casa au inceput sa-si incropeasca colibe. S-a format o adevarata colonie, care si-a atras o denumire proprie – Flacara. Acesti nevoiasi puteau sa se hraneasca gratuit. Ratele si gastele salbatice, atrase de lumina puternica, se apropiau prea mult de focul nimicitor si ajungeau la pamant gata fripte…
Dar asta e prea putin. Ganditi-va ce chilipir ar fi pentru elvetieni sa aiba la ei acasa Focul nostru de la Moreni! Ce hoteluri somptuoase ar fi rasarit in preajma lui ca din pamant, ce ascensoare, ce funiculare, ce trenuri electrice. Incaput pe mana unui consortiu strain, focul nostru ar fi ajuns sa nu il mai recunosti, sa crezi ca ai de-a face de un foc de vita nobila, de pe vremea cruciatilor, care in viata lui nu a cunoscut culoare de mamaliga si n-a urlat la stele ca un caine ciobanesc care cobeste a paguba… Ce banet ar curge pe Valea Prahovei. Dar englezoaicele? Cand ar face cunostinta cu ciobanii nostri, nici nu ar vrea sa mai auda de elvetieni, napoletani si de alte focuri tocite la contactul cu civilizatia… si fiecare englezoaica s-ar intoarce acasa cu miros tare de jintita in nari si o fotografie de cioban in poseta – Cioban of Romania….

Arheologii au descoperit vestigiile a trei hanuri din secolele XVII-XVIII sub Lipscani

Echipa de arheologi care lucrează în Centrul Istoric a descoperit vestigiile a trei hanuri din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea sub strada Lipscani, între Calea Victoriei şi Smârdan, a declarat şeful secţiei Arheologie de la Muzeul Municipiului, Gheorghe Mănucu-Adameşteanu.

La intersecţia dintre Lipscani şi Calea Victoriei, săpăturile pentru lucrările de reabilitare a infrastructurii au scos la lumină zidurile Hanului Zlătari. Sub Banca Naţională a României se află Hanul Şerban Vodă, care datează din 1688 şi era, în perioada respectivă, cel mai mare han din Bucureşti, iar înspre strada Smârdan s-au descoperit zidurile Hanului Grecilor, din secolul al XVII-lea.

Lucrările de degajare a zidurilor vor continua aproximativ două săptămâni, a apreciat Adameşteanu, pentru că nu a putut fi încă cercetată zona dinspre Banca Naţională.

Variantele de punere în valoarea a vestigiilor, ce depind de deciziile luate de comisiile din MCC şi de fondurile de care dispune Primăria, merg de la trasarea contururilor zidurilor pe pavajul străzilor actuale până la montarea unei podele de sticlă şi iluminarea zidurilor cu spoturi.

Termenul de finalizare a lucrărilor de infrastructură din zona Centrului Istoric, în perimetrul Lipscani-Smârdan-Şelari, este 20 septembrie. ... continuare

In batalia pentru Transilvania,
A fost ofiter in armata austro-ungara, dar a refuzat sa lupte intr-un razboi care nu era al lui. La scurt timp dupa inceperea Primei Mari conflagratii a secolului XX, aflat pe frontul din Galitia, a dezertat ajungand apoi in Romania. Florian Bogdan - un muresean cu o biografie atipica - fost inginer in viata civila, dupa dezertarea sa din Armata Imperiala a fost cooptat ca ofiter de informatii si contraspionaj in Armata Regala Romana. La terminarea razboiului, Bogdan a fost desemnat parlamentar in primul Parlament al Romaniei reintregite. In timpul razboiului, actiunile sale pe linie de informatii si contraspionaj s-au dovedit deosebit de utile pentru pregatirea actiunii din data de 14 august 1916, moment in care Marele Cartier General al Armatei Romane - conform Conventiei politico-militare incheiate cu puterile Antantei - a pus in aplicare Planul de operatii "Ipoteza Z".
Momentul ales - 14 august 1916 - era nefavorabil atat Romaniei, cat si Antantei, mai ales datorita situatiei precare a acesteia din urma, pe fronturile europene. Totusi, conform intelegerilor convenite anterior, in noaptea de 14i15 august 1916, importante efective ale Armatei Romane au trecut Carpatii, in Transilvania, unde au eliberat mai multe orase, printre care Brasov si Toplita. Fara a fi fost pregatita in mod deosebit, operatiunea din zona Borsec - condusa de Florian Bogdan - a fost una exemplara, deoarece s-a desfasurat fara nici un fel de incidente. Ea ar putea figura in orice manual de specialitate pentru cei ce se pregatesc pentru misiuni speciale in adancimea dispozitivului inamic.
Din armata austro-ungara peste Carpati, in Romania
Nascut la 19 martie 1876, la Faragau, langa Reghin, Florian Bogdan a absolvit in 1899 cu rezultate de exceptie Politehnica Regala din Budapesta fiind declarat "diplomat in matematica, geodezie, constructii de case, poduri, sosele, cai ferate, arhitectura si topografie". Timp de aproape doi ani, pana in 1901, a lucrat in Ungaria, la amenajarea Lacului Balaton. Din anul 1901 si pana in 1902 a urmat Scoala Militara de Pionieri din Praga, la absolvirea acesteia fiindu-i acordat gradul de ofiter in armata austro-ungara. In anul 1902, Florian Bogdan a deschis un birou tehnic privat la Reghin - acesta va functiona timp de 12 ani - pentru amenajari funciare, indiguiri si irigari de terenuri, ridicari topografice pentru birourile cadastrale si notariale, planuri de mosii, harti de parchetare a padurilor pentru societatile de exploatare forestiera. Fiind un om deosebit de activ, in deplasarile sale prin Transilvania - pe jos, calare sau cu trenul - Florian Bogdan a cunoscut si a lucrat cu foarte multi oameni, tarani romani si maghiari, in special padurari, paznici de vanatoare, taietori de lemne, muncitori la fabricile de cherestea. Aceste relatii se vor dovedi deosebit de utile, dupa ce va intra in serviciul de informatii al Armatei Romane, putand astfel sa dezvolte o vasta retea informativa pe teritoriul Transilvaniei. In perioada premergatoare razboiului, impreuna cu alti intelectuali, a organizat la Reghin, banca "Cerbul", dupa model maghiar, destinata sa vina in ajutorul taranilor si a micilor intreprinzatori romani, categorii paupere in Transilvania datorita politicii de discriminare practicate de autoritatile maghiare. Inteligenta nativa si spirit deschis, Florian Bogdan cunostea foarte bine mai multe limbi straine: maghiara, germana, latina, franceza, ceha si rusa. In iulie 1914 a fost mobilizat in armata austro-ungara si incadrat ca sublocotenent in Regimentul 22 honvezi din Targu-Mures, iar la scurt timp a plecat pe frontul din Galitia. Luptator intr-un razboi care nu era al lui si ranit inca din primele zile, Bogdan nu a ezitat prea mult si s-a hotarat sa dezerteze si sa treaca Carpatii, in Regatul Romaniei. Bun cunoscator al muntilor si al psihologiei oamenilor de la munte, Florian Bogdan a trecut Carpatii fara peripetii. La scurt timp, a reusit sa-si aduca de la Reghin in Regatul Romaniei, sotia si pe cei doi copii, Romul si Delia.
De la planseta, in serviciul de informatii si contraspionaj
In Bucuresti, Florian Bogdan a devenit o persoana foarte activa in cadrul "Ligii Culturale a Romanilor Ardeleni", ce functiona aici si milita pentru eliberarea Transilvaniei si alipirea ei la Regatul Romaniei. In Transilvania, dar mai ales dupa ce a trecut Carpatii, a cunoscut personalitati importante ale timpului sau, printre care Vasile Lucaciu, Liviu Rebreanu, Simion Mandrescu, Octavian Goga, Octavian Taslauanu, Ion I.C. Bratianu, Regele Ferdinand I, Onisifor Ghibu, Nicolae Iorga si multi altii bucurandu-se de aprecierea lor sincera. A fost incadrat ca inginer civil in Serviciul Cadastral al Armatei Romane, fiind subordonat unor militari de cariera. Cu aceasta ocazie, l-a cunoscut si a legat o sincera prietenie cu maiorul Eliade, tatal filozofului de mai tarziu, Mircea Eliade. Ca fapt divers, inainte de a fi angajat in Armata Romana, Bogdan a realizat primul plan cadastral al orasului Bucuresti. Intrat in serviciul armatei, Bogdan a fost remarcat rapid pentru inteligenta sa nativa, cunostintele pe care le avea in diverse domenii, dar mai ales pentru faptul ca vorbea fluent mai multe limbi straine si cunostea foarte bine din punct de vedere geografic spatiul transilvanean si avea multe cunostinte in regiune. Dupa mai putin de trei luni, Bogdan a fost mutat - tot ca civil - in cadrul Biroului Informatiilor unde se ocupa de realizarea sintezelor informative pe baza informatiilor culese din presa straina. Dupa alte cateva luni, Florian Bogdan a fost reactivat ca militar si incadrat in serviciul de informatii si contrainformatii cu gradul de locotenent.
Comandant al Detasamentului "Borsec"
Prima si cea mai importanta misiune a sa a fost cea din zilele premergatoare inceperii operatiunilor Armatei Romane pe frontul din Transilvania. Detasamentul precursor incadrat cu 10 oameni si condus de lt. Florian Bogdan - a actionat initial ca o subunitate de infanterie - cercetare in adancimea dispozitivului inamic - in zona Borsec, Toplita, Gheorghieni, Bilbor. In aceasta calitate a reusit sa creeze bresa necesara in dispozitivul austro-ungar anihiland dispozitivul de paza de pe frontiera cu Romania, fapt ce a facilitat patrunderea rapida si prin surprindere pe acea directie a unitatilor regulate ale Armatei Romane. Dupa primele succese ale Armatei Romane, Detasamentul "Borsec" si-a stabilit punctul de comanda la Toplita, in castelul baronului Urmanczy. Prin oamenii sai, Bogdan a luat legatura cu retelele informative create de serviciile speciale romane in Transilvania inca din timp de pace. Una dintre cele mai eficiente retele de informatii aflata in adancimea dispozitivului armatei austro-ungare - retea care opera in zona Clujului si pe care Bogdan a reusit sa o contacteze imediat dupa intrarea Romaniei in razboi - a fost cea condusa de avocatul Amos Francu. In acelasi timp, Bogdan a desfasurat si actiuni de contraspionaj participand in mod direct la interogarea suspectilor de spionaj arestati de Armata Romana. Intr-o astfel de ocazie, a fost recunoscut de un ofiter austriac, fost camarad de arme care, vadit surprins sa-l vada in uniforma Armatei Romane, i-a comunicat ca pe frontul din Galitia fusese dat disparut in misiune si nu dezertor. Bogdan a trait intens si amar momentul in care, intr-un timp foarte scurt, a trebuit ca impreuna cu Detasamentul "Borsec" si intreaga Armata Romana participanta la operatiunile din Transilvania sa se retraga peste Carpati. Detasamentul sau a fost desfiintat, iar cei 10 membrii ai acestuia au trebuit sa se reintoarca la unitatile de care apartineau si de la care fusesera detasati pe o perioada limitata de timp. Florian Bogdan a mai indeplinit alte doua misiuni de informatii, dar in mod individual. Cu documente false si echipat cu uniforma armatei austro-ungare, Bogdan a reusit ca pe timpul retragerii Armatei Romane din Transilvania sa se infiltreze in dispozitivul inamic in zona Sighisoara si Sibiu si sa afle valoarea, componenta si dotarea tehnica a unitatilor militare care se aflau la contact (in lupta directa) cu Armata Romana, dar si a celor de sprijin si de intarire.
Aparator fara succes al lt. Ciulei
Dupa retragerea Armatei Romane, a Guvernului, Parlamentului si a Familiei Regale in Moldova, Florian Bogdan - avansat intre timp capitan - impreuna cu familia sa a parasit Bucurestiul, stabilindu-se la Iasi. A participat apoi la operatiunile militare din Moldova, dar tot ca ofiter de informatii. Intr-unul din cele patru caiete de memorii ale sale sunt consemnate si impresiile referitoare la cazul lt. Ciulei, un ofiter roman condamnat la moarte ca suspect de tradare si dezertare la inamic (germani). Un caz destul de complicat, dar al carui mister a putut fi inteles abia dupa ce doi ofiteri romani, lt. Ciulei si lt. col. Crainiceanu, au fost condamnati la moarte si executati. Ciulei a murit nevinovat, Crainiceanu in schimb si-a recunoscut vinovatia. In februarie 1917, cpt. Florian Bogdan a fost desemnat initial ca anchetator al cazului lt. Ciulei si ulterior ca aparator al acestuia. Din pacate, in ciuda eforturilor depuse - si acest lucru il va apasa toata viata - n-a reusit sa-l salveze, iar pe 10 februarie, locotenentul a fost impuscat. A doua zi, pe 11 februarie 1917, colonelul Sturdza a dezertat la germani si s-a dovedit ca era in legatura cu lt. col. Crainiceanu care, in ancheta a recunoscut ca intentiona sa dezerteze si el la germani, iar lt. Ciulei nu avea nici o legatura cu cazul de tradare al colonelului Sturdza, murind nevinovat. Ca fapt divers, colonelul (tradator) Sturdza, comandant de unitate pe frontul din Moldova si fost profesor la Academia Militara era admirat de foarte multi ofiteri tineri pentru nivelul sau de pregatire deosebit. Din pacate, asa cum s-a vazut, la capitolul constiinta patriotica, colonelul Sturdza era sub orice critica. Printre tinerii ofiteri admiratori ai acestuia era si ofiterul de stat major, (maior pe atunci), viitor maresal si conducator al Romaniei, Ion Antonescu.
Luptatori pe frontul invizibil
Situatia de tensiune diplomatica existenta intre Regatul Romaniei si Austro-Ungaria inca de dinaintea izbucnirii Primului Razboi Mondial a determinat factorii politici responsabili din Romania sa creeze retele informative eficiente pe acest teritoriu romanesc, inca din timp de pace. Faptul in sine era mult usurat si datorita specificului zonei, locuita preponderent de etnici romani, fiecare dintre ei putand fi - in opinia serviciilor de informatii romane - un prezumtiv colaborator. Dupa retragerea Armatei Romane din Transilvania (toamna anului 1916), retelele de informatii constituite aici au continuat sa furnizeze informatii, dar ele si-au reluat activitatea cu o si mai mare intensitate in anul 1918, in conditiile reintrarii Romaniei in razboi de partea Antantei, Serviciul de informatii si propaganda politica al Marelui Cartier General roman condus de topliteanul Octavian Taslauanu activase intreaga sa retea din Ardeal si actiona acum impotriva grupurilor paramilitare bolsevice maghiare, asigurand operatiunea tactica de curatire a terenului in fata trupelor de linie romane, activitatea informativa si eliminarea fizica a unor inamici. Aceasta vasta actiune a fost coordonata de Octavian Taslauanu, secondat de lt. Ion Agarbiceanu si slt. aviator Aurel Esca. Tot in Transilvania mai actiona "Sectia Militara Secreta" a Armatei Romane, serviciu special compus din 31 de membri interni si 41 de colaboratori organizati in retele operative cu un rol deosebit in pregatirea Marii Uniri: spionaj si culegerea de informatii politice (sef – medicul Carol I. Sotel, evreu), procurarea de informatii cu caracter militar (sef – col. Emilian Savu), propaganda in favoarea Unirii (sef – inginerul de origine maghiara Gh. Chelemen), infiltrarea si actiunea in miscarea muncitoreasca din Transilvania (sef – preotul militar Iuliu Florian). Prin capacitatea lor personala, inteligenta, spirit de sacrificiu si patriotism, toti acesti luptatori pe frontul invizibil - inclusiv cpt. Florian Bogdan - au contribuit la realizarea Romaniei Mari. Au pus apoi primele "caramizi" la ceea ce avea sa insemne democratia romana interbelica. Dupa razboi, Bogdan a revenit in viata civila si a fost desemnat sa faca parte din primul Parlament al Romaniei reintregite, dar a preferat sa se retraga din politica si sa faca ceea ce stia cel mai bine: ingineria la biroul tehnic din Reghin. Bogdan a asistat neputincios si la raptul teritorial din 1940, dar si la intrarea sovieticilor in Romania si inscrierea acestei tari pe orbita Moscovei. Florian Bogdan - care a inchis ochii pe data de 9 noiembrie 1965, la o venerabila varsta - a facut parte dintr-o generatie care s-a identificat total si neconditionat cu destinul nefericit al unei tari si al unei generatii de luptatori.
http://www.clipa.com/index.html

Nunta la 1587
Când două familii de domnitori se duşmăneau, o nuntă îi putea împăca. Dar... când invitaţii sunt capete încoronate... treaba se complică.
Duşmănie mare între văduva lui Mircea-Vodă şi familia domnitorului moldovean Petru-Vodă Şchiopul. Mediator... Sultanul, acţiunea... 1587. Duşmănia dintre cele două familii domneşti nu avea nici un rezultat practic, astfel încât văduva lui Mircea şi Petru-Vodă au hotărât ca în loc de ură să fie iubire... între fratele mai mic al domnitorului, Vlad-Vodă, şi nepoata văduvei lui Mircea-Vodă. Sultanul a fost de acord, mai lipsea să fie anunţaţi principii vecini, invitaţii la nuntă. Dintr-un document publicat de Nicolae Iorga aflăm cum suna invitaţia la nuntă din partea lui Petru-Vodă Şchiopul către Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, invitaţie din 1587.
INVITAŢIE. “Illustrissime, spectabilis ac magnifice domine, amice nobis semper observande, salutem ac felicium quorumque prosperus successum.
Vei fi aflat poate Măria Ta ce duşmănie a fost cândva între oamenii fratelui nostru mai mic, Mihnea-Vodă, şi între oamenii văduvei lui Mircea-Vodă, la Poartă. Acuma însă cu voia amândorura s’au împăcat şi au pus între ei legătură tare cu blăstăm ca să nu mai fie între dânşii, până la moarte, nici o duşmănie, ci să fie toţi uniţi între dânşii. Şi pentru întărirea mai mare a păcii acesteia, văduva lui Mircea-Vodă, cu ai noştri cari sunt la Poartă, cu ştirea Puternicului Împărat şi cu voia Paşilor. A dat fratelui nostru mai mic nepoata văduvei lui Mircea-Vodă, pe fata lui Ivan Logofătul. Au schimbat şi inelele în faţa Patriarhului nostru cu jurământ şi supt blăstăm ca acela ce ar călca această învoială între cele două părţi ori ar schimba-o să fie afurisit după lege. Sorocul acestei căsătorii a fost rânduit aşa ca să fie acuma chiar, de Lăsatul Secului; ci fiind vreme grea de iarnă, nu s’a putut face.
Dar fratele nostru mai mic, Vlad-Vodă, a sosit la noi în ziua de douăsprezece fevruar şi este acum aici. Pentru aceea şi puternicul împărat a trimis din casa lui un om de încredere pe lângă dânsul, spre a întări încă mai mult această căsătorie, şi acesta aşteaptă ziua cununiei, precum vei înţelege Măria Ta mai cu de-amănuntul dela ceauşul Mustafa Lungul. Şi nouă ni pare foarte bine că puternicul împărat a hotărât aşa. Ştim şi că nici Măria Ta n’ai nimic împotrivă. De aceia am trimes pe credinciosul nostru aducător al acestei cărţi, Ureche Clucerul, cu omul văduvei lui Mircea-Vodă la Ivan Logofătul, pentru acest scop. Te rugăm pe Măria Ta, ca pe un bun prieten şi vecin bun, să îngădui Măria Ta oamenilor noştri a merge şi a se întoarce slobod. Şi cu dragoste să crezi Măria Ta ce-ţi vor spune cuvântând Măria Ta.
“Eandem Illustrissimam Spectabilem, Magnificam Dominationem Vestram felicissime valere cupimus. Ex Curia nostra iassiensi, 17 februarii, anno 1587.
Illustrissimae Dominationis Vestrae sincerus amicus et vicinus, Petrus, Dei gratia Voivoda regni Moldaviae.”

RĂSPUNS. Sigismund Bathory, fericit că a fost şi el invitat, ca un principe al Transilvaniei ce era, i-a răspuns domnitorului moldovean:
“Am primit scrisoare Măriei Tale (...) Măria Ta doreşti de la noi să fim şi noi de ajutor şi cu bunăvoinţă la acest lucru faţă de fratele Măriei Tale. (...)” (Articol realizat în colaborare cu Arhivele Naţionale)

Cea mai veche farmacie din Romania
Localitatea Oravita uimeste e prin contraste.

Comuniştii interbelici, sub microscopul Siguranţei

-

STEPHAN LUDWIG ROTH (1796-1849)

Zeitele de pe Istrita
http://www.formula-as.ro/reviste_770__144__zeitele-de-pe-istrita.html

Eugen Cristescu, in fruntea SSI

Dupa executarea lui Moruzov, Antonescu il numea in fruntea SSI, organism trecut in subordinea Presedintiei Consiliului de Ministri, pe Eugen Cristescu. Era 15 noiembrie 1940. Acesta absolvise seminarul teologic din Iasi, iar de profesie era jurist. Noul director venea dintr-o functie de conducere in Directia Generala a Politiei, unde se remarcase prin modul in care actionase impotriva miscarii legionare. De altfel, Cristescu era un dusman declarat al extremismului, fie el de stanga sau de dreapta. Acesta este motivul pentru care SSI-ul, sub comanda lui, s-a orientat in special spre Rusia sovietica, dar si catre miscarea legionara si Partidul Comunist. Cu toate acestea, desi ii era loial lui Antonescu,
SSI a incercat scoaterea tarii din razboi. Retelele engleze si americane care actionau pe teritoriul Romaniei au fost protejate, in sensul ca agentii capturati nu au fost predati germanilor, cu toate insistentele acestora. Pana si capii comunisti Petru Groza, Ioan Ghe. Maurer sau Mihai Beniuc au beneficiat de protectia SSI, serviciul facand, pe perioada razboiului, un joc periculos din punct de vedere politic. Beniuc a fost chiar angajat in cadrul SSI, pentru a nu fi trimis pe front. Printre agentii SSI din acea perioada se numarau vestita cantareata Maria Tanase, scriitorul Zaharia Stancu si multe alte personalitati a caror activitate nu poate fi probata de catre istorici, pentru simplul fapt ca serviciul nu intocmea niciun fel de dosar. Rezultatele SSI au fost, insa, deosebite. Cel mai important dintre ele, poate, este aflarea, cu o saptamana in avans, a datei la care nemtii urmau sa intreprinda raidul asupra Ploiestiului, respectiv 1 august 1943. Aceasta, in conditiile in care pe teritoriul Romaniei actionau nu mai putin de 11 organizatii de spionaj germane, ajutate si de retelele maghiare si bulgare.
Chiar daca arhiva SSI este, aproape in totalitate, distrusa, ratacita sau inca secreta, au fost gasite destule informatii care demonstreaza ca istoria reala este, de multe ori, cu totul alta decat cea pe care o regasim in cartile de istorie. Dar, despre iadul de peste Prut, despre actiunile ungare, germane sau rusesti, despre miscarea legionara si despre actiunile SSI impotriva tuturor acestor amenintari la adresa Romaniei, in numarul viitor.

Dupa razboi, Marele Stat Major ajungea la concluzia ca militarii au prea putina libertate de miscare. Urmarea - s-a hotarat infiintarea unui serviciu secret paralel, cu angajati civili. 1 mai 1925 este ziua in care se nastea „Serviciul Secret de Informatii”. In fruntea lui il regasim pe acelasi Mihail Moruzov. Secretos nevoie mare, a fost convins cu greu ca, pentru a-si putea desfasura activitatea in conditii normale, sefii de departamente au voie sa vorbeasca intre ei despre anumite probleme de serviciu. Metoda lui Moruzov era aceea de a crea cat mai multe compartimente exclusive, din interiorul carora sa nu rasufle absolut nimic catre exterior. Mai mult decat atat, neavand incredere nici in proprii agenti, Moruzov si-a pus la punct o agentura personala, prin care controla nu doar intreaga societate, dar verifica si informatiile aduse de membrii serviciului pe care il conducea. Printre informatorii sai se numarau Horia Sima, printesa Caradgea, maiorul Cristea Nicolae, ruda a Bratienilor, ulterior prefectul Politiei Capitalei, Mitita Constantinescu, devenit guvernator al BNR, Victor Iamandi, secretar de stat la Ministerul de Interne si ulterior ministru al Justitiei, Gheorghe Kintescu, infiltrat in Masonerie, amiralul Ion Coanda, Mircea Eliade - care oferea informatii despre actiunile comuniste din Marea Britanie. Nu este de mirare ca, dupa 1930, Moruzov nu a rezistat tentatiei si a decis sa intre in politica. A ales sa joace de partea regelui Carol al II-lea si a inceput sa stranga dosare compromitatoare despre dusmanii acestuia. Uneori, acestea erau fabricate. Astfel, regele a primit din partea lui Moruzov informatii conform carora maresalul Ion Antonescu, principalul sau adversar, ar fi fost bigam sau ca mama acestuia ar fi patronat o casa de toleranta. Si, totusi, in arhiva sa personala se puteau regasi dosare despre personalitatile vremii, fapt care a facut ca Moruzov sa fie etichetat drept „eminenta cenusie” sau „geniu al raului”. Cu atat mai mult cu cat si loialitatea sa este pusa la indoiala, multi istorici acreditand ideea ca a facut joc dublu sau chiar triplu, in favoarea rusilor, francezilor si, ulterior, a nemtilor.
In 1940, pe cand se intorcea de la Venetia, Mihail Moruzov a fost arestat de catre oamenii lui Antonescu si incarcerat la Jilava. Nu a fost eliberat nici macar la insistentele amiralului Canaris, seful spionajului militar, sosit special la Bucuresti. In noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, Moruzov cadea sub gloantele legionarilor si lua cu el in mormant secretele pe care le detinea. Arhiva sa personala, aflata intr-un sediu camuflat, a fost arsa de catre adjunctul sau, Niki Stefanescu.

Chiar daca primele actiuni ale agentilor romani pe „frontul din umbra” nu au rupt gura targului, au existat si unele exceptii. In timpul razboiului de independenta, o tanara romanca a reusit sa patrunda In cartierul general al lui Osman Pasa, sub acoperirea de corespondent de razboi al unui ziar din Anglia si sa culeaga date foarte necesare pentru armata romana. Tot o romancuta, Maria Balan, era comparata cu Mata Hari si supranumita „regina a spionajului mondial” de catre ziaristii de la „France Soir”, dupa ce, sub denumirea secreta de „Agentul B-9”, le-a Innodat sireturile membrilor serviciilor de contraspionaj ale marilor puteri.
Cel care a pus, pentru prima oara, bazele unui serviciu secret ghidat dupa reguli si metode moderne a fost Mihail Moruzov, cu asa-numitul „Serviciu de Siguranta al Deltei”. Nascut la 8 noiembrie 1887, In comuna Zebil din judetul Tulcea, Moruzov se tragea dintr-o familie de cazaci zaporojeni refugiati In Romania, iar tatal sau era preot al bisericii ruse din Tulcea. A reusit sa absolve doar trei clase de liceu, dar vorbea la perfectie ucraineana, bulgara, turca si tatara, iar apropiatii sai, dar si cei care
l-au contestat recunosteau ca era facut pentru munca de informatii. De altfel, a „debutat” din proprie initiativa, In 1907, cand a descoperit o retea revizionista bulgara la biserica „Sf. Gheorghe” din Tulcea. Folosit, ulterior, ca agent, apoi angajat In Siguranta, reusea, In scurt timp, sa ajunga inspector de politie la Constanta, iar In 1917 devenea seful Serviciului de Siguranta al Deltei. Cu timpul Insa a ajuns un adevarat despot, fiind descris de catre contemporanii sai ca avand „o extraordinara energie si vointa, o capacitate naturala si putere de patrundere uimitoare. Ambitios pana la orgoliu, domina despotic, neadmitand replici sau corectari, fapt ce constituia un mare defect”. Cu toate acestea, rezultatele sale au fost spectaculoase: din 178 de spioni trimisi In liniile romanesti In timpul razboiului, 156 au fost prinsi. Printre ei se numara si colonelul Friedrich von Mazer, seful informatiilor germane din Dobrogea. „Afacerea rublelor”, prin care sovieticii Incercau sa introduca In Romania cateva milioane de ruble false, a fost descoperita tot de oamenii sai. Nu numai ca planul a fost zadarnicit, dar rublele s-au Intors pe piata Rusiei Sovietice. Mai multe Insa despre viata lui Moruzov, despre realizarile si esecurile sale, In numarul viitor.

Secretele serviciilor secrete
http://www.pizmaromanului.ro/articole/trecutul-compus/129_Secretele_serviciilor_secrete


Fara prejudecati despre Secretele serviciilor secrete

Se spune ca, dupa prostitutie, spionajul este cea mai veche meserie din lume.

Chiar si Biblia face referire la o forma de spionaj. In Scriptura, Dumnezeu ii spune lui Moise: “Sa chemi 12 oameni din cele 12 triburi si sa-i trimiti sa recunoasca Tara Canaan pe care ti-o daruiesc tie”. Intre timp, lucrurile in domeniu au devenit mai riguroase, mai exacte, dar si mai discutabile. Si cum in Romania zilelor noastre serviciile secrete, tare multe la numar, se calca, intre ele, pe picioare, ne-am gandit ca ar fi interesant de stiut cum s-a ajuns aici si in ce fel.
12 NOIEMBRIE 1859. Aceasta este data de nastere a primei structuri informative institutionalizate din tara noastra, iar “nanasul” ei este Alexandru Ioan Cuza. In acea zi, domnitorul infiinta, prin Inalt ordin de zi, Statul Major General al Armatei, in cadrul caruia functiona si primul serviciu de informatii militar, sub numele de “Sectia a II-a”. Este adevarat ca A.I. Cuza mai avea si propriul serviciu secret, condus de catre maiorul Cezar Librecht, director general al postelor si telegrafelor. Cu toate acestea, activitatea “spionilor” in timpul Razboiului de Independenta a lasat de dorit, motiv pentru care s-a trecut la “scolirea” lor. Odata cu infiintarea Scolii Superioare de Razboi, in 1889, s-a introdus si un curs de specialitate, care purta numele de “Serviciul informatiilor”.
Spionaj in tren
Primul Razboi Mondial a demonstrat inca o data, daca mai era nevoie, ca agentii Puterilor Centrale se simteau in Romania ca in bucataria proprie. Informatii cu caracter secret circulau, “la liber”, in tramvai, pe strada sau la piata. Neglijenta, nepasarea si necunoasterea celor mai elementare norme de securitate ale militarilor romani sunt descrise, perfect, in memoriile sale, de catre un agent austro-ungar care actiona in Romania, in acea perioada: “Calatoream spre Iasi intr-un compartiment cu un general si mai multi ofiteri romani. Crezand ca sunt englez si ca nu stiu romaneste, generalul si ofiterii au inceput sa discute. Pentru a fi explicit, generalul a desenat pe harta aflata pe peretele compartimentului zona de concentrare si directia de inaintare a unor armate pana in regiunea unde se vor intalni si apoi, impreuna, vor inainta pana la Budapesta. Am continuat calatoria pana ce ofiterii au coborat si am smuls harta din perete”.
Cu timpul, insa, mai de voie, mai de nevoie, lucrurile au inceput sa se aseze. In serviciile secrete romanesti au aparut adevarati asi ai spionajului, legende ale “frontului din umbra”. Dar despre Moruzov, despre Cristescu, despre actiunile de rasunet ale serviciilor romanesti, cat si despre metodele represive ale acelorasi servicii veti citi in numerele viitoare ale Pizmei.

Claudiu BRAN

Mustăria, un „must have“ al vremurilor de altădată
http://www.gandul.info/traditii-istorie/mustaria-must-have-vremurilor-altadata.html?3895;328774

Culesul strugurilor devenea o petrecere ce se întindea, ca-n poveşti, pe zile întregi. Proprietarii vindeau mustul şi tulburelul direct de la sursă, dar nu uitau să le asezoneze şi cu diverse feluri de mâncare.
„Trei lulele”, ”Trei chiftele”, „Zor de zi” – acestea sunt mustării celebre ale Bucureştiului de altădată. Dar nu numai capitala era răsfăţată, ci şi alte oraşe mari înconjurate de podgorii: Brăila – mustăria „Turcul şi pistolul”, Buzău – „Ograda lui Firea”, Ploieşti – „Berbecul”, Bacău – „Pui de lup”, Iaşi – „Trei sarmale”.
Cum arătau mustăriile? Nişte curţi împodobite cu stuf, adaugă nişte bănci lungi de lemn în loc de scaune pe lângă nişte bucăţi de lemn negeluit cu rol de mese, căni şi ulcele pentru pahare şi sticle, şi iată că decoru-i aproape gata. Trebuia însă autentificat cu decoraţiuni: ştergare, oale de lut şi ştiuleţi atârnaţi la intrare. Îi mai trebuie ceva, şi anume „suflet”. Aici intrau în scenă butoaiele mari cu must şi ţuică, grătărelul pe care gratargiul frigea mititei şi an-tricoate, ficăţei şi rinichi, muşchiu-leţi, patricieni, fudulii şi momiţe şi, da, regina serii, pastrama de oaie.
La dorinţă, se puteau cumpăra şi babicuri şi ghiu-demuri, tari şi uscate. Pentru pe-trecerile care ris-cau să se spargă abia târziu, în zori, proprietarul nu se risca şi punea la fiert şi o ciorbă de burtă.
Ţambalagii gă-lăgioşi erau nelipsiţi dintre mese. Viaţa le era dulce sau grea, în funcţie de bunăvoinţa muş-teriilor: „Of, of, of, vai şi amar,/ E de bietul lăutar,/ N-are casă, n-are masă/ Duce-o viaţă păcătoasă.” Nu e greu de înţeles că bacşişurile curgeau, la fel ca şi lacrimile. Uneori îşi mai făceau apariţia şi florăresele despre care cinicii credeau că sunt doar nişte simple cocote.
Vremea mustăriilor începea toamna târziu (sfârşitul lui septembrie – începutul lui octombrie), la Cârstovul viilor. Culesul strugurilor devenea o petrecere ce se întindea, ca-n poveşti, pe zile întregi. Proprietarii vindeau mustul şi tulburelul direct de la sursă, dar nu uitau să le asezoneze şi cu diverse feluri de mâncare. În unele mustării bucureştene, se aduceau strugurii din podgorii renumite şi se făcea mustul în faţa clientului. Tradiţia a continuat şi în timpul comunismului, când mustăriile se deschideau de „Ziua recoltei”.
Bucureştii în secolul al XIX-lea erau înconjuraţi de podgorii: acolo unde există acum cartierele Colentina, Mogoşoaia, Tunari, Pantelimon. Până la începutul secolului al XX-lea, cele mai întinse podgorii erau la sud de râul Dâmboviţa. De exemplu, actualul deal al Patriarhiei era cunoscut prin veacul al XVII-lea ca „dealul viilor”, asta până când s-a ridicat aici noua Mitropolie a Valahiei.

87 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon

Cine a inlaturat moartea lu Decebal de pe Columna Traiana?
http://www.formula-as.ro/reviste_769__288__cine-a-inlaturat-moartea-lui-decebal-de-pe-columna-traiana-.html

Certificatul de nastere al poporului roman

Domnii scurte, dar însemnate din istoria românilorRevista Agero - Arhiva: Istorie. Seria Agero: Domnitori români puţin cunoscuţi
Cu un rezumat în limba engleză
DAN I - Domn al Ţării Româneşti, din 1385 ( îşi începe domnia undeva între 1 ianuarie şi 31 august ) şi până în 23 septembrie 1386, Dan I a fost fiul lui Radu I Basarab (conducătorul statului românesc sud­carpatin între 1377­1385) şi al primei soţii a acestuia, doamna Ana. Deşi a avut una dintre cele mai scurte guvernări din istoria noastră, el poate fi considerat, totuşi, drept unul dintre cei mai însemnaţi domnitori români, atât datorită puternicei sale personalităţi cât şi a remarcabilelor lui realizări. Cu toate că nu a fost asociat la domnie de către părintele lui... Prof. Tiberiu CIOBANU >>

Comuniştii au fost filaţi, în zadar, până în 1946

Referendumuri organizate în România
20 MAI 2007
http://www.gandul.info/referendumuri-organizate-romania.html?3895;314956

10 - 14 mai 1864 – Aprobarea Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, la propunerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza

2 - 8 aprilie 1866 - Aprobarea lui Carol I ca domnitor al Principatelor Unite


24 februarie 1938 - Aprobarea Constituţiei României adoptată la iniţiativa lui Carol al II-lea
2 - 5 martie 1941 - Aprobarea politicii generalului Ion Antonescu

9 - 16 noiembrie 1941 - Al doilea plebiscit pentru aprobarea politicii mareşalului Ion Antonescu

23 noiembrie 1986 - Aprobarea reducerii cu 5% a armamentelor, efectivelor şi cheltuielilor militare

1989 - Interzicerea datoriilor externe, propusă de Nicolae Ceauşescu
8 decembrie 1991 - Aprobarea Constituţiei României

18 - 19 noiembrie 2003 - Aprobarea revizuirii Constituţiei României

Coana Miţa Biciclista...
http://www.gandul.info/coana-mita-biciclista.html?3895;318935
Aţi auzit de ea, dar probabil puţini ştiţi cine a fost cu adevărat. Coana Miţa, Miţa Mihăescu, era o femeie frumoasă, nu prea înaltă (cam un metru şaizeci), cu părul blond tuns scurt şi cu ochii verzi-albaştri. Se spune că a fost curtată de bărbaţi celebri: Nicolae Grigorescu (trecut de 50 de ani), Octavian Goga sau chiar de regele Ferdinand (acesta i-ar fi dăruit casa de lângă Piaţa Amzei, casă cu două corpuri, care continuă să-i poarte numele). Unii zic că însuşi regele Manuel al Portugaliei ar fi cerut-o în căsătorie, dar că a fost refuzat, Miţa rămânând fidelă iubirii pentru doctorul Nicolae Minovici, părintele societăţii „Salvarea“.
S-a căsătorit cu un general Dumitrescu, pe care, pe la mijlocul anilor ’40, îl trimitea la cerşit numai ca să poată cina apoi la Athenee Palace şi să-şi vopsească părul la cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei. Faima şi-a câştigat-o în 1898, când a fost văzută de ziaristul George Ranetti plimbându-se cu bicicleta pe Calea Victoriei. Se pare că era amorezat de ea, dar ea nu-i împărtăşea sentimentul. Ziaristul respins s-a răzbunat, botezând-o „Miţa Biciclista“ şi inaugurând, astfel, o fertilă tradiţie de poezioare deocheate. Miţa Biciclista a fost o pionieră într-ale pedalatului.
Între cele două veacuri, bicicleta era încă o raritate. Aveau încă plăcuţe de înmatriculare, iar femeile nu prea se înghesuiau să le încerce, căci, inevitabil, rochia nu prea înlesnea pedalatul. Cele mai multe biciclete veneau din Germania, după cum ne informează Eugen Şendrea, într-o Istorie pe placul tuturor, din 2006: mărcile Nauman, Brenabor, Mifa, Göricke. Între cele două războaie mondiale, piaţa este invadată de mărci franceze: La Francaise, Diamant, Automata, Peugeot, Alcyon. Prin anii ’60, apare bicicleta Carpaţi. Femeia pe bicicletă nu mai era o extravaganţă.

Şi Poliţia are eroii săi

195 de ani de la tratatul Ruso-Turc, semnat la Hanul lui Manuc, cand ni s-a furat Basarabia...
Pacea de la Bucuresti, din 1812, semnata la 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus si Imperiul Otoman, a încheiat razboiul ruso-turc, izbucnit la 18/28 octombrie 1806, cînd tarul Alexandru I a ordonat trupelor sale sa traverseze Nistrul si sa ocupe Tarile Române. Cei mai importanti factori de influentare a razboiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franta si Imperiul Habsburgic, care au ignorat complet realitatea istorica, precum si doleantele poporului român, dintre Carpati si Nistru.
La începutul ostilitatilor, toti ambasadorii rusi din capitalele europene au fost instruiti sa declare ca Imperiul Rus nu avea "nici cea mai mica intentie sa cucereasca ceva de la Turcia", urmarind doar "prevenirea intentiei lui Bonaparte, clar exprimata de ambasadorul sau la Constantinopol, de a trece armata franceza prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru". În pofida asigurarilor initiale, cu ocazia semnarii Tratatului de la Tilsit, de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia si Franta si dupa întîlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I si Napoleon, tarul a capatat în cele din urma acceptul suveranului francez pentru ocuparea de catre Imperiul Tarist a celor doua principate dunarene - Valahia si Moldova - în cazul victoriei rusilor în razboiul cu otomanii din 1806-1812. Avînd asemenea asigurari diplomatice, rusii au înaintat propuneri de pace negociate înca din octombrie 1811 la Giurgiu, dupa înfrîngerea armatelor otomane la Ruse si Slobozia. Propunerile tariste prevedeau ca "principatele Moldova, Valahia Mare si Mica si Basarabia" sa se alipeasca "pe veci la Imperiul Rus, cu orasele, cetatile si satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe si cu averea lor", specificîndu-se ca "fluviul Dunarea va fi de acum înainte granita dintre cele doua Imperii". Mediatorii britanici si francezi au încercat sa taraganeze cît mai mult tratativele de pace, dar, în acelasi timp, din partea tarista, Mihail Kutuzov a depus toate eforturile pentru încheierea pacii mai înainte de previzibila invazie napoleoniana. Înalta Poarta s-a opus propunerilor initiale tariste, Rusia declarîndu-se în cele din urma multumita si cu ocuparea "doar" a teritoriului dintre Siret si Nistru. Evolutiile militare si politice ulterioare i-au determinat pe unii politicieni si generali rusi sa ceara guvernului tarist sa accepte doar ocuparea Bugeacului, adica sudul Basarabiei, viitoarele judete Cahul, Ismail si Cetatea Alba. Apoi, o data cu îmbunatatirea situatiei de pe front, Imperiul Tarist a cerut ferm cedarea întregului teritoriu dintre Prut si Nistru, pe care avea sa-l ocupe dupa semnare, tratatul de pace fiind semnat la 16/28 mai 1812, la Bucuresti, în hanul agentului rus Manuc Bey (armean de origine). Tratatul avea 16 articole publice si doua articole secrete. Prin articolele 4 si 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km2, cu 482.630 de locuitori, 5 cetati, 17 orase si 695 de sate (conform cu recensamîntul ordonat de autoritatile tariste în 1817). Au trecut în componenta Imperiului Rus tinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lapusna, Greceni, Hotarniceni, Codru, Tighina, Cîrkligatura, Falciu, partea rasariteana a tinutului Iasilor si Bugeacul; autoritatile tariste au denumit în 1813 noua regiune ocupata "Bessarabia", ceea ce confirma faptul ca au considerat în mod firesc acest teritoriu ca unul românesc, dupa numele vechi al Basarabilor, întemeietorii Tarii Românesti. Tot prin pacea de la Bucuresti s-au pus bazele independentei Serbiei, care a capatat un grad sporit de autonomie. Trebuie subliniat faptul ca, printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat sa-si retraga trupele din Moldova. De asemenea, tarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, sa se mute de ce parte a noii granite ar fi dorit si sa-si vînda averea dupa propriul interes. În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui numar extrem de mare de vînzari si de schimburi de mosii. Promisiunea rusilor nu a fost, bineînteles, respectata si, astfel, vechiul principat al Moldovei a fost destramat la 1812, dupa ce pierduse deja Bucovina în 1774, rapita de austrieci. Cedarea de catre Imperiul Otoman a partii de rasarit a Moldovei s-a facut cu încalcarea tratatelor în vigoare si a dreptului international (valabil în epoca), deoarece Moldova nu era provincie turca. De altfel, diplomatul turc semnatar al Pacii de la Bucuresti avea sa fie executat pentru modul catastrofal în care a condus negocierile. Pentru tarul Alexandru I, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic si militar, el ratificînd tratatul numai cu o zi mai înainte de declansarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Daca, la început, tarul Alexandru I a încercat sa cîstige simpatia noilor sai supusi români, prin asigurarea unor conditii de dezvoltare autonoma a provinciei, în scurta vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie. Au urmat aproape 100 de ani în care românii din Basarabia au fost supusi unei politici dure, de rusificare fortata, au fost deportati în Asia, persecutati în toate chipurile, dar si astazi constiinta lor nationala a ramas vie. Dupa aproape 200 de ani, tratatul de pace de la Bucuresti, din mai 1812, se confrunta exact cu ce s-a confruntat în zilele semnarii sale la Hanul lui Manuc Bey, de lînga Dîmbovita si Curtea Veche: cu speranta îndreptatita a românilor ca, într-o buna zi, vor fi toti împreuna, într-o Românie Mare, în Europa Unita.

-

ARMATA ROMANIEI _ inceputul si trecutul ei glorios, in serviciul natiunii