ISTORIE=ROMANIA

DECEBAL – ÎN SPIRITUL DÂRZ AL DACILOR
Pentru daci, libertatea a fost singura religie, fie aici pe Pământ, fie pe lumea cealaltă”

Care este numele tău, mărite rege?

„Dacă ajungeţi la Roma, vizitaţi vă rog Colinele Quirinde din nordul vechiului Forum roman. Acolo tronează Columna care prezintă războaiele de cotropire ale împăratului Traian în Dacia. Adică la noi acasă…Pe coloană este sculptată şi înfăţişarea regelui Decebal. Luaţi un moment de mândră reculegere! În sânul niciunei alte seminţii de oameni nu a mai răsărit un asemenea conducător cu asemenea destin tragic. A înfruntat plin de curaj cea mai mare împărăţie a vremii. A făcut totul pentru a-şi ocroti poporul. A sfidat înfrângerea mai curajos decât spartanii, iar moartea sa ne aminteşte de tragediile antice. Nu-l uitaţi! La aproape 2.000 de ani de la jertfa sa, Decebal ne este încă rege!” (1).
Din nefericire, despre neamul, originea şi familia lui Decebal ştim astăzi prea puţine amănunte. Totuşi, regele erou nu a fost uitat de daco-geţi. Numele său răzbate din Istorie prin numeroase menţionări care aparţin triburilor trace din sudul Dunării, sau în inscripţii din cele mai îndepărtate colţuri ale Imperiului Roman precum Britania, Italia, Pannonia sau Hispania. Merită menţionat că numele lui Decebal a supravieţuit în mod bizar în Spania până în secolul trecut, adus de cohortele de daci mercenari (Nota A), angajaţi de Roma după retragerea romană din provincia Dacia. Cum altfel ne putem explica paralela fonetică Diego – Diegis, sau nume neaşteptate precum Don Dicineo (Deceneu), Don Ortiz (Ortiz, nume dacic), Don Boraista ( Burebista), Don Salmoxen şi Don Deciballo.
„Merită să zăbovim puţin şi asupra originii numelui regelui. Decebal, Decebalos, conţinea adjectivul dacic Balos, un nume răspândit în onomastica dacică, aparţinând tuturor straturilor sociale. Numele real al regelui dac era, probabil, Diuparneus, el fiind la origine un taraboste din sud-vestul Daciei (Munţii Apuseni). Datorită caracterului său deosebit şi al victoriilor militare primeşte din partea populaţiei dace numele de război de Decebalus (Zece Urşi sau Călăreţul). De asemenea, războinicul dac primeşte tronul şi este ales conducător al Daciei. Printr-un gest nobil şi înţelept, regele dac de atunci, Duras, cedase puterea de bunăvoie iscusitului Decebal, cel pe care consângenii săi începuseră să îl considere un veritabil semi-zeu încă din timpul vieţii.” (1).
Pe un vas funerar descoperit la Sarmisegetusa Regia se poate citi textul în limba dacă: „DECEBALUS PER SCORILO”, ceea ce înseamnă „Decebal fiul lui Scorilo.” (Nota B).
„După ultimele cercetări numele lui Decebal ar fi o poreclă, însemnând CEL VITEAZ, numele real fiind DIUPARNEU” (2).

STRATEG DESĂVÂRŞIT, DIPLOMAT ISCUSIT, CONDUCĂTOR ÎNŢELEPT
„Foarte priceput în planurile războiului şi iscusit la înfăptuirea lor, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Dibaci în a întinde curse, era un bun luptător şi se pricepea să folosească izbânda, dar şi să iasă cu bine dintr-o înfrângere. Din această pricină, multă vreme a fost un duşman de temut pentru romani”, scrie Dio Cassius în „Historia”.
„Până la începutul domniei lui Domiţian (81-96 d.Hr.) a existat un relativ echilibru de forţe la Dunăre. Însă, după cum ne spune istoricul Iordanes, daco-geţii devin alarmaţi de lăcomia proverbială a Imperiului Roman, atacă Moesia, masacrând din nou legiunile şi omorând inclusiv comandanţii acestora. De partea strămoşilor noştri luptau bastanii şi roxolanii. Expediaţia militară dacă era condusă, în premieră, de tânărul Diuparneus.” (1)
În anul 85, la hotărârea regelui Duras, şi sub conducerea lui Decebal, dacii întreprind o incursiune-surpriză în Moesia pentru a zădărnici crearea şi menţinerea bazelor militare romane. Legiunile romane din această provincie sunt nimicite, guvernatorul Oppius Sabinus este capturat, ucis, iar capul lui este adus ca trofeu în Dacia.
În acea perioadă, din punct de vedere militar, Dacia era încercuită: în vest, iazigii şi marcomanii erau aliaţii Romei; în est, Geţia Minor era în întregime sub stăpânirea romanilor, iar în nordul Pontului Euxin, regatul Bosporan ameninţa Dacia. În aceste împrejurări, după o perioadă bună de gândire, regele Duras (domnea de optsprezece ani) şi-a dat seama că Roma nu-l va ierta. Dar nu se mai simţea capabil să conducă alte bătălii ce se anunţau mult mai grele. Drept urmare, îi cedează tronul lui Decebal, nepotul său, principele moştenitor. Era generalul-comandant al oştilor dace întors victorios de pe câmpurile de luptă, respectat de războinicii daci. Asupra investiturii şi proclamării noului „rege al Daciei” nu au fost discuţii. Adunarea nobililor l-a votat în unanimitate, iar armata l-a aclamat după obiceiul roman.
Înfuriat de înfrângerea oştirii sale, dându-şi seama de pericolul dac, împăratul Titus Flavius Domiţianus (51-96) a părăsit Roma şi a adăstat în oraşul Naissus, luând măsuri pentru reorganizarea provinciei Moesia. Acum, în anul 86, Decebal acţionează în toată splendoarea dibăciei şi diplomaţiei sale. A trimis o solie la Domiţian pentru a cere pacea, lucru pe care împăratul l-a refuzat. Timpul trecea în favoarea regelui dac, deoarece situaţia militară şi politică stagna. Pentru a-l întărâta pe Domiţian, dornic de răzbunare, şiretul Decebal i-a trimis din nou „un sol care să-i spună în batjocură că va face pace, dacă ar vrea ca fiecare roman să-i trimită anual doi oboli, iar de nu, el va declara război şi-i va aduce numai neajunsuri.” Este relatarea istoricului Patricius.
Înfuriat de provocarea dacului, în mândria sa, Domiţian reacţionează exact cum se aştepta Decebal. Bătălia este descrisă de istoricul Jordanes. În primăvara anului 87, geniştii romani construiesc un pod de vase peste Dunăre, lângă oraşul Oescus. Ajunşi pe teritoriu Daciei, legiunile romane, conduse de generalul Cornelius Fuscus, nu întâmpină nici o rezistenţă şi încep deplasarea pe valea Oltului, spre izvoare. La trecătoarea de la Turnu Roşu Decebal le-a pregătit o ambuscadă pe cinste. Romanii sunt înfrânţi, generalul Cornelius Fuscus este ucis, drapelul Legiunii a V-a cade în mâinile dacilor. Sunt luaţi numeroşi prizonieri.
Iordanes scrie că, în urma obţinerii acestei mari victorii, dacii l-au numit pe conducătorul lor „semizeu”.
Domiţian nu putea ierta umilinţa la care a fost supus. În anul 88 revine în Moesia şi organizează o nouă campanie împotriva lui Decebal. Armata romană este pusă sub comanda generalului Tettius Iulianus, consul din anul 83, un comandant chibzuit, cu multă experienţă, care era Legator Augusti pro praetore (Nota M) în Moesia Superioară.
Ajuns pe pământul Daciei, generalul Tettius şi-a condus legiunile cu multă grijă, evitând de fiecare dată cursele întinse de Decebal. Bătălia hotărâtoare se dă în defileul de la Tapae, o bătălie crâncenă, în care armata dacă este învinsă de o armată romană care suferise pierderi enorme. La retragerea oştirii sale, regele dac a dat dovadă de multă iscusinţă. Dio Cassius descrie o stratagemă folosită de Decebal, care i-a sporit şi mai mult faima. Şi-a pus oştenii să scurteze şi să cureţe triunchiurile copacilor dintr-un pâlc de pădure, pe care le-a „îmbrăcat” cu haine şi de care a atârnat scuturi şi arme. Privind din depărtare, romanii au crezut că-i aşteaptă noi forţe şi au încetat înaintarea.
În acest timp, răscoala marcomanilor şi a quazilor din provincia Pannonia necesita noi legiuni romane pentru a le face faţă, ceea ce face ca în anul 89 între Deecebal şi Domiţian să se încheie o pace de compromis. Delegaţia dacă era compusă din Diegis, fratele regelui şi doi comandanţi militari: Euragus şi Biturus. De câştigat are doar marele Decebal: nu restituie prizonierii şi insignele romane capturate în lupte. Mai mult, împăratul Domiţian acceptă cererile lui Decebal:
- Roma să-i plătească un tribut anual;
- Roma să-i trimită ingineri şi meşteri constructori, dar şi instructori militari;
- Roma să-i fie o aliată credincioasă.
Dorinţele împăratului roman sunt respinse în totalitate, dintre care amintesc:
- ca Decebal să-i trimită mulţi robi cu care să-şi facă intrarea triumfală în Roma;
- statuia lui, pe care o va trimite la Sarmisegetusa să fie amplasată în templu.
Printr-o adevărată aventură (spaţiul tipografic nu-mi permite să o prezint) Micapora, fiica lui Decebal este aducă în faţa generalului Tettius care se îndrăgosteşte de ea. Cei doi se căsătoresc, Micapora fiiind atestată ca prima creştină provenită din Dacia, şi au băieţi gemeni, botezaţi cu numele de Decebal şi Iulianus.
Înfrângerile romanilor au fost comentate astfel de către Tacit: „Atâtea armate pierdute în Moesia, Dacia, Germania şi Pannonia, prin îndrăzneala nebunească sau laşitatea comandanţilor, atâţia militari de valoare învinşi şi făcuţi prizonieri cu cohorte întregi; acum nu se mai punea în discuţie hotarul imperiului şi un mal (malul Dunării care alcătuia frontiera imperiului), ci taberele de iarnă ale legionarilor şi stăpânirea provincilor noastre.”
Apreciind la justa valoare iminentul pericol din partea Imperiului Roman, Decebal îşi întăreşte şi dezvoltă armata. Numeşte în fruntea oştilor comandanţi pricepuţi în ale războiului şi respectaţi de subalterni. Pune accent pe instruirea în folosirea falxurilor (Nota C). O dotează şi cu arme romane. Oferă adăpost numeroşilor dezertori din armata romană. Folosindu-se de meşteri pricepuţi, foarte mulţi latini, întăreşte cetăţile şi forturile.
Pe plan social este de menţionat stratificarea mai pregantă şi mai complexă a păturilor sociale, cu aparate administrative, judiciare şi religioase. Aparatul judiciar este consolidat şi mai bine gândit, iar cel religios se menţine în forma de conducere duală (rege şi preot). Numeşte prefecţi pentru fiecare ramură economică. Îşi formează o cancelarie cu oameni competenţi şi instituie prima formă a serviciilor de informaţii.
Agricultura se menţine la cote superioare, cu accentul pe cultivarea cerealelor, creşterea animalelor şi apicultura. Arheologia confirmă canalizarea negoţului pe direcţia Imperiului Roman, iar izvoarele scrise menţionează creşterea exporturilor. Industria metaliferă – metale pentru confecţionarea armelor şi cea a metalelor preţioase – cunoaşte o dezvoltare fără precedent.
În toate îl sprijină regele-preot Vezina.
„Caracteristica principală a politicii externe dusă de regele Decebal este îmbinarea cu ingeniozitate a acţiunilor militare şi a celor diplomatice atât cu adversarii cât şi cu aliaţii.” (3).

NOTE: A. În timpul stăpânirii romane asupra provinciei Dacia, din rândul dacilor au fost recrutaţi mercenari organizaţi în legiuni, dintre care amintesc: Cohorus I Ulpia Dacorum, staţionată în Syria; Cohorus I Aelia Dacorum, staţionată în Bretania; Cohorus II Augusta Dacorum şi Cohorus II Aurelia Dacorum staţionate în Panonia; Cohorus Gemina Dacorum în Moesia Inferioară, iar unitatea de cavalerie Ala I Ulpia Dacorum, recrutată de Traian, era cantonată în Cappodokia. Soldaţi sau trupe dacice au mai fost semnalate în Noricum, Italia şi Galia.

B. Alţi istorici au tradus inscripţia: „DE CE BALUS PERS CORILO” – observaţi schimbarea? – prin: „Decebal a plătit înălţarea la cer”…iar dacă citim în oglindă „OLIROC SREP SULA BECED”, traducerea este „Viteazul Cal s-a sinucis”.
Inscripţia se mai poate citi şi „DE CEBALUS PERSCO RILO”, tradus „De neamul calului va pieri duşmanul”. Acest blestem a circulat printre daci până la dispariţia Imperiului Roman.
Goţii se credeaun urmaşii geţilor. Nu puţini istorici din antichitate, dar şi din zilele noastre, persistă în această greşeală. Ei l-au avut rege pe Alaric : „Inorogul” născut în…Dacia. La începutul secolului al V-lea e.n. ,vizigoţii conduşi de acest rege au pătruns în Italia. La 24 august 410 Alaric cucereşte Roma, populaţia este trecută prin foc şi sabie,iar Eterna Cetate este distrusă. Blestemul s-a săvârşit.

C. „Despre falxurile dace se spune că ar fi fost unele dintre cele mai distrugătoare invenţii ale antichităţii. Soldaţii romani învăţaseră repede să le respecte şi să se ţină departe din faţa lor” (1).
Practic, arma dotată cu un mâner lung de lemn sau de os, care trebuia ţinut cu ambele mâini şi care, prezenta un tăiş curbat ce ajungea şi la 60 de centimetri lungime, era capabilă să despice chiar şi cele mai rezistente scuturi legionare. Lama de fier era prevăzută uneori şi cu striaţii sau canale care să permită scurgerea sângelui. În mâinile unui războinic priceput şi puternic, o astfel de armă putea decapita sau amputa membrele inamicilor dintr-o singură lovitură. De altfel, se pare că dacii le utilizau, de obicei, în prima linie, acolo unde creau breşe în rândurile inamice şi unde puteau contracara chiar şi şarjele cavaleriei.
Făurirea acestor lame era dovada tehnologiei înaintate în domeniul metalurgiei, şi aprecierea acestor arme era evidentă la Roma, falxurile erau vândute ca trofee contra greutăţii lor în aur. Un singur exemplar putea cântări chiar şi 10 kilograme.
Un alt atu al dacilor în lupta contra romanilor l-au constituit temuţii catafraetari. Veritabile tancuri ale lumii antice, cavalerii sarmaţi, originari din stepele de la nord de Marea Neagră intrau în luptă echipaţi cu zale de fier care acopereau atât calul cât şi călăreţul, modă care va fi reluată, sute de ani mai târziu, de luptătorii Evului Mediu. Nimic nu putea opri atacul acestor călăreţi înnăscuţi, deşi greutatea armurii se dovedea de multe ori un inconvenient în lupta de aproape.

„2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat şi independent” Interviu inedit istoricul Radu VULPE

A fost cuman primul voievod al Ţării Româneşti?Mediul academic românesc, ca si cel al simplilor iubitori de istorie, a fost cuprins de discutiile aprinse, purtate datorită identificării lui Thocomerius -cu Negru Voda, de către istoricul Neagu Djuvara
Un voivod de origine cumana la începuturile Tarii Românesti. Articolul de fata - a carui aparitie este legata, în mod nemijlocit, tocmai de acest context - îsi propune sa contribuie, cu modestie, la clarificarea unora dintre aspectele ce privesc "dosarul" cuman.


"Dosarul cuman"
Într-o prima instanta, dorim sa ne precizam pozitia în raport cu oportunitatea aparitiei lucrarii amintite mai sus, dar si cu reactiile pertinente pe care le-a provocat. Pe de o parte, problematica aportului cuman la cristalizarea vechii aristocratii românesti este una de data veche, binecunoscuta istoricilor nostri, fara a reprezenta, în niciun caz, acel element de noutate absoluta pe care o aparitie editoriala bombastica - adevarat exercitiu de marketing al maestrilor de la Humanitas - a încercat sa ni-l serveasca. Pe de alta parte, tocmai reactiile provocate de lansarea lucrarii dovedesc faptul ca subiectul în cauza era unul demult asteptat, cel putin în rândul marelui public, si aceasta pentru ca, indiferent de stadiul cunoasterii sale în mediul profesionist al istoricilor, a fost prea multa vreme musamalizat la nivelul istoriei oficiale.
Din aceasta perspectiva, consideram ca "apelul" domnului Djuvara, scos din contextul comercial al lansarii, este unul binevenit. Ceea ce i se poate reprosa, totusi, onorabilului autor, este lipsa unei argumentatii stiintifice adecvate, pe care un subiect de importanta celui vizat o revendica în mod prioritar. Numeroasele sale prezumtii, chiar daca inspirate, sunt insuficient sustinute cu probe documentare, ceea ce a si permis unora dintre vocile contestatare sa-si fundamenteze pozitia.
În ceea ce ne priveste, depasind zona disputelor "istoriografice" inutile, care, necontrolate, risca sa genereze adversitati de ordin personal, vom încerca sa evidentiem, sintetic, rezultatele propriilor noastre cercetari în directia identificarii primului voievod muntean, fondator al dinastiei Basarabestilor.
Întemeietorul Tarii Românesti
Întemeietorul Tarii Românesti nu este altcineva decât descalecatorul înregistrat de traditie, acel Negru Voda pe care îl identificam cu Thocomer, tatal lui Basarab, din documentele angevine. Simplul fapt ca Thocomer era receptat în mediile culte ale cancelariei regale îl recomanda pe acesta ca un personaj de talie, binecunoscut în epoca. Certa sa ascendenta cumana îl va pune, în circumstantele atât de speciale ale sfârsitului domniei lui Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290), într-o relatie particulara, nu doar cu regele maghiaro-cuman, ci si cu Nogai, atotputernicul emir mongol de la Isaccea.
Thocomer intrase, într-o conjunctura cu totul aparte, a carei expunere nu îsi gaseste locul aici, în posesia mosiilor Fagaras si Sâmbata, care apartineau, de jure, familiei Csák, respectiv fostului voievod transilvan, Ugrinus, decazut din gratiile regelui. Pâna la asasinarea lui Ladislau al IV-lea, protectorul lui Thocomer, Ugrinus nu îndrazneste sa reclame raptul, desi documentele vremii atesta o multime de puneri si repuneri în posesie, chiar prin vointa lui Ladislau.
Imediat dupa disparitia regelui, "în zilele lui Andreias craiul" (1290), Ugrinus îsi revendica posesiunile fagarasene, iar Thocomer se vede obligat sa-si transfere "scaunul" la sud de Carpati. Renegat de românii fagaraseni, care îi recunosc lui Ugrinus statutul de posesor legitim al Fagarasului si Sâmbetei, Thocomer va fi însotit în trecerea sa de un grup de sasi, excomunicati, ca urmare a agresiunii lor la adresa episcopiei de Alba Iulia.
Descalecarea
Va descaleca, în prima instanta, la Câmpulung, care, prin instalarea sasilor si a resedintei voievodale, se dezvolta rapid, pe coordonate urbane specific transilvanene. Confirmând, din nou, informatiile cronicaresti, în oras a fost atestata arheologic acea "biserica mare si frumoasa si înalta", ctitorie a lui Thocomer si Basarab, în care cei doi vor fi, probabil, depusi, asa cum o sugereaza un act de danie emis la mijlocul secolului al XIV-lea de voievodul Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab si, respectiv, nepotul lui Thocomer.
Ajungând în acest punct al rationamentelor noastre, se ridica un important semn de întrebare: cum a reusit descalecatorul fagarasean sa-si impuna autoritatea în fata unor voievozi munteni si olteni, atestati, fara dubiu, în actele vremii? Raspunsul ni-l dau, înca o data, documentele: exact la finele anului 1290, Nogai, suzeranul lui Thocomer, întreprinde o actiune de amploare în vest, pâna la Portile de Fier, impunându-si necontestat hegemonia pe linia Dunarii inferioare. Este faptul care va determina pentru o buna bucata de vreme disparitia banului de Severin din ierarhia functiilor regatului arpadian, pecetluind si sfârsitul suzeranitatii ungare asupra Tarii Severinului.
Formatiunile politice locale, sud-carpatice, intra, cu acest prilej, ca si taratul bulgar, în aria de dominatie efectiva a hanului mongol, pe care acesta obisnuia sa si-o exercite, însa, prin interpusi, de preferinta cumani.
Repetând "mutarea" din 1280 instalarea cumanului Gheorghe I Terter la conducerea taratului de Târnovo, peste fix un deceniu, la finele anului 1290, îl impune pe Thocomer cumanul voievozilor de la sud de Carpati. Acestia nu îl aleg ca domn al lor, asa cum s-a afirmat pâna acum, ci i se subsuma, prin vointa atotputernicului Nogai. Acesta este sensul închinarii voievozilor olteni, "cu toata boerimea ce era mai nainte preste Olt", asa cum a înregistrat-o traditia.
În ultima decada a secolului al XIII-lea, dar si ulterior, Thocomer si Basarab vor gravita spre folosul mentinerii independentei statale, în raport cu regalitatea ungara în aria de influenta a hanilor mongoli.
Conservarea autoritatii lor s-a datorat, în fapt, în deceniile care au urmat disparitiei lui Nogai, perpetuarii practicilor sale politice, de catre Tokta si Özbek. Sub Tokta, mai ales, aceasta procedura devenise una imperativa, în conditiile acutizarii instabilitatii politice a regiunilor pe care le stapânise, cu o mâna de fier, hanul de la Isaccea.
Cât despre guvernarea marelui han Özbek, care a asigurat ulusului giucid apogeul dezvoltarii sale, se poate spune ca a urmarit, în linii mari, întretinerea hegemoniei mongole în spatiul carpato-danubian si balcanic, cu aceleasi metode. Aceasta realitate se va preciza înca din primii ani ai "mandatului" sau pe tronul de la Sarai, fiind destul de limpede surprinsa documentar, mai ales în contextul reangajarii politice si militare a Ungariei, în directia Severin-Vidin.
"Modificarile structurale, pe care le cunoscuse de curând aria de hegemonie a Hoardei de Aur, în spatiul carpato-balcanic, au facut ca regele ungar sa întâlneasca ca aparatori ai mentionatei arii geografice fruntasi autohtoni, sprijiniti, fireste de contingente tatare. Rezistenta domnului român de la Arges si a despotului de Vidin, respectiv a tarului de Târnovo au fost nu numai paralele, ci, în mare masura, corelate". (Virgil Ciocâltan)
Autoritatea lui Basarab
Recunoasterea autoritatii dobândite de Basarab în toti acesti ani, precum si a pozitiei sale proeminente în constelatia de puteri dirijate de han, este magistral ilustrata într-un document din 1325: Stefan, fiul comitelui cuman Parabuh, îsi ponegreste propriul stapân, preaslavindu-l pe Basarab transalpinul, "spre vatamarea respectului regesc". Puterea regelui, zicea el, nu se poate compara cu aceea a lui Basarab!
Iata, asadar, cum epopeea cumanilor fagaraseni, protejati de Nogai, se va identifica, treptat, cu destinul proaspetei lor creatii statale. Asumându-si, cu responsabilitate si îndârjire, misiunea trasata de han, Thocomer si Basarab îsi vor atrage, curând, supusii autohtoni într-un proiect politic de anvergura, care se va numi Tara Româneasca.

Cum se tundeau românii în Evul Mediu
O importantă sursă de informaţii cu privire la moda podoabei capilare în Evul Mediu o constituie colecţia de memorii ale călătorilor străini prin Ţările Române. Impactul cu o cultură care prezenta unele detalii frapante pentru cei din „lumea civilizată” i-a determinat pe aceştia să descrie portul românesc, incluzând uneori şi explicaţii succinte ale modului de purtare a părului. Astfel, bavarezul Johann Schiltberger nota despre locuitorii din Ţara Românească şi Moldova că „ei îşi lasă părul şi barba să crească şi nu o taie niciodată”[1], iar diplomatul maghiar Anton Verancsics îi descrie pe români ca având „feţele negre din cauza bărbii, a părului lung şi nepieptănat”. Cel puţin în ceea ce priveşte portul bărbii este de necontestat că acesta era un obicei comun al bărbaţilor români, fapt confirmat şi de reprezentările grafice din epocă (picturi bisericeşti, tablouri şi gravuri).
Plete, dar şi tunsori excentrice: ciuf de păr în creştetul capului
Portul părului în rândul ţăranilor simpli a cunoscut unele mici diferenţe. Cu toate că în general s-a păstrat moda unei podoabe capilare purtată până la umeri şi uşor neîngrijite, au existat şi caracteristici locale. Spre exemplu, în Banat, conform lui Francesco Griselini, bărbaţii români purtau „părul lung, cu cărare pe frunte, atârnând pe tâmple atât de jos, că de multe ori ajunge cu o jumătate de palmă până sub bărbie; în unele ţinuturi se socoteşte drept o frumuseţe când îl înnoadă de vârfuri”[2]. Ţăranul român din Bucovina este reprezentat în stampele de epocă cu barbă şi plete bogate ce trec de umeri, iar cei din Oltenia sunt înfăţişaţi într-o hartă din 1719 având părul foarte lung, ajungând până aproape de coate[3].
În antiteză cu imaginea românilor cu plete apare portretul muntenilor realizat de Anton Maria del Chiaro, care nota că aceştia poartă părul scurt, în timp ce membrii clerului obişnuiesc să-l poarte lung. În schimb, laicii poartă fie barbă, fie mustaţă. Diferenţa nu este una clară, ea fiind rezultatul gradului de interacţiune a călătorului străin cu românii şi al uşoarelor schimbări de modă. Aceste descrieri sunt întărite de unele reprezentări din epocă ale românilor care poartă părul scurt (precum orăşenii pictaţi la 1738 în biserica Schei din Braşov[4]).
În rândul bărbaţilor din elita societăţii medievale româneşti, portul podoabei capilare a fost influenţat de obiceiurile comunităţilor cu care românii au intrat în contact. Pentru perioada de până în secolul al XVII-lea, informaţiile provin exclusiv din portretele şi frescele realizate în epocă. În Ţara Românească, până la sfârşitul secolului al XVI-lea, s-a purtat preponderent părul lung, trecut de umeri, aşa cum stau mărturie frescele bisericeşti contemporane. Dintre domnii care au în acest mod podoaba capilară pot fi amintiţi Vlad Ţepeş, Radu Paisie, Radu cel Mare sau Mircea Ciobanul. În Moldova, în schimb, părul lung s-a purtat mai rar şi doar până în jurul anilor 1570-1580, exponenţi ai acestei mode fiind Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea şi Ştefan al IV-lea. Mai des a fost preferat părul scurt, acest port fiind folosit de domnitori precum Petru Şchiopul. Totuşi, moda care a persistat în întreg Ev Mediu românesc a fost cea a părul purtat la dimensiuni medii, în general până la umeri. Acest port poate fi observat atât la boieri, cât şi la domni ca Mircea cel Bătrân sau Petru Rareş. În secolul al XVIII-lea s-a purtat părul tuns scurt, după cum stau dovadă mărturiile străinilor („boierii moldoveni nu îşi rad barba, dar îşi rad capul”), precum şi o lungă serie de reprezentări grafice.
De la începutul secolului al XVII-lea apare o nouă modă în rândul boierilor atât moldoveni, cât şi munteni, surprinsă de călugărul Niccolo Barsi: „moldovenii se îmbracă la fel ca turcii de care se deosebesc numai prin faptul că aceştia poartă un ciuf de păr, care porneşte din creştetul capului şi pe frunte este lat de vreo trei degete”[5]. Oricât de excentrică ar părea în ochii celor de azi descrierea realizată de Niccolo Barsi, cuvintele sale sunt confirmate de izvoarele pictografice. La mănăstirea Arnota din comuna Costeşti, judeţul Vâlcea, ridicată de Matei Basarab între 1633-1634, există o frescă reprezentând pe unul dintre boierii munteni purtând capul ras, cu excepţia unei porţiuni înguste, pe centrul scalpului[6]. Acest trend nu este unul unanim acceptat, boierii români continuând să poarte părul, de obicei, până la umeri, dar nu mai lung de atât. Iar ca un caz particular apare Dimitrie Cantemir, unul dintre puţinii domnitori români ai Evului Mediu care purtau perucă, după model occidental, însă, cel puţin spre finalul vieţii, avea părul până la umeri, după cum este dovedit de portretul de la Oginov.

Capul descoperit este adesea semn de doliu
În spaţiul românesc se menţinea obiceiul ca bărbaţii să poarte capul (şi părul) acoperit cu căciuli sau pălării, dar existau şi cazuri în care cutumele prevedeau contrariul. Referindu-se la cei care luau masa cu voievodul ţării, Pierre Lescalopier precizează că toţi aceştia „stau la masă totdeauna cu capul gol”[7]. De asemenea, orice persoană trebuia să stea cu capul descoperit în faţa domnitorului, după cum aminteşte Paul de Alep în descrierea unei slujbe religioase: „restul alaiului s-a oprit în nartex, toţi cu capul descoperit, căci nimeni nu stă cu capul acoperit în faţa domnului (...)”[8].
Această mărturie este parţial infirmată de episcopul catolic Petru Bogdan Boksic, care, referindu-se la obiceiul muntenesc, precizează că „preoţii şi călugării nu îşi scot comănacul când vorbesc cu el (cu domnul)”. Acest fapt se poate explica prin diferenţa dintre relaţia Matei Basarab-clerici (de care vorbeşte Boksic) şi relaţia Vasile Lupu-clerici (la care se referă Paul de Alep), având în vedere atitudinea mult mai convenabilă a domnitorului moldovean faţă de aspectele bisericeşti, în contrast cu rigurozitatea şi exigenţa manifestate de Matei Basarab faţă de instituţia religioasă. Un alt caz care ţine de acest aspect vine din sfera ritualurilor funerare şi a fost notat de bolognezul Tommaso Alberti, la prima sa călătorie în Moldova, din 1612: „când moare soţia cuiva, acela, pentru a arăta că e văduv, umblă câteva zile prin oraş cu capul gol”. Acelaşi lucru este confirmat, la o jumătate de secol după aceea, de către Conrad Iacob Hiltebrandt, de data aceasta referirea făcându-se la mediul românesc transilvănean: „când sunt în doliu, îşi lasă părul să crească şi umblă fără pălărie un an întreg. După încetarea doliului, îşi tund iarăşi părul scurt de tot şi-şi pun pălăria pe cap”. Descoperirea părului reprezintă astfel un mod prin care individul se plasează într-o altă categorie a comunităţii din care face parte.
Misionarii catolici din Ţara Românească primesc instrucţiuni să poarte barbă
Dacă tunderea părului reprezintă un aspect de conformism în faţa normelor societăţii, tunderea bărbii, atât pentru mediul clerical, cât şi pentru cel laic, era văzută ca o modalitate de a pedepsi. Vorbind la mijlocului secolului al XVII-lea de cazul unei femei ortodoxe, trecută la catolicism şi apoi rebotezată, misionarul catolic Bartolomeo Bassetti pune în evidenţă judecata lui Vasile Lupu: domnul ia o hotărâre favorabilă femeii şi misionarului catolic şi, în schimb, îl ameninţă pe preotul ortodox cu tăierea bărbii. Câţiva ani mai târziu este consemnat un episod similar la curtea lui Şerban Cantacuzino, în faţa căruia se prezintă Andrei, judele de Câmpulung, şi Blasiu, ambii catolici. Dacă Blasiu acceptă convertirea la ortodoxism, Andrei refuză şi este pedepsit, după indicaţiile lui Şerban Vodă („Făceţi-i barba aşa cum o poartă papa de la Roma”), prin raderea bărbii în întregime, cu excepţia unei mici porţiuni în formă de coadă de rândunică, în zona bărbiei. Problema bărbii apare şi într-un raport din 1748, dat din Bucureşti, de către episcopul catolic Antonio Becich. Oricât de derizorie ar părea situaţia, Becich subliniază Colegiului „De Propaganda Fide” necesitatea impetuoasă de a se impune misionarilor catolici din Ţara Românească să poarte barbă cât timp sunt în acest teritoriu, motivând că grecii, românii şi turcii nu au nicio stimă pentru preoţii catolici fără barbă. Pentru a fi mai convingător în demersul său, Antonio Becich dă ca exemplu până şi pe domnul Grigore al II-lea Ghica, acela care „nu are de gând să dea audienţă acelor părinţi misionari care nu poartă barbă în vreme ce grecii care poartă barbă sunt respectaţi şi favorizaţi”[9].

Femeile îşi poartă părul în funcţie de statutul social
Portul părului la femeile românce cunoaşte deosebiri în funcţie de statutul social sau în funcţie de cel marital. În secolul al XVIII-lea apare o mărturie izolată a unui călătoare străine despre Maria Dudescu, aflată în anturajul soţiei lui Nicolae Mavrogheni; despre aceasta Lady Elisabeth Craven spunea că: „avea (...) o căciulă înaltă de samur, trasă înapoia părului, care era pieptănat în sus peste un fel de sul”[10]. Foarte asemănătoare este şi reprezentarea de la 1790 a unei jupânese moldovence, care are părul împletit în două cozi care urcă apoi de jos în sus, fiind într-un fel prinse de vârful turbanului, aducând astfel destul de mult cu moda turcească[11]. Tot de la acea dată există şi mărturia generalului Alexandre de Langeron, care spune despre femeile moldovence din înalta societate că „au părul împărţit într-o mulţime de şuviţe împletite”.
Pentru portul femeilor simple elocventă este mărturia sirianului Paul de Alep care descrie portul podoabei capilare feminine şi distincţia dintre straturile sociale: „Femeile din Moldova şi Ţara Românească (...) poartă părul împletit, răsucit pe capul lor ca un colac şi acoperit cu un conci alb, iar la cele bogate cu un conci trandafiriu, şi pe deasupra cu maramă, tot albă”[12]. Această modă se va păstra de-a lungul vremii, fiind consemnată şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de către Johann Friedel, într-o călătorie pe Dunăre: „părul femeilor e împletit în cozi lungi, împletit pe cap, în formă de coc, aşezat de jos în sus, acoperit apoi cu un fel de turban colorat”[13]. O descriere originală va lăsa Ignaz von Born, la 1770, când, referindu-se la femeile românce din Banat, precizează că ele poartă „pe cap un fel de colac rotund, umplut cu păr sau paie, pe care îl acoperă cu pânză”. În schimb, italianul Franco Sivori, cel care l-a urmat pe Petru Cercel în timpul domniei sale în Ţara Românească, le descria pe muntence ca fiind apropiate de moda turcească, purtând pe cap „nişte năframe de bumbac foarte albe, încât par a fi turbane turceşti”, păstrând totuşi faţa descoperită. O descriere care naşte semne de întrebare este cea referitoare la boieroaicele din Craiova anului 1791, realizată de către parizianul Charles Marie de Salaberry. Acesta nota că ele „îşi învăluie părul, care are culoarea naturală şi care este scurt, cu o bucată de stofă neagră sau roşie...”[14], însă nu există nicio altă mărturie sau vreo reprezentare de grafică din acea vreme care să întărească portretul unor femei tunse scurt.
Este sesizată însă diferenţa dintre femeile necăsătorite şi cele căsătorile. Primele îşi pot purta părul la vedere, dar, după oficializarea legăturii conjugale, podoaba capilară este acoperită: „cele măritate îşi acoperă capul a doua zi după nuntă cu o maramă albă, adusă în jurul bărbiei şi legată la spate în 2 cozi lungi atârnate. Fetele îşi gătesc capul cu părul propriu, împletit în cosiţe, din care apoi formează un coc prins în ace”[15]. Raţiunea este respectarea tradiţiei comunităţii, fapt întărit de Dimitrie Cantemir, care precizează că „nu socotesc nimic mai de ruşine decât să vadă părul la o femeie măritată sau văduvă şi se consideră o vină foarte mare descoperirea capului unei femei în public”.
În ceea ce priveşte situaţia femeii de până în momentul căsătoriei tot cărturarul moldovean dă informaţii: „fetele socotesc că e ruşine să-şi acopere capul cu o năframă oricât de subţire; căci la ele capul gol e semnul fecioriei”[16]. Modul în care femeile românce simple îşi purtau în mod cotidian părul este relatat de Georgio Tomasi: „cu cosiţe bogate încolăcite în jurul capului (...) acelaşi cum obişnuiau vechile romane”, împletirea cosiţelor fiind prima grijă a fetelor. Conrad Iacob Hiltebrandt face o distincţie între fetele nemăritate, care „umblă cu capul gol, iar în faţă, în jurul frunţii şi la urechi atârnă tot felul de monede mici”[17], şi femeile căsătorite, care „poartă pe cap o legătură mare, împletită dintr-o pânză de bumbac străvezie” şi, foarte interesant, „pe care pot să o scoată când vor”.

Femeia tunsă e una desfrânată
Fetele nemăritate nu se află în antiteză, din punctul de vedere al portului părului, nu numai cu femeile căsătorite, ci şi cu „femeile stricate”, după cum consemnează într-o scurtă descriere a Moldovei de început de secol XVIII Erasmus Heinrich Schneider. Tinerele poartă „părul lor împletit”, tocmai pentru a marca această diferenţă, iar acoperirea pletelor începe încă din noaptea nunţii şi se continuă pe tot restul vieţii. În cazul în care o femeie căsătorită este surprinsă de un străin având părul neacoperit sau despletit, ea se „ruşinează mult”, după spusele neamţului, şi caută degrabă să şi-l acopere. În schimb, „femeia stricată” (însemnând cea desfrânată sau care are un copil din flori) este „tunsă sau trebuie să umble ca femeile cu capul acoperit”. Interesant este faptul că în Cartea Românească de învăţătură, preacurvia este sancţionată explicit numai din punct de vedere financiar, conform judecăţii bisericeşti, în timp ce restul pedepselor sunt lăsate la atitudinea judecătorului, care se bazează pe judecata mireană, născându-se astfel ipoteza că tunsul femeilor care au călcat strâmb derivă din cutumele ţării.
Despre obiectele cotidiene folosite în aranjarea părului, Del Chiaro amintea că fetele din Ţara Românească folosesc „ace de păr lungi”, iar Erasmus Heinrich Schneider, în portretul moldovencelor, notează că femeile „îşi leagă un tulpan cu cusături pe cap şi pe faţă”. În plus, în celelalte volume de memorii ale călătorilor străini, sunt surprinse podoabe precum cercei, pietre, diademe sau diferite pânze. De asemenea, referitor la modul de curăţare a părului este consemnată o singură informaţie, la Hiltebrandt, care precizează că femeile românce „îşi ung părul cu unt”. Portul podoabei capilare reprezintă, astfel, un element definitoriu al stilului de viaţă şi al mentalităţilor epocii, marcând diferenţe între culturi, între etnii şi chiar şi între membrii aceleiaşi comunităţi, făcând parte din linia de demarcaţie dintre natură şi cultura vremii.

BUREBISTA – REGELE REGILOR
APARIŢIA STATULUI DAC
Despre tatăl lui Burebista şi stăpânirea lui aflăm doar dintr-o inscripţie lacunară de la Dionysopolis (Balcic). Adică că îşi avea cetatea de scaun la Argedava, pe Argeş şi că îl avea în slujbă pe Acornion, cu ajutorul căruia întreţinea legături cu oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre…
„În secolul al II-lea î.Hr. societatea geto dacă cunoaşte o rapidă şi complexă dezvoltare: în timp ce aşezările vechi se extind, se întemeiază aşezări noi – apar cetăţi ridicate pe înălţimi: Costeşti, Căpâlna, Bâtca Doamnei: înfloreşte metalurgia; folosirea plugului cu brazdă de fier şi roata olarului sporesc productivitatea. Societatea dacă este acum clar împărţită în nobili (tarabostes, pileaţi) şi oameni de rând (comaţi), bogaţi şi săraci.” (1).
Cauzele apariţiei statului dac au fost:
- unitatea etnică şi lingvistică a geto-dacilor;
- pericolele care ameninţau Dacia: celţii, dinspre vest şi romanii, dinspre sud;
- apariţia unei personalităţi politice şi militare remarcabile.
Zona munţilor Orăştie, din interiorul arcului Carpatic, reprezintă nucleaul statului dac. Coganion, muntele sacru al dacilor era situat în aceşti munţi.
În anul 82 î.Hr. Burebista devine rege. Ajutat de preotul Deceneu, el reuşeşte în scurt timp să unească toate triburile geto-dace, dând naştere unui stat puternic, ce se întindea de la pădurea Hercinica (Moravia de astăzi) până la Bug şi din Carpaţii Nordici până la sud de Balcic (Dionysopolis). Unirea s-a făcuit pe două căi: pe cale paşnică şi pe calea războiului. Se impune o precizare: perioada de unificare şi pacificare a triburilor daco-gete a durat mai bine de jumătate din domnia lui Burebista. Vorbind despre întinderea şi puterea statului condus de Burebista, istoricul american, Paul Mackendrick spreciază că acesta „era unul din cele mai remarcabile creatoare state aborigene ale antichităţii”. Numele lui adevărat s-a pierdut în negura timpului, însă meritele şi înţelepciunea i-au adus numele ne BU-ERE-BU-IST-AS (Care-era-care-este-nu), ceea ce înseamnă „Nemaipomenitul”, „Cum nu a mai fost şi nu mai este”.
Monedele bătute de el, descoperite în Transilvania, ni-l înfăţişează cu două capete, simbolizând trecutul şi prezentul. Inscripţiile de pe ele sunt în limba tracică, „latina vulgară” – SARMIS VASIL, „Cel Mai Mare Rege”. Împărăteasă şi Marea Preotească a dacilor era soţia sa, Zina, al cărui nume a fost găsit tot pe monedele descoperite în Transilvania.
Reşedinţa regală iniţială a fost Argedava sau Sargedava, localizată pe dealurile Orăştiei. În afară de complexul de la Sarmisegetusa, în vremea lui Burebista s-au identificat peste 60 de aşezări de tip dava răspândite pe teritoriul locuit de daci.
După povestirea istoricului Iordanes, marele preot Deceneu, după ce a stat o perioadă în Egipt, iniţiindu-i pe preoţii de aici în tainele sacerdotale pelasgice, revine în Geţia, devenind şeful suprem al spiritualităţii tracilor.
Burebista îşi începe organizarea puterii monarhice cu caracter militar prin activităţi administrative cum ar fi: recrutarea unor oameni însărcinaţi cu administrarea agriculturii, strângerea dărilor, supravegherea muncilor obşteşti obligatorii, făcând posibilă realizarea sistemului de fortificaţii în Dacia – nucleaul din Munţii Şurean întins pe o suprafaţă de 20 km pătraţi. Incinta militară din centrul religios are o suprafaţă de 3 hectare, cu ziduri de piatră ecarisată (blocuri de calcar fasonate) care fac din Sarmisegetusa dacică un unicat în Europa. Zidul Dacic (Murus Dacicus) este format din cetăţi construite din blocuri de calcar. A construit şi cetăţi de piatră nefasonate, legate cu lut, ca cele de la Piatra Neamţ (Piscul Bâtea Doamnei şi colina Cozla), Cetaţeni (jud. Argeş), Covasna-Valea Zânelor sau Sighişoara.
Ridicându-se la înălţimea destinului său istoric, Burebista a înţeles că în complicatul joc de forţe european al vremii, destinul independent şi suveran al statului centralizat dac nu poate fi conceput fără existenţa unui puternic organism militar. Potrivit izvoarelor epocii, armata lui Burebista era compusă din două categorii de oşteni: o oaste a regelui, cu caracter mai mult sau mai puţin permanent, şi o oaste condusă de diferite căpetenii locale. Mobilizarea ambelor categorii, sub conducerea supremă a regelui, făcea ca efectivele ei să ajungă la 200.000de oameni, făcându-l temut. Cifra este furnizată de Strabon. Conform istoricilor vremii, „oştile sale erau strunite printr-o educaţie mult invidiată de romani”. Cronologia luptelor duse de Burebista este greu de întocmit. Deoarece izvoarele antice, mai ales istoricii greco-romani nu şi-au îndreptat atenţia asupra lui decât în momentul în care Dacia, un regat uriaş, devenise o problemă pentru „lumea civilizată”.
Conform lui Strabon, boiii, sub conducerea lui Cristasiros, cuceresc Roma în anul 390 î.Hr. După alungarea lor de către romani „boiii se strămutaseră lângă Istru, trăind amestecaţi cu tauriscii şi războindu-se cu dacii, până când aceştia le-au şters neamul de pe faţa pământului. Teritoriul lor care făcea parte din Illiria, a rămas un loc de păşunat pentru turmele neamurilor vecine.” Acelaşi istoric scrie că Burebista a „pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu ilirii”
Consider că cele scrise de Strabon sunt exagerate. Neamul celţilor şi al boiilor nu au fost „şterse de pe faţa pământului”. O confirmă marele Caesar care, contemporan cu evenimentele, povesteşte cum helveţii s-au hotărât să-şi apere ţara împotriva triburilor germane, şi cum, „în sfârşit se aliază şi primesc pe boii” (Julius Caesar, „De Bello Gallico”, I). Cele relatate s-au petrecut în anul 59-58 î.e.n. Deci, războiul lui Burebista cu boii trebuie să fi avut loc înaintea acestei date, nu cu mult. Deoarece pentru a parcurge drumul de la Dunărea de Jos până pe teritoriul Elveţiei de azi, chiar cu unele lupte sporadice, era suficient un an.

CUCERIREA ORAŞELOR GRECEŞTI DE PE MALUL MĂRII NEGRE
„Dintre evenimentele petrecute pe timpul domniei lui Burebista, puţine sunt acelea care pot fi precizate în timp cu destulă certitudine. Unul dintre acestea îl reprezintă cucerirea oraşelor greceşti de pe ţărmul de vest al Pontului. Pentru el stau mărturie textul lui Dion Chrysostomos şi câteve inscripţii găsite în oraşele supuse de marele rege. Pe baza izvoarelor amintite s-a putut preciza că perioada de cucerire a cetăţilor greceşti s-a desfăşurat între anii 55-48 î.e.n.” (2). Mai revin asupra acestui aspect.
În anul 48 î.e.n. meşterii pietrari din Dionysopolis au primit poruncă de la mai-mari oraşului să scrie pe o placă de marmură un decret în cinstea lui Acornion. Prin faptele sale, acesta a fost declarat cetăţean de seamă al oraşului. Conţinutul decretului ne oferă informaţii deosebit de preţioase despre strămoşii noştri.
Acornion făcea servicii diplomatice şi pe lângă Burebista. Pe socoteala sa a plecat la puternicul rege al geţilor: „Şi în timpul din urmă – precizează decretul -,regele Burebista ajungând cel dintâi şi cel mai mare dintre regii câţi au stăpânit vreodată în Tracia(…) Acornion a fost pe lângă acesta în cea dintâi şi cea mai mare apropiere şi a obţinut cele mai bune rezultate pentru patria sa, inspirând şi colaborând la cele mai eficace măsuri, şi, nu mai puţin, câştigând bunăvoinţa regelui pentru mântuirea cetăţii sale şi, de asemenea, şi în toate celelalte ocazii, oferind-se, fără rezerve pentru împlinirea soliilor oraşului şi luându-şi asupra sa fără întârziere, înfruntarea primejdiilor, numai spre a izbuti în toate chipurile, la câştigarea unui folos pentru patria sa” (3).
Referitor la cetăţile de la malul Mării Negre: Tomis, Callatis, Histria ş.a. nu sunt de acord cu părerea multor istorici români că ar fi fost construite de greci. Ele au fost construite de geţii locali, peste care au venit negustorii greci şi…de aici toată tevatura. Chiar marele Ovidiu scrie că geţii erau mai numeroşi decât grecii, care trebuiau să le înveţe limba în cadrul activităţilor comerciale. Popularizând arhivele persane, care au fost distruse din ordinul lui Darius, pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor, getul romanizat Iordannes precizează că „Regina Tomiris, luând de la inamic atâta pradă după obţinerea victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acum se cheamă Scythia Minor, împrumutându-şi numele de la Scythia Mare, şi acolo, pe ţărmul moesic al Pontului, a zidit cetatea căreia i-a dat numele de Tomis”.
Neamul scordiştilor, aflaţi la gurile Tisei, adversari ai dacilor – anterior au fost aliaţi în incursiunile de jaf de la sud de Dunăre – a fost nimict de armate uriaşă a lui Burebista.
„La sudul Dunării proconsulul provinciei Machedonia, generalul Vasso Lucullus, în cadrul celui de-al doilea „război Mithridate” (74-74 B.C.), ocupă oreşele greceşti vest-pontice, de la Apollonia până la Delta Dunării, încheind un tratat între romani şi alte cetăţi vecine, cu avantaje şi obligaţii pentru ambele părţi. Această tutelă mascată îi nemulţumeşte pe locuitorii oraşelor greceşti, care trimit o solie la Burebista să-i ajute. Oastea preconsulului Macedoniei, a generalului Antonius Hybrida este învinsă lângă Histria. Burebista supune pe cale paşnică oraşele: Tomis (Constanţa de astăzi), Calatis (Mangalia), Dionysopolis (Balcic) şi Apollonia. Pe calea războiului sunt integrate cetăţile Aliobrid (Cartal, din sudul Basarabiei, ocupat azi de ruşi, sub numele de Orlovka), Tyras (Tiraspolul de azi), Odessos (Odesa, azi oraş ucrainean ce are în centrul lui cel mai romantic cartier, cartierul…”Moldoveneanca”)” .
Şi Munţii Haemus (Balcanii de astăzi) sunt trecuţi în stăpânirea regelui neînvins.
Eliberată de toate pericolele venite din partea nemaurilor vecine, Dacia devine un regat unit uriaş. Conflictul cu Imperiu Roman era inevitabil. Mai ales că Burebista întreprinde îndrăzneşe campanii de jaf în Macedonia şi Iliria, unde îi înfrânge pe romani.
În „Geographia”, Strabon scrie: „Boerebistas, bărbat get, luând conducerea neamului său, a ridicat pe aceşti oameni ticăloşiţi de nesfârşitele războaie şi i-a îndreptat prin abstinenţă şi sobietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani pentru că trecea Istrul fără frică, prădând Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi ilirii, i-a pustiit cu totul, iar pe boiii sub conducerea lui Cristasiros, precum şi pe taurisci, i-a nimicit cu desăvârşire…”
Burebista ducea şi o politică externă activă, intervenind chiar şi în conflictul deschis dintre doi rivali ai Romei – Cezar şi Pompei, în anul 48 î. Hr. În legătură cu aceasta, inscripţie recent descoperită la Balcic citează numele lui Acornion, un mesager personal trimis de Burebista la generalul Pompei pentru a-i sugera ipoteza unei alianţe. „Şi fiind trimis de regele Burebista ca un sol la autocratul romanilor Gnueus Pompeius, fiul lui Gnaeus şi întâlnindu-se cu acesta în părţile Macedoniei, lângăHeracleea Lyncestis, nu numai că şi-a împlinit însărcinările ce avea de la rege, câştigând bunăvoinţa romanilor pentru rege, dar a purtat şi cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale”.
Pentru a-şi arăta mulţumirea, Burebista i-a conferit titlul aulic, folosit în tot orientul elen, de „cel dintâi şi cel mai mare prieten”, iar cetăţenii din Dionysopolis, după cum am specificat, i-au trecut titlul în decretul dat .
Vor mai trece cam 3-4 ani până când Cezar, după ce-l va învinge decisiv pe Pompei lângă Farsalla, pentru a se răzbuna pe Burebista să trimită numeroase legiuni cu „misiunea de a pedepsire” către graniţele geto-dacilor. Oricum, la scurt timp înainte de a începe lupta decisivă cu Burebista, pe 15 martie 44 î.Hr. , Cezar a fost asasinat în senat de noii săi adversari politici screţi. La scurt timp şi Burebista va fi asasinat.
Astfel, doi dintre cei mai străluciţi militari ai lumii antice au dispărut, aproape simultan de pe scena Istoriei.
Privind războaiele lui Burebista la sud de Dunăre, mai bine zis incursiunile lui, referiri se găsesc doar în opera lui Strabon. Din „Geographia”, VII, rezultă că trecea cu îndrăzneală Dunărea şi jefuind până în Macedonia (provincie romană constituită în anul 168 î.e.n.) şi Illiria, „a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi cu illirii”. Aceste incursiuni au fost mai multe. Deoarece acelaşi Strabon precizează că Burebista s-a aliat cu scordiscii pentru a întreprinde incursiuni de jaf în sudul Peninsulei Balcanice. Chiar dacă aceste alianţe au existat, ele l-au nemulţumit pe marele rege, „şi de aceea – relatează Strabon – a întreprins acţiuni de pedepsire a scordiscilor.” Se pare că motivul a fost „partea leului” din prăzile luate. Înfrânţi de Burebista, izvoarele antice nu-i mai pomenesc.
„Păstrând proporţiile, putem compara pe „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia chiar cu Alexandru Macedon…un lider ce a reuşit într-un timp foarte scurt să-i unească pe cei de un neam cu el, să supună seminţii îndepărtate şi să sfârşească neînfrânt în luptă, o existenţă demnă de marile personalităţi ale istoriei. Şi tot asemenea lui Alexandru Macedon, Burebista a luat o dată cu el ceea ce realizase. Ucişi în urma unor comploturi, cei doi monarhi nu au lăsat în urmă imperiile pe care le creaseră, acestea fiind sfâşiate şi împărţite între cei care le-au urmat la conducere” (4).
În epoca de aur a lui Burebista, actele şi faptele militare ale poporului dac au primit dimensiunea şi strălucirea celui dintâi stat cenralizat şi independent din istoria multimilenară a Poporului Român.

CONFLICTUL GETO-DACILOR CU ZOPYRION
În primăvara anului 334 î.e.n. armata macedoneană condusă de Alexandru a trecut Hellespontul într-o mare aventură asiatică. Ca locţiitor al lui Alexandru în Macedonia a rămas Antipatros - unul dintre cei mai capabili generali din generaţia ce se formase încă sub Filip al II-lea. Antipatros a reuşit să menţină stabilitatea politică internă şi ordinea pe teritoriile balcanice înglobate statului macedonean, deşi nu a fost scutit de o serie de răzvrătiri ale populaţiilor supuse sau chiar de acţiuni de frondă ale unor strategi. Din perioada respectivă s-au păstrat puţine relatări referitoare la evenimentele militare petrecute între Haemus şi Istros, iar acestea privesc spaţiul înglobat în strategia numită Tracia, care cuprindea teritoriile odrise şi, în general, zona litoralului vest-pontic. Un asemenea eveniment s-a petrecut între anii 335-332/331 î.e.n., când ambiţiosul strateg al provinciei, Memnon, a încercat să desprindă Tracia de regatul macedonean. El s-a bizuit atât pe armata pe care o comanda, cât şi pe neamurile băştinaşe apusene. Planuri la fel de ambiţioase a nutrit şi urmaşul lui Memnon, Zopyrion (denumit de izvoarele latine praepositus Thraciae sau praefectus Ponti) (Trogus, Pompeius, XII, 2, 16; Curtius Rufus, X, 1, 43) care a iniţiat o expediţie militară dincolo de Dunăre, în spaţiul nord-pontic. Referitor la mobilurile acestei expediţii, Trogus Pompeius notează laconic că "Zopyrion, pe care Alexandru cel Mare îl lăsase guvernator al Pontului, a socotit că e ruşinos să stea degeaba şi să nu întreprindă el ceva" (Trogus Pompeius, XII, 2, 16). Vor fi existat, totuşi, alte raţiuni, mai puternice, pentru organizarea expediţiei. Acestea nu au putut consta decât în tentativa de a extinde dominaţia macedoneană asupra ţinuturilor nord-pontice, căci, preluând moştenirea ahemenidă, Alexandru cel Mare nu putea să nu vadă ceea ce înţelesese la timpul său Darius I: avantajele transformării Pontului Euxin într-un "lac" înglobat imperiului său. Că era vorba de stăpânirea litoralului nord-pontic pare să probeze şi faptul că expediţia, deşi apreciată de autorii antici ca îndreptată împotriva geţilor sau sciţilor, s-a concentrat în prima ei fază asupra coloniilor greceşti de dincolo de Istru.
Oastea condusă de Zopyrion, cu efective între 20.000 şi 30.000 de luptători, a trecut Dunărea pe navele concentrate în acest scop (probabil la vadul tradiţional de la Isaccea) şi a înaintat paralel cu litoralul maritim până la gura fluviului Hypanis (Bug), unde a asediat Olbia (Parutino). Cei din cetate au opus o dârză rezistenţă, iar conducătorii lor, pentru a mări numărul luptătorilor şi capacitatea de apărare a oraşului, au adoptat o serie de măsuri speciale: "în vremea asediului lui Zopyrion - menţionează scriitorul roman Macrobius - borysteniţii au eliberat sclavii, au dat drept de cetăţenie străinilor, au iertat datoriile şi au putut să ţină piept duşmanului" (Macrobius, Saturnalia, 1, 11, ).
Eşecul asediului l-a determinat pe Zopyrion să ia hotărârea de retragere. Itinerarul oastei macedonene a străbătut o regiune intens locuită de geto-daci. În momentul când oastea macedoneană invadatoare a ajuns la Dunăre, ea a fost atacată de aceştia (Quintus Curtius Rufus, Historia Alexandri Magni Macedonis, X, 1, 43), răvăşită şi nimicită. În cursul acestei lupte însuşi Zopyrion şi-a pierdut viaţa. Succesul geto-dacilor - datorat în mare parte realizării surprinderii - a constituit un moment important în apărarea şi consolidarea puterii lor pe linia Dunării.
Noua confruntare cu macedonenii a demonstrat încă o dată că geto-dacii au fost în măsură să "radă de pe faţa pământului" (Orosius, Historiarum Adversus Paganos, VII, 3, 18, 1) - cum spune izvorul antic - o oaste invadatoare numeroasă şi experimentată aşa cum era aceea comandată de Zopyrion. Cu toate că izvoarele antice nu permit o reconstituire în detaliu a înfruntării cu Zopyrion, având în vedere formele şi procedeele tradiţionale de luptă ale geto-dacilor are temei presupunerea că şi în acest caz rol determinant în obţinerea victoriei au avut: folosirea judicioasă a terenului, utilizarea acţiunilor de hărţuire şi demoralizare a adversarului, alegerea momentului şi locului potrivite pentru declanşarea bătăliei decisive.
Ştirea despre dezastrul expediţiei comandate de Zopyrion s-a răspândit repede în lumea tracă şi a populaţiilor din împrejurimile ei, contribuind la resuscitarea stării de spirit antimacedonene; în ţinuturile odrise aceasta s-a dezvoltat până la izbucnirea unei răscoale violente în a cărei dirijare un rol important a avut regele Seuthes al III-lea. Situaţia instabilă din provincia Tracia, survenită aproape concomitent cu o periculoasă acţiune militară contra macedonenilor întreprinsă de spartani sub conducerea regelui Agis al III-lea - şi ea greu înfrântă de Antipatros - a slăbit capacitatea Macedoniei de penetraţie şi de consolidare în zonele periferice anexate anterior. La nord, stăpânirea macedoneană nu s-a exercitat se pare efectiv decât până la munţii Haemus, iar dincolo de aceştia pe o fâşie mai mult sau mai puţin întinsă a litoralului vest-pontic.

CONFLICTUL DINTRE DROMICHAITES ŞI LYSIMAH
Politica macedoneană de dominaţie asupra zonelor dunărene - determinată atât de importanţa strategică a marelui fluviu, cât şi de bogăţiile teritoriului geto-dacic limitrof - a cunoscut în deceniile următoare perioade de flux şi reflux, care s-au succedat în funcţie de desfăşurarea ansamblului evenimentelor petrecute în Peninsula Balcanică şi, pe plan mai larg, în imperiul fondat de Alexandru cel Mare. Dar, conform izvoarelor narative, se poate aprecia că o relansare de anvergură a politicii ofensive macedonene către nord nu s-a mai petrecut după dispariţia lui Zopyrion până în pragul secolului al III-lea. În prima etapă campaniile întreprinse de Alexandru în Asia au consumat masiv energiile statului macedonean.
În luptele dintre diadohi un rol important a avut Lysimah, fostul strateg devenit rege al Traciei elenistice. General capabil şi ambiţios, care încă în timpul vieţii lui Alexandru cel Mare se distinsese prin fapte de arme deosebite, Lysimah s-a angajat energic în competiţia pentru supremaţie în imperiu, îndeosebi cu Antigonos şi Demetrios, pentru stăpânirea Ioniei şi Asiei Mici, apoi cu Cassandru pentru tronul Macedoniei.
Sub conducerea lui Lysimah teritoriul geto-dacic dintre Dunăre şi mare, până la gurile fluviului, s-a aflat înglobat în aria Traciei. Stăpânirea lui s-a dovedit extrem de apăsătoare, atât în domeniul economic, cât şi politic. Ea a generat numeroase frământări ale populaţiei autohtone şi coloniilor greceşti. Către anul 313 î.e.n. este atestată documentar prezenţa unor garnizoane macedonene în coloniile greceşti vest-pontice, semn indubitabil al încordării la care se ajunsese.
În aceste condiţii s-a produs, în anul 313 î.e.n., o răscoală generală în estul balcanic la care au participat geţii, tracii şi efective din coloniile greceşti vest-pontice, acestea fiind încurajate şi de promisiunile de sprijin pe care le primiseră din partea lui Antigonos, rivalul lui Lysimah. Semnalul revoltei a fost dat de cei din Callatis; a fost alungată garnizoana macedoneană şi cetatea şi-a proclamat independenţa. În faţa adversarului comun, cetăţile vest-pontice care au urmat exemplul Callatisului, reunindu-şi forţele, şi-au asigurat ajutorul geţilor, sciţilor şi tracilor. Momentul este înfăţişat limpede de către Diodor din Sicilia: "în vremea aceea, callatienii, care locuiesc părţile din stânga Pontului, au alungat o garnizoană a lui Lysimah - pe care o aveau de la el - şi au dobândit neatârnarea. Eliberând în acelaşi fel cetatea istrienilor şi celelalte cetăţi vecine, încheiară între dânşii o alianţă, ca să se războiască laolaltă împotriva stăpânitorului [macedonean]. Mai dobândiră şi prietenia neamurilor vecine, ale tracilor şi ale sciţilor, încât toţi aceştia - legaţi prin alianţa lor - să însemne ceva şi să fie în stare să se împotrivească unor oşti numeroase" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2).
Amploarea răscoalei l-a obligat pe Lysimah să suspende acţiunile în care se găsea angajat în sudul Traciei şi să pornească împotriva forţelor aliate din nord. După ce a trecut munţii Haemus, oastea aflată sub comanda lui s-a îndreptat mai întâi spre cetatea Odessos - a cărei garnizoană participase la răscoală - unde şi-a aşezat tabăra, pregătindu-se pentru asediu; cei aflaţi în oraş s-au predat însă fără luptă, Lysimah redevenind "stăpânul cetăţii prin bună înţelegere" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). La fel au procedat de teama represaliilor cei din Histria şi, probabil, din alte colonii. Numai în Callatis s-a continuat rezistenţa, în ajutorul cetăţii au venit - relatează Diodor din Sicilia - aliaţii lor, "potrivit înţelegerii" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). Lysimah a făcut, cu acest prilej, dovada unor evidente calităţi militare. El a atacat mai întâi prin surprindere oastea traco-getă şi a învins-o. Apoi, într-o luptă în câmp deschis, a înfrânt oastea sciţilor, provocându-i mari pierderi; resturile acesteia au fost urmărite " dincolo de hotareleării lor" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 1-2). În faza următoare a derulării evenimentelor Lysimah şi-a putut concentra întregul potenţial împotriva Callatisului. Tenacitatea cu care callatienii, rămaşi practic singuri, şi-au apărat cetatea s-a dovedit până la urmă salvatoare căci, în vara anului 312 î.e.n., împotriva lui Lysimah au fost trimise, în sfârşit, forţele promise de Antigonos. O parte a acestora, sub comanda lui Pausanias, s-a îndreptat pe uscat spre coastele Asiei Mici, de unde a trecut ulterior în Tracia; aici i s-au alăturat şi odrisii conduşi de Seuthes. Cealaltă parte, transportată cu flota pusă sub comanda generalului Lycon, a pătruns în apele Pontului, îndreptându-se spre Callatis.
În împrejurările date, situaţia lui Lysimah devenise gravă. El risca să fie zdrobit la Callatis, dacă forţele adverse aveau să facă acolo joncţiunea, sau să aibă de înfruntat o răscoală generală în sudul Traciei, încurajată de prezenţa trupelor lui Antigonos. Iată de ce, apreciind că problema Callatisului trecuse pe un plan secundar, el a lăsat pentru continuarea asediului doar trupele strict necesare, iar cu majoritatea forţelor devenite disponibile a acţionat împotriva odrisilor şi a corpului expediţionar comandat de Pausanias. Bătălia principală s-a dat în trecătorile din partea de sud a munţilor Haemus, pe care le ocupase oastea odrisă. A fost o înfruntare îndârjită singeroasă, de lungă durată, în care atât macedonenii, cât şi tracii, au avut pierderi mari. Diodor din Sicilia relatează, succint, că Lysimah "luă cu asalt defileurile şi îl ucise pe Pausania" (Diodor din Sicilia, XIX, 73, 10).
Asedierea Callatisului a continuat, probabil, până în anul 311, când diadohii - sleiţi de numeroasele războaie purtate până atunci - au convenit asupra unei "păci generale". Dar aceasta a fost peste câţiva ani încălcată, iar Callatisul a suferit, aşa cum se poate deduce din textul antic destul de laconic un al doilea asediu (cel mai probabil în 310/309 î.e.n.).
În deceniul următor Lysimah, a reuşit să anexeze o mare parte din Asia ionică, stăpânită până atunci de Antigonos, care a pierit în bătălia de la Ipsos (301 î.e.n.) şi a dispus de răgazul necesar pentru a relua acţiunile de consolidare a autorităţii lui în ţinuturile dintre Istru şi mare. O nouă intervenţie militară dirijată spre nord, de data aceasta împotriva geto-dacilor, a fost determinată, cu certitudine, nu atât de dorinţa regelui Traciei de a-i pedepsi pe băştinaşi pentru sprijinul acordat, cu un deceniu în urmă, coloniilor greceşti răsculate, cât de faptul că între timp, profitând de diminuarea presiunii macedonene, geto-dacii din zonele situate la stânga Dunării îşi extinseseră stăpânirea peste fluviu, tinzând să-şi alipească teritoriile locuite de populaţia de aceeaşi etnie şi să-şi instituie controlul asupra cetăţilor greceşti de pe litoralul pontic. În orice caz, ameninţarea geto-dacilor trebuie să fi fost foarte puternică de vreme ce Lysimah a socotit că se impunea o expediţie de amploare spre a-şi consolida stăpânirea asupra ţinutului dintre fluviu şi mare, inclusiv a litoralului. De data aceasta Lysimah a avut ca adversar puternica entitate statală de la nord de Dunăre condusă de Dromichaites, figură proeminentă a geto-dacilor, în care scriitorii antici au văzut un conducător chibzuit, iscusit şi brav, la care raţiunea şi înţelepciunea se împleteau cu omenia. Este foarte probabil că tot această formaţiune statală intervenise, la timpul său, în conflictul dintre cetăţile greceşti şi macedoneni, poate sub conducerea aceluiaşi Dromichaites, căci, aşa cum a demonstrat desfăşurarea conflictului, geto-dacii care l-au înfruntat pe Lysimah s-au dovedit buni cunoscători ai modului de acţiune a macedonenilor.
Datele arheologice vin în sprijinul aprecierilor potrivit cărora în lumea geto-dacică avea loc, în perioada respectivă, un proces de reunire a triburilor şi uniunilor de triburi în formaţiuni statale mai puternice, care datorită potenţialului economic şi demografic pe care îl cumulau puteau să acţioneze eficace împotriva agresorilor străini. Asemenea formaţiuni statale sunt atestate de izvoare cu prilejul unor evenimente importante cum au fost războaiele de apărare împotriva oştilor macedonene conduse de Alexandru cel Mare, Zopyrion şi Lysimah în zonele sudice ale teritoriilor de locuire geto-dace dar, cu siguranţă, la acelaşi nivel de dezvoltare social-politică şi militară se ajunsese şi în celelalte zone, în special în teritoriile intracarpatice, în cele dintre Carpaţii Rasăriteni şi Nistru etc. Fiecare dintre formaţiunile statale respective a barat printr-o tenace rezistenţă căile principale de expansiune dinspre sud, est şi vest ale forţelor care încercau să pătrundă în vatra ancestrală de locuire geto-dacică.
Exercitându-şi autoritatea asupra unor arii mult mai întinse decât acelea cuprinse în perimetrele triburilor şi uniunilor de triburi, având la dispoziţie oştiri nu numai mai numeroase dar şi mai bine organizate şi înzestrate, dispunând de un număr relativ mare de centre puternic fortificate, conducătorii formaţiunilor statale geto-dace din acea perioadă - cărora izvoarele antice le atribuie, pe bună dreptate, titlul de regi - au fost în măsură să introducă elemente novatoare de ordin strategic şi tactic în purtarea războaielor de apărare, îmbogăţind astfel arta militară a înaintaşilor. Toate acestea şi-au pus vizibil amprenta şi asupra modului de gândire şi de acţiune al marelui rege Dromichaites care prin viziunea lui politică şi prin capacitatea militară s-a ridicat la nivelul celor mai iscusiţi comandanţi de oşti. din epocă.
Prima luptă între geto-daci şi macedoneni s-a dat la scurt timp după bătălia de la Ipsos, după unele izvoare în anul 300 sau 299 î.e.n., Lysimah "avu de înfruntat nişte bărbaţi foarte pricepuţi în războaie şi care îl întreceau cu mult prin numărul lor" (Pausanias, I, 9, 7). Biruinţa geto-dacilor a fost deplină: "El însuşi [Lysimah] ajunse într-o primejdie cât se poate de mare şi scăpă cu fuga. Fiul său, Agatocles, care-l sprijinea atunci în luptă pentru prima oară, fu luat prizonier de către geţi" (Pausanias, I, 9, 7). Înfrânt şi în alte lupte, date în anii următori, Lysimah a fost nevoit să încheie, prin anul 297 î.e.n., pacea cu Dromichaites. În schimbul eliberării lui Agatocles, geto-dacii au obţinut restituirea teritoriului de peste fluviu, ocupat odinioară de macedoneeni.
Lysimah a încheiat această pace dezavantajoasă pentru el constrâns şi de alte evenimente, anume disputele declanşate, încă din 298 î.e.n., pentru stăpânirea Macedoniei. Dar, pentru a doua oară, în anul 292 î.e.n., Lysimah a hotărât să pornească un război de proporţii împotriva formaţiunii statale geto-dacice a lui Dromichaites, ale cărei întărire şi spor de autoritate le considera ca fiind în detrimentul său. Pentru a-şi putea concentra forţele principale împotriva geto-dacilor Lysimah a realizat, în prealabil, o dezangajare de pe teatrul de acţiuni militare din Macedonia, încheind pace cu cel mai tenace rival din acel timp, generalul macedonean Demetrios Poliorcetes. Oastea cu care Lysimah s-a îndreptat împotriva adversarilor nord-dunăreni a fost mult mai numeroasă decât cea de care dispusese în anul 300/299 î.e.n. Efectivele ei, apreciate de Polyainos la 100.000 de oameni.
Împotriva acestui inamic periculos regele Dromichaites a aplicat cu deplin succes strategia "pământului pârjolit" a cărei esenţă consta în organizarea unei apărări tenace pe aliniamente succesive, adversarul fiind continuu hărţuit, lovit prin surprindere, în special la punctele obligate de trecere şi împiedicat să se aprovizioneze. Astfel se face că deşi după ce a pătruns în teritoriul getic oastea lui Lysimah a reuşit să cucerească o serie de aşezări, inclusiv câteva fortificate, a fost pusă nu peste multă vreme într-o grea situaţie. Căci peste tot, ea a găsit pământul pustiit, iar Dromichaites şi-a păstrat forţele intacte, retrăgându-se - după obişnuitele acţiuni de hărţuire - fără să angajeze o bătălie hotărâtoare. Oboseala, foamea şi setea au început să facă ravagii în rândurile macedonenilor. Diodor din Sicilia scrie limpede în această privinţă: "Armata lui Lysimah era chinuită de foame. Prietenii îl sfătuiau pe rege să scape cum va putea şi să-şi mute gândul că oastea lui l-ar putea salva. Lysimah le răspunse însă că nu era drept să-şi părăsească ostaşii şi prietenii, sigurându-şi lui o scăpare ruşinoasă" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 1). În momentul în care capacitatea combativă a armatei lui Lysimah se diminuase, oştenii conduşi de Dromichaites au atacat-o decisiv şi au capturat-o în întregime. Evenimentul - mai ales datorită împrejurărilor insolite în care se petrecuse - a produs o vie impresie asupra unor autori antici. Plutarh a consemnat următorul moment, evocat şi de alţi autori pentru valoarea lui simbolică: "învins în Tracia de către Dromichaites şi silit să se predea împreună cu toată oştirea din pricina setei, după ce bău apă şi ajunse sclav, Lysimah spuse: O zeilor, pentru cât de mică desfătare m-am făcut rob, din rege ce eram!" (Plutarh, Basileon apofthegmata kai strategon: Lysimachos).
Astfel, în timp ce "tactica scitică" s-a practicat în spaţii vaste, slab locuite şi lipsite îndeobşte de centre economice, de către neamuri nomade, crescătoare de vite, cărora le era uşor să se retragă continuu cu avutul lor mobil din calea adversarilor până când aceştia, sleiţi de forţe şi înfometaţi, piereau sau luau calea întoarcerii, tactica "pământului pârjolit" s-a aplicat la noi de către o populaţie sedentară şi pe un spaţiu nu numai redus, ci şi relativ dens populat dintotdeauna. În primul caz, pustiul exista de la natură şi vastitatea lui juca rolul esenţial în înfrângerea adversarilor, împotrivirea cu arma în mină rămânând episodică; în cel de-al doilea, "pustiul" trebuia creat artificial, prin evacuări sau distrugeri de bunuri, implicând mereu un sacrificiu premeditat şi conştient, iar distanţele mici făceau ca efortul militar să constituie un factor de bază, cu efect decisiv în obţinerea victoriei pe câmpul de luptă. Strămoşii noştri nu provocau distrugeri pe suprafeţe mari, cum s-ar putea imagina, ci în limitele strictului necesar, pe itinerarele urmate de inamic, în aşa fel încât acesta, oriunde şi oricât ar fi mers, întâlnea mereu în cale "pustiul". Această tactică tradiţională, originală şi ingenioasă a "parafatului pârjolit" aplicată şi cu acest prilej de geto-daci este descrisă cu lux de amănunte de Herodot. Este de reţinut şi constatarea că procedeul "pârjolirii" a avut la strămoşii noştri, în diverse situaţii, nu numai o valoare tactică, ci şi una strategică. Acesta e cazul şi în confruntarea dintre Dromichaites şi Lysimah, în cadrul căreia folosirea de către geto-daci a practicii "pământului pârjolit" a avut un rol precumpănitor în atingerea ţelului războiului “înfrângerea armatelor invadatoare”.
Dacă în timpul războiului Dromichaites şi-a demonstrat calităţile proprii unui mare comandant de oşti, după victorie el s-a dovedit un om politic şi diplomat de excepţie. Învinşii, inclusiv regele Lysimah, au fost duşi în cetatea Helis (nelocalizată până acum), unde au fost bine trataţi şi ospătaţi, iar soarta lor supusă spre dezbatere adunării poporului, organismul de decizie în entitatea statală condusă de Dromichaites. Episodul este înfăţişat de Diodor din Sicilia, care zăboveşte asupra concepţiei lui Dromichaites despre bazele păcii - o concepţie ce depăşea vizibil moravurile şi etica epocii: "Ajungând oştirea lui Lysimah în puterea tracilor, aceştia se strânseră la un loc - alergând în număr mare - şi strigară să le fie dat pe mână regele prizonier, ca să-l pedepsească. Căci - spuneau ei - poporul, care luase parte la primejdiile [războiului], trebuie să aibă dreptul de a chibzui asupra felului cum să fie trataţi cei prinşi. Dromichaites fu împotriva pedepsirii regelui şi-i lămuri pe oşteni că este bine să-l cruţe pe bărbatul acesta. Dacă l-ar omorî pe Lysimah - spunea el -, alţi regi au să-i ia domnia şi se prea poate ca regii aceştia să fie mult mai de temut decât înaintaşul lor. Dar cruţându-l pe Lysimah, acesta - cum se şi cuvine - are să se arate recunoscător tracilor, care i-au dăruit viaţa. Iar locurile întărite, aflate mai înainte vreme în stăpânirea tracilor, ei le vor dobândi înapoi fără nici o primejdie" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 3). În cadrul ospăţului la care Lysimah şi cei din anturajul lui au fost trataţi cu mâncăruri alese, din vase scumpe, în timp ce geţii au luat demonstrativ un prânz modest, Dromichaites l-a întrebat pe regele macedonean: "de ce ai lăsat acasă atâtea deprinderi, un trai cât se poate de ademenitor şi o domnie plină de străluciri [...]? De ce te-ai silit, împotriva firii, să-ţi duci oştenii pe nişte meleaguri în care orice oaste străină nu poate afla scăpare sub cerul liber?" (Diodor din Sicilia, XXI, 12, 6). Prin acest dialog autorii antici au vrut să sublinieze valoarea etic-umană a pildei, iar faptul că prizonierii luaţi de oştenii lui Dromichaites nu au fost ucişi, nici rău trataţi, nici transformaţi în sclavi sau vânduţi ca atare, nici eliberaţi pentru despăgubiri exorbitante - aşa cum considerau normal să procedeze învingătorii de alte seminţii -, ci puşi în libertate din raţiuni politice superioare, evidenţia voinţa geto-dacilor de a convieţui în pace şi înţelegere cu vecinii. În schimbul eliberării, Lysimah a acceptat să restituie geto-dacilor teritoriile ocupate în dreapta Dunării, inclusiv aşezările întărite, şi s-a angajat să se abţină pe viitor de la acte agresive împotriva lor. Pacea a fost întărită printr-o căsătorie contractată între Dromichaites şi fiica lui Lysimah.
După războiul din anul 292 î.e.n. nu se mai cunosc alte conflicte militare între entităţile statale geto-dace de la nord de Dunăre şi statul elenistic condus de Lysimah. De altfel, acesta a reintrat imediat după prizonieratul getic în disputele pentru stăpânirea Macedoniei.

CONFLICTELE DINTRE GETO-DACI ŞI CELŢII
Cea mai amplă invazie petrecută în spaţiul carpato-danubiano-pontic în secolele III-II î.e.n. a fost fără îndoială aceea a triburilor celtice. Din ţinuturile lor iniţiale de locuire - cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - acestea s-au extins în toate direcţiile începând din secolul al VI-lea î.e.n. şi până la începutul secolului al III-lea î.e.n., când expansiunea lor a atins punctul culminant. Triburile şi uniunile de triburi celtice au reuşit să invadeze un teritoriu imens, din insulele britanice până în Asia Mică.
Pătrunderea celţilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic a avut loc pe mai multe direcţii, simultan sau consecutiv şi cu intensităţi diferite. Astfel, grupuri importante venite dinspre centrul Europei au invadat în cea de-a doua jumătate a secolului al IV-lea î.e.n. zonele de câmpie dintre Tisa şi Carpatii Apuseni, scurgându-se apoi prin văile Mureşului şi Someşului în spaţiul intracarpatic, unde au ocupat terenuri mai fertile. Este posibil ca celtii pătrunşi aici să fi aparţinut puternicului grup tribal al anarţilor, aşa cum rezultă din unele texte antice mai târzii. Alte grupuri au înaintat dinspre sud, din Peninsula Balcanică. În momentul invaziei lor pe teritoriile geto-dace amintite mai sus celţii se aflau la apogeul democraţiei militare. Buni agricultori, crescători de vite şi meşteşugari - cultura La Tene celtică a influenţat, în unele cazuri puternic, zone întinse pe continentul european -, ei erau, totodată, excelenţi luptători. Armamentul lor, făcut îndeobşte din fier, era foarte variat şi caracteristic acestei populaţii războinice.
În prima fază invaziile celţilor aveau un caracter extrem de distrugător. Deşi adeseori erau inferiori din punct de vedere numeric populaţiilor băştinaşe, ei reuşeau să le înfrângă prin atacuri fulgerătoare, soldate cu masacre, jafuri şi devastări ce aveau şi un puternic impact psihologic asupra adversarilor potenţiali. "Ei - scrie Trogus Pompeius referitor la celţi, pe care îi numeşte însă galii - sunt un neam de oameni aspri, îndrăzneţi şi războinici, care au trecut peste culmile nepătrunse ale Alpilor şi prin locuri inaccesibile din pricina frigului [... ] însuşi numele de galii inspira atâta groază încât chiar regii care nu erau atacaţi de ei le cumpărau pacea, din proprie iniţiativă, cu un preţ foarte mare" (Trogus Pompeius, XXIV, 4, 4-7). Dar, într-o fază ulterioară, atunci când se fixau mai îndelung pe anumite teritorii, celţii începeau să dezvolte relaţii mai paşnice cu autohtonii, cărora le impuneau plata unui tribut şi, fireşte, alte obligaţii de ordin economic şi politic.
O desfăşurare asemănătoare au avut invaziile celţilor şi în teritoriile geto-dace. Violenţa pătrunderii lor este atestată arheologic, pe de o parte, de distrugerea aşezărilor în care populaţia locală li s-a opus, iar pe de altă parte, de mormintele de luptători celţi descoperite până acum, ceea ce demonstrează că relaţiile cu geto-dacii nu au avut în nici un caz un caracter paşnic. Mai frecvent în inventarul mormintelor apar vârfurile de lance, săbiile şi cuţitele de luptă, nu lipsesc, însă, nici coifurile, zalele, cnemidele, zăbalele, carele de luptă, pumnalele etc.
Din luptele purtate de geto-daci împotriva celţilor se cunosc câteva detalii despre una singură, pe care o aminteşte lapidar Trogus Pompeius: "Brennus, conducătorul galiilor, plecase în Grecia, iar cei pe care îi lăsase să apere hotarele neamului lor, ca să nu pară că numai ei stau degeaba, au înarmat cincisprezece mii de pedestraşi şi trei mii de călăreţi, au pus pe fugă trupele geţilor şi ale triballilor şi, ameninţând Macedonia, au trimis soli la rege [Antigonos Gonatas], ca să-i ofere pacea pe bani şi totodată să spioneze tabăra regelui" (Trogus Pompeius, XXV, 1, 2-3). Rezistenţa geto-dacilor trebuie să fi avut însă un caracter general, desfăşurându-se în toate zonele de penetraţie celtică şi având ca principal rezultat limitarea ariei de întindere a dominaţiei acestora. Astfel, în zona sud-vestică asupra căreia celţii au exercitat o dublă presiune, dinspre nord, de pe culoarul Mureşului, şi dinspre sud-vest, uniunile de triburi geto-dace s-au dovedit suficient de puternice pentru a-şi apăra vatra de locuire; o enclavă celtică de durată se constată arheologic doar la Aradul Nou şi în câteva puncte izolate de pătrundere a scordiscilor. Destul de slabă a fost prezenţa celţilor şi pe teritoriul de la vest de Olt, unde o parte din vestigiile acestei populaţii sunt datorate, cu certitudine, nu unei locuiri efective, ci schimburilor economice întreţinute ulterior. Chiar în interiorul arcului carpatic, unde şocul invaziei s-a resimţit mai violent, dominaţia celţilor nu s-a putut institui efectiv decât în zone de podiş şi câmpie, precum şi într-o singură depresiune, cea bistriţeană. Restul teritonului intracarpatic, cuprinzând regiunile muntoase şi deluroase în întregime, părţi din podiş şi câmpie, depresiunile (cu excepţia amintită), a fost menţinut ferm de băştinaşi; triburile şi uniunile de triburi geto-dace şi-au păstrat aici fortificaţiile din perioada anterioară şi au construit noi şi puternice cetăţi către linia de contact cu zonele ocupate de celţi.
Mai târziu, când între geto-daci şi celţi s-au dezvoltat relaţii de schimb, conflictele pierzându-şi din intensitate, în anumite cazuri s-a ajuns chiar la înţelegeri militare temporare spre a face faţă unor adversari comuni mai puternici. Astfel s-au petrecut, la un moment dat, lucrurile spre zonele illyre, unde geto-dacii s-au angajat alături de scordisci în acţiuni militare împotriva romanilor. Se cunoaşte în acest sens, din relatarea lui Frontinus, un eveniment interesant din ultimul deceniu al secolului al II-lea î.e.n., când scordiscii aliaţi cu dacii au înfruntat trupele comandate de consulul Minucius Rufus, în anul 109 î.e.n. : "Fiind strâmtorat de către scordisci şi daci, care erau mai mulţi la număr, generalul Minucius Rufus l-a trimis înainte pe fratele său, şi în acelaşi timp câţiva călăreţi cu trâmbiţaşi, şi i-a poruncit ca, în clipa când va vedea angajată lupta, să apară pe neaşteptate din direcţia opusă şi să ordone ca trâmbiţaşii să sune din trâmbiţe. Deoarece răsunau culmile munţilor, s-a răspândit între duşmani impresia că au de-a face cu o mulţime imensă: îngroziţi de aceasta, au luat-o la fugă" (Frontinus, Stratagemata, II, 4,3).
Pe măsură ce au acumulat forţe, triburile şi uniunile de triburi geto-dace din zonele înconjurătoare spaţiului supus autorităţii celţilor au început să exercite asupra acestora presiuni tot mai puternice în scopul eliberării teritoriilor care le aparţinuseră. Spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n. se constată că enclavele celtice dispuse în teritoriul de locuire geto-dacă intracarpatic au dispărut - fie lichidate prin violenţă, fie asimilate de populaţia autohtonă, în schimb, dominaţia celtă s-a prelungit în zonele dace mai îndepărtate de la vest şi nord-vest, precum şi la sud de Dunăre, de unde triburile boiilor, tauriscilor, scordiscilor, etc., efectuau dese incursiuni şi în alte ţinuturi. Lichidarea primejdiei pe care o reprezentau acestea a devenit posibilă în prima jumătate a secolului I î.e.n., când unificarea politică a geto-dacilor sub conducerea regelui Burebista a asigurat concentrarea unui potenţial militar superior celui deţinut de adversar.

CONFLICTUL DINTRE GETO-DECI ŞI ALEXANDRU CEL MARE
Formaţiunile politice geto-dace, ca şi alţi vecini din Balcani, au sperat că după moartea lui Filip al II-lea primejdia macedoneană avea să se diminueze. Ele au adoptat o atitudine mai fermă împotriva ameninţării macedonene şi au strâns relaţiile cu tracii, triballii şi illyrii. În felul acesta se contura o alianţă mai largă a geto-dacilor cu celelalte neamuri din Balcani împotriva expansiunii macedonene, alianţă ce a devenit cu atât mai redutabilă cu cât sub Alexandru (335-323 î.e.n.), tânărul succesor al lui Filip al II-lea, statul macedonean înregistra şi o puternică criză lăuntrică.
Această situaţie l-a determinat pe Alexandru ca în primăvara anului 335 î.e.n. să pornească în fruntea unui corp expediţionar,
care număra 30.000 de luptători, împotriva triballilor, illyrilor şi geţilor de la nord de Haemus. Lăsând la stânga cetatea Philippi şi masivul Orbelon (Ciandag), oastea macedoneană a trecut râul Nestos (Mesta) şi a pătruns, după zece zile de marş, în Munţii Balcani. Aici a avut loc o primă luptă cu tracii, care ocupaseră trecătoarea. Tactica adversarilor lui Alexandru a fost foarte ingenioasă. "Ei - relatează scriitorul roman de origine greacă Arrian - aduseră căruţe şi, punându-le înaintea lor, le foloseau drept metereze, ca să se lupte de pe ele, dacă ar fi fost atacaţi, în acelaşi timp se gândeau să prăvălească căruţele asupra falangei macedonenilor din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei îşi închipuiau că, cu cât vor întâlni şi vor izbi căruţele o falangă mai compactă, cu atât o vor împrăştia mai bine prin violenţa ciocnirii" (Arrian, Anabasis, I, 1, 7). Replica tactică a regelui macedonean a fost la fel de ingenioasă: "Alexandru stătu la sfat cum să treacă muntele cât mai fără primejdii. După ce a hotărât că primejdia trebuie totuşi înfruntată deoarece nu exista trecere prin altă parte, porunci hopliţilor ca, atunci când vor fi slobozite la vale căruţele [de către traci], cei cărora lăţimea drumului le îngăduia să rupă rândurile să se risipească, ca să poată trece căruţele printre ei. Cei stânjeniţi de strâmtoare, să se strângă şi să se culce la pământ şi să-şi aşeze scuturile unul lângă altul, cu toată grija, în aşa fel încât căruţele care vor veni cu putere să treacă peste ele - după cum e firesc - fără a-i vătăma. Faptele se petrecură întocmai după cum poruncise şi plănuise Alexandru" (Arrian, Anabasis, I, 1, 8-9). În lupta care a urmat, oastea macedoneană a respins adversarii, dar tentativa acestora de a destrăma falanga pentru a putea să o nimicească constituie o dovadă că triburile trace intuiseră exact în ce consta tăria formaţiei inovate de Filip al II-lea şi căutau soluţii pentru a o anihila.
În continuare oastea macedoneană s-a îndreptat, prin munţi, spre teritoriul locuit de tribalii. Informat din vreme, regele acestora, Syrmos, a ordonat evacuarea populaţiei - femei şi copii - spre malurile Istrului, unde a fost adăpostită într-unul din ostroavele marelui fluviu. După o tentativă de rezistenţă la râul Lyginos (probabil Roşită), luptătorii lui Syrmos s-au retras, la rândul lor, spre Dunăre.
Trei zile mai târziu a ajuns la fluviu şi oastea macedoneană. Acolo ea era aşteptată de "corăbii de război sosite de la Byzantion prin Pontul Euxin şi pe fluviu" (Arrian, Anabasis, I, 3, 3). Aceste corăbii trebuie să fi servit fie la aprovizionarea oastei care acţiona pe uscat sau la împrospătarea ei cu noi efective, fie pentru asigurarea trecerii acesteia peste fluviu - ceea ce ar implica existenţa unei intenţii în acest sens încă de la pornirea expediţiei -, fie, în sfârşit, la intimidarea neamurilor geto-dace riverane.
Punctul de pe Dunăre unde s-a aflat ostrovul pe care se refugiaseră triballii ar putea fi localizat într-o zonă cuprinsă între gurile Jiului şi Vedei (după unele opinii mai noi ar fi vorba de ostrovul Belene, situat în amonte de Zimnicea, jud. Teleorman). Alexandru a încercat să efectueze "o debarcare forţată" pe ostrov, trecând acolo arcaşi şi hopliţi cu navele pe care le avea la dispoziţie. Dar, datorită rezistenţei triballilor adăpostiţi în ostrov, malurilor abrupte ale acestuia şi curentului puternic care antrena navele în aval, tentativa a eşuat.
Aflând de apropierea oştirii lui Alexandru, geto-dacii au concentrat pe malul opus al Dunării o puternică oaste formată din peste 10.000 de pedestraşi şi circa 4.000 de călăreţi, cu care "voiau să-l împiedice dacă ar fi încercat să treacă la dânşii" (Arrian, Anabasis, I, 3, 5). Judecând după mărimea efectivelor, această oaste nu putea să aparţină decât unei uniuni de triburi puternice, probabil aliată cu triballii lui Syrmos şi venită în sprijinul lor. Modificându-şi planul iniţial, Alexandru Macedon a renunţat la ideea debarcării pe ostrov şi a decis, în schimb, să pornească o acţiune pe malul stâng al fluviului, împotriva geto-dacilor. Cu corăbiile pe care le avea la dispoziţie, cu monoxile adunate din zonă - "căci acestea, se aflau din belşug, deoarece locuitorii de pe malurile Istrului le folosesc pentru pescuit în Istru sau când merg unii la alţii pe fluviu [...]" (Arrian, Anabasis, I, 3, 6) - şi cu mijloace improvizate (burdufuri umplute cu paie). Alexandru a trecut Dunărea în cursul nopţii însoţit de circa 1.500 de călăreţi şi vreo 4.000 de pedestraşi. Profitând de întuneric, macedonenii au înaintat prin holdele bogate urmând malul fluviului, astfel că au apărut "mai neobservaţi" (Arrian, Anabasis, I, 4, 1) în apropierea castei geto-dace. Realizarea surprinderii de către macedoneni a jucat un rol important în deznodământul confruntării care a avut loc, căci geto-dacii "rămăseseră uimiţi de îndrăzneala cu care [oastea lui Alexandru] într-o singură noapte trecuse atât de uşor cel mai mare dintre fluvii, Istrul, fără să facă pod la locul de trecere" (Arrian, Anabasis, I, 4, 3). Deşi macedonenii au realizat surprinderea la forţarea fluviului, acest fapt nu a determinat dezorganizarea sau paralizarea rezistenţei geto-dacilor şi nu a fost de natură să-i facă pe localnici să renunţe la luptă.
Regele macedonean a adoptat un dispozitiv diferit de acela utilizat în confruntările anterioare cu tracii şi triballii. Ţinând seama de inferioritatea în efective a trupelor proprii şi pentru a le proteja faţă de acţiunile de hărţuire ale adversarului, el a ordonat falangei, a cărei comandă a fost încredinţată lui Nicanor, să adopte "o formaţie pătrată" (Arrian, Anabasis, I, 4, 2), spre a înfrunta atacurile geto-dacilor din orice parte ar fi venit. Cavaleria, sub comanda personală a regelui, a fost dispusă la aripa stângă a falangei, cu misiunea principală de a fi introdusă în luptă în momentul decisiv pentru a ataca în flancul şi spatele oastei geto-dace şi totodată, pentru a contracara o eventuală tentativă de încercuire efectuată de aceasta.
Geto-dacii au primit, iniţial, lupta în câmp deschis cu cavaleria adversă, dar sosirea falangei i-a obligat să se retragă spre o aşezare fortificată ce se afla "la o depărtare de o parasangă de Istru" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), adică la aproximativ 5.500 m. Retragerea s-a efectuat în ordine, fiind acoperită de elemente de siguranţă. Constatând că falanga macedoneană, urmărindu-i de-a lungul fluviului, înainta în grabă - "ca nu cumva pedestraşii să fie încercuiţi de geţii care stăteau la pândă" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4) -, oastea geto-dacă a părăsit fortificaţia fără luptă; femeile şi copiii au fost urcaţi pe cai şi transportaţi departe de linia Dunării, "prin locuri singuratice" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4). Motivele acestei retrageri sunt arătate clar de izvorul antic: "oraşul nu era bine întărit" (Arrian, Anabasis, I, 4, 4), iar localnicii, apreciind realist situaţia, preferaseră să se pună la adăpost în altă parte, fără a se mai lăsa supuşi unui asediu neavantajos.
Eroica apărare a geto-dacilor în dramatica încleştare cu oastea lui Alexandru Macedon a produs o puternică impresie în lumea antică şi a fost consemnată în jurnalul generalului macedonean Ptolemaios, participant la evenimente, printre momentele memorabile ale epocii. Marea înfruntare de pe linia Dunării din anul 335 î.e.n. a dus la spulberarea planurilor macedonene de penetraţie în adâncimea spaţiului geto-dacic. Pe de altă parte ea a probat o dată mai mult că arta militară a geto-dacilor se maturizase, îngăduind strămoşilor noştri să aplice, într-o confruntare militară de mare anvergură şi cu un adversar experimentat, forme şi procedee de luptă ingenioase în funcţie de situaţiile intervenite pe câmpul de bătălie. Tactica aplicată de luptătorii geto-daci - întinderea de capcane, hărţuirea adversarului, evacuarea populaţiei neluptătoare şi a avutului, retragerea luptătorilor în locuri dinainte stabilite etc. - a etalat unele din trăsăturile esenţiale ale artei militare a autohtonilor, care vor deveni tradiţionale la români.
Localizarea aşezării fortificate părăsite de geto-daci rămâne incertă. Numeroşi specialişti înclină să o identifice cu Zimnicea, unde s-a descoperit o aşezare cu întărituri slabe databile în perioada când a avut loc confruntarea dintre geto-daci şi macedoneni, dar aceasta este situată nu la 5.500 m depărtare, ci chiar lângă fluviu. Ceea ce rămâne sigur este faptul că aşezarea constituia fie centrul uniunii tribale care l-a înfruntat pe Alexandru Macedon, fie, mai probabil, una dintre fortificaţiile importante ale acesteia.
După ce a prădat bunurile pe care geto-dacii nu reuşiseră să le transporte cu ei şi a distrus aşezarea "până la temelie" (Arrian, Anabasis, I, 4, 5), oastea macedoneană a retrecut fluviul, instalându-se pentru câtva timp în tabără. Aici a primit Alexandru solii de pace şi supunere din partea triballilor învinşi, a triburilor trace şi illyre din zonele învecinate şi a celţilor stabiliţi, în secolul al IV-lea î.e.n., în văile Savei şi Dravei.
Expediţia militară condusă de Alexandru s-a încheiat cu rezultatele scontate de macedoneni: temerara uniune de triburi condusă de Syrmos, care dăduse atât de lucru regilor odrisi şi apoi lui Filip al II-lea, fusese înfrântă; tracii până atunci liberi şi geto-dacii dintre Haemus şi Istru au devenit, vrând-nevrând, supuşi sau "prieteni" ai regatului macedonean. Ca urmare, frontiera nordică a regatului macedonean a fost asigurată în perioada războaielor de cucerire declanşate nu peste multă vreme de către Alexandru cel Mare în Asia. Episodului rezistenţei opuse de geto-daci invaziei macedonene în 335 î.e.n. i se cuvine subliniată importanţa deosebită în evoluţia istorică din spaţiul carpato-danubiano-pontic. El reliefează stadiul înalt care caracteriza societatea geto-dacă, ajunsă la nivelul închegărilor unor formaţiuni politice, capabile să se opună unor invadatori puternici pentru a-şi apăra fiinţa de sine stătătoare. Existenţa unor aşezări fortificate şi a unei oştiri care a fost în măsură să se înfrunte cu falanga macedoneană, modalităţile originale de purtare a războiului sunt probe concludente ale sincronismului dezvoltării istorice pe aceste meleaguri cu stadiul de civilizaţie care caracteriza în acea epocă sudul Europei.

RĂZBOAIELE DACILOR PÂNĂ LA BUREBISTA (I)
CONFLICTUL DINTRE GEŢI ŞI DARIUS
Cauzele conflictului declanşat în anul 514 î.e.n., între Imperiul persan şi sciţi au fost complexe. Potrivit explicaţiei date de Herodot, ar fi fost vorba de o expediţie ce a avut ca scop pedepsirea sciţilor care locuiau în spaţiul nord pontic, întinzându-se la vest până către linia Nistrului. Urmărindu-i pe cimmerieni, sciţii efectuau dese incursiuni în provinciile asiatice ale Imperiului persan. Dar asemenea incursiuni avuseseră loc cu circa două secole înainte, astfel încât pedepsirea atât de târzie a făptaşilor, dacă ar fi fost invocată de perşi, a putut servi cel mult ca pretext pentru atacarea sciţilor. O explicaţie plauzibilă este aceea că Imperiul persan, aflat într-o perioadă de intense pregătiri în vederea unei confruntări cu polisurile greceşti din Peninsula Balcanică, a urmărit să-şi asigure frontierele asiatice nordice şi de el, a forţelor scitice. Expediţia putea fi şi o demonstraţie de forţă în Peninsula Balcanică, pentru captarea tracilor şi macedonenilor în sfera influenţei persane şi implicit, pentru izolarea Eladei. În cazul în care ar fi reuşit, expediţia din anul 514 î.e.n. ar fi creat nu numai uriaşe avantaje strategice Imperiului persan, aducând în stăpânirea lui Darius întregul complex al comunicaţiilor pe uscat şi pe mare dintre Europa şi Asia, cu toate foloasele economice şi politice care decurgeau din aceasta; oricum, Marea Neagră ar fi devenit, în fapt, un “lac” persan.
Pentru războiul împotriva sciţilor au fost concentrate forţe uriaşe - Herodot le evaluează la 700.000 de luptători şi 600 de corăbii. După trecerea pedestrimii şi cavaleriei pe ţărmul european al Hellespontului, flota a primit ordin să se îndrepte spre gurile Dunării şi să pătrundă în amonte pe fluviu până la un loc potrivit unde trebuia să construiască un pod destinat forţelor terestre care, între timp, urmau să înainteze prin zona tracă spre nord. Podul fusese întins "cale de două zile" în susul fluviului, de la mare, acolo "unde se răsfiră gurile Istrului" (Herodot, IV, 89) - undeva între oraşele de azi Tulcea şi Isaccea (jud. Tulcea). Marşul forţelor terestre persane s-a desfăşurat pe un itinerar care, în linii generale, a urmat linia ţărmului vestic al Mării Negre, neabătându-se mult spre interiorul peninsulei. Nici coloniile greceşti, nici triburile trace nu s-au ridicat împotriva forţei de invazie persane.
Singura rezistenţă de care s-a izbit Darius în înaintarea lui a venit din partea geţilor. Din păcate, Herodot nu dă nici un amănunt în privinţa locului sau a desfăşurării acţiunii. Se poate presupune numai că împotrivirea cu armele a fost iniţiată de o uniune de triburi getice. Având în vedere superioritatea covârşitoare a armatei persane, atacurile geto-dacilor vor fi îmbrăcat forma hărţuirii, executată de arcaşi călări. Faptul că Herodot a menţionat acest episod s-a datorat, desigur, înainte de toate caracterului lui neobişnuit, singular în raport cu atitudinea neamurilor tracilor de sud - care "i s-au închinat lui Darius fără nici un fel de împotrivire" (Herodot, IV, ) - dar nu este exclus ca atacurile geţilor să fi avut şi o amploare deosebită căci, referindu-se la rezultat, istoricul grec atribuie o importanţă demnă a fi subliniată biruinţei repurtate de perşi.
Acest episod constituie prima afirmare militară a locuitorilor spaţiului carpato-danubiano-pontic într-o confruntare cu armata unei mari puteri expansioniste cum era, în epocă, Imperiul persan. Apreciind calităţile militare ale geţilor şi tactica aplicată de ei în luptă, regele Darius s-a străduit apoi să determine o parte din ei să se alăture armatei persane în expediţia desfăşurată la nord de Dunăre. Despre etapele următoare ale înaintării oştirii persane prin spaţiul dintre fluviu şi mare se cunosc puţine detalii. Este de admis că alte rezistenţe nu au mai fost întâlnite în cale, iar cetăţile-colonii greceşti se vor fi supus fără rezistenţă. Oastea sciţilor condusă de Idanthyrsos continua să rămână - judecând după aprecierile lui Herodot -, superioară celei persane în ceea ce priveşte mărimea efectivelor, în schimb, ea era inferioară adversarului din punctul de vedere al organizării şi dotării cu material. În această situaţie, sciţii au adoptat de la începutul campaniei singura tactică adecvată: evacuarea familiilor şi a bunurilor din calea adversarului şi hărţuirea acestuia, fără a angaja o bătălie decisivă care le-ar fi fost fatală. Prin această tactică, aplicată se pare şi în alte împrejurări asemănătoare - scria Herodot - "este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe; cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?" (Herodot, IV, .
Lipsa de provizii şi privaţiunile de tot felul l-au determinat pe Darius să ordone retragerea. Aceasta s-a efectuat pe un itinerar nu mult diferit de cel urmat în prima parte a războiului, armata persană fiind adeseori hărţuită de sciţi.
Consecinţele războiului din anul 514 î.e.n. au fost complexe. Pe de o parte, puterea scitică a rămas intactă şi, deşi nu s-a mai revărsat spre vest, s-a dovedit în continuare capabilă de periculoase incursiuni în zona litoralului vest-pontic, până în Peninsula Balcanică. Datorită rezistenţei geto-dacilor, acţiunilor de împotrivire ale sciţilor şi înfrângerilor înregistrate de perşi în alte zone, trupele expediţionare nu au reuşit să-şi stabilească autoritatea la nord de Dunăre. Mai mult, probabil şi ca o consecinţă a zdruncinării prestigiului Imperiului persan, Darius a avut ulterior de înfruntat puternicele frământări, transformate într-o răscoală, ale cetăţilor greceşti din Asia Mică.

CONFLICTUL DINTRE UNIUNEA GETO-ODRISĂ CU GRECII
Prefaţată de războiul din 514 şi de răscoala cetăţilor ioniene, seria marilor confruntări militare dintre Imperiul ahemenid şi Elada - cunoscute sub denumirea de războaiele medice - a fost inaugurată de puternica expediţie terestră şi navală pusă sub comanda generalului Mardonios, ginerele regelui Darius I, care în anul 494 î.e.n. a fost dirijată de-a lungul litoralului tracic al Mării Egee împotriva polisurilor continentale. Desfăşurate cu intermitenţă pe uscat şi pe mare, până la 449 î.e.n., războaiele medice au fost jalonate de bătălii cu rezonanţă în istoria lumii antice: Marathon (490 î.e.n.), Thermopyle şi Salamina (480 î.e.n.), Plateea şi Mycale (479 î.e.n.), gurile râului Eurymedon (467 î.e.n.), Salamina (449 î.e.n.). Nu se consumaseră încă ultimele bătălii cu perşii când vechile rivalităţi dintre polisurile continentale - trecute pe un plan secundar, dar nu dispărute în timpul războaielor medice - au degenerat într-un lanţ nesfârşit de conflicte armate denumite îndeobşte războiul peloponesiac.
Spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost implicat şi el, episodic, în marile desfăşurări istorice din secolul al V-lea î.e.n. Repetatele modificări survenite în raporturile de forţe dintre beligeranţi, însoţite de schimbări notabile în configuraţia politică a Peninsulei Balcanice, au avut urmări directe asupra soartei geto-dacilor, îndeosebi a celor de la sud de Dunăre. Profitând de desfăşurarea generală a războaielor medice, care a condus la slăbirea şi ulterior la lichidarea prezenţei persane de pe litoralul vestic al Pontului Euxin, odrisii au pus, după 480 î.e.n., bazele primului stat atestat documentar în lumea sud-tracă. Nucleul iniţial al acestui stat a cuprins un teritoriu restrâns, limitat de văile cursurilor inferioare ale fluviilor Mariţa şi Ergenes (Erghene), precum şi de masivul Strangea spre nord-vest. Ulterior, sub regii Teres I (450-431 î.e.n.) şi mai ales, Sitalkes (431-424 î.e.n.), regatul odris s-a extins considerabil, înglobând alte triburi trace şi cuprinzând în hotarele lui o parte a teritoriului locuit de geto-daci între Balcani şi Dunăre. Astfel, geţii dintre Balcani şi Dunăre au fost angajaţi în evenimente militare atât spre nord, cât şi spre sud, unde regii traci, în special Sitalkes, s-au vădit preocupaţi să-şi extindă continuu stăpânirea.
Un asemenea eveniment a avut loc în timpul domniei regelui Teres I. Concomitent cu extinderea stăpânirii odrise spre nord, în unele zone dintre Haemus şi Istru, asupra teritoriului geto-dac se produsese şi o înaintare a triburilor scitice conduse de Ariapeithes către gurile Dunării, astfel că fluviul devenise aici hotar între cele două puteri. Relaţiile dintre acestea s-au menţinut la început paşnice, întărite şi prin căsătoria lui Ariapeithes cu fiica regelui odris. Dar după moartea lui Teres şi a lui Ariapeithes raporturile scito-odrise au înregistrat o înrăutăţire bruscă datorită amestecului reciproc în disputele dinastice în care erau antrenate deopotrivă păturile conducătoare respective. Scitul Octamasades, care reuşise în acest timp să preia moştenirea lui Ariapeithes, şi Sitalkes I, urmaşul lui Teres la tronul odris, şi-au concentrat ostile în zona Dunării maritime, în ultimul moment conflictul armat a fost totuşi evitat iar relaţiile de vecinătate paşnică s-au restabilit.
După ce s-a asigurat în prealabil de asentimentul Atenei şi a primit promisiuni de sprijin, Sitalkes I a trecut la pregătirea unei campanii militare decisive împotriva statului macedonean rival, în zona principală de concentrare a oastei trace - situată, probabil, nu departe de confluenţa râurilor Hebros (Mariţa), Tonzos (Tungea) şi Ardă - s-au adunat, potrivit relatării lui Tucidide, circa 150.000 de luptători. Dacă nucleul acestui uriaş corp de oaste îl formau triburile odrise şi cele vecine înrudite cu ele, în schimb marea lui masă de luptători era compusă din contingente furnizate de alte neamuri trace, inclusiv unele din afara stăpânirii lui Sitalkes. Alături de acestea, la campanie au luat parte masiv şi triburile geto-dace dintre Haemus şi Istru, până la vărsarea fluviului în mare. Aproape toate triburile trace de nord şi nord-est, împreună cu geto-dacii, au format partea dominantă a cavaleriei înarmate cu arcuri, care, în ansamblul oştirii odrise, reprezenta circa o treime, celelalte două treimi fiind alcătuite din pedestraşi.
Parcurgând aproximativ itinerarul Pazargik - Dolna - Bania - Samokov - valea Strymonului (Struma) - masivul Kerkine (Ograjden) - Doberos (Dojran), armata comandată de Sitalkes I a pătruns în Macedonia şi a înaintat relativ uşor până la est de Felia, capitala statului rival. Dar, nepregătită pentru a asedia aşezările fortificate, resimţind acut lipsa de alimente şi gerurile iernii, ea a trebuit să se retragă după o lună de la declanşarea campaniei. A fost un război cu rezultate nedecise, care nu a rezolvat nici unul din obiectivele vizate de regatul odris. Dimpotrivă, în interiorul acestuia s-au resimţit curând puternice tendinţe separatiste.
După moartea lui Sitalkes I, survenită în împrejurări neclare cu prilejul unei expediţii împotriva triballilor, soldate printr-o înfrângere de proporţii, decăderea regatului odris nu a mai putut fi oprită; într-o fază ulterioară el s-a divizat în două şi apoi în trei stătuleţe cârmuite de “regi” rivali.
Sub cârmuirea lui Seuthes - din păcate, izvoarele antice nu precizează care anume, primul sau al doilea - geto-dacii sunt pomeniţi pentru ultima oară ca aliaţi ai armatei odrise; ei au participat, ca oşteni plătiţi, la luptele (de data aceasta încununate cu succes) duse în Chersonesul trac împotriva unor forţe ateniene. Din relatarea lui Polyainos rezultă că geto-dacii sud-dunăreni au avut un rol important în obţinerea victoriei: "Pe când atenienii pustiau ţărmul mării, prin părţile Chersonesului, Seuthes angaja două mii de geţi uşor înarmaţi şi le porunci în taină să năvălească - ca şi cum ar fi duşmani - să pârjolească ţara şi să atace pe cei de la ziduri. Văzând atenienii aceste lucruri ei - judecând după cele întâmplate - îi crezură pe geţi duşmanii tracilor; deci prinseră inimă şi coborâră din corăbii şi se apropiară de ziduri. Seuthes ieşi dinlăuntrul zidurilor şi-i întâmpină pe atenieni, deoarece geţii urmau să se alăture trupelor sale. Când aceştia ajunseră în spatele atenienilor, îi atacară pe duşmani din spate; şi luându-i dintr-o parte tracii, dintr-alta geţii, îi nimiciră pe toţi" (Polyainos, Stratagemata, VII,).
Rămas la nivelul unor contingente sporadice cu confruntările militare pustiitoare din Peninsula Balcanică în perioada războaielor medice şi peloponesiace, spaţiul carpato-danubiano-pontic a cunoscut în secolul al V-lea î.e.n. o linişte relativă şi din celelalte direcţii - situaţie menţinută, în linii generale, neschimbată până în cea de a doua jumătate a secolului următor. În aceste condiţii societatea geto-dacă a înregistrat progrese atât pe plan economic, concretizate în înflorirea civilizaţiei ei originale, cât şi în dezvoltarea organizării ei politice.

CONFRUNTĂRILE GETO-DACILOR CU SCIŢII
Expediţia macedoneană din anul 339 î.e.n., i-au surprins pe geto-daci angajaţi într-o acerbă rezistenţă împotriva vechiului lor adversar de la est - sciţii. Judecând după materialele arheologice descoperite şi mărturiile scrise, uniunile de triburi geto-dace ajunseseră să dispună de un potenţial economic şi militar suficient pentru a riposta adeseori cu succes repetatelor tentative scitice de înaintare spre vest şi de implantare în vatra de locuire geto-dacă. Această realitate explică faptul că sciţii, incapabili să înfrângă singuri împotrivirea geto-dacilor, au început să caute aliaţi la alte neamuri vecine. Astfel s-a ajuns, episodic, la unele înţelegeri între sciţi şi macedoneni, al căror scop era prinderea într-un "cleşte" de importanţă strategică a teritoriilor geto-dace. Realizarea unor astfel de alianţe temporare a fost vizibil facilitată de faptul că puterea macedoneană tindea în vremea aceea să se extindă spre litoralul vest-pontic şi spre gurile Dunării. Politica expansionistă a statului macedonean căpătase un impuls deosebit după ce la cârma lui venise în anul 359 î.e.n. un conducător remarcabil, regale Filip al II-lea.
Organismul militar în timpul lui Filip era format din infanterie şi cavalerie, la care se adăugau trupe speciale de asediu (care executau diverse "lucrări genistice") şi de "artilerie" (acestea mânuiau maşinile de asediu). Datorită faptului că pedestraşii macedoneni erau inferiori pe câmpul de luptă hopliţilor greci, falanga - în organizarea dată de Filip - a fost concepută exclusiv ca o masă compactă de izbire. Cu o armată superioară ca organizare, dotare şi tactică tuturor oştirilor cunoscute până atunci, regatul macedonean a reuşit să-şi extindă autoritatea asupra statului odris, pe care formal nu l-a desfiinţat, dar a instalat pe teritoriul lui garnizoane puternice şi l-a subordonat din punct de vedere politic şi economic. De aici, în mod firesc, Filip al II-lea a căutat să împingă frontiera regatului macedonean spre Dunăre, aşa cum năzuise, la timpul său, şi statul odris.
Dacă politica expansionistă a Macedoniei întâmpinase spre vest împotrivirea illyrilor, spre est şi sud riposta polisurilor greceşti şi - în măsura în care le mai îngăduiau forţele - a stătuleţelor ce succedaseră regatului odris, spre nord ea s-a lovit de rezistenţa geto-dacilor şi a unor triburi trace libere, precum şi de sciţi care, de dincolo de Dunărea maritimă, interveneau intermitent dar primejdios, prin culoarul dintre fluviu şi mare, în desfăşurarea unor evenimente din Peninsula Balcanică.
Preocupat de problemele complicatelor relaţii cu lumea greacă şi odrisă, Filip al II-lea nu se arătase la început îngrijorat de înaintarea spre sud a uniunii de triburi scitice conduse de Ateas. Singura rezistenţă întâmpinată de sciţi a fost aceea a geto-dacilor. O asemenea rezistenţă este atestată în zona de nord a teritoriului dintre Dunăre şi mare din partea "histrienilor", conduşi de un rege (Histrianorum rex) al cărui nume nu s-a consemnat (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2) dar sub această denumire trebuie înţeles un conducător de triburi geto-dace din regiunea respectivă.
Tocmai conflictul sciţilor cu geto-dacii a fost punctul iniţial al tensiunii survenite între Ateas şi Filip al II-lea, urmată curând de expediţia macedoneană din anul 339 î.e.n.. Pus la un moment dat în mare dificultate de către "histrieni", Ateas - bazându-se pe bunele relaţii avute cu Macedonia - a solicitat sprijinul lui Filip al II-lea, căruia i-a promis, potrivit relatării lui Trogus Pompeius, "să-l lase urmaş la domnie în Sciţia" (Trogus Pompeius, Historiae Philippacae, IX, 2, 1-2). Filip i-a satisfăcut cu promptitudine rugămintea, dar, între timp, regele "histrienilor" a murit şi Ateas, redresându-şi situaţia, a trimis înapoi detaşamentul macedonean, căruia nu i-a plătit "nici măcar cheltuielile drumului" (Trogus Pompeius, IX, 2, 5). Deoarece Ateas a refuzat să-şi respecte promisiunile sau să achite despăgubirile cerute de Filip, acesta a întrerupt asediul Byzantionului - în care se afla angajat - şi a pornit cu oştirea împotriva sciţilor, cărora le-a provocat o înfrângere zdrobitoare, însuşi regele acestora căzând pe câmpul de luptă. Resturile uniunii triburilor scitice au fost aruncate peste Dunăre, de unde nu au mai făcut ulterior decât sporadice incursiuni la sud de fluviu, până spre sfârşitul secolului al III-lea sau începutul secolului al II-lea î.e.n.

«Pe Ada-Kaleh, timpul ne prisosea»
Gheorghe Bob avea 6 ani când a ajuns pe Ada-Kaleh şi a părăsit-o când avea 26. Şi-a petrecut pe insulă copilăria şi tinereţea şi-acum povesteşte despre colţul de Rai în care a trăit două decenii pe ton egal şi liniştit. Povesteşte cu răbdare, la timpul prezent; un prezent etern, continuu, o formă de a ţine amintirile vii. Povesteşte cu detalii, cu ochi de monografist, căci i-au rămas în minte chipuri şi imagini, gusturi şi mirosuri. Povesteşte cu ochii copilului, dar adună totul cu mintea adultului: nimic nu trebuie să se piardă din istoria insulei, tot aşa cum în faimoasa dulceaţă de smochine de pe Ada-Kaleh toate seminţele trebuie să rămână în interiorul fructului.
Domnule Bob, să o luăm cronologic: cum aţi ajuns pe Ada-Kaleh?
Aici e vorba de primele amintiri şi sunt vechi, foarte vechi primele amintiri. Sunt trecute cu mult peste 60 de ani. M-am născut în 1942. Şi dacă tot e la modă să ne considerăm victime, aş putea fi şi eu considerat o victimă a celui de-Al Doilea Război Mondial, ca atâtea mii şi mii de copii rămaşi orfani de tată. Deci, mă nasc în timpul războiului, în 1942, undeva în Filiaşi, la familia părinţilor mamei; tatăl meu pleacă în război şi de atunci nu mai ştim de el. Mama şi părinţii ei părăsesc Filiaşul şi ajung în Dănceu, o comună mai apropiată de Turnu Severin, iar mama începe să-şi caute de lucru. Realizează că rămâne singură să crească acel copil pe care-l avea. În perioada aceasta, avea o soră căsătorită pe insula Ada-Kaleh cu un turc. N-am reţinut prin ce minune a ajuns mătuşa pe Ada-Kaleh. Cert este că mama căutându-şi de lucru, având şi un copil, eu eram mereu lăsat când la bunici, când la un frate al ei şi astfel ajung şi la mătuşa din insulă...Când se întâmpla asta?
Cam prin toamna lui 1948, primăvara lui 1949. În jur de 6 ani, cam aşa să fi avut. Şi, vedeţi, copilul face diferenţa. Satele româneşti le ştim; chiar dacă unii nu vor să recunoască şi zic că erau grozav de grozave, nu e adevărat; am trăit pe viu şi ştiu uliţele alea pline de ţărână, de nămol. În fine, am făcut drumul până la Severin cu căruţa, de acolo cu o cursă CFR până la Halta Ada-Kaleh şi acolo, prima amintire, normal, e barca. Mă urc în barcă, văd apa aia aşa maaaare, imensă pentru copilul de atunci... Cu un pic de teamă, dar eram curios. Priveam în jur, apa clipocea, auzeam vâslitul vâslelor, ajung la debarcaderul de pe insulă... Vedeţi, exista verdeaţă şi în satele noastre, dar aici era o abundenţă de verdeaţă, totul era verde.
Se povesteşte că era un colţ de Rai...
Da, aşa simţeam eu atunci. Ziceam mai târziu că a fost o dată insula Ada-Kaleh, acolo unde, primăvara, şi zidurile bătrânei cetăţii înfloreau. Înfloreau, de ce? Pentru că între cărămizile acelea ale cetăţii, aşezate în timp, în sute de ani, de când fiinţau ele, creşteau flori de gura-leului. Iar primăvara mă uitam în fundul grădinii şi vedeam zidul de sus până jos înflorit...
„Smochinele, casa, cazemata, şi acum, după 60 şi ceva de ani, nu mi-au dispărut din memorie”


Vedere generală a insulei Ada-Kaleh, anii ’40-’50

Mama a mers atunci, la sfârşitul anilor ’40, cu dumneavoastră, pe insulă?
Mama vine cu mine atunci, mă lasă acolo şi se întoarce. Se stabilise atunci la un serviciu în Turnu Severin. Eu ajung aici, cobor din barcă, urc pe un fel de dig şi de-acolo, cu mătuşa de mână, mergem pe un drum, pe o cale de acces cu piatră cubică; nicio străduţă nu avea denumire acolo, în insulă. Şi apare, la un moment dat, o imensă boltă de cetate, prima poartă de intrare în cetate, iară un prilej de uimire pentru mine. De acolo, trec printr-una, două, trei porţi din-astea, în stânga, în dreapta, probabil aţi mai văzut imagini; acele guri căscate în zidurile de cetate. Turiştii care veneau pe insulă, toţi se minunau; vă imaginaţi ce impact a putut să aibă asupra mea...
Ajung la casa mătuşii care era undeva sus, pe cetate, construită; altă curiozitate, alt prilej de a te minuna. Am şi acum imaginea ei în minte. O casă reprezentativă pentru insulă, pentru că e menţionată şi în monografia insulei. La data când ajung, în acea casă locuiau trei familii. Era, într-un capăt al casei, capătul dinspre Est, o familie Abdulah: soţ, soţie, doi copii. Partea din casă unde locuiau ei avea un nuc mare şi împrejurul nucului, un fel de duşumea la o înălţime de 50-60 centimetri, închisă cu un gărduleţ de protecţie şi o scăriţă de urcat; acolo, doamna familiei lucra la o maşină de cusut de mână; lucra croitorie, şi copiii lângă ea. La mijloc, între familia Abdulah şi familia mătuşii mele locuia preotul ortodox din insulă, părintele Dosoftei.


Copilul Gheorghe Bob, la începutul anilor ’50, în dreptul primei porţi de intrare în cetate, aşa cum a fost fotografiat de un reporter de la „România Liberă“

Dar erau atâţia români pe insulă încât să necesite prezenţa unui preot?
Existau câteva familii de români. De fapt, exista o singură familie de români puri, adică soţ, soţie şi copii români. Mai erau familiile mixte, cum era şi cea a mătuşii mele, o familie de unguri şi o familie de nemţi. Turci, în schimb, erau mai mult de 90%. Iar pe insulă erau, atunci când am locuit eu acolo, în jur de 600 de oameni, 160-170 de familii. Cert este că exista biserică ortodoxă pe Ada-Kaleh şi, pe lângă această biserică ortodoxă, şi două capele ortodoxe. Mai târziu, crescând, mă gândeam eu, aşa: oare voiau cumva să-i creştineze?
Şi am ajuns la partea din casă unde locuiau mătuşa mea şi unchiul turc. Acolo, iarăşi ceva care m-a impresionat de la bun început, ceea ce mai târziu am văzut că era comun tuturor locuinţelor din insulă: fiecare cameră avea într-un colţ baia amenajată.
Fiecare cameră?
Da. De ce fiecare cameră... În construcţia tipului de casă la ei, exista acea parte de locuinţă pentru bărbaţi şi parte pentru femei; şi atunci, automat, fiecare trebuia să aibă şi baia în colţişor. Iar în băi încă se mai păstra ceva în genul boilerului, cazan de aramă, cu foc, încă funcţional. Vedeţi, la noi la ţară era ligheanul, copaia, cum se denumeşte în fiecare zonă, acolo era acest cazan. În faţa casei aveau o bucătărie de vară, în care mai dăinuia un mijloc de făcut focul şi de gătit, foarte vechi, ceva cu un horn foarte mare, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. Ies din casă, în curte şi, ca să ajung la wc-ul lor, mergeam pe marginea zidului cetăţii. Curios, iarăşi, casa era construită sus, pe cetate, la înălţimea de 6-7 metri, fără gard de jur împrejur; şi erau copii, oameni, animale, dar nicio ştire că vreun om de pe insulă ar fi căzut sau s-ar fi întâmplat ceva.


Vedere înfăţişându-l pe Bego Mustafa, un insular faimos, în interiorul cetăţii de pe Ada-Kaleh

În afara acelui nuc imens din curte, mai era un dud acolo unde locuia mătuşa mea. Existau pe Ada-Kaleh acele dude pe care ei le numeau, pe turceşte, „şam-dudi”. Un dud altoit, cu gust de mură, cu coada foarte tare; nu puteai să le rupi uşor, cum rupem dudele noastre. Aveau un gust foarte plăcut dar când le rupeai, fiind rezistente la coadă, te murdăreai pe mâini şi mâinile copiilor întotdeauna erau pătate... Şi apare acum şi fructul acela minune care îmi rămâne întipărit probabil pentru totdeauna în minte: smochina. De unde veneam eu erau corcoduşe, mere, pere.. Iar acolo, pe insulă, când am ajuns, am prins chiar această perioadă de fruct copt. Şi îmi dă mătuşa mea un fruct din ăla, eu neîndrăznind încă să cer, asemenea oricărui copil care, la început, face pe cumintele... Vă spun, are un gust... Vedeţi, când îl mănânci mai târziu ai proprietatea asta de a compara, până la vârsta aia ai mâncat tot felul de fructe, te-ai obişnuit cu asta. Pentru copii e cu totul altceva. Miezul acela roşu închis, spre negru, desfăcut, curăţit de coajă... Mai târziu încoace, vin la o mătuşă a mea în Bucureşti, pe-atunci rula la un film, „Povestea micului cocoşat”, iar o poveste cu nişte smochine. Băiatul mănâncă nişte smochine, îi cresc urechi de măgar, ceva de felul acesta. De-aia spun, smochinele, casa, cazemata, şi acum, după 60 şi ceva de ani, nu mi-au dispărut din memorie.
Am mai citit undeva de moşmoni, de „turberighe”, fructe specifice insulei...
Moşmonul e iar un fruct zis specific acolo, dar am găsit moşmonul în Bucureşti; pe strada George Călinescu, la nr. 36 sau 37, între blocuri este o casă cu curte şi are un moşmon acolo. Este un fruct ca o măceaşă mai mare, de culoare maronie, tot aşa, cu mustăţile în sus. Se desfac mustăţile acelea, se rup, se curăţă un fel de căpăcel şi, prin stoarcere, iese un gem natural, foarte plăcut la gust. Din pomi se culege în formă tare, se ţine până se înmoaie şi atunci se curăţă. Parcă e pastă de măceşe dacă aţi mâncat vreodată. Iar „turberighe” este o corcoduşă altoită, dulceagă la gust şi verde, aveam şi din acelea în curtea casei. Aveam în faţa casei, unde era măsuţa, la trandafiri, acolo...
„Debarcaderul era inundat de licurici şi noi, copiii, îi prindeam, îi întorceam pe spate, dădeam cu limba şi ni-i lipeam în frunte”
Şi locuiesc o perioadă la această mătuşă. Copil fiind, tot în casa ei, eu român, mi se face primul pom de Crăciun într-o comunitate de turci. Iarăşi, o ciudăţenie. Mi se face pomul, venea o familie de turci pe la ei în vizită, soţul, Masar, şi soţia, Omurli – şi numele lor încă le reţin; soţul, Masar, fiind mai glumeţ din fire, mă învaţă să spun şi eu o poezie lui Moş Crăciun. Poezia fiind un pic mai deocheată, o recit; suna cam aşa: „Moş Crăciun cu paiu-n cur/Bate vântu’, paiul iasă/Moş Crăciun fuge şi beasă”. Spun poezia asta, a doua zi dimineaţa nu mai este pomul. Mătuşa mea îmi spune: „Vezi ce-ai făcut? Te-ai luat după ăla, ai spus prostii”. Dă-i, plângi, vaiete, nu ştiu ce...


Poarta de nord a cetăţii de pe Ada-Kaleh. În stânga, casa lui Hasan Ali Kasap, în care a locuit Gheorghe Bob
Dar se vorbea în română sau...?
În familia mătuşii se vorbea şi în română, şi în turcă. Dar nici mătuşa, nici mama – că a venit şi ea mai târziu – n-au reuşit să stăpânească turca aşa cum am reuşit să o învăţ eu. Şi asta datorită faptului că eram copil. Fără să depui un interes anume te trezeşti că vorbeşti limba turcă. Pe insulă se vorbea turceşte, dar chiar şi ei între ei când vorbeau mai intercalau şi cuvinte româneşti. Pentru că ei aveau permanent contacte, legături cu românii... Una, cu turiştii care veneau zilnic. Dar în insulă, chiar dacă exista tot strictul necesar unui trai am putea spune comparabil cu un asediu sau ceva de genul asta, la datele la care se lua salariu se mergea la Orşova, la cumpărături, sau la Turnul Severin.
Şi aţi mers la şcoală pe insulă?
Între timp, se aşază cumva mama în Turnu Severin şi vrea să mă ia la şcoală acolo. Vin, mă înscriu la şcoală, dar se întâmplă un eveniment. Fără cunoştinţa mea, mătuşa îi găseşte mamei un turc, cu care aceasta se căsătoreşte şi venim cu totul în insulă. Şi locuim în casa acestui Hasan Ali Kasap.
În ’49, în toamnă, face o vizită pe insulă Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu ştiu dacă neapărat pe insulă sau făcea un turneu pe graniţă între „Tito trădătorul” şi noi, supuşii Moscovei pe atunci. Şi vede un grup de tineri care discută – amenajau Căminul Cultural – şi îi întreabă unde lucrează. Şi i se spune că pe insulă nu există decât Fabrica de Ţigarete... Fabrica de Rahat îşi încetase activitatea, cea de ţigarete fiind naţionalizată a continuat să funcţioneze. Se hotărăşte atunci înfiinţarea unei fabrici de confecţii care, la început, s-a numit „Vasile Roaită”. Şi se angajează la fabrica de confecţii şi mama, şi mătuşa. Ne stabilim, aşadar, în casa acelui Hasan Ali Kasap şi mă înscriu la şcoala din insulă...
Pe Ada-Kaleh exista şcoală cu predare în limba română şi ore de limba turcă. Învăţătoare era atunci o doamnă Ela, fiica unei familii de unguri din insulă, iar limba turcă o preda hogea din insulă; noi îi spuneam „domnul Hogea”. Şcoala avea trei săli de clasă. Două erau funcţionale, una nu era funcţională. Acolo era un fel de depozit de bănci şi alte obiecte. În fiecare sală clasă se preda la două clase; pe Ada-Kaleh era şcoală de patru clase. Iar pentru cei care doreau să meargă mai departe exista şcoală în comuna Vârciorova, unde am urmat şi eu, sau în Orşova.


Familia lui Gheorghe Bob, în curtea casei cu pomi înfloriţi de pe insulă, în 1967-1968

Povesteaţi dumneavoastră la evenimentul de lansare a cărţii „Ada-Kaleh sau Orientul scufundat” despre jocul copiilor cu licuricii de la debarcader...
Licuricii, „orak bugey”... Ei le spuneau cumva „gâza secerişului”, că apăreau în perioada de vară. Parcul în care se afla debarcaderul era invadat, inundat de licurici şi noi, copiii, îi prindeam, îi întorceam pe spate, dădeam cu limba şi ni-i lipeam în frunte. Eram cu stea în frunte, nu? Licuricii nu erau pe-atunci o curiozitate, dar după aceea m-am gândit: de ce oare numai acolo? Pentru că de licurici auzim peste tot dar eu de văzut nu i-am mai văzut de-atunci...
„Insula era ca o familie, ca o curte imensă cu mai multe case”


Imagine aeriană a insulei din perioada 1967-1968 (colecţia Gheorghe Bob – arhiva Institutului Naţional al Monumentelor Istorice)
Domnule Bob, povestiţi-mi, vă rog, despre insulă: cum era, cum arăta, cu ochii copilului de atunci...
Da, dar copilul se făcuse mare de-acuma sau se maturizase înainte de vreme. De ce denumeam eu undeva insula un colţişor de Rai... Raiul, în general, în toate religiile e perceput a fi locul fericirii supreme sau ceva de felul acesta. Eu, atunci şi acolo, asta consideram. Şi nu văd cine ar putea sau ar fi putut să mă contrazică când, pe acea bucăţică de pământ, lungă de 1.600-1.700 de metri, lată de 500-600 de metri, aveai tot strictul necesar. Ca şi când ar fi trebuit să faci faţă unui asediu; de fapt, insula fusese supusă asediilor pe parcursul anilor. Dar acum, în perioada în care eu îmi petrec copilăria şi tinereţea acolo, pe insulă exista tot, absolut tot. Aveam şcoală, aveam fântâni cu apă potabilă...Pe atunci, acea apă Dunării nu era declarată potabilă, dar noi şi barcagii beam apă din Dunăre. Barcagii aveau o unealtă, o sculă, ceva, în genul unui făraş mai adânc şi mai scurt, cu care aruncau apa din barcă. Ei, când treceai pe Dunăre, luai cu ăla din Dunăre şi beai; fără să ai o reţinere sau o spaimă că, vezi, Doamne!, s-ar putea întâmpla nu ştiu ce. Însăşi în credinţa lor se spunea că apa care trece peste şapte pietre se purifică cumva şi poţi s-o bei fără probleme. Dar aveam pe insulă puncte de apă potabilă,aveam brutărie, aveam magazin alimentar, magazin industrial, în care găseai de toate: textile, fiare, ace de cusut, gaz, felinare, şi tot ce era nevoie; erau apoi Primărie, librărie, cinematograf, poştă, staţie de radioficare, cu tot soiul de emisiuni locale, cu întreceri: cine a citit cele mai multe cărţi de la bibliotecă; cine a învăţat mai bine la şcoală... Apoi, biserica românească, geamia turcească, cu renumitul covor dat de sultan comunităţii din insulă în anul 1904, care e acum la geamia de la Constanţa.Constanţa a sărbătorit anul trecut, geamia de acolo a făcut o sută de ani unde, printre altele, se laudă cu covorul; covor care era de la noi. Zic „de la noi” pentru că m-am considerat întotdeauna insular. Când spuneai că eşti din Ada-Kaleh aveai un punct în plus oriunde ai fi mers. Asta în genul traficului de influenţă sau cum îi spune acum. Dacă lângă asta mai puneai şi un borcan de dulceaţă sau un peşte de Dunăre, succesul era asigurat în totalitate. Atunci nu era socotit gen de mită sau..., era o atenţie. Mai ales că această specialitate a dulceţii de smochine nimeni şi nicăieri n-o s-o facă cum o făceau ei acolo.
Primăvara şi toamna se produceau aceste..., acum le zice inundaţii, dar noi nu le numeam aşa. Spuneam: „iar a venit apa mare, mi-a luat roşiile, mi-a luat ceapa...”
Adică era Dunărea care creştea?
Da, fiind în mijlocul Dunării, odată cu creşterea nivelului Dunării exista infiltraţia care crea acea creştere a nivelului apei. Acolo nu exista însă teama de apă. Aş putea zice că eram socotiţi fiii apelor, cumva. Cât am stat acolo nu s-a înecat niciun localnic. Femeile mergeau la Dunăre, spălau rufele. Altădată mergeau la Dunăre, spălau vasele. Gătitul făcându-se pe maşini de gătit, vasele se afumau pe fund şi femeile le frecau cu nisip, le curăţau pe mal. Cu toate bălţile acestea de pe insulă, care apăreau când creştea nivelul Dunării, existau foarte multe vietăţi de apă, şerpi, cuiburi de broaşte ţestoase... Erau, de pildă, nişte şopârle negre, dar negre, negre; când se retrăgea apa, se îngropau în pământ. Pentru că noi având grădina acolo, primăvara săpam. Şi săpând, dădeam de acele şopârle de culoare neagră.


Insula inainte de 1918 - Centrul insulei Ada-Kaleh, cu bazarul – locul preferat al turiştilor
Sunt evenimente anume care v-au rămas în minte de-atunci, din primii ani petrecuţi pe insulă?
Reţin când moare Iosif Vissarionovici Stalin. Se face mare adunare la Căminul cultural. Vine cineva, probabil de la raion, cum era atunci, ne cuvântează. Noi, copiii, începem să plângem: că, vai, Doamne, ce-o să facem? Că a murit Stalin. Vedeţi cum era insuflată chestia asta în sufletul copiilor, care credeau că vor rămâne cumva fără tătuc, orfani... Şi-au mai fost şi acele deportări pe Bărăgan care s-au făcut şi de pe insulă. Atunci se zicea că pe Bărăgan erau duşi boierii, chiaburii. Şi l-au luat pe Mehmet Kadri, unul dintre fraţii Kadri, socotiţi mari bogătaşi. Ali şi Mehmet Kadri fuseseră, la un moment dat, proprietarii celor două fabrici de pe insulă. Ali, al fabricii de ţigarete, Mehmet, al fabricii de rahat. Ali Kadri, cel cu fabrica de ţigarete, pleacă la un moment dat în Turcia. Aşa că e deportat pe Bărăgan doar fratele lui, Mehmet Kadri; dar pe lângă acesta au fost foarte multe familii din insulă duse acolo. Care – gândeam eu retrospectiv – fie au avut tentativă de trecere la sârbi, ceea ce era o crimă atunci, fie au avut în neam pe cineva care a trecut. În perioada de relaţii foarte dure între noi şi sârbi, pe malul românesc exista gard de sârmă ghimpată, pe toată zona frontierei; dincolo de sârma ghimpată, unde terenul permitea, era arat fâşie şi se grăpa o dată la o zi, două. Era atunci şi o haltă de tren, Halta Ada-Kaleh, iar în dreptul haltei exista o poartă în acel gard de sârmă ghimpată care se închidea seara şi se deschidea dimineaţa. În perioada asta, insula putea fi socotită ca un fel de lagăr, până la urmă. Dar e dur cuvântul, că prin viaţa dusă acolo nu simţeai asta. Cei de pe Ada-Kaleh erau însă oricum obişnuiţi cu această semi-izolare...
După deportările pe Bărăgan care au durat un an sau doi, în casa unei familii care fusese dusă pe Bărăgan se făcuse un staţionar, un fel de spital. Exista dispensar medical, funcţiona în permanenţă acolo cu o familie de sanitari: familia Ţăranu, soţ şi soţie. Tot în perioada copilăriei exista un frizer pe insulă, Memecea-Aga. La el te duceai, te tundeai, te bărbiereai, tot el îţi scotea şi măseaua care te durea şi, cel mai interesant, era omul care făcea serviciile de botez al băieţilor, acea circumcizie care se face la ei. După moartea lui rămâne băiatul lui care practică acest lucru.
Tot după deportările în Bărăgan se mai produce un eveniment care creează, cumva, o tristeţe în comunitate. Este arestat hogea din insulă. Arestat politic, dus la Canal. Iar, enigmă pentru mine, pentru că, cunoscându-i pe toţi şi neputând să cred că cineva din insulă... Probabil ca urmare a unei turnătorii, cum se practica atunci.
Mi-aţi spus de moartea lui Stalin, dar, că veni vorba, mai rememora cineva vizita lui Carol din ’31 în anii când trăiaţi dumneavoastră pe insulă? Că înţeleg că a fost un moment important pentru comunitate...
Da, da, se povestea despre vizita lui Carol şi despre privilegiile redobândite de insulari cu acest prilej. Unii zic că Regele a făcut bine, alţii că a avut interese ascunse cu acel Ali Kadri, că făceau afaceri... Dar toţi mai marii zilei au venit în vizită pe insulă. În 1968, de pildă, a fost şi vizita lui Nicuşor şi a lui Zoe Ceauşescu pe Ada-Kaleh. Nişte copii foarte simpli, el într-o cămăşuţă pipită cu mâneca scurtă, alerga pe-acolo, mi-aduc aminte, însoţit de Paul Niculescu-Mizil. Cred că erau escortaţi dar nu se simţea nici o gardă în jurul lor.


Ahmed Kenan Osman, în postura de cafegiu

Vara?
Da, vara au venit în vizită. Au trecut chiar pe lângă măsuţa noastră, unde vindea sora dulceaţă de smochine şi bragă. Îi văd şi acuma cum alergau. El, sărind aşa, se ducea spre vapor. Mizil, sobru, aştepta acolo împreună cu ceilalţi, privind aşa, să vadă, cu un aer protector.
Cetatea de pe insulă cum era? Era o fortificaţie de tip Vauban, nu?
Primul zid interior, cetatea interioară, era perfect închisă. Al doilea rând de cetate, care o încercuieşte pe prima, are patru locuri de acces între zidurile cetăţii, pe unde pătrundea apa ca să inunde interiorul zidurilor, pentru a îngreuna astfel eventualul atac din partea unora sau altora, căci şi-o revendicau când turcii, când austriecii.
Curiozitatea mea era despre aceste cetăţi în formă de săgeată. În vârful săgeţii exista la mijloc un fel de puţ, cu un diametru de vreo 2 metri, uşor adâncit în jos şi din ele plecau trei tunele. Înainte, stânga şi dreapta. Copil fiind am intrat – copiii intră peste tot – dar undeva se înfunda. Bătrânii ne spuneau că pe acolo se trecea pe sub Dunăre. Şi ajungeai dincolo. Şi colo, şi colo. Ceea ce nu cred, pentru că, în cazul ăsta nu-şi avea rostul să fie în afară. Mai degrabă cred că ar fi fost cumva o cale de intrare în interiorul cetăţii.
Spuneaţi mai devreme că erau în jur de 600 de oameni pe insulă; ce făceau, din ce trăiau?
Ocupaţia caracteristică unei astfel de zone era, evident, pescuitul; oricine putea să dea cu băţul în baltă, să prindă peşte când avea chef. Dar existau pe insulă şi câţiva pescari de meserie, pescari renumiţi. Cei mai cunoscuţi erau Caraiman, taica Ilie – îi ziceam taica Ilie, deşi era turc şi îl chema Ilias –, fraţii Medi şi Kiazim şi mai exista unul, Husco; la el am mâncat, dar nu cu ştirea lui, ceva în genul batogului de peşte de acum, dar făcut din cegă, care era la noi un peşte fără oase. Cu copilul lui, ne urcam în pod şi mâncam; iarăşi un gust pe care nu cred că l-am mai întâlni undeva; era acolo în pod, atârnat, rupeam de-acolo şi mâncam, fără să ţinem cont cum a fost făcut, ce a umblat pe el.
Pe lângă pescari erau barcagii, care aveau un fel de autorizaţie de transport pentru care plăteau anual o taxă. Fiecare barcă era numerotată şi obligatoriu avea drapelul naţional. Primăria ne dădea nişte bileţele – zic „ne dădea” pentru că am lucrat şi eu, îl mai ajutam pe tata la barcă. Pentru transportul unei persoane dus-întors percepeam 5 lei, din care 1 leu, acel bileţel, era pentru vizitarea monumentelor istorice.
Îmbarcarea se făcea de undeva din capătul de sus al insulei. Pe malul românesc exista amenajat un loc în care se făcea îmbarcarea, noi îi ziceam „La bordei”. Şi cele mai apropiate localităţi erau Orşova în amonte şi Vârciorova în aval de insulă.


Carol al II-lea pe Ada Kaleh
Pescari, barcagii... Ce meserii mai aveau insularii?
Erau şi lucrătorii de la Fabrica de Ţigarete, dar şi cei care lucrau la Fabrica de confecţii, unde, pe lângă locuitorii din insulă care au vrut să lucreze acolo, capacitatea ei de producţie fiind mai mare, s-au angajat şi de pe malul românesc, din comunele învecinate: Orşova, Vârciorova, pe valea Bahnei în sus mai exista comuna Bahna, comuna Eloviţa. Bine, mai târziu veneau şi din Turnul Severin să se califice cumva aici. Fabrica de confecţii extinzându-se în Turnu Severin şi noi, de fapt, cei de drept rămânem un sector al fabricii de confecţii numită Porţile de Fier acum.
Cu aceste fabrici şi cu cele două cafenele se ocupa toată mâna de lucru activă din insulă. Dar insularii mai făceau vara şi altceva: plecau cu îngheţată prin ţară. Aveau cărucioare de îngheţată şi un dispozitiv special cu care preparau îngheţata; şi ăsta ar fi trebuit păstrat măcar într-o fotografie. Iarna, insularii făceau acele bomboane de pom, care nu se găseau în vremurile alea sau nu se găseau la cerinţa la care începuse să fie. Şi plecau cu ele ambalate, în valiză, în general în zona Ardealului, Banatului.
Iar după întoarcerea din Bărăgan, acel Mehmet Kadri deschide iar o fabrică de rahat pe insulă, bineînţeles acum în colaborare cu statul. Când a deschis fabrica de rahat am lucrat şi eu la ea. Copil fiind, reţin cazanele acelea imense. Dar e iarăşi regretul că n-am reuşit să păstrez un pic şi din secretul preparării rahatului. Am rămas, în schimb, cu specialitatea dulceţii de smochine şi cea a dulceţii de trandafiri. Vara, bătrânele din fiecare familie în general se ocupau cu prepararea dulceţii; era sarcina lor.
Am zis eu la un moment dat că eram socotiţi cumva fiii apelor; dar pe Ada-Kaleh ne era şi timpul aliat. Acolo nu gândeam sau nu exista criza asta de timp, să mă apuc să fac, să termin repede. Pentru a prepara dulceaţa de smochine îţi trebuie timp, dar şi răbdare. Răbdare pe care cred eu că ţi-o dobândeşti trăind sau crescând într-un mediu care te-a format cu asta. Fiecare smochină, fiecare fruct trebuia curăţit cu atenţie să nu se spargă în perioada fierberii; în borcan nu trebuie să se vadă sămânţă. Totul trebuia să fie în interiorul fructului. Mulţi zic că gura n-are sită, dar acolo conta – sau era indusă credinţa asta – că tot ceea ce fac trebuie să placă. Dulceaţa se făcea pentru turişti în general; nu cred că era turist care să nu cumpere măcar un borcan...


Geamia de pe insula. Minaretul a fost dinamitat inainte de a fi scufundată insula


Dar ce e povestea aceea că turiştii nu puteau sta decât până la ora 20.00 pe insulă? Nu puteau să rămână peste noapte?
Nu puteau să stea peste noapte pentru că nu exista hotel şi fiind şi zonă de graniţă... Şi la noi, localnicii, dacă veneau în vizită neamuri sau cineva care trebuia să stea mai mult, trebuia să anunţăm postul de poliţie sau pichetul de grăniceri. Putea rămâne cineva dar cu ştirea autorităţilor. Şi rămâneau la o familie anume, se ştia la cine stăteau. Iar atunci când veneau turiştii pe insulă, aveau obligaţia, după debarcare, să predea buletinul la postul de grăniceri; îl luau la plecare. Un fel de măsură de siguranţă că, într-adevăr, toţi cei care intrau se şi întorceau. Pentru că au existat destule cazuri cu tentative de-astea de trecere. Rămâneau, se ascundeau prin diverse unghere, considerând ei că noaptea ar putea să treacă mai repede la sârbi. Atunci încă exista dorinţa aia de evadare. Au şi reuşit să treacă unii dintre ei.
Dar timpul liber cum era petrecut? Ce făceau insularii?
Exista o activitate culturală aş zice eu destul de intensă. Sufletul acestei activităţi culturale era o doamnă, doamna Chiticeanu, noi ştiam atunci că e soţia unui fost ofiţer în imperiul austro-ungar. Această doamnă cânta la pian, vorbea ungureşte, vorbea nemţeşte, se oferea să ne predea ore de limba maghiară sau germană cu un leu pe oră. La Căminul Cultural exista un pian, ea cânta la pian, ea organiza serbările, învăţa dansuri specifice, dansuri ungureşti, dansuri ruseşti, dansuri turceşti, unde nu mai era nevoie de aportul ei. Era mai intensă activitatea culturală iarna, când se organizau şi baluri.
Asta Dvs., ca elev... Dar familiile, oamenii ce făceau? Erau prilejuri deosebite în care se întâlneau?
Acolo, timpul petrecut în compania celorlalţi era seara. Iarăşi foarte pitoresc, specific locului, bătrânele în general mergeau la musafiri. Ele îşi luau nepoţeii şi plecau de la una la alta. Uzina electrică avea program de funcţionare de dimineaţa la 6 până seara la 10.00. Ei, aceste bătrâne când plecau, plecau cu felinarul în mână. Şi le vedeai seara cum treceau printre zidurile alea, treceau pe sub tuneluri şi mergeau. Da, vă spun era ca o familie. O curte imensă cu mai multe case. Putea fi numit şi aşa, nu toate casele aveau garduri, n-aveai restricţie, dacă tu n-aveai o fructă, să nu iei de la vecin. Acolo nu se vindeau fructele. Toată iarna, până la sfârşit, fiecare mânca de la celălalt. Dacă eu aveam gutui, celălalt îmi dădea pere. În podul caselor era silozul unde depozitam fructele. Le aşezam una lângă alta, distanţate, în momentul în care se strică una să nu se strice şi celelalte, şi aveam până târziu în iarnă, fructe.
De acasă până la servici aveam 200 de metri de mers, totul fiind în incinta aia mică. De asta zic, timpul ne prisosea cumva. Acum majoritatea timpului o pierzi pe drum.
Pe urmă erau aceste serbări care se organizau cu diverse prilejuri.
Erau bairamurile?
Bairamurile, sărbătorile lor tradiţionale se ţineau, dar sărbătorite, normal şi de ceilalţi. Ce sărbătoreau ei odată cu noi? Sfântul Gheorghe. Şi de Sfântul Gheorghe aproape toate familiile treceau pe malul românesc, la pădure. Din abundenţa aia de vegetaţie totuşi mergeau la pădure. Acolo îşi întindeau pături cu coşuri de mâncare, cu preparate, şi exista colindatul ăla prin pădure, cules floricele, cules una, alta, şi seara se întorceau acasă.
Mâncăruri specifice erau pe insulă?
Insularii aveau şi acele preparate specifice, care au împânzit acum toată lumea: baclavaua (sarailia tot un fel de baclava este) şi plăcinta cu brânză (el le ziceau „pite” pe insulă), făcute tot în tăvile acelea mari de aramă – „tepsii”. Exista o familie, mamă şi două fiice, care erau mai pricepute în preparatul foilor de plăcintă. Aveau acele măsuţe rotunde, joase, şi când preparau baclavaua asta în „tepsiile” astea mari aveau o dexteritate, o dibăcie anume de a le tăia, ca şi cum ar apărea nişte desene, nişte arabescuri, ceva de felul acesta. Şi asta mi-au rămas cumva întipărite. Nu tăiau foile de plăcintă pur şi simplu.
Mai aveau specific un produs, aş zice: un desert din dovleac. Acel dovleac alb, dovleac turcesc. Se pretează mai mult cel înecăcios, să fie copt bine, uscat; se curăţă de coajă, se taie cubuleţe, se aşază într-o cratiţă, de obicei, până la partea de sus. Se pune zahăr deasupra şi apă foarte puţină. Se pune un capac să fiarbă mai mult în aburi, aşa. Fierbe până seacă. Ei, prin fierbere, prin evaporarea apei, zahărul se topeşte şi se îmbibă în dovleac; are un gust deosebit. Pe cine am servit le-a plăcut.
Şi se numeşte într-un fel?
Da. „Balikavak”. Dolveac cu miere, miere în sensul de dulce, nu că se prepara cu miere. Tot ca şi desert mai aveau un fel de compot, pe care-l făceau din mai multe combinaţii: stafide, alune, sâmburi de nucă, bacla, asemănător bobului de fasole mai mare, boabe de grâu; şi ar avea gustul asemănător cu zeama de la mucenicii fierţi, cam aşa ceva. Făceau iarăşi primăvara, înainte de a se coace fructele, compot din fructe verzi, „Oşaf”.
Insularii foloseau, de asemenea, foarte mult lactatele: iaurt, lapte. Făceau nişte gogoşele dimineaţa la micul dejun. Dintr-o cocă făcută cu iaurt şi cu bicarbonat, fără drojdie, fără să necesite dospirea. Nu erau tăiate cu paharul cum facem noi, ci erau tăiate cu cuţitul şi crestate la margine. Prin coacerea în ulei încins înfloreau, se desfăceau. Iaurtul îl foloseau, de asemenea. Făceau ciulama cu iaurt. Iară un preparat cred că tot specific lor, vinete prăjite sau dovlecei prăjiţi, tăiaţi felii. Pus în farfurii un strat din acea ciulama cu iaurt, un strat din acei dovlecei sau vinete prăjite în ulei. Şi usturoi. În ciulama, când era gata de fiert, adăugau şi usturoiul pisat.
Ziceaţi Dvs. la un moment dat că erau cuvinte care se foloseau mai des pe insulă. „Unde te duci?”, „De la Talimane”, „De unde vii?”, „De la Talimane...”
Ei foloseau „Talimane” pentru a desemna un întreg: debarcaderul, parcul, totul. Erau cele două locuri de întâlnire sau, altfel spus, locurile unde se petreceau cele mai multe ore. Nu exista zi, de pildă, să nu treci cu sau fără treabă pe la debarcader, din dorinţa de a vedea, probabil, partea cealaltă a malului. Iar parcul era o zonă de plimbare, loc de promenadă sau ceva de felul acesta, pe cheiul debarcaderului. Ieşeau fetele, băieţii, primăvara. Seara se înfiripau acele idile prin parc. Se amenajase aici, pe cetate, un restaurant, o terasă care iar era punct de atracţie. Seara era foarte plăcut pentru că şi după ce se stingeau luminile la noi, undeva, în portul Orşova, stânga, se vedeau reflectate în apă acele lumini. Era plăcut şi liniştitor.
Ziua când treceau vapoarele era iarăşi plăcut, şi acolo barcagii trebuiau să-şi dovedească îndemânarea la trecerea pe valuri. După trecerea fiecărui vapor se creau valuri, iar barca trebuia ţinută într-un anumit fel. A existat o tragedie în penultimul nostru an acolo. Un băiat a plecat singur cu barca, fără cârmaci, şi a trecut un vapor când trebuia să ajungă aproape de malul românesc... Dacă nu se agitau pasagerii, el avea îndemânarea necesară să taie valul, cum se zice, pentru că nu făcuse prima dată lucrul acesta. Dar pasagerii s-au agitat, s-au ridicat în picioare, s-a răsturnat barca şi s-au înecat vreo doi-trei oameni atunci; şi a tras-o săracul de el în ultimul an. A fost condamnat la despăgubiri, nu mai ştiu. Locuieşte acum în Constanţa.
Acesta a fost singurul caz de înec; şi a mai fost o tragedie pe insulă la un moment dat.. Termin clasa a IV-a, serbare de sfârşit de an, şi vine perioada de vară; se merge la baie pe un bot de cetate. Cetatea fiind într-o stare avansată de degradare, te puteau urca pe cărămizi ca pe nişte scări. Şi acolo se produce tragedia. Existau doi români pe insulă: învăţătorul nostru şi un secretar la Sfatul Popular, cum era pe atunci. Amândoi se îndrăgostesc cumva de o turcoiacă. Şi, se zice că nu intenţionat, secretarul îl împinge pe învăţător în apă şi se îneacă învăţătorul. Toţi bănuim, ştim că adevăratul motiv ăsta a fost.
Pe de altă parte însă, locul sfinţeşte oamenii şi aş fi vrut să redau şi două exemple trăite de mine, legat de modul în care se rezolvă aceste treburi de către insulari, comparativ cu felul în care au vrut să rezolve românii de pe insulă...


Imamul Recep Hodja comunică locuitorilor, în 1963, că insula va fi scufundată
Povestiţi, vă rog...
Ca orice tânăr, în tinereţe vorbeşti cu una, două, trei, patru fete. Era o fată din insulă cu care mă înţelegeam foarte bine şi un alt coleg de-al nostru, care intenţiona să se căsătorească cu fata asta. Vine şi mă întreabă: „Tu ce gânduri ai, vrei s-o iei pe cutare?“. Îi zic: „Nu, suntem vecini şi atâta. Ne înţelegem bine ca şi cu oricare, dar nu“, „Eu aş vrea să mă căsătoresc cu ea“. Îi zic: „Oricând, fără nici o problemă“. Probabil văzând relaţiile mai apropiate sau ce-o fi văzut el, a considerat de bună cuviinţă să mă întrebe.
Şi altul: vine o româncă la staţia de radioficare la care încercăm să-i fim pe plac şi eu, şi un turc din insulă. Şi acum fata, ca orice fată fiind curtată de mai mulţi, începe să-şi dea aere. Ce facem? Existau acele sărbători în zona Mehedinţiului: Nedee. Ea, fiind dintr-o comună de lângă Turnu Severin. Amândoi ne urcăm pe biciclete şi mergem la fată, la Nedee. Deci fără nicio concurenţă între noi. Nu ştim dacă pentru alţii exemplul ar fi edificator. Dar mie exemplele parcă îmi spun totul. Trăind şi crescând în acel mediu nu poţi să fi altfel. Poate vorbesc cu prea mult patos despre insulă şi insulari dar, cum să vă spun, mă simt ca şi un copil adoptat de o familie, şi chiar după ce-şi cunoaşte adevăraţi părinţi ţine, normal, mai mult la familia aceea care l-a crescut. Eu am fost cumva adoptat de către insulă şi insulari şi nu mi s-a creat nicio nemulţumire, n-am nici un motiv să vorbesc astfel despre ei.
Aţi terminat clasa a IV-a, aţi mers la şcoală unde?
La şcoală la Vârciorova, unde facem naveta zilnic. Treceam pe malul românesc şi de acolo mergeam pe jos patru kilometri pe jos până la Vârciorova. Şcoala din Vârciorova era într-un loc arhicunoscut, trecea râul Vodiţa, cu vestita mănăstire Vodiţa care s-a reconstruit. Elev fiind, mergeam şi vedeam ruinele fostei mănăstiri Vodiţa.
Termin şapte clase la Vârciorova, nu urmez mai departe, revin în insulă, începuse reconstrucţia geamiei, care avea acoperişul surpat, nu minaretul, după iarna grea din ’54. Căutam cumva să câştig bani. Lucrez acolo o perioadă ca şi salahor. Cam atunci se deschide teresa aceea la restaurant. Lucrez şi acolo ca şi ajutor de ospătar la deschidere, merg şi la brutărie, încerc şi acolo. Tatonam, să văd ce, unde, cum. Am lucrat şi la magazinul universal din insulă ca ajutor de vânzător, acolo. Pe urmă, depusesem cerere la fabrica de confecţii şi într-o zi vine tatăl unui coleg, paznic la fabrica de confecţii, şi îmi spune: „Vino că te cheamă şeful de sector, dacă vrei să lucrezi acolo”. Fiind în ziua de 8 mai, zi a partidului, exact din ziua de 8 mai 1958 mă angajez la fabrica de confecţii.
„Abia după plecare a fost adevărata tragedie, când ai realizat, de fapt, că nu te mai întorci acolo”
Dar când au înţeles insularii, dumneavoastră printre ei, că se pregăteşte ceva? Când au apărut primele discuţii în direcţia asta?
Eram în armată, prin 1963, parcă; atunci am citit în ziar că se va construi hidrocentrala. Scriu acasă. Mama: „Da – zice – se vorbeşte şi pe aici...” Dar afirm cu toată răspunderea că nu a existat, sau cel puţin eu n-am simţit, acea spaimă. Mulţi încearcă să o dea spre tragedie, plecarea. Nu a fost aşa din simplu motiv că s-a plecat gradual, n-au plecat toţi odată. N-au venit să ne spună: „Gata, îmbarcaţi-vă şi plecaţi”, cum a fost plecarea pe Bărăgan. Existau, normal, acele bocete, plânsete, mergeai la debarcader, îl conduceai pe ăla, ştiai că mâine, poimâine vei pleca şi tu. Dar cuprinşi cumva în iureşul acela de a-ţi pregăti locul de destinaţie, unde urma să ajungi, sincer vă spun, eu nu am văzut tragismul acesta. Abia după plecare a fost adevărata tragedie, când ai realizat, de fapt, că nu te mai întorci acolo. Primii care au plecat s-au dus în Turcia, încă din 1967. De acolo, îi şi consider pe ei responsabili că au dus, cumva, la dispariţia comunităţii. Au dispărut, au plecat în Turcia...
Dar tot trebuia să plece, nu?
Da, trebuiau să plece, dar existau „en” variante. În acel proiect pe care l-am obţinut acum de la Institutul Monumentelor Istorice (n.a. – proiect redactat de Constantin S. Nicolăescu-Plopşor) se voia refacerea pe Insula Şimian. De asemenea, s-au dat locuri de casă foarte multor insulari la Schela, o comună de lângă Turnu Severin, şi mulţi şi-au făcut case acolo. Adică se putea, fiind mai mulţi, se putea păstra comunitatea. Aşa, grosul a plecat în Turcia... Pe urmă a început fiecare: eu vreau acolo, eu vreau acolo. Iniţial luasem şi noi loc, să facem casă la Schela.Cei care şi-au făcut casă au fost avantajaţi. Li s-au pus şlepuri la dispoziţie să-şi care material de construcţie necesar, material supracerinţei. Pentru că, aţi văzut, casa noastră a rămas întreagă, şi au rămas sumedenie de case întregi, puteai să faci rost de materiale de oriunde, nu te oprea nimeni. Despăgubirile au fost oarecum simbolice, zic eu. Pentru casă, noi primim 12.000 de lei şi 2.000 pentru pământ, 1 leu/m², preţ simbolic. Bine, aşa s-a dat peste tot.
Şi de ce nu v-aţi dus la Schela până la urmă şi aţi venit la Bucureşti?
Mama avea nişte surori aici şi am zis: hai, ce să ne mai apucăm de casă acum... Am primit aici apartament cu trei camere şi am venit, în toamna lui 1968, eu, mama, tata, sora. Dar, cum spuneam, cei mai mulţi au plecat în Turcia, în Constanţa, câteva familii au mers la Bucureşti, Sibiu, Timişoara, unii au ajuns în zona apropiată, la Turnu Severin şi la Schela, unde sunt cei care şi-au făcut case. În Severin era chiar un bloc care se numea „blocul turcilor” la început...
Pe insulă ne-am întors însă un an mai târziu, în 1969, şi atunci s-a simţit adevărata dramă... Ne-am dus aşa, ca în vizită, să vedem ce-ar mai fi acolo. Şi atuncea, atuncea s-a simţit. Când am intrat în casă, casa intactă, am văzut că cineva luase soba şi golise căptuşeala aceea din cărămizi, pe sală, acolo. Era în perioada de primăvară, părul, înflorit. Atunci sora noastră s-a urcat în pom, începuse să plângă. Mă uitam la uşi, la ferestre, la grădină, la cazemata unde aveam coteţul de găini. Atunci revedeam tot filmul din urmă: ce-a fost şi ce las, de fapt. Atunci a fost despărţirea mai tragică. În 1968, ocupaţi cu bagaje, du-te să rezervi vagon, să nu ştiu ce, nu ne-am gândit la asta. De-abia după aceea, vă spun, contactul, diferenţa de viaţă, pe mulţi i-a dărâmat. Şi e de înţeles pentru că traiul de acolo nu va mai putea fi refăcut. Chiar şi pe Şimian, că apar tot felul de proiecte, că Şimianul va fi redat circuitului turistic; nu va reface nimeni. Totul se ruinează acolo. A şi murit acel Plopşor, iniţiatorul proiectului de mutare...
După plecare, adevărul este că mulţi s-au schimbat. S-au schimbat în rău. Cu părere de rău spun lucrul acesta după atâţia ani petrecuţi împreună. Am mai spus treaba asta la un moment dat: la plecarea noastră de pe insulă, dacă ar fi fost posibil, ar fi trebuit să fim vaccinaţi. Vaccinaţi să devenim imuni la răutăţile de dincoace; noi trăind în spaţiul acela închis şi în acea linişte şi pace generală... Aici, stânga, dreapta, sus, jos, insularii au întâlnit acele răutăţi şi mulţi n-au reuşit să rămână la fel. Şi neputând să-l fac să semene cu mine, să pot să-i fac faţă, a trebuit să mă fac eu ca el, ceva de felul acesta. Bine, şi acum nu cred că mai pot exista asemenea localităţi unde să existe acea linişte şi pace generală.
Începând cu ce an puteai să pleci de pe insulă?
Fabrica de confecţii a mers până în 1968, în vară. Cred că am şi luna pe fişa de lichidare de la fabrică. Dar în 1967 a început plecarea în Turcia. Îşi vindeau din lucruri. A fost înţelegerea între Ceauşescu şi Demirel să plece fiecare limitat ca şi bagaj. Pe urmă li s-a dat voie să plece cu mai mult. Dar toţi au preferat să-şi vândă lucrurile mari. Lucruri mari cumpărate de cei care ştiau că vor rămâne în ţară sau de cei din împrejurimi, care lucrau la fabrica de confecţii.
Dvs. când aţi plecat cu ce aţi plecat?
Noi am plecat având la dispoziţie un vagon plătit dar şi un camion plătit de la gară până aici.
Şi cu mobilă, cu tot ce aţi avut în casă?
O parte din mobilă am luat-o, o parte, având avantajul că aveam neamuri la ţară, am dus-o acolo. Aici cred că o canapea, două fotolii am adus.
Vă mai întâlniţi cu unii dintre locuitorii insulei?
Da. Chiar ieri a fost cineva din Constanţa şi azi m-a sunat mama lui ca să-mi mulţumească pentru dulceaţa de smochine pe care i-am trimis-o (n.a. – domnul Bob a adus cu sine, la Bucureşti, şi nişte smochini de pe insulă).
Dvs. ce v-aţi dori să faceţi ca să păstraţi memoria insulei?
Eu caut tot felul de motivaţii de a împinge amintirea despre insulă cât mai încolo, măcar până la plecarea noastră. După documente să rămână să se scrie după ce nu vom mai fi, că mâine-poimâine devenim şi noi istorie.
V-aţi visat vreodată pe Ada-Kaleh după plecare?
De fiecare dată, nu numai eu, foarte mulţi ne visăm acolo. Şi e o reacţie firească, zic eu.
Visaţi ceva anume?
Visez locurile pe unde am trecut, pe unde am copilărit, visez casa, visez fructele, transportul cu barca, diverse întâlniri cu diverşi pe-acolo, la baie, la cules de pere. Era o ocupaţie a copiilor. Toamna culegeam pere la cei cu grădini. Şi exista un coş, acea târnă. Cu alea culegeam şi aia era unitatea de măsură. Pe una din-aia ne dădea 10 lei sau cât ne dădea pe ea... Eu de acolo am dobândit dexteritatea asta de a mă căţăra în copaci. Bine, nu numai eu.
Dvs. credeţi că s-ar fi putut face totuşi ceva pentru păstrarea insulei...?
Nu, nu se putea. Că şi băiatul meu, când revede imagini de-acolo, îmi spune: „Cum au putut ăştia să distrugă?”
Întrebarea asta şi-o pun mai mulţi...
Şi-o pun, dar n-a fost numai crearea hidrocentralei; odată cu hidrocentrala s-a realizat şi fluidizarea traficului pe Dunăre, ceea ce era important dată fiind ponderea traficului pe Dunăre atunci. După plecare, la ceva vreme, au dărâmat clădirile înalte şi au început să inunde. Am trecut prin ’70 pe-acolo şi apa crescuse până aproape în partea de sus a punctului de grăniceri, unde se reţineau buletinele turiştilor. Dar multe clădiri au rămas intacte. A trecut totul din împărăţia oamenilor în împărăţia vietăţilor acvatice.

Ce a schimbat iluminismul în mentalitatea româneascã?

Iluminismul este o mişcare ideologicã şi filozoficã, cu importante consecinţe culturale, sociale şi politice, caracterizatã printr-un vãdit cult al raţiunii, ştiinţei şi umanismului, manifestat în întreaga Europã a secolului al XVIII-lea. Prin iluminism se atacã fundamentele absolutismului în viaţa politicã, pe cele ale dogmatismului în ştiinţã şi religie, introducându-se o perspectivã mai criticã şi sistematicã, în ciuda mecanicismului sãu uşor rudimentar, care cautã sã articuleze toate cunoştinţele despre lume şi societate într-o singurã construcţie echilibratã şi sinteticã.

Un nou curent

Expresia caracterului raţionalist-sintetic o constituie Enciclopedia francezã, publicatã între 1751 şi 1780 sub redacţia lui Diderot şi d’Alembert. Se contureazã idea cã omul deţine supremaţia în univers şi are capacitatea infinitã de a progresa. Acesta se elibereazã de obscurantism şi postulate dogmatice opresive, descoperind religia naturalã şi dreptul bazat pe ideea de libertate şi proprietate, temelia societãţii contractuale, politica naturalã. Fãcând uz de puterea cvasiabsolutã a raţiunii, iluminismul are o nuanţã dominantã practicã, didacticã şi educativã. Iluminismul corespunde concepţiei kantiene de ieşire din imposibilitatea de a utiliza eficient propriile facultãţi intelectuale. În filozofie se cautã un sistem ideal de guvernare, în literaturã se cautã cãile optime de formare a omului social si moral.

Iluminismul este aşadar ideologia dominantã a secolului al XVIII-lea. Noua ideologie oglindeste nãzuinţele forţelor sociale dornice de progres, potrivnice vechilor rânduieli. Ideile iluministe vor patrunde cãtre sfârşitul veacului şi în ţãrile române: prin filiera italo-austriacã în Transilvania, unde cãrturarii vin în contact cu varianta preocupatã de rolul educaţiei, de rãspandirea cãrţilor, de întemeierea şcolilor publice şi prin filiera greacã sau rusã în Ţara Romaneascã şi Moldova, unde se dezvoltã o apropiere faţã de iluminismul francez de facturã preponderent filozoficã. Generic cunoscut sub denumirea de Şcoala Ardeleanã, reprezentat mai ales de filologi şi istorici, dar şi prin unicul mare scriitor al epocii, Ioan Budai-Deleanu, iluminismul transilvan a avut rolul de a resuscita spiritul national. Fundamentele revendicãrilor seculare ale naţiunii române sunt induse de ideile dreptului natural, contractului social bazat pe egalitate, libertate individualã şi suveranitate nationala.

Ce se modificã şi ce rãmâne?

Curentul a modificat doctrinele politice şi gândirea tradiţionalã despre poziţia omului în univers, dar “viaţa culturalã şi intelectualã româneascã a avut o dinamicã proprie”[1] prin se care se contureazã o direcţie specificã a iluminismului european in principate. Întâlnirea cu Europa Occidentalã le-a dat posibilitatea sã-şi dea seama de constrastul izbitor între modul sãu de viaţã şi existenţa lor înapoiatã. O caracteristicã a iluminismului românesc a fost preocuparea pentru problemele specifice ale societãţii. Astfel, ideile sale erau un mijloc de a atinge scopuri practice pentru boieri şi clerul înalt. Ideile de dragul ideilor nu reprezentau o atracţie întrucât ţãrile române se confruntau cu permanenta ameninţare a dominaţiei politice şi culturale strãine, a cãrei înlãturare a acaparat toate energiile.

Printre trãsãturile distinctive ale iluminismului românesc putem enumera: lipsa anticlericalismului, pentru cã Biserica avea un rol primordial în viaţa publicã şi asigura servicii sociale indispensabile; laicizarea treptatã a culturii simultanã unei mişcãri de renaştere spiritualã sub oblãduirea lui Paisie Velicicovschi, totuşi Biserica cedeazã rolul de conducere intelectualã; prezenţa religiei în scrierile laice, dar mai mult ca o formalitate, deoarece se milita pentru primatul raţiunii şi antropocentrism.

Intelectualii români s-au implicat într-un “proces de autocunoaştere, care le-a dat o mai înaltã conştiinţã naţionalã şi o nevoie nestãpânitã de a-şi defini locul în Europa”[2]. Ei examineazã sistemul de valori pe care se întemeiau societatea si politica, atacând chiar stâlpii: boierii, consideraţi parazitari chiar de Mihail Sturdza, înaltul cler, dar nu s-a ajuns pânã la cererea abolirii rangurilor sau înlocuirea Bisericii tradiţionale, ci doar la o reformã instituţionalã. Criticile acerbe erau îndreptate şi împotriva suzeranitãţii otomane şi administraţiei fanariote, care au provocat dezordine în treburile publice şi au deformat sufletul masei populaţiei.

Ce se doreşte?

Se dorea întemeierea noilor instituţii pe baze teoretice ferme şi s-a acordat atenţie sporitã începuturilor şi evoluţiei societãţii civile. Se accepta ideea contractului social, dar fiind formulate foarte general, identificarea originii împrumutului este dificilã. Ideea oricum cunoaşte o largã raspândire în hrisoave domneşti şi documentele programatice de la 1821.

Gândirea iluministã este completatã de suflul revoluţionar francez. În aplicarea revoluţiei la propriul cadru istoric, boierii români au distins epoca de aur, argint şi bronz, ultima treaptã a decadenţei fiind asociatã fanariotismului. Boierii şi intelectualii priveau însã cu optimism spre viitor, convinşi fiind cã odatã îndepãrtatã dominaţia strãina, se va putea construi o societate modernã.

Boierii pe de altã parte, tindeau sã creadã cã propria lor clasã e forţa motricã a întregii ţãri. Totuşi, aceştia nu erau indiferenţi faţã de celelalte clase, aprobând abolirea iobãgiei, dar nu aveau un plan bine elaborat de rezolvare a racilelor economice şi sociale. Adevarata vocaţie a scriitorilor boieri era gândirea politicã. Alcãtuind proiecte de reformã constitutionalã şi administrative de o mare originalitate, ei nu au renunţat însã la prejudecãţile de clasã. Majoritatea pleda pentru absolutismul luminat. Aveau puţine speranţe ca o guvernare luminatã sã fie introdusã în principate atâta vreme cât acestea erau sub administraţie strãinã. O idee era şi cea a monarhiei constituţionale, adicã un simplu sfat boieresc ce ar fi limitat puterea domnitorului, dar şi cea a unei republici, din acelaşi considerent de asigurare a predominãrii clasei boiereşti. Un exemplu cuprinzãtor prin caracterul sãu reprezentativ este proiectul republicii aristo-democraticeşti din 1802 al lui Dimitrie Sturdza.

Individ vs. Colectiv

Schimbarea de mentalitate se reflectã şi în preocuparea pentru drepturile individuale. “Un astfel de punct de vedere venea în contradicţie cu preocuparea aproape exclusivã a legislaţiei româneşti în privinţa drepturilor colective, o poziţie evidentã în atitudinea faţã de proprietate”[3]. Bunãoarã, în Sobornicescul Hrisov legea a fost definitã ca instrument de garantare a proprietãţii private (1785), idee punctatã şi mai bine de cãtre Codul Callimachi din 1817, avansând concepţia iluministã cã dreptul la proprietate e un drept absolut.

Spiritul de toleranţã a crescut prin neglijarea datinilor religioase şi creşterea spiritului laic în rândurile celor educaţi. Opoziţia fata de Islamism şi catolicism avea oricum raţiuni practice, fiind asociatã cu extinderea influentei politice şi economice otomane şi austriece. Codul Callimachi menţioneazã însã cã apartenenţa religioasã nu afecta drepturile individuale.

Intelectualitatea secolului al XVIII-lea se preocupa şi de legarea trecutului cu prezentul, fiind atrasã din ce in ce mai mult de ideea de naţiune. Conştiinţa etnicã era în curs de definire, deşi nu s-a realizat o doctrinã coerentã asupra naţiunii şi independenţei acesteia. Izvoarele acesteia erau tradiţia bizantin-ortodoxã şi originea romanã, ultima componentã cãpãtând un rol tot mai pregnant în lupta pentru stimularea renaşterii naţionale şi împlinirea revendicãrilor politice. Chesarie din Râmnic, Naum Râmniceanu sau Dinicu Golescu considerau originile române o modalitate de reintegrare în istoria europeanã si contrastau vremurile glorioase cu prezentul fanariot decadent.

Naţional şi European

Se contureazã totodata viziunea asupra Principatelor ca parte a Europei, care a fost slujita de acestea împotriva tãvãluglui otoman, de accea regimul fanariot era perceput ca o rupturã cu Europa. Imaginea sa era ascociatã cu aceea a unei lumi luminate, cu o bunãstare fondatã pe ştiinţã şi educaţie, cu un izvor de cunoaştere, cum considera Gavriil Callimachi înca din 1733. Se sublinizã din ce in ce mai mult ideea cã structurile unei civilizaţii orientale nu pot asigura progresul unui popor european.

Acolo unde se mai menţineau dominaţia strãinã şi exploatarea socialã şi naţionala, iluminismul pãrãseşte cosmopolitismul şi trece în slujba conturãrii ideologiei naţionale pentru obţinerea emancipãrii popoarelor. Originea romanã, continuitatea pe teritoriul naţional, unitatea etnicã şi lingvisticã sunt coordonate majore ale activitãţii istorice şi filologice din aceastã perioadã. Bogata cercetare poate fi exemplificatã prin lucrarile lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai (Elementa linguae daco-romanae sive valahicae), Petru Maior (Istoria pentru începuturile românilor în Dacia) sau Ioan Budai-Deleanu (De originibus populorum Transylvaniae), reprenzentanţii Şcolii Ardelene. Lor li se datoreazã continuarea ideilor istorice ale cronicarilor, dezvoltarea conştiinţei în privinta originii etnice comune şi a unitãţii de neam şi limbã, stimularea studiului istoriei înţelese ca disciplinã fundamentalã, culturalizarea prin stimularea învaţãmântului, traducerea cãrţilor fundamentale din cultura europeanã, necesitatea introducerii alfabetului latin.

Ideile iluministe sunt artistic sintetizate în Ţiganiada lui Deleanu, epopee eroi-comico-satirica, în care poetul exploreazã diversele conflicte generate de mentalitãtile unei colectivitãţi umane incompatibile cu organizarea socialã, refractare sacrificiului pentru o cauzã îndepartatã. Dupa modelul clasic francez, Budai-Deleanu satirizeazã societatea feudalã cu toate instituţiile şi defectele ei morale, fixând trãsaturile umane într-o viziune caricaturizanta, şi demonstreazã totodatã virtuţile poetice ale limbii române.
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-schimbat-iluminismul-mentalitatea-romaneasca

NOI SI BULGARII. RAZBOAIELE ROMANILOR CU PRIETENII DE LA SUD DE DUNARE
In istoria noastra lunga si complicata am avut parte de multe, de lupte cu vecinii, cu imperiile care ne-au calcat sau intentionat sa ne ocupe sau sa ne imparta, cu navalitori, cu tot ce putea incerca un popor statornic. Situatia noastra s-a complicat enorm si prin faptul ca am ramas o insula latina intr-o mare slava, lovita dintr-o parte de o forta fino-ugrica. Si rezultatele s-au vazut: poporul roman latin a fost redus tot mai mult ca si areal de raspandire, pana a ajuns cam la situatia de astazi. Nu mai exista romani in campia panonica, desi ei existau inainte de sosirea ungurilor, erau chiar foarte multi. Romanii din sudul Dunarii au ajuns o minoritate persecutata si nu se stie daca in cateva zeci de ani vor mai exista. La fel si in Balcani.
La est de Nistru, de la o comunitate importanta, care la jumatatea secolului trecut se extindea destul de numeroasa si dincolo de Bug (vezi studiul lui Anton Golopentia din 1942, Romanii de la est de Bug), astazi nu mai putem vorbi de romani ca si de o comunitate, poate doar ca si de elemente uitate in masa de locuitori de acolo.
Dar cum si de ce s-a ajuns la o astfel de situatie care astazi ni se pare atat de greu de inteles si de crezut? Mai ales de ce? De ce romanii au fost practic exterminati pe vaste teritorii, si au ajuns sa traiasca majoritari doar in arealul actual? De ce romanii protejeaza minoritatile aflate pe teritoriul lor, in timp ce altii fac toate eforturile sa extermine si sa deznationalizeze minoritatile romane de pe la ei?
Nimeni nu ar putea da un raspuns satisfacator la aceste intrebari.
S-ar putea scrie tomuri intregi, mii de pagini, si tot nu cred ca am gasi raspunsurile. Adevarul este unul singur, toti vecinii nostri de ieri si de azi ar fi mult mai bucurosi daca noi nu am fi existat. Sau daca am fi incetat sa existam, la un moment dat in decursul istoriei. Si pentru asta nu au precupetit niciun efort, si nici astazi situatia nu este mult diferita.
In disperarea noastra de a gasi un singur vecin despre care sa putem spune ca ne este aliat si prieten (afara de Marea Neagra), ne-am indreptat privirile in jur. Initial, am sperat ca bulgarii ar putea fi acestia, din moment ce dinspre rusi si unguri, mai tarziu austro-unguri, nu aveam la ceva bun sa ne asteptam, dupa istoria insangerata a relatiilor noastre. Istoric vorbind, de la bulgari am fi avut cele mai multe motive sa ne asteptam la o buna relatie, chiar alianta.
Fratia romano-bulgara
Bulgaria a aparut ca stat pe harta Europei si in urma jertfei noastre de sange care ne-a adus independenta, in razboiul de la 1877-1878, la Plevna, Grivita, Rahova si Smardan. Pana atunci, toti patriotii nationalisti bulgari asupriti de imperiul otoman isi gaseau refugiu si protectie in Romania, de unde isi puteau desfasura fara interventii sau obstructionari activitatea lor nationalista. Dupa aparitia Bulgariei, la un moment dat, chiar s-a vehiculat intens ideea unirii Romaniei si Bulgariei sub sceptrul regelui Carol I, dupa detronarea tarului Alexandru de Battemberg (1879-1886).
Chiar Stambolov, dictatorul Bulgariei, i-a oferit regelui Carol I al Romaniei coroana Bulgariei. Manifestul adresat romanilor la 1885 de catre patriotul bulgar Zaharia Stoianov, seful delegatiei venite la Bucuresti spre a pregati uniunea personala a Bulgariei cu Romania, reliefa sentimentele bulgarilor fata de Romania, cel putin atunci. Un fragment:
„Nu exista un singur bulgar, mai mult sau mai putin inteligent si patriot, care sa nu fi calcat pamantul liber al Romaniei si sa nu se fi folosit de ospitalitatea frateasca a romanilor. Intr-o epoca de jumatate de secol, intr-o epoca neagra si groaznica pentru noi, privirea poporului bulgar a fost pururea atintita asupra malului stang al Dunarii. Tot ce era onest si nobil, tot ce avea vreo initiativa era cuprins de ideea de a salva patria sa nenorocita, tot ce n-a putut sa respire in Bulgaria robita, lucra si traia in sfanta Romanie. Imi aduc aminte, precum isi aduc aminte toti amicii mei, ca cuvintele: Romania, Bucuresti, Ploiesti, Giurgiu, Braila, Galati, si asa mai departe, au fost pentru noi cuvinte sfinte si egale cu cuvinte din Sfanta Scriptura.
Cand vreunul din patriotii nostri, prigonit crud de guvernul otoman, scapa in fine din ghearele strainului neindurator, el gasea refugiul intr-un oras al Romaniei. Da, fratilor romani, pamantul vostru a fost pentru noi pamantul fagaduit. La inceputul renasterii noastre nationale, cele dintii voci care ne trezira din somnul robiei, s-au auzit in Romania.
Tara voastra a fost pentru noi focarul luminat al libertatii, speranta in viata noua, in progres. Desi vasali puterilor sultanului, romanii au ingaduit, ba chiar au patronat organizarea comitetelor revolutionare, au permis lui Pernovski sa pronunte discursurile sale infocate, au permis lui Liuben Karavelov tiparirea ziarelor „Svoboda” si „Nezavisimosti”.
Voi ati permis neastamparatului Botev sa ne trimita „Cuvantul refugiatului bulgar” si apoi sa editeze „Znamea”, organe de publicitate care, daca ar fi aparut acum in Bulgaria, ar fi indignat desigur elementele din care se compune tagma tradatorilor patriei noastre mult incercate. Pamantul vostru a hranit pe apostolii libertatii bulgare, pe luptatorii uriasi ai independentei noastre… Salutare dar pamantului sfant al Romaniei, fie binecuvantat! Romania a fost a doua patrie pentru mii de martiri ai nostri.
Dupa eliberarea Bulgariei simpatia poporului roman a ramas nemarginita pentru noi. La 1885, cand dusmanul navali sub zidurile Slivnicei si Vidinului, cand am fost parasiti de Europa intreaga, atunci numai in Parlamentul roman s-a gasit o inima plina de compatimire pentru noi; numai in Parlamentul roman s-a ridicat o voce pentru cauza dreapta a poporului bulgarului… Din Romania ne vin razele binefacatoare ale libertatii, razele desteptarii noastre morale… Cu intristare si amaraciune ne gandim ca pana acum n-am rasplatit cu nimic poporul roman pentru toate acestea. In temelia libertatii noastre zac osemintele fiilor Romaniei , iar noi nici doua cuvinte de multumire n-am pronuntat pana acum…”
Impresionanta aceasta dovada de prietenie, nu-i asa? La acel moment parea ca noi si bulgarii vom fi ca fratii, chiar se punea problema unirii sub aceeasi domnie, a regelui Carol I al Romaniei, ba chiar marele Mihai Eminescu pusese un pariu pe aceasta tema, dupa un document recent descoperit. Atunci, de unde atata ura a bulgarilor impotriva noastra, doar dupa cativa ani? De unde si de ce? Au fost doua lucruri care i-au transformat pe bulgari din cei mai mari prieteni ai nostri in unii dintre cei mai indarjiti dusmani. Dar sa vedem contextul in care s-a petrecut aceasta transformare.
Dupa razboiul ruso-romano-turc din 1877-1878, in urma caruia Bulgaria a aparut pe harta, pacea de la San Stefano (3 martie 1878) le dadea bulgarilor un teritoriu imens, cu iesire la patru mari, respectiv Marea Neagra, Marea Egee, Marea Adriatica si Marea Marmara. Dar pacea de la Berlin (1878) le reducea acest teritoriu, lasand sudul in mana Turciei, pentru a potoli Rusia, care dorea pentru acest nou vasal al sau, respectiv Bulgaria, un teritoriu cat mai vast, pentru a-i fi mai usor sa ajunga la Istambul, cheia Marii Negre si iesirea spre Mediterana, conform planului imperial schitat inca de Petru cel Mare. Cum era si firesc, Rusia vedea in acest razboi si aceasta pace doar o simpla etapa spre intinderea posesiunilor ei cat mai mult spre Istambul, in asa fel incat Marea Neagra sa devina o mare ruseasca.
Stapanind cheia Marii Negre, stramtorile, acest lucru ar fi devenit un fapt implinit. De aceea, timp de mai bine de doua sute de ani, Rusia a dus nenumarate razboaie impotriva Imperiului Otoman, omul bolnav al Europei, cum ii spuneau diplomatii secolului XIX, pentru mostenirea acestui imperiu. Cand Rusia, respectiv Imperiul Tarist, a ajuns prea departe, au intervenit inclusiv militar puterile occidentale, marile imperii coloniale, care isi vedeau amenintate posesiunile de ambitiile nemasurate ale tarilor.
Imperiul Britanic se temea de extinderea rusilor in Asia Centrala, de unde ar fi putut ajunge sa ameninte perla coroanei, India. De aici a izbucnit razboiul Crimeei (1853-1856), unde Franta si Anglia au luptat alaturi de turci impotriva rusilor, pentru a le stavili avantul expansionist. Aici a avut loc legendarul atac al cavaleriei usoare, despre care am vorbit intr-un articol anterior. In urma infrangerii Rusiei, diplomatii occidentali au decis crearea unui bloc solid care sa poata sta in calea ambitiilor expansioniste ale Rusiei catre Balcani si Istambul.
Cea mai buna solutie gasita este crearea unui bloc romanesc solid, mai ales ca romanii nu erau slavi si s-ar fi impotrivit tendintelor expansioniste ale Rusiei care ar fi incercat sa faca legatura cu slavii sudici, respectiv sarbii si bulgarii. In acest context ar trebui privita unirea de la 1859, doar la trei ani dupa incheierea razboiului Crimeei. Mai ales ca dupa acest razboi, Moldovei i se inapoiaza sudul Basarabiei, aproximativ actualul Bugeac, parte din Basarabia rapita la 1812.
La 1878, razboiul ruso-romano-turc aduce independenta Romaniei si aparitia pe harta lumii a Bulgariei, mai intai imensa, conform tratatului de la San Stefano, apoi redusa aproximativ in limitele ei etnice, conform Congresului de la Berlin. Era oarecum normal, patru milioane de bulgari stapanind un teritoriu de opt milioane de locuitori, doar ungurii mai aveau astfel de pretentii.
Referitor la noi, rusii ne iau sudul Basarabiei si „ne dau in schimb” Dobrogea, teritoriu pe care ei nu l-au stapanit niciodata, deci nu prea aveau cum sa-l dea. Dobrogea, majoritar populata de romani, a fost stapanita de turci pana atunci, iar inainte de acestia a fost in cuprinsul Tarii Romanesti a lui Mircea cel Batran, iar inainte de el, in voivodatul romanului Dobrotici, de unde ii vine si denumirea. Dobrotici, aliatul lui Mircea cel Batran, murind fara urmasi, si-a lasat voivodatul acestuia.
De la prieteni la dusmani
O poezie intitulata „Cantec de ura”, scrisa de Ivan Arnandofv, poetul curtii din Sofia, membru al comisiei de educatie bulgara, a devenit un fel de Marseilleza a soldatului bulgar si suna cam asa:
„Soarele a rasarit la orizont, vopsit in sangele dusmanilor. Ce astepti, tinere bulgar? Ridica-ti mainile sus si lasa sa ti le binecuvanteze razele-i insangerate. Iar dupa aceea, vara-le in maruntaiele unei femei tinere, ca sa faci geloasa purpura regala a lui Apollo. Ca tamaia aburilor, pe care-i trimite aurora regelui cerurilor, fa sa urce boarea sangelui, cea placuta zeilor! Inainte, tinere bulgar, mereu inainte!
Covorul pe care-l formeaza trupurile de catifea ale femeilor si copiilor e mai moale ca iarba lui april. Gusta mai intai roua, umple sufletul tau de farmecul fructului delicios al tineretii lor si apoi, cand vei fi beat de voluptate si de eroism, arunci cojile netrebnice si treci peste ele ca pe un covor regal. Potcoavele calului tau sa se infiga in sanul frumoaselor femei, pentru ca laptele ce da viata dusmanilor nostri sa sece. Ce astepti, tinere bulgar? Inainte, mereu inainte!
Copil al uraganului, fa ca tatal tau, pretutindeni pe unde treci. Sa nu ramana piatra pe piatra, nici un prunc sa nu se alinte la sanul mamei sale, nici un batran sa nu se sprijine pe umarul nepotului sau. Arunca testele lor la cainii flamanzi acre se ling pe bot salbatic, in noapte, adulmecand apropierea sa si sufletele lor in Tartar, acolo unde genunea se pregateste sa inghita orice suflet nevrednic sa ridice ochii spre lumina Soarelui bulgaresc. Si inainte de a se ivi ziua lui Dumnezeu, sa nu ramana pe ruinele pe care le vei fi semanat decat schelete si spectre si sa nu se urce la cer decat mireasma trupurilor arse, cea placuta zeilor Olimpului bulgar. Inainte, mereu inainte!” etc.
Interesanta profesiune de credinta, tipica unui popor asiatic, uralo-altaic, pentru care bruma de civilizatie europeana pare ca nu era decat o crusta subtire, gata sa se sparga la orice pornire razboinica.
Revenind, doua mari probleme au transformat prietenia si iubirea bulgarilor fata de noi in cea mai apriga ura, pe langa caracterul poporului ca si neam uralo-altaic, cu influente slave, care s-a vazut deodata, de la popor supus turcilor la un mic imperiu, iar apoi redus la limita lor etnica.
Prima a fost chestiunea macedoneana.
Populatia aromana din Pind era numeroasa, dar prea risipita si prea departe de granitele tarii pentru a putea fi subiectul unei actiuni de incorporare a ei in granitele statului roman. De aceea toate actiunile statului roman au fost de pastrare a caracterului ei etnic, dar si acestea foarte timide. Dar in contextul luptei popoarelor balcanice pentru mostenirea putredului Imperiu Otoman, populatia aromana a devenit victima, prinsa intre actiunile de grecizare si cele de bulgarizare. Iar acestea se manifestau cu violenta, cu flinta, cu cutitul si toporul.
Aromanii erau prinsi intre bandele de antarti greci si cele de comitagii bulgari. Nu cred ca s-ar putea scrie vreodata o istorie completa a suferintelor aromanilor in acea perioada, precum si a celor ramasi chiar si astazi prada actiunilor de eradicare a neamului lor, de stergere cu desavarsire a oricaror urme ale apartenentei lor la neamul aroman, ramura a romanilor. La fel s-a intamplat si se intampla cu toti romanii ramasi inafara granitelor statului roman, fie ca vorbim de cei aflati astazi in componenta Ucrainei, Serbiei, Bulgariei, Ungariei, pretutindeni unde mai exista romani in imensa mare slava sau fino-ugrica.
Bulgarii au procedat cu metoda in starpirea populatiei aromane pretutindeni unde a gasit-o, folosind violenta extrema, inclusiv asasinatele in masa. Nu a fost indeajuns, a ucis si inafara teritoriului sau, si nu s-a sfiit sa o faca chiar pe teritoriul Romaniei, tara careia ii datora atat de mult.
In luna iunie a anului 1900 profesorul Mihaileanu, unul dintre conducatorii miscarii nationale aromanesti este asasinat pe strazile Bucurestilor de catre un comitagiu bulgar trimis de Sofia cu aceasta misiune speciala.
Capetenia comitagiilor, Sarafov, pusese la cale acest asasinat si multe altele, tocmai de la Bucuresti. Opinia publica romaneasca se revolta si un conflict militar este evitat cu multa greutate. Autorii morali ai crimei au fost dati in judecata de nevoie de catre bulgari, dar au fost achitati de justitia bulgareasca si dusi in triumf de populatia Sofiei. O tot mai mare aversiune contra Romaniei castiga teren.
A doua a fost problema Dobrogei.
La Congresul de la Berlin, Rusia oferise Romaniei Dobrogea ca o compensatie pentru rapirea din nou a celor trei judete din sudul Basarabiei. Teritoriul oferit de rusi cuprindea si cea mai mare parte a Cadrilaterului, ca doar nu dadeau de la ei, ci din teritoriul aflat atunci in stapanirea Imperiului Otoman. In urma refuzului nostru de a accepta cedarea sudului Basarabiei, Rusia razbunatoare propusese congresului o frontiera sudica ce trecea imediat pe la sud de linia ferata Cernavoda – Constanta. Interventia Frantei a facut ca frontiera sa fie stabilita ca o linie trasa intre un punct la rasarit de Silistra si Mangalia inclusiv.
Urmau o serie de stipulatiuni care trebuiau aplicate de o comisie mixta, care s-a tergiversat pana pe la 1880, cand a fost trasata net defavorabil pentru Romania, in urma reavointei delegatilor rusi. Romania a declarat ca nu accepta aceasta frontiera si si-a rezervat dreptul sa ceara aplicarea stricta a Tratatului de la Berlin, deoarece nu se respectase vointa congresului, lasand in mainile bulgarilor Silistra cu forturile ei, cheia apararii intregii regiuni, ca si o permanenta amenintare impotriva Dobrogei. Mai mult, linia nu era dreapta, ci facea doua intranduri dintre care unul se apropia pana la 35 km de linia ferata strategica Cernavoda – Constanta.
Intre timp ostilitatea Rusiei fata de Romania crestea din ce in ce mai mult, rusii vazand in ocuparea din nou a sudului Basarabiei doar o etapa in planul lor expansionist. Revenirea Dobrogei la Romania era necesara, altfel marile puteri nu ar fi acceptat rezolutiile congresului, din moment ce nu doreau o legatura directa intre rusi si „fratiorii” lor bulgari. Ori, Rusia tocmai asta urmarea, trecerea Dobrogei la bulgari pentru a-si asigura accesul direct spre Constantinopol, cheia Marii Negre si poarta spre Mediterana.
Mai mult, cresterea cat mai mare a Bulgariei in dauna tuturor, prin acest aliat fidel si devotat urmand sa controleze intreaga regiune. Iar bulgarii au prins ideea din zbor, devenind rosi de ambitii imperiale nemasurate si nejustificate. Numai ca si un exemplu, proiectul de tratat mult mai ofensiv intre Rusia si Bulgaria din 1909, menit sa-l inlocuiasca pe cel din 1902, cuprinde si urmatoarele: „In cazul unei reusite fericite a unui razboi impotriva Austro-Ungariei si Romaniei… Rusia se angajeaza sa faca tot posibilul pentru marirea teritoriului bulgar cu localitatile cu populatie bulgara, situate intre Marea Neagra si malul drept al Dunarii.” O forma oarecum neutrala care ascunde anexarea Dobrogei la Bulgaria.
Romania si razboaiele balcanice
In vara lui 1912, profitand de situatia dificila in care se gasea Turcia si indemnate de rusi, Bulgaria, Serbia, Muntenegru si Grecia se aliara si declarara razboi Turciei pentru posesiunile europene ale acesteia, la 18 octombrie 1912 (stil nou, respectiv 5 octombrie stil vechi).
Turcii se aratara mai prejos de cea mai pesimista asteptare, in cateva saptamani toata Tracia, Macedonia si Serbia veche erau in mana aliatilor, turcii aparand doar bariera de la Ceatalgea, din fata Constantinopolelui, si trei cetati, Adrianopol, Scutari si Ianina. Puterile europene, speriate de posibilitatea extinderii conflictului balcanic intr-unul european (cum de altfel s-a intamplat doi ani mai tarziu), fortara incheierea unui armistitiu la 3 decembrie, tratativele urmand sa aiba loc la Londra. Trageri de timp, negocieri sterile, apoi o lovitura de stat a junilor turci aduce la putere pe Mahmud Sevket, iar luptele reincep, terminandu-se cu caderea celor trei cetati turcesti.
De la declararea razboiului, Romania ii asigurase pe bulgari de deplina sa neutralitate, invocand principiul echilibrului balcanic. Nu avea impotriva lupta pentru imbunatatirea situatiei crestinilor din Imperiul Otoman, dar era pentru mentinerea integritatii Turciei. Guvernul roman adaugase insa: „Daca totusi, schimbari teritoriale se vor produce in Balcani, Romania va avea si ea sa-si spuna cuvantul sau”. La Londra, cand era clar ca schimbari profunde se vor produce in Balacani, Romania a cerut o compensatie teritoriala la frontiera disputata a Dobrogei.
Romania a cerut jumatatea nordica a Cadrilaterului, pana la linia Rusciuc – Silistra – Sumla – Varna, deci o fasie de teritoriu la sud de frontiera dobrogeana, pana la limita Turtucaia – Balcic, teritoriu locuit predominant de turci, apoi de gagauzi, bulgarii fiind in minoritate. Era nevoie de aceasta compensatie, in ideea ca Bulgaria se marise considerabil si devenise extrem de agresiva fata de vecinii ei, o atitudine imperialista sustinuta din umbra de catre Rusia. Iar aceasta linie este o necesitate strategica, din punct de vedere militar.
Linia care o face spre sud-est asigura protectia capitalei noastre la un atac dinspre sud. Bucurestiul este la o distanta mica fata de Dunare, orice fortare a fluviului de catre o armata amenintand direct capitala. Dar existenta liniei de frontiera spre sud-est asigura protectia capitalei, prin faptul ca o armata ce ar incerca sa treaca fluviul va putea fi atacata din flanc de pe aceasta linie, sau i-ar fi taiate liniile de comunicatii. Exact asa s-a intamplat in 1916, cand armata germano-bulgaro-turca a lui Mackensen nu a putut merge direct spre Bucuresti, in ciuda superioritatii lor, ci pentru a nu fi atacati din flanc, mai intai au trebuit sa respinga trupele noastre pana in Dobrogea, abia apoi sa treaca Dunarea spre Bucuresti.
La pretentiile Romaniei, Bulgaria cere protectia Rusiei, iar aceasta merge atat de departe incat la 30 ianuarie ne trimite o nota in care ameninta cu razboiul. Incurajati de rusi, bulgarii refuza orice tratative. Atat Rusia, cat si Austro-Ungaria erau direct interesate in Balcani si faceau manevrele si presiunile de rigoare. Tergiversarile tipic balcanice in semnarea pacii ii exasperara pe englezi pana intr-atat incat la 15 mai 1913, Sir Edward Grey, ministrul de externe britanic, a trimis o nota presei si delagatiilor: „Sir Edward Grey a instiintat pe delegatii balcanici ca acei care doresc sa semneze preliminariile pacii trebuie sa o faca fara intarziere. Cei care nu sunt dispusi sa semneze, vor face mai bine sa paraseasca Londra, deoarece e inutil pentru ei sa ramana aici si sa continue o discutie al carei unic rezultat e o amanare fara de sfarsit.”
Doua zile mai tarziu, delegatii semnara pacea prin care Turcia ceda toate provinciile sale europene. Dar cearta dintre aliati pentru impartirea prazii se muta in Balcani si in capitalele statelor interesate, Rusia facand eforturi pentru a impiedica izbucnirea unui razboi intre aliatii de ieri, iar Conferinta ambasadorilor de la Petersburg lua asupra ei sarcina de a aplana conflictul bulgaro-roman pe chestiunea granitei dobrogene.
Al doilea razboi balcanic si interventia Romaniei
Megalomania si agresivitatea Bulgariei se accentuara, pretentiile sale asupra teritoriilor smulse Turciei intrecand orice asteptari. Simpatia Rusiei se muta asupra Serbiei, in timp ce Austro-Ungaria sustinea Bulgaria, in dorinta ei de a slabi Serbia si eventualele ei pretentii asupra teritoriilor locuite de sarbi din cuprinsul monarhiei dualiste. Razboiul intre fostii aliati devenise inevitabil, iar acum sarbii si grecii fac propuneri de alianta Romaniei, desi initial toti o doreau in afara disputelor. Cancelariile europene se indreptau tot mai mult asupra Romaniei, devenita factor de echilibru, mai mult, ea devenise arbitrul in Balcani.
Desi tarul Nicolae al Rusiei amenintase direct pe cei ce ar porni razboiul intre frati, la 16/29 iunie 1913, la ordinul direct al tarului Ferdinand al Bulgariei, bulgarii dezlantuira un atac devastator asupra sarbilor pe intregul front. Cu toate ca exista o alianta secreta intre Romania si Puterile Centrale, intre care si Austro-Ungaria, inca din 1883, interesele Romaniei si opinia publica ii cereau sa mearga impotriva bulgarilor sustinuti deschis de Austro-Ungaria.
La 20 iunie/3 iulie 1913 primul ministru Titu Maiorescu supunea regelui Carol I decretul de mobilizare al armatei romane.
Intentia comandamentului roman era sa ocupe Cadrilaterul cu o armata secundara si in acelasi timp forta principala sa treaca Dunarea si sa inainteze rapid catre Sofia spre a dicta incetarea razboiului si incheierea pacii. Regele Carol trecea pentru a doua oara Dunarea in fruntea armatei romane. Prima data pentru a aduce independenta Romaniei si sa ajute la crearea statului bulgar. A doua oara, 36 de ani mai tarziu, pentru a da o lectie vecinului ingrat si agresiv si pentru a aduce liniste Balcanilor.
Corpul V de armata, sub comanda generalului Culcer, cu o divizie de rezerva, ocupa Cadrilaterul pana la linia Turtucaia – Balcic. In acelasi timp masa principala trecuse Dunarea intre Bechet si Turnu Magurele. Corpul I armata si divizia 1 cavalerie au trecut pe vase pe la Bechet, indreptandu-se spre Rahova, iar divizia 1 cavalerie sub comanda generalului Bogdan apuca oblic spre sud-vest, spre nodul de comunicatii Ferdinandovo, taind retragerea din fata sarbilor a armatei bulgare comandate de generalul Kutincev.
O brigada bulgara trecuse deja de Ferdinandovo si se indrepta spre Sofia prin pasul Ginci, cand ariergarda intra in contact cu divizia de cavalerie a generalului Bogdan (10 iulie). Acesta manevra foarte bine, incat bulgarii, desi superiori, crezura ca au in fata trupe mult mai numeroase. Prin telegrama expediata de generalul Sirakov si interceptata de romani, acesta spunea ca are in fata avangarda unui corp de armata cu sapte baterii de artilerie. Bulgarii se demoralizara si intreaga brigada a fost luata prizoniera de divizia lui Bogdan. Armata lui Kutincev se descompuse, dezertorii si prizonierii fiind dezarmati si lasati sa se intoarca la casele lor.
Sub protectia acestei flancgarde, corpurile II, III si IV, cu o divizie independenta de cavalerie si cateva divizii de rezerva trecura Dunarea pe la Corabia. Podul pregatit dinainte, construit din portiere de cate cinci pontoane metalice cuplate, a fost lansat in sapte ore, succes remarcabil pentru pontonierii romani. Ajunse pe teritoriul bulgar, trupele noastre inaintara cu viteza in cateva zile fiind in Balcani. Corpul I era la Orhania, ocupand trecatoarea Arab-Konak, poarta Sofiei. Din inaltimea pasului, soldatii romani vedeau noaptea luminile capitalei, iar aviatorii romani, utilizand pentru prima oara aeroplanul in razboi, planau deasupra Sofiei. Corpul IV era Etropol, iar elemente inaintate erau Tatar-Bazargic, inaintand pana la 10 km de Filippopol, recunoasteri de patrule facura legatura cu armata greaca.
In 18 zile armata romana fusese mobilizata, concentrata, trecuse Dunarea si ajunsese la 20 km de Sofia si 10 km de Filippopol, trecuse Balcanii si facuse legatura cu armata greaca. Capitala inamica, Sofia, lipsita de aparare, era la dispozitia romanilor. La 5/18 iulie, regele Ferdinand al Bulgariei adresa regelui Carol al Romaniei rugamintea de a stopa inaintarea trupelor romane, declarandu-se gata de a primi conditiile Romaniei si a incepe tratativele de pace. Interventia din Bulgaria a aratat capabilitatile si entuziasmul armatei romane, prezentandu-se la mobilizare un numar mult mai mare decat cei chemati, dar a relevat si unele slabiciuni, cum ar fi vulnerabilitatea la epidemii. Din pacate, in entuziasmul general, nu s-au tras invatamintele necesare.
Pacea s-a incheiat la Bucuresti, tratativele fiind conduse de Titu Maiorescu. Romania iesise din acest razboi cu Cadrilaterul, cu un prestigiu european considerabil marit, dar si cu un dusman implacabil in care toata ura nascuta din invidie, deziluzie si umilinta indurata lua proportii exaltate. Desi generalul Fiicev, delegatul Bulgariei la Bucuresti, recunostea ca Bulgaria achita nota de plata la care o condamnase lacomia si miopia ei politica.
Si datorita interventiei in razboiul balcanic, relatiile Romaniei cu Puterile Centrale au continuat sa se raceasca iremediabil, in schimb Romania se apropia din ce in ce mai mult de alianta franco-rusa. Nu degeaba Nicolae Iorga a spus „campania din Bulgaria a fost primul capitol al razboiului Romaniei in contra Austro-Ungariei”.
Urmarile pana astazi
Cand Romania a intrat in razboiul mondial, a fost asigurata de rusi ca nu trebuie sa-si faca probleme cu bulgarii, deoarece acestia nu vor indrazni sa lupte impotriva eliberatorilor si protectorilor lor. De aceea ne-au promis doua divizii in Cadrilater, pentru a-i descuraja pe bulgari de la orice atitudine belicoasa. Chiar si soldatilor rusi din aceste divizii li s-a spus ca in cazul putin probabil in care ar fi atacati, sa strige tare „Ruskii!” si bulgarii ii vor lasa in pace.
Nu numai ca nu s-a intamplat asa, dar Bulgaria a atacat in Cadrilater fara declaratie de razboi, aceasta fiind trimisa a doua zi. Un alt eveniment in razboaiele moderne, cand atacul a fost dat inainte de a se trimite vreo declaratie de razboi a fost numit „Ziua infamiei”, respectiv 7 decembrie 1941. Declaratia de razboi ar fi trebuit inmanata la Washington chiar in momentul atacului, dar din cauza redactarii dificile a declaratiei si a decodificarii incete a mesajului cifrat de la Tokio catre ambasada japoneza, a fost inmanata cateva ore mai tarziu. Si a fost „ziua infamiei”. Iar cand bulgarii ne-au atacat fara declaratie de razboi, alaturi de turci si germanii condusi de Mackensen?
Tot bulgarii s-au comportat cu brutalitate in timpul ocupatiei, tot ei au rasturnat statuia lui Ovidiu din Constanta (foto, sursa constantablog.net), in ideea ca aceasta provincie va ramane pe veci a lor, deci sa stearga tot ce amintea de latinitatea ei, tot ei nu s-au dat dusi din Dobrogea chiar daca razboiul era terminat si ei invinsi.
In 1940, cand dupa ultimatumurile si cedarile Basarabiei si nordului Bucovinei, apoi a Ardealului de Nord, situatia noastra era mai dificila, bulgarii au cerut Cadrilaterul. L-am cedat si am facut si schimburi de populatie, pentru a nu ramane vreun motiv de disputa.
Din fericire, astazi suntem aliati in NATO si UE, dar nu putem sa nu remarcam excesele de malitiozitate si superioritate la adresa noastra cu fiecare ocazie, desi ar fi bine ca fiecare sa-si vada barna din ochiul lui mai intai.
Dar exista un aspect in care politica si apucaturile bulgarilor nu s-au schimbat: tratamentul fata de minoritati. Bulgarii au o lunga istorie in incercarile lor de deznationalizare a minoritatilor, chiar si in perioada comunista, in anii 80, a iesit un scandal serios referitor la practica bulgarizarii numelor etnicilor turci.
Acelasi lucru se petrece chiar si astazi fata de minoritatea romana, ca o constanta, ieri aromanii din Macedonia si azi cei din nord-vestul Bulgariei. O serie de reportaje au documentat soarta si situatia romanilor din Bulgaria.
„Romanii din Bulgaria se pot imparti intr-un sector timocean, un sector dunarean (care se intinde de la raul Timoc si pana la litoralul Marii Negre) si un sector, in interiorul tarii si al Muntilor Balcani. Sub raportul numarului lor, cu toata grija bulgarilor de a-i scoate in statistici cat mai putini, exista numeroase statistici credibile, citate mai recent, dupa care numarul romanilor din Bulgaria s-ar ridica la 250 000 iar al aromanilor la 150 000. Dupa alte statistici, numarul real al acestora ar fi cel putin dublu.” (http://www.gid-romania.com, sectiunea despre romanii din Bulgaria). Mai mult, comunitatea romaneasca nu este recunoscuta de catre oficialitati, tocmai intr-un stat UE care s-a angajat sa protejeze drepturile minoritatilor. Din pacate, nici statul roman nu este prea interesat de pastrarea identitatii culturale a acestor frati, altfel nu ne explicam tacerea continua asupra acestui subiect, mai ales cand exista posibilitatea unor negocieri directe, intre vecini si aliati.
Cu toate acestea, o raza de speranta care poate fi si o lectie data clasei noastre politice: astazi, un afacerist roman din SUA, George Brailoiu, a dat 406000 de euro pentru intreaga colectie de manuscrise Emil Cioran scoasa la licitatie in Franta. A declarat ulterior ca o va dona statului roman. Un gest extraordinar al unui roman adevarat, un afacerist necunoscut noua, spre deosebire de alti celebri autohtoni ce ies in evidenta prin echipe de fotbal sau divorturi mediatizate, care nu prea s-au remarcat in astfel de actiuni, ci mai degraba prin afaceri controversate.
Aceasta este o adevarata palma meritata data clasei politice romanesti. Un gest care ne aduce aminte de alti mari romani ca Emanoil Gojdu sau Vasile Stroiescu. Un roman din diaspora, de departe, la fel ca si alti romani din afara granitelor, unii chiar foarte aproape de noi, pe care ne grabim sa-i uitam sau sa-i ignoram, preocupati de problemele noastre domestice.
Dar poate este mai importanta vesnica noastra balacareala politica interna fara sfarsit, tipic balcanica.
Sursă: http://www.badpolitics.ro

De ce sunt românii ortodocşi? O falsă explicaţie...
De ce sunt, astăzi ca şi ieri, cei mai mulţi dintre români ortodocşi nu este o întrebare la care istoria, ca ştiinţă socială şi umană, să poată da un răspuns incontestabil. Fireşte, investigarea în profunzime a timpului istoric ne poate aduce lămuriri preţioase. Istoriografia este în măsură să clarifice retrospectiv, în registrul plauzibilului, un număr de opţiuni individuale decisive, dar pare insuficient echipată pentru a răspunde dacă Ortodoxia, ca identitate colectivă aparent indestructibilă, este o alegere istorică relativ conştientă sau un fenomen ce nu a putut fi controlat în trecut şi nici nu poate fi explicat în prezent, în cheie raţională. Când au încercat să clarifice chestiunea, istoricii români s-au uitat cu precădere la contextul de putere sud-est european.
Mai întâi şi mai rar, la ponderea primului ţarat bulgar, responsabil de răspândirea slovelor la nord de Dunăre, ca şi de destituirea unui creştinism surprins de arheologi în flagrant delict de expresie latină, precum şi de robusteţea cu care slavonismul şi-a impus dominaţia şi a păstrat-o neatinsă până în secolul al XVII-lea. Apoi, au examinat cu mult mai multă atenţie actele de voinţă ale unor domni locali precum Nicolae-Alexandru, Vladislav, Laţcu sau Alexandru cel Bun, modul în care au fost întemeiate mitropoliile Ungrovlahiei şi Moldovlahiei şi a fost formulată în ţările lor o identitate politică şi religioasă la intersecţia dintre Ungaria, Polonia, misiunile romane, Imperiul Bizantin muribund şi Biserica Constantinopolitană.

Ortodoxia noastră, mai mult tradiţie decât credinţă.
Numai că Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma. Acest eveniment din urmă ne poate ajuta să aruncăm o lumină mai proaspătă asupra acestei dificile probleme. Atunci când protopopii români din Transilvania, strânşi în sinod în anul 1698, au acceptat credinţa catolică şi unirea cu episcopul Romei, ei au stabilit un preţ pe care nu s-au arătat nicidecum dispuşi să-l negocieze: legea lor să rămână neschimbată. Potrivit declaraţiei sinodale, legea de care clerul se simţea atât de legat nu era decât un sinonim al obiceiului ecleziastic, ce cuprindea ceremoniile liturgice, sărbătorile, postul, calendarul şi alegerea episcopului de către protopopi. Prin urmare, tradiţia ortodoxă – surprinsă într-un stadiu natural, ferit de orice fel de influenţe culte – se înrudeşte mai degrabă cu dreptul cutumiar, decât cu cel canonic sau cu teologia dogmatică. „Ortodoxia“ românească apare mai degrabă ca o tradiţie fără credinţă, decât ca o tradiţie a credinţei.
Ethosul Ortodoxiei româneşti, ca şi capacitatea ei de a îndura timpul, ar fi aşadar de ordin precumpănitor politic şi juridic şi nu atât de factură propriu-zis religioasă. Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, aşa cum o asemenea loialitate poate fi prescrisă într-o serie canonică de texte normative, ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia le-a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi. Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evangheliei, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice, capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate, decât să se constituie într-o expresie socială a credinţei în Evanghelie.

Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, cel sub care a apărut Mitropolia Ţării Româneşti


S-ar putea deci, ca însuşi limbajul folosit în scrierile istorice să nu ne ajute prea mult. Românii s-au născut creştini, sună una dintre certitudinile istoriografice ce a trecut în înţelepciunea comună. S-au născut ei oare şi ortodocşi? Ce ne împiedică să credem că Bizanţul după Bizanţ, vehicul al credinţei bizantine, chiar şi în expresia ei precumpănitor slavă pe care au cunoscut-o multă vreme românii, nu a fost decât cea mai veche dintre fantomele care au bântuit societatea românească, prima din lunga serie a formelor fără fond? Noţiunile cu care operăm nu sunt contemporane cu procesele istorice pe care le scrutăm. Dacă citim studiile româneşti consacrate fenomenelor religioase din veacul al XIV-lea bunăoară, avem dreptul fie să-i suspectăm pe români de protocronism, fie să-i bănuim pe istorici de anacronism. Pentru simplul motiv că termeni precum confesiune se nasc abia în secolul al XVII-lea, când se pietrifică formele teologice şi rituale ale credinţei creştine aşa cum au fost formulate diferit la Augsburg, Geneva, Londra sau Roma. Mai mult, Ortodoxia (cu versiunea Pravoslavie), ca denominaţie comună purtată de Bisericile Răsăritene, e o producţie literară a secolului al XIX-lea. În veacul al XIV-lea Bisericii Romane îi plăcea să se recomande drept promotoare a credinţei ortodoxe, iar în cel de-al XVII-lea, principii calvini ai Ardealului opuneau propria lor biserică ortodoxă împletiturii de superstiţii pe care, li se părea lor, o practicau valahii.
Ortodoxia românească, o splendidă babilonie.

Dragoş Vodă (1347-1348) a fost trimis în 1359 de regele maghiar să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Acesta va fi nucleul viitoarei Moldove

Să privim cu atenţie un episod concludent. În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric: în Ţara Românească domneşte paranomia, pentru (post-)bizantini un sinonim perfect al anarhiei. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. Pentru a îndrepta lucrurile şi a restabili ordinea legitimă, taxis, Antonios convoacă la ­curte clerul şi boierimea, se aşază în mijlocul adunării cu nomocanonul în faţă şi începe să spună legea, adică să citească cu glas tare din compendiul juridic imperial şi bisericesc pe care-l adusese cu sine. Această întâmplare ar putea descrie prima întâlnire cu urmări definitive dintre societatea românească şi legea bisericească scrisă. Judecând după totala anomie ce domneşte în Biserică şi în corpul politic al Ţării Româneşti în 1534, contactele anterioare dintre Bizanţul de după Bizanţ şi ţările române, cum sunt de pildă cele relatate în Viaţa Sfântului Nifon, nu au fost decât episoade izolate şi fără consecinţe, forme fără fond într-o exprimare maioresciană, ce nu au izbutit să modifice în profunzime viaţa societăţii româneşti.
Ţara Românească are o Biserică, cu mitropolit, episcopi şi preoţi, ce pare să fie una de rit oriental, ortodox într-un limbaj neriguros. Cu toate acestea, respectiva Biserică nu este canonic constituită, ierarhii ei sunt numiţi pur şi simplu de domn din rândul acelor călugări români care, sosiţi la Athos în deceniul şapte al secolului al XIV-lea, îşi câştigaseră imediat reputaţia de a nu putea trăi potrivit normelor monahale bizantine ale vieţii comune, adică fără vin, fără carne şi fără a-şi asuma vocaţia în deplină libertate, pe cont propriu şi fără controlul unui superior. Antonios vine la Ţara Românească pentru a impune, pe durată lungă, un asemenea control, pentru a aşeza ţara sub suveranitatea patriarhală, a cărei marcă este legea, dreptul nomocanonic cuprinzând atât legea împărătească, cât şi legea lui Dumnezeu. În 1691, patriarhul ierusalimitean Dosithei Nottaras ţine să-i reamintească lui Constantin Brâncoveanu că, oricât de mari ar fi liberalităţile sale faţă de lumea ortodoxă, „legile lui Dumnezeu nu au fost promulgate în munţii Ţării Româneşti, nici de către domnii Ţării Româneşti, ci la Constantinopol“. Legile lui Dumnezeu au fost puse în Bizanţ de împăraţi şi sunt spuse după Bizanţ de către Biserica Constantinopolitană.

Petru I Muşat (1375-1391) a lărgit graniţele statului moldovean al lui Bogdan I şi a încercat să întemeieze o Mitropolie a Moldovei

Cum a reuşit însă umilul monah grec să înfrângă rezistenţa unui domn care nu s-a arătat iniţial dispus să renunţe la privilegiul de a avea, în afara oricăror prevederi ale dreptului canonic, propria sa Biserică? Ce argumente a folosit monahul? Cum se explică triumful nomocanonului bizantin la Bucureşti în 1534 şi, mai important încă, naşterea formală a „Ortodoxiei“ de factură bizantină în Ţările Române? De fapt, Karamanlikes nu călătorea singur. Un corp expediţionar otoman îl însoţea la distanţă de o zi, gata să intervină dacă domnul Ţării Româneşti nu s-ar fi supus. Călugărul purta asupra sa nu numai credenţialele Patriarhiei Ecumenice, dar şi împuternicirea Porţii. Mandatul său era dublu. După cum dublă este şi suzeranitatea ce se instituie acum, pentru trei secole şi jumătate, asupra Ţărilor Române. Sultanul otoman şi patriarhul ecumenic îşi vor impune în indiviziune suveranitatea asupra românilor din afara arcului carpatic.

Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei?
Turcocraţia toarnă aşadar în bronz post-bizantin „Ortodoxia“ românească. Observaţia nu e nouă. A făcut-o deja în 1700 episcopul Athanasie, întors de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii braşoveni şi făgărăşeni, incitaţi de Constantin Brâncoveanu, nu acceptă să se unească cu „Împăratul“, „Vlădica“ şi „Ţara“, adică cu românii care puteau avea, în temeiul mecanismelor reprezentative recunoscute de constituţiile transilvănene, o voce legală. O cronică din Schei relatează că Athanasie ia act de refuzul lor cu aceste cuvinte: „voi nu sănteţi din săborul nostru… să vă duceţi la ţara Turcului“.


Bogdan I, primul voievod al Moldovei, de confesiune ortodoxă, obţine independenţa de regatul maghiar

Episodul nu este relevant doar pentru istoria ecleziastică. Reperele elementare ale urgenţei intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii altfel spus, celebraţi ulterior de Mircea Eliade ca o punte între culturi, dar până la urmă doar un tărâm al dominaţiei din care dreptul era exclus şi în care drepturile vor fi exercitate sub formă de privilegii ale elitei.
Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea, fiind, pe de o parte, o dimensiune a procesului de raţionalizare lentă a societăţii româneşti operată de statul modern, iar, pe de altă parte, rezultatul activităţii profesionale a unor clerici, între care se remarcă Melchisedec Ştefănescu. Spre deosebire de Italia modernă care s-a constituit împotriva Bisericii tradiţionale sub influenţa indirectă a eticii reformate genoveze, care l-a animat pe Contele de Cavour, Statul şi Biserica românilor s-au născut instituţional împreună, în intervalul 1862-1919. De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică.

Relaţia stat-biserică în societatea românească.
Altfel spus, cultura publică românească a fost pusă în discurs, din veacul al XIX-lea şi până astăzi, ca un Volksgeist indivizibil, la temelia căruia stă „legea strămoşească“ a Ortodoxiei, ca un spirit colectiv ameninţat în permanenţă de individualism, de raţionalism şi de „privatizarea“ religiei. Prin contrast, în Europa Apuseană, liberalismul veacului al XIX-lea şi social-democraţia secolului al XX-lea au fost responsabile de desfacerea aproape completă a legăturilor tradiţionale dintre tron şi altar, dintre viaţa politică şi practica religioasă, dintre dreptul pozitiv şi morala creştină, dintre Stat şi Biserică, de regulă în beneficiu reciproc şi întotdeauna în avantajul cetăţenilor, a căror libertate de a face alegeri în cunoştinţă de cauză şi pe cont propriu a sporit neîncetat. Statul român nu s-a orânduit însă potrivit unei asemenea logici a separaţiilor menită să conducă la despărţirea credinţei de teritoriu, etnie, tradiţie şi cadru etatic. În 1928, Nicolae Iorga, participând la dezbaterea parlamentară în jurul Legii cultelor, recunoscuse că „societatea hrăneşte statul, nu statul poate să dea viaţă societăţii“ din moment ce aceasta îi pune la dispoziţie „organisme libere, legate de sufletul omenesc şi consacrate printr-o experienţă de mai multe secole“, printre care şi Ortodoxia.
Savantul şi omul politic nu voia însă să afirme un primat politic al societăţii în raport cu statul, ci doar fuziunea lor istorică de nezdruncinat. Alături de armată, acest stat organic al românilor a folosit Ortodoxia ca un dispozitiv de guvernare şi ca un substitut de ideologie a consensului naţional. Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială. În absenţa oricărei forme de patriotism civic suscitat de legi echitabile şi raţionale, Biserica a fost, alături de trecutul de luptă şi jertfă ilustrat de armată, singurul argument public pentru care merită să fii român şi este legitim să ţi se ceară să-ţi probezi loialitatea faţă de un stat eminamente românesc. Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.

Cronologie




271 Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată
286 Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu
313 Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381 Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul
364 A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)
379-395 Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu
395 Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius
447, 589 Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451 Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476 Imperiul Roman de Apus dispare
472-519 Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)
527-565 Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu
602 Marea invazie avaro-slavă; structura populaţiei din Balcani se modifică radical
610 Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului
672 Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave
692 Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol
731-732 Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei
800 Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol
860 Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul
861-863 Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox
863-886 Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă
864 Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I
866 Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I
893 Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale
896 Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei
927-969 În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului
953 Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)
988 Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi
997-1038 Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin
1025 Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea
1054 Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani
1071 Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică
1096 Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul
1186 Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar
1191 Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania
1187 Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a
1197-1207 Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior
1204 Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234 Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic
1235 Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic; această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241 Marea invazie tătărască
1247 Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre
1330 Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale
1347 Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove
1359 Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti
1359 Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean
1401 După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

Credinţa românilor, o piesă în mozaicul ortodox
Ex Oriente lux (Lumina vine de la Răsărit). Aceasta este cea mai concisă formulare legată de originea misiunii creştine în teritoriile româneşti. Sigur, discuţiile dintre istorici sunt controversate: teza sursei apusene, la concurenţă cu sursa răsăriteană, rămânând până acum nedemonstrată integral. La scară istorică mai largă, de unde şi cât anume matricea noastră spirituală provine dintr-o sferă sau alta nu mai este însă atât de relevant. Ceea ce contează cu adevărat este faptul că afirmaţia potrivit căreia „poporul român s-a născut creştin“ are un foarte mare grad de adevăr. În fapt, elementul creştin este liantul care a făcut posibilă articularea unei legături de durată dintre dacii învinşi, colonizatorii romani sau, mai apoi, în Dobrogea, grecii. Procesul prin care se conturează această paradoxală insulă neolatină într-o mare slavă, fără a rupe însă comuniunea cu Răsăritul căruia îi aparţine de la bun început, este imposibil de gândit fără rolul activ al Creştinismului.
Latinitatea ortodoxă a românilor, cumva în oglindă cu slavitatea catolică a polonezilor, ilustrează în primul rând faptul că „latinii“ şi „grecii“ nu au reprezentat în istoria Creştinismului timpuriu paradigme culturale ireconciliabile. Dimpotrivă. În hipodromul din noul său oraş de pe malurile Bosforului, împăratul Constantin aduce un obelisc la baza căruia avem două panouri cu mesaje în greacă şi altele două în latină. Până spre mijlocul secolului V, schimbul cultural şi spiritual dintre cele două emisfere creştine s-a desfăşurat nestingherit. O dată însă cu reducţia lingvistică, grecii nemaicultivând latina, dar nici romanii greaca, începe procesul de înstrăinare. La acesta se vor adăuga curând şi argumentele de natură politică, teritorială, de mentalitate şi sensibilitate, care vor culmina în Schisma cea Mare din 1054. Vorbim de o schismă sau ruptură „mare“ tocmai pentru a o diferenţia de cele câteva mai mici derulate înainte. Altfel spus, suspendarea comuniunii era un „exerciţiu“ curent, un fel de practică diplomatico-bisericească similară sancţiunilor ONU de azi.
Schisma cea Mare a trecut la început neobservată.
Schisma cea Mare. Papa Leon al IX-lea, excomunicându-l pe Mihail Cerularie, Patriarhul Constantinopolului, în 1054. În realitate, cei doi nu s-au văzut niciodată; Leon a murit înainte de a se rosti anatema
Pe acest fundal, Schisma din 1054 avea să treacă, pentru început, aproape neobservată. Era una din multe. Dar faptul că, din motive istorice şi a unui şir de nefericite tentative de reunificare, această dată se va perpetua avea să o transforme într-o adevărată cenzură în istoria eclesială şi politică a lumii creştine. Încercările de reluare a comuniunii canonice între Bizanţ şi Roma se vor lovi de diferenţele din ce în ce mai greu de ignorat de natură dogmatică. Venind în întâmpinarea semiarienilor spanioli, Roma acceptase introducerea în Crezul stabilit la Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381) a adaosului Filioque (adică purcederea Duhului Sfânt şi de la Fiul). Inovaţia va fi cultivată ca instrument politic de diferenţiere de către Carol cel Mare, cel care, prin încoronarea sa ca împărat roman, la Crăciunul din anul 800, contesta practic Imperiului Bizantin caracterul de moştenitor integral şi legitim al Imperiului Roman. La acestea se adaugă întemeierea teologică a primatului papal, eclesiologia de comuniune a primului mileniu creştin fiind înlocuită treptat cu un model centralist. Din această concepţie a unei papalităţi „guvernând“ peste Biserica întreagă şi lume aveau să se nască o serie de conflicte: de la cel dintre papi şi regi privind dreptul primilor de a depune din funcţie pe ceilalţi (cearta învestiturilor), până la uniatismul ca metodă de „recuperare“ în Est a turmei pierdute în Vest o dată cu Reforma.
Diferenţele dintre Ortodoxie şi Catolicism.
Aspectul teologic merită aici puţin detaliat, măcar şi din cauza tendinţei multora, în necunoştinţă de cauză, de a minimaliza diferenţele şi de a cultiva astfel un ecumenism al superficialităţii. Centralismului roman, Ortodoxia îi va răspunde cu o fărâmiţare interioară cu efecte până azi. Este bine de ştiut că una dintre trăsăturile definitorii ale Bisericii Ortodoxe este lipsa centrului doctrinar şi de autoritate, altul decât sinodalitatea pan-ortodoxă prezidată onorific de Patriarhul Ecumenic, primus inter pares. Din acest punct de vedere, Ortodoxia este un exemplu de unitate în diversitate. Deja din primele secole, formula pentarhiei (a celor cinci centre ale Creştinătăţii: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim) sugera că Biserica lui Hristos nu trebuie văzută ca o structură piramidală, că promisiunea prezenţei Mântuitorului şi a lucrării Sfântului Duh fac imposibilă identificarea geografică a punctului de maximă relevanţă spirituală, că o autentică abordare ecleziologică percepe în fiecare Biserică locală şi chiar în fiecare parohie (ca adunare sacramentală) întruparea întregii Biserici. De la formula ecleziologiei organice a Sfântului Apostol Pavel, în care toate părţile stau în dependenţă reciprocă, la cea a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care identifică Biserica lui Hristos cu oricare comunitate de credinţă (cu un episcop canonic), problema centralităţii, a primatului, s-a pus în termenii unei communio Ecclesiarum (comunitatea Bisericilor). Scaunele apostolice patriarhale aveau doar rolul de repere dogmatice şi centre de misiune. Evoluţia ulterioară a celor două emisfere, accentuarea pe de o parte a centralismului primaţial roman şi apariţia de cealaltă parte a acelui commonwealth medieval al Bizanţului, a dus nu doar la distrugerea unităţii creştine, dar şi la profilarea a două modele ecleziologice opuse. În timp ce rigoarea centralismului romano-catolic se va consolida de la un secol la altul, nu fără mişcări de rezistenţă la nivel local, căderea Bizanţului, în 1453, va pune lumea ortodoxă în faţa unei dileme. Câtă vreme Ortodoxia era sinonimă cu un corp istoric, cu Imperiul Roman de Răsărit, unitatea ei părea garantată oarecum din exterior. Dispariţia suportului geografic şi politic, a punctului de orientare, va antrena însă procesul intern de atomizare pe criterii exclusiv naţionale, Biserica Ortodoxă ajungând să fie mai curând o sumă de jurisdicţii şi mai puţin o realitate omogenă. Ridicarea Moscovei la rang de patriarhie, la finele secolului XVI, adică apariţia unei noi geografii ecleziale, complet independentă de Biserica-mamă a Constantinopolului şi chiar în concurenţă cu aceasta (mai ales prin perpetuarea teoriei celei de a treia Rome), va accentua trecerea de la ecumenismul genuin (în sensul universalităţii) la naţionalismul eclezial. Acesta din urmă va sta şi la baza proclamării ulterioare, în secolele XIX şi XX, a autocefaliilor bisericeşti din Bulgaria, Serbia, România etc.
Construcţia identităţii naţional-ortodoxe române.
În mod evident, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol va răspunde acestor tendinţe prin sublinierea necesităţii unităţii, apel care va rămâne în bună parte neauzit, „eliberarea“ de sub tutela jurisdicţională a „grecilor“ reprezentând, în contextul geopolitic al modernităţii, una dintre etapele articulării statale. Potrivit acestei logici, un stat majoritar ortodox, precum România, trebuia să fie independent nu doar de Istanbul, adică politic, ci şi de Constantinopol, adică şi eclesial. Astfel, Bisericile Ortodoxe locale s-au trezit în situaţia de a se emancipa unele de altele într-o spirală mergând până la introducerea cu forţa a elementelor apăsat locale, de la arhitectură la rânduieli liturgice şi de la norme cvasi-canonice la naţionalisme hagiografice.
O Biserică a Mântuitorului, adusă de asiaticul Andrei, cu un monahism refondat prin strădaniile unui neromân precum sârbul Nicodim, cu o tradiţie liturgică marcată de Matei al Mirelor, datorând prima tipăritură bosniacului Macarie, ridicată pe culmi retorice de un alogen precum georgianul Antim Ivireanul, ale cărei faimoase biserici din Bucovina sunt pictate în bună parte de meşteri greci, cu o spiritualitate revigorată de un ucrainean precum Paisie Velicikovski, bucurându-se de patronajul duhovnicesc al unor sfinte de pe meleagurile bizantine precum Filofteia de la Curtea de Argeş sau Parascheva de la Iaşi, rezistând în Transilvania prin vigoarea unora ca Sfântul Ierarh Sava Brancovici (originar din Herţegovina) sau a lui Visarion Sarai (originar din Bosnia), o astfel de Biserică, respirând ecumenicitatea celor mai constructive influenţe inter-ortodoxe, ajunge să fie redusă la limitele stricte ale etnicităţii, românitatea, iar nu Ortodoxia, fiind aici genul proxim.
Replierea identitară pe etnicitate este explicabilă, nu şi justificabilă, prin atacurile succesive la însuşi miezul acestei identităţi exprimate prin limbă proprie de cult, tradiţii şi obiceiuri. Slavizarea şi grecizarea prin care au trecut ortodocşii români din Ţările Române sau maghiarizarea, pe filieră calvină şi apoi uniată, prin care au trecut cei din Transilvania sunt tot atâtea explicaţii pentru refugiul identitar. Cu toate acestea, domnitorii Ţărilor Române nu vor înceta, mai ales după căderea Constantinopolului în 1453 sub turci, să menţină continuitatea „marii idei“ bizantine, ajutând constant pe creştinii din Orientul Apropiat. Relaţiile cu Patriarhia de Constantinopol vor fi marcate de o succesiune de momente de sprijin cu altele de conflict. Niciodată însă, cu rare excepţii, raţiunea politică a domnitorilor români nu a pus sub semnul întrebării menţinerea caracterului ortodox a ţărilor lor. Putem identifica măcar trei motive majore. Primul este de natură religioasă: credinţa în caracterul autentic al Ortodoxiei ca drum spre mântuire cu şi prin Hristos. Programul iconografic din mănăstirile româneşti dau mărturie despre o credinţă profundă dublată de o întreagă teologie a istoriei. Al doilea motiv este de natură culturală: conştiinţa domnitorilor medievali, până în preziua modernităţii, că adevărata sursă de rafinament este Bizanţul şi ceea ce a mai rămas din el. Să nu uităm că până ca Occidentul să acceadă la civilizaţie, reperul a fost întrupat de Imperiul Bizantin. Al treilea motiv era oferit de statornicia întru Ortodoxie a românilor înşişi, tentativele de „strămutare“ confesională a acestora dând greş mai tot timpul.

Cronologie




271 Retragerea Aureliană. Teritoriul Daciei este părăsit de administraţia romană, însă creştinismul începuse deja să se răspândească, chiar dacă era o religie persecutată
286 Prima împărţire a Imperiului Roman între Diocleţian şi Galeriu
313 Edictul de la Milan, dat de împăratul Constantin, prin care religia creştină este permisă în imperiu
325, 381 Primele două Sinoade Ecumenice ale Bisericii în care se compune Crezul
364 A doua împărţire între Valentinian (Apusul) şi Valens (Orientul)
379-395 Teodosie cel Mare este ultimul împărat al întregului Imperiu
395 Ultima împărţire a Imperiului între Honorius şi Arcadius
447, 589 Sinoadele de la Toledo, unde apare adaosul „Filioque“ în simbolul de credinţă-Crezul
451 Sinodul IV Ecumenic (Calcedon) lărgeşte jurisdicţia Constantinopolului asupra Pontului şi a Traciei
476 Imperiul Roman de Apus dispare
472-519 Schisma acachiană (prima ruptură a celor două Biserici)
527-565 Împăratul Justinian recucereşte o parte din vechiul Imperiu de Apus. Imperiul Bizantin e la apogeu
602 Marea invazie avaro-slavă; structura populaţiei din Balcani se modifică radical
610 Sunt chemaţi sârbii de împăratul Heraclie la graniţa de vest a Imperiului
672 Bulgarii hanului Asparuh trec Dunărea şi supun triburile slave
692 Sinodul Trulan II stabileşte egalitate onorifică şi în drepturi între patriarhiile Roma şi Constantinopol
731-732 Împăratul Leon III Isaurul trece Iliricum Oriental, Italia de Sud, Creta şi Sicilia sub jurisdicţia Constantinopolului, spre marea nemulţumire a Romei
800 Papa Leon al III-lea încoronează un rege franc, pe Carol cel Mare, ca „împărat“ al Imperiului Roman de Apus, ceea ce era o jignire adusă împăratului din Constantinopol
860 Ruşii din Kiev atacă Constantinopolul
861-863 Disputa dintre Patriarhul ecumenic Fotie şi Papa Nicolae I în privinţa dorinţei de supremaţie a Papei peste toată Biserica (primatul papal). Papa excomunică pe Patriarhul Fotie şi clerul ortodox
863-886 Acţiunea de misionarism ortodox întreprinsă de Kiril şi Metodie în spaţiul slav (sârbi, bulgari şi slavi vestici). Cei doi compun alfabetul glagoritic şi pe cel chiril, precum şi Liturghia în slavă
864 Creştinarea bulgarilor sub hanul Boris, devenit Mihail I
866 Conflictul Roma-Bizanţ pentru creştinarea bulgarilor (deşi creştinaţi oficial de Constantinopol, Papa Nicolae I le trimite şi el misionari). Acţiunea Papei este condamnată de Patriarhul Fotie, care îl excomunică pe Nicolae I
893 Se reiau legăturile dintre cele două scaune patriarhale
896 Ungurii ajung în Câmpia Panoniei şi a Tisei
927-969 În timpul ţarului Petru I, împăratul bizantin recunoaşte un patriarh bulgar, dar acesta nu este validat de Biserica Constantinopolului
953 Gyula, al doilea demnitar al hanului maghiar, e creştinat la Constantinopol. El se întoarce în regiunea pe care o controlează, Alba Iulia, cu un episcop ortodox – Ierotei. Fiica lui Gyula, Şarolta, se căsătoreşte cu Gheza şi din căsătoria lor se naşte Vajk (Ştefan cel Sfânt al Ungariei)
988 Cneazul Vladimir al Kievului, căsătorit cu sora împăratului bizantin Vasile al II-lea, îi creştinează pe ruşi
997-1038 Ştefan cel Sfânt al Ungariei introduce ritul latin
1025 Ţaratul bulgar dispare, cucerit de împăratul bizantin Vasile al II-lea
1054 Schisma cea Mare: Patriarh ecumenic era Mihail Cerularie, iar Papă, Leon IX. Anatema a fost dată de Cardinalul Humbert de Silva Candida asupra Patriarhului ecumenic, asupra clericilor şi credincioşilor ortodocşi. Câteva zile mai târziu, Cerularie a rostit o anatemă similară împotriva Bisericii Romane. Abia în 1965, printr-o declaraţie comună, Papa Paul al VI-lea şi Patriarhul Atenagora I au ridicat blestemele rostite în urmă cu 900 de ani
1071 Bătălia de la Manzikert, în care armata bizantină e înfrântă zdrobitor de turcii selgiucizi. Aceştia pătrund în Asia Mică
1096 Încep cruciadele. Căderea locurilor sfinte sub controlul necreştinilor a tulburat lumea creştină, iar la iniţiativa împăraţilor bizantini, sprijiniţi de papa, cavalerii occidentali au început o serie de războaie sfinte numite cruciade. Doar prima cruciadă şi-a atins ţinta fiind recucerit pentru o vreme Ierusalimul
1186 Răscoala fraţilor Petru şi Asan în Balcani împotriva Imperiului Bizantin. Apare cel de-al doilea Ţarat Bulgar
1191 Regele maghiar începe colonizarea saşilor în Transilvania
1187 Ierusalimul cade şi în mâinile sultanului Saladin. Va urma cruciada a III-a
1197-1207 Ioniţă Caloian, ajungând la conducerea Ţaratului Bulgar şi dorind titlul de împărat şi un patriarh pentru vlaho-bulgari, încheie o unire cu Roma în 1204, revocată ulterior
1204 Cruciada a IV-a e deturnată către Constantinopol. Apare Imperiul Latin (1204-1261), împăratul bizantin şi patriarhul se retrag la Niceea
1234 Scrisoarea Papei Grigore IX către regele maghiar Bela al IV-lea despre existenţa în episcopia cumanilor a unor clerici greci care îl încurcă pe episcopul catolic
1235 Este recunoscută Patriarhia bulgară de la Târnovo de către patriarhul ecumenic; această patriarhie dispare în 1393, când e cucerită de turci
1241 Marea invazie tătărască
1247 Diploma Cavalerilor Ioaniţi, în care sunt menţionate formaţiunile prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre
1330 Bătălia de la Posada. Basarab I îl învinge pe regele maghiar Carol Robert de Anjou câştigând independenţa ţării sale
1347 Dragoş e trimis să înfiinţeze o marcă de apărare la est de Carpaţi. Aici e nucleul viitoarei Moldove
1359 Urmaşul lui Basarab, Nicolae Alexandru, mută mitropolia de la Vicina la Curtea de Argeş, iar Iachint devine primul mitropolit al Ţării Româneşti
1359 Bogdan I fuge din Maramureş în Moldova, unde pune bazele statului medieval moldovean
1401 După îndelungi tratative care au început cu Petru I Muşat, Patriarhia de la Constantinopol recunoaşte Mitropolia Moldovei în timpul lui Alexandru cel Bun

"Filmele istorice româneşti sunt pline de minciuni!"
A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni? Toţi stim că da. A învins Mircea cel Bătrân în bătălia de la Rovine? Fără îndoială - afirmăm cu toţii la unison. Au fost prieteni Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş? Toţi susţinem că da. Au ţinut piept Ţarile Române otomanilor în timp ce occidentalii îşi construiau catedrale? Da - ne spun manualele de istorie.
Istoricul Marius Diaconescu a spulberat, în emisiunea „Ce este România?” realizată de Ovidiu Nahoi la RFI, toate aceste mituri istorice adânc înrădacinate în conştinţa poporului român.
„După 20 de ani de la Revoluţie, suntem încă tributari istoriografiei comuniste naţionaliste. Cea mai bună dovada este încercarea profesorului Lucian Boia de a scoate în evidenţă o parte din istoria reală a României prin cartea Istorie şi mit în conştiinţa română. Se ştie foarte bine modul cum a fost primită această carte inclusiv de membrii Academiei Române. Din păcate, încă predomină în cărţile de istorie o imagine falsă a domnitorilor români pe care copiii şi-o însuşesc,” a declarat profesorul Marius Diaconescu.
„A fi patriot nu înseamnă să fii mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni”
„Pentru noi românii bătălia de la Călugăreni este un mare succes. Adevărul este altul. Până la un punct, Mihai Viteazul a provocat pierderi însemnate armatei otomane, dar seara s-a retras de pe câmpul de bătălie în munţi. Turcii au ocupat şi Bucureştiul, dar şi oraşul Târgovişte. Mihai a fost conştient că nu putea singur să faca faţă armatei otamane şi de aceea s-a retras în munţi şi a aşteptat sprijinul lui Sigismund. Cum putem vorbi de o victorie la Călugăreni când stăpânii în ţară erau turcii şi nu Mihai Viteazul? (...)
Un alt exemplu este bătălia de la Rovine. Toată lumea ştie că Mircea cel Bătrân îl învinge pe Baiazid. Învăţăm în şcoală acest lucru, avem şi poezia lui Mihai Eminescu despre bătălie. Nu este nimic adevărat, pentru că după bătălia de la Rovine, Mircea cel Bătrân stă aproape doi ani şi jumătate în Transilvania. Dacă ar fi câştigat bătălia ce căuta în martie 1395 la Braşov şi se închina regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg? De ce de patru ori a încercat armata ungară să îl repună pe tronul Ţării Româneşti pe Mircea cel Bătrân şi nu a reuşit pentru că au venit turcii întotdeauna şi l-au alungat pe Mircea? A fi patriot nu înseamnă să fi mincinos. Patriotismul nu se măsoară în minciuni”, consideră Marius Diaconescu.
Istoria învăţată de la televizor
„Românul din ziua de azi învaţă mai multă istorie de la televizor şi din filme decât din cărţile de istorie. În condiţiile în care ai o jumătate de pagină despre Ştefan cel Mare şi Iancu de Hunedoara în cărţile de istorie şi ai două, trei ore de film care se repetă, atunci românul învaţă istoria din filme. În general cam tot ceea ce este film istoric conţine multe mituri şi multe falsuri.
Pe baza acestor filme s-au creat nişte personalităţi, regizori si actori. Mă refer la binecunoscutul Sergiu Nicolaescu. Tot respectul pentru el, dar din păcate el a falsificat multă istorie prezentând eroi cu o imagine falsă. Dar nu numai el. Ca exemplu vă dau filmul Pintea Viteazul. În film ni se spune că românii erau asupriţi de către hasburgi şi luptau împotriva hasburgilor. Fals! Pintea Viteazul era un tâlhar la drumul mare. Tocmai hasburgii au fost cei care i-au sprijinit pe români în conflictul care tocmai începea între ei şi unguri.
Un alt mit bine împământenit este despre prietenia ce îi lega pe Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Această prietenie este prezentată şi în filmele istorice. De altfel, mulţi istorici încearcă să explice de ce a atacat cetatea Chilia şi automat Ţara Românească Ştefan cel Mare, atunci când Vlad Ţepeş era în plin război cu turcii. Mai toţi spun că domnitorul moldovean a vrut să salveze Chilia din mâna turcilor. Nu este adevărat! Chilia era atacată de pe mare de către turci, iar de pe uscat era de Ştefan cel Mare. Era de fapt o conlucrare a celor două armate, moldoveană şi otomană împotriva lui Vlad Ţepeş”, susţine istoricul.
Marius Diaconescu este lector doctor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. A publicat numeroase studii şi cărţi, consultând arhive din Austria, Polonia, Ungaria şi Vatican.

Septembrie 1940: România la răscruce
În întreaga istorie a României nicio altă lună nu a fost la fel de bogată în evenimente cruciale ca luna septembrie a anului 1940. Aflată într-un moment de răscruce după pierderile teritoriale din vara anului ’40, România era în căutarea unei noi identităţi pentru a supravieţui vremurilor tulburi pe care le traversa.

Trei evenimente mari au marcat istoria lunii septembrie a anului 1940. Primul este învestirea cu puteri depline în fruntea Consiliului de Miniştri a generalului Ion Antonescu şi invitarea legionarilor la guvernare, iar mai apoi proclamarea Statului Naţional Legionar. Cel de-al doilea este constituit de abdicarea lui Carol al II-lea şi înscăunarea ca rege al României a Voievodului Mihai. Ultimul îl reprezintă întoarcerea în ţară a Reginei Mamă Elena. Toate aceste subiecte au ocupat zile întregi prima pagină a tuturor ziarelor din ţară.
Pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ţinutului Herţa şi a Ardealului de Nord, precum şi „negocierile“ impuse pentru cedarea Cadrilaterului către Bulgaria au aruncat România într-un adevărat haos instituţional. Opinia publică din ţară îl considera principal vinovat de toate acestea pe Regele Carol al II-lea şi regimul său autoritar.
Numirea generalului Ion Antonescu în fruntea Consiliului de Miniştri, în data de 4 septembrie 1940, şi acordarea de puteri depline acestuia, în ziua următoare, au fost considerate de întreaga presă din România drept singura soluţie pentru evitarea unor tulburări sociale dar şi politice pe care legionarii deja le organizau. Nota comună a articolelor apărute după numirea lui Ion Antonescu ca preşedinte al Consiliului de Miniştri este constituită de afirmarea „marilor merite ostăşeşti“ ale acestuia, a „voinţei sale neînfricate“, precum şi de convingerea că noul regim va reda ţării „ordinea, prestigiul şi forţa de care are atâta nevoie“.
„Generalul Ion Antonescu are un strălucit patrimoniu moral şi naţionalist. Are şi energia polarizatoare, ce ridică vălul cel mare al mulţimilor puse în mişcare spre ţelul reclădirilor definitive (...). Să pornim – cu sufletele regenerate şi forţele dublate – în urma omului ce şi-a luat sarcina şi corespunde misiunei refacerii noastre naţionale“, scria Acţiunea în data de 7 septembrie 1940.
Marile mitinguri populare organizate de Garda de Fier – care au precedat şi urmat cooptării legionarilor la conducerea ţării şi mai apoi declarării României, la 14 septembrie, ca Stat Naţional Legionar – captează profund atenţia presei. Dacă ziare precum Neamul Românesc condus de Nicolae Iorga sau România se limitează a reproduce doar comunicatele noului guvern, privind declararea ţării ca stat legionar, celelalte alocă un amplu spaţiu acestui eveniment comentându-l într-o notă pozitivă: „Generalul Antonescu şi Mişcarea Legionară sunt singurii care pot salva ţara“, scria Acţiunea. La unison, presa a apreciat apropierea ţării de către Germania – percepută ca fiind singura putere capabilă să asigure pe viitor integritatea României.
Abdicarea lui Carol şi înscăunarea Voievodului Mihai

Suspendarea Constituţiei din 1938, abdicarea Regelui Carol al II-lea şi preluarea tronului de către Voievodul Mihai, la 6 septembrie, vor monopoliza pentru câteva zile prima pagina a ziarelor din Regat. Prin Decretul-lege din 5 septembrie 1940, Carol al II-lea suspendă propria Constituţie din 27 februarie 1938 şi dizolvă Corpurile Legiuitoare.
În aceeaşi zi, generalul Ion Antonescu continuă consultările în vederea alcătuirii noului guvern cu şefii celor două partide tradiţionale, dar şi cu liderii Mişcării Legionare. Toţi condiţionau o posibilă intrare la guvernare de abdicarea lui Carol al II-lea. Preşedinţii Partidului Ţărănesc şi ai Partidului Liberal, Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu, considerau că regele nu mai avea „autoritatea şi prestigiul necesar să domnească“, iar Garda nici nu voia să audă de guvernare atâta timp cât cel care a devenit de-a lungul vremii „duşmanul lor cel mai mare“ era încă rege.
În aceste condiţii, generalul Antonescu îi solicită lui Carol al-II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai. Constrâns şi de agitaţiile provocate de legionari în ţară, Regele acceptă să îi încredinţeze tronul Voievodului Mihai. Presa a salutat depunerea jurământului de către noul rege, criticând totodată modul autoritar folosit de Carol al II-lea pentru a conduce ţara. Cu o singură excepţie notabilă: Nicolae Iorga.
Acesta a fost singurul care, în faţa potopului de acuze la adresa fostului rege, a luat atitudine. „E o elementară datorie de onestitate să se recunoască la plecarea Regelui Carol al II-lea şi iubirea cu care a fost chemat de întreaga ţară şi lungile osteneli pe care le-a cheltuit pentru a lucra în fruntea tuturora la întărirea şi înălţarea ei. (...) Nu ne putem purta faţă de acela înaintea căruia până ieri s-au descoperit toate frunţile ca acele naţii înjosite care linguşesc azi pentru a lovi cu pietrele mâine“, a notat reputatul istoric în Neamul Românesc.
Întoarcerea în ţară a Reginei Mamă

Căsătoria dintre Principesa Elena şi Principele Moştenitor al României, Carol, la 10 martie 1921, a reprezentat o adevărată epopee. Aventurile extraconjugale ale Principelui au şubrezit şi afectat relaţia încă de la începutul ei, în ciuda naşterii, la 25 octombrie 1921, a Voievodului Mihai. Relaţia dintre cei doi s-a destrămat oficial în 1928, printr-un divorţ care a ţinut prima pagină a ziarelor din România.
După venirea pe tron a fostului său soţ, Regina Mamă Elena a fost silită să plece în exil, retră­gându‑se la Vila Sparta din Florenţa. La a doua urcare pe tron a Regelui Mihai I, în 1940, şi la rugămintea adresată de către generalul Antonescu de a se întoarce în ţară, Regina Elena a revenit în România la 21 septembrie 1940. A fost întâmpinată de conducătorul statului român şi de preşedintele Consiliului de Miniştri, generalul Ion Antonescu, şi de Regele Mihai I, iar înalţi prelaţi ai Bisericii Ortodoxe Române au oficiat un Te Deum în Catedrala Metropolitană din Bucureşti. Presa a elogiat întoarcerea Reginei Mamă în ţară, sperând în instalarea unei stări de normalitate în Casa Regală Româ­nă şi în întreaga Românie.

Cel mai odios criminal în serie român este o femeie
Prima parte a vieții celei care ocupă primul loc în topul celor mai mari criminali în serie români reprezintă și azi un mister pentru criminaliști. În fond, nici măcar numele adevărat nu îi este cunoscut, atâta vreme cât în analele criminologiei ea a rămas cunoscută ca Vera Renczi , numele de familie aparținând celui de-al doilea sau soț. Unele surse îi indică drept an al nașterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea, în București, în urma legăturii dintre un om de afaceri ungur și o frumoasă tânără unguroaică ce aparţinea micii nobilimii din România. Copilăria și-o petrece la București, acolo unde rămâne până la vârsta de 13 ani.
Odată cu pierderea mamei, Vera este mutată de tatăl său la Berkerekul Mare, oraș din Serbia, ce la vremea respectivă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, unde acesta deținea o mică moșie. Adolescența Verei este marcată de lipsa unei prezenţe protectoare masculine (a tatălui) şi numeroase aventuri amoroase, ea ajungând nu o dată, pe prima pagină a ziarelor locale din cauza scandalurilor în care implică de la elevi de liceu până la bancheri și oameni de afaceri.
Nimeni nu se aștepta că tânăra să își mai uite moravurile, însă miracolul se produce atunci când Vera îl cunoaște pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va și căsători. Tânăra nu își continuă escapadele, ci devine o soție atentă și plăcută, mai ales după nașterea fiului lor, Lorenzo.
Totuşi la mai puțin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodată. Vera explică apropiaților că soțul său a părăsit-o și că a decedat ulterior într-un accident de mașină în România.
După ce a purtat o vreme doliu, cam cât cereau canoanele vremii, Vera se mărită din nou. Numele acestui bărbat avea să rămână în istoria crimei, Joseph Renczi. La fel ca şi Vera, acesta era recunoscut în lumea mondena pentru frumuseţea sa şi pentru numărul mare de amante pe care le avusese de-a lungul timpului. Un amănunt în plus: Joseph Renczi era extrem de bogat.
Cuplul nu se bucura, însă, prea mult de liniştea unei casnicii, iar Joseph, obişnuit cu vechile sale obiceiuri, începe să îşi inşele cu frenezie tânăra soţie, la scurt timp după oficializarea căsătoriei. Zvonurile ajung la urechile Verei Renczi, iar accesele ei de furie şi ameninţările dintre cele mai morbide devin o obişnuinţa pentru apropiaţii cuplului. Ameţit, probabil, de succesele sale, Joseph face imprudenţa de a nu-şi asculta soţia şi de a continua seria escapadelor amoroase. La scurt timp, în ciuda constituţiei sale robuste, el este lovit de o boală misterioasă şi nu se mai poate ridica din pat. Cu un devotament exemplar, Vera îl îngrijeşte seară de seară şi nimeni nu îşi putea imagina că tocmai ea era cauza afecţiunii care îl lovise din senin. În mod ciudat, nici dispariţia inexplicabilă a lui Joseph, care survine la numai câteva luni după îmbolnăvire, nu ridica semne de întrebare autorităţilor locale, iar castelană de la Berkerekul este lăsată, din nou, în pace.
La fel ca şi în cazul dispariţiei primului soţ, Vera începe să poarte iarăşi rochiile negre de doliu deşi nimeni nu avea cunostinţă de decesul celor doi. Doliul nu a ţinut prea mult. Pentru Vera Renczi începea o nouă perioadă în care escapadele amoroase aveau loc cu regularitate. De data aceasta, tânăra îşi căută rapid alinare în tumultoasa viaţa de noapte de la Viena. Petrecerile deocheate din centrul Imperiului Austro-Ungar se ţin lanţ seară de seară şi, nu o dată, se transforma în orgii care o au în centrul lor pe frumoasa blonda din Berkerek. Însoţită întotdeauna de o ceată de admiratori, Vera Renczi se retrage din când în când cu câte unul dintre aceştia la conacul sârbesc. În mai puţin de 10 ani, peste 30 de bărbaţi treg pragul castelanei, fără a se mai întoarce vreodată. Vera îşi alegea cu atenţie victimele: erau doar străini veniţi ocazional de la Viena, despre care autorităţile sârbeşti nu aveau nicio informaţie.
Misterele din cripta conacului
În ciuda precauţiilor luate de Vera Renczi atunci când îşi alegea amanţii din rândul străinilor, ea face „imprudenţa” de a se îndrăgosti de un anume Milorad, un bancher sârb, căsătorit, cu 20 de ani mai în vârstă decât ea. Ca să-şi justifice absenţa prelungită, bancherul îi spune soţiei sale că pleacă într-o călătorie de afaceri, dar cum zilele treceau fără ca acesta să dea un semn de viaţă, bănuielile încoltesc în mintea soţiei. La fel de influentă ca şi Vera în rândul autorităţilor locale, ei nu îi este greu să afle de relaţia celor doi şi cere jandarmeriei să înceapă o anchetă.
Suprizele încep să apară odată cu prima vizită a jandarmilor la conacul de la Berkerek. „Ştiam că veţi veni să mă vizitaţi, domnilor!”, este replica pe care Vera Renczi le-o adresează celor oamenilor legii. Ea nu neagă legatura cu Milorad şi chiar dă o declaraţie scrisă prin care recunoaşte faptul că acesta i-a fost amant în ultimele luni. În schimb, precizează ea, relaţia s-a rupt în momentul în care a aflat ca bancherul este căsătorit. Mai mult, încearcă să le insufle celor doi oameni ai legii că, probabil, Milorad ar fi comis un act necugetat în urma despărţirii. Puternic intimidaţi, jandarmii părăsesc conacul fără a pune alte întrebări. În fond, cazurile de infidelităţi şi părăsiri de domiciliu erau numeroase chiar şi la acea vreme. De ce ar fi fost altfel acum?
Soţia bancherului începe, însă, o anchetă pe cont propriu pe care o aduce în faţa autorităţilor. Ce se întâmplase cu Karl Schick? Dar cu Joseph Renczi şi Lorenzo? Unde au disparut toţi bărbaţii care fuseseră văzuţi la Berkerek? În plus, aceasta aduce jandarmilor un bilet de dragoste pe care imprudentul Milorad îl păstrase în buzunarul unei haine. Începea astfel a doua şi ultima anchetă a poliţiei.
Surprinzator, în faţa celei de a doua vizite a jandarmilor, Vera Renczi neagă vehement că l-ar fi cunoscut pe Milorad. Confruntată cu biletul din buzunarul bancherului, dar şi cu propria declaraţie scrisă, Vera se prăbuşeşte strigând isteric:”Nu sunt o criminală!”. Oficialii se privesc stupefiaţi. Nimeni nu pronunţase o asemenea acuzaţie. Prima percheziţie a conacului nu aduce nimic în plus. Nu mai rămânea decât cripta familiei, cea ale cărei chei se aflau în permanenţă asupra tinerei. Fără să se opună, aceasta deschide uşa, absentă, şi îi însoţeşte pe jandarmi pe scara în spirală ce conducea către subsolul întunecat al conacului. Imaginea care avea să li se înfăţiseze martorilor era, pe drept cuvânt, una de coşmar.
Nu mai puţin de 35 de sicrie de zinc, aşezate în cerc, încadrau camera luminată doar de câteva lumânari. Fiecare sicriu avea o eticheta pe care era notat, elegant, un nume. În mijocul camerei se afla un fotoliu, iar lângă acesta se găsea un sfesnic bisericesc cu o lumânare pe jumătate arsă precum şi o sticla şi o cupă de sampanie. În faţa jandarmilor, Vera Renczi îşi începea confesiunea, în fapt 35 de confesiuni terifiante. Oprindu-se în faţa fiecărui sicriu, frumoasa stăpâna a conacului ţinea, fără nici un pic de emoţie, un monolog sinistru. La cel de al doisprezecelea sicriu, Vera se prabusi izbucnind in plans. Era sicriul propriului ei fiu. Aşa cum avea să declare ulterior, fusese nevoită să îl ucidă pentru că îi aflase secretul macabru.
Conform propriilor declaraţii, Vera Renczi şi-ar fi ucis primul soţ, pe Karl Schick, cu o doză de arsenic pe care i-ar fi turnat-o din plin în cupa de vin pe care obişnuia să o bea în fiecare seară. Motivul? Desele călătorii de afaceri şi bănuiala unei presupuse infidelităţi. La fel se întâmplase şi cu Joseph Renczi, cu deosebirea ca sadismul tinerei atinge, în acest caz, paroxismul.
Incapabilă să îşi imagineze că în viaţa bărbaţilor din jurul ei poate exista şi o alta femeie, Vera îl otrăvea lent, seară de seară, pe cel al cărui nume avea să îl poarte până la sfârşitul vieţii. Sub grija aparentă, tânăra îi administra acestuia doze mici de arsenic în cina şi cupele de vin pe care ea singura îl le aducea la pat. Mai mult, ea va recunoşte ca l-a închis pe Joseph în sicriu încă înainte de a-şi da ultima suflare.
Ceea ce a urmat este lesne de închipuit. Toţi cei care i-au trecut pragul au luau drumul criptei din Berkerek în urma unei puternice doze de arsenic. Lui Milorad, ultimul din lista victimelor, fusese nevoită să îi ofere, pe deasupra, o puternica doza de stricnina, pentru ca efectul otrăvii să fie imediat.
Vera simţea o plăcere stranie să ştie ca ea, şi nimeni alta, a fost ultima femeie din viaţa fiecărui bărbat care îi trecuse pragul. În liniştea sumbră a criptei, ea se reculegea adesea, delectându-se cu o cupă de şampanie şi vorbind cu fantomele celor ucişi. Acest ritual a durat vreme de peste 15 ani.
Condamnată la moarte, Vera nu mai realiza ce i se întamplă. Pedeapsa i-a fost comutată la închisoare pe viaţă, întrucât femeile nu puteau fi executate în Yugoslavia acelor vremuri. În închisoare, starea ei s-a agravat. În celula în care era închisă, Vera Renczi se credea înconjurată de toţi cei pe care îi ucisese şi le vorbea acestora ore întregi cu voce tare. Schizofrenică, Vera a fost transferată într-un ospiciu, acolo unde se stingea în urma unei hemoragii cerebrale, cu puţin înaintea începerii celui de Al Doilea Război Mondial. Cazul său ramanea în istoria criminalisticii sub numele de cazul Văduvei Negre.

Anul 1330 - Măcelul de la Posada
Într-o clasificare a celor mai importante succese militare româneşti din toate timpurile, cea obţinută în noiembrie 1330 de voievodul Basarab I împotriva regelui Carol Robert de Anjou trebuie să ocupe, cu certitudine, unul dintre locurile de onoare. Importanţa victoriei lui Basarab este dată nu doar de caracterul ei indiscutabil, în pofida unei disproporţii de forţe evidente şi a unui context internaţional care îl dezavantaja pe voievodul român. Dincolo de toate, e şi momentul apariţiei primului stat românesc medieval.
Victoria de la Posada reprezintă actul de naştere al Ţării Româneşti, aşadar, momentul apariţiei primului stat românesc medieval. Prin consecinţele sale de lungă durată, victoria lui Basarab a marcat însă întreaga evoluţie a statalităţii româneşti de sine stătătoare, de la originile sale medievale până în ziua de astăzi. Puţine dintre bătăliile purtate în istorie au avut consecinţe la fel de importante.
Angajarea lui Basarab în marele război împotriva lui Carol Robert, purtat în perioada 1316-1324 de o vastă coaliţie alcătuită din sârbi, bulgari, ruteni, tătari şi nobili transilvăneni rămaşi fideli fiilor fostului voievod al Transilvaniei, Ladislau Kán (1294-1315), este atestată doar pentru etapa finală a conflictului, materializată prin atacuri lansate de Basarab împotriva Mehadiei, în perioada 1322-1324, în cooperare cu aliaţii săi sârbi şi bulgari. În 1323, Basarab a participat, în calitate de aliat al ţarului bulgar Mihail Şişman, la războiul purtat de acesta împotriva Imperiului Bizantin.
„Basarab, voievodul nostru transalpin”
În 1324, ca urmare a negocierilor purtate de Basarab cu reprezentantul diplomatic al lui Carol Robert, comitele Martin al Sălajului, între Ungaria şi Ţara Românească a fost reinstaurată pacea. Din punct de vedere formal, Basarab devenea, din acest moment, un vasal de circumstanţă al regelui Ungariei, care îl numeşte de alt­fel, la 26 iulie 1324, Bazarab, woyuodam nostrum Transalpinum („Basarab, voievodul nostru transalpin”). Basarab nu a făcut însă, cu această ocazie, niciun fel de concesie teritorială vecinului său dinspre nord, el continuând să rămână, şi după această dată, stăpânitorul cetăţii Severinului.
De asemenea, voievodul român nu şi-a asumat niciun fel de altă obligaţie faţă de regele Ungariei, cu excepţia achitării unor obligaţii financiare cărora nu le putem preciza amploarea. În aceste condiţii, neîncrederea existentă între Ungaria şi Ţara Românească în anii de după 1324, determinată de insatisfacţia lui Carol Robert faţă de condiţiile în care fusese încheiată această pace, s-a transformat, pe măsura trecerii timpului, într-o tensiune din ce în ce mai evidentă.
Carol de Anjou vrea să profite de înfrângerea lui Şişman
În 1330, ţarul Mihail Şişman, aflat la apogeul puterii sale, a luat decizia de a încerca soluţionarea îndelungatului conflict dintre Bulgaria şi Serbia printr-o confruntare directă. Aliat cu Bizanţul, ale cărui trupe au invadat Macedonia dinspre sud, Mihail Şişman a intrat în Serbia pe valea Strumei, în fruntea unei armate impresionante, din rândurile căreia făceau parte, potrivit unei însemnări autobiografice a lui Ştefan Dušan din anul 1349, Mihail Şişman, fratele său Belaur, viitorul ţar Alexandru, Ivanko Basarab, tătarii negri, domnii iaşilor şi alţi domni.
Cronica lui Gregoras estimează efectivele armatei lui Şişman şi ale aliaţilor săi la 15.000 de oameni. După doar patru zile de înaintare, Mihail Şişman a fost însă ­întâmpinat, la Velbujd, de oastea regelui Ştefan Dečanski, care a angajat împotriva sa, la 18 iulie 1330, o bătălie ce avea să se încheie cu o mare victorie sârbească. Mihail Şişman, grav rănit, a căzut în mâinile învingătorilor, stingându-se din viaţă câteva zile mai târziu.
Marea victorie sârbă de la Velbujd a declanşat o gravă criză de echilibru în Balcani. Prin moartea ţarului Mihail, sistemul politic creat de acesta în jurul Bulgariei s-a dezorganizat, iar Serbia s-a pomenit în postura de deţinătoare a unei hegemonii pentru care nu era încă pregătită. Consecinţele acestei modificări a raportului de forţe de pe scena politică sud-est europeană s-au resimţit fără întârziere la nordul Dunării.
La aflarea veştii înfrângerii lui Mihail Şişman şi a destrămării sistemului politic patronat de acesta, Carol Robert de Anjou a luat decizia de a-şi încheia socotelile cu Basarab şi de a readuce teritoriile de la sud de Carpaţii Meridionali la ascultare faţă de Coroana Ungariei printr-o acţiune armată decisivă. Campania lui Carol Robert de Anjou împotriva Ţării Româneşti a fost, fără îndoială, o urmare directă a evenimentelor balcanice din vara anului 1330.
Pentru a reuşi să declanşeze campania împotriva lui Basarab la începutul toamnei, regele a fost însă nevoit să se limiteze doar la o mobilizare parţială a armatei sale, în condiţiile în care timpul necesar pentru mobilizarea armatei regale a Ungariei era, în această epocă, de cel puţin două luni.
Cronica Pictată de la Viena, surprinde, de altfel, această realitate: „regele şi-a adunat o armată numeroasă, dar nu totuşi întreaga sa putere, căci destinase foarte mulţi luptători pentru diverse expediţii împotriva duşmanilor regatului”. În ceea ce îl priveşte pe Basarab, dificultatea poziţiei sale externe, ca rezultat al înfrângerii de la Velbujd, l-a obligat să se bazeze, în principal, pe forţele sale proprii. Aceasta explică şi atitudinea defensivă şi împăciuitoare de care Basarab a dat dovadă la începutul expediţiei.
Ambuscadă şi dezastru
Declanşată în septembrie 1330, campania a început prin ocuparea Severinului, cetate cu o valoare strategică inestimabilă pentru Ungaria, care a fost realizată de Carol Robert fără dificultăţi majore. Incapacitatea lui Basarab de a apăra o cetate puternică şi bine fortificată arată fie că atacul ungar îl luase prin surprindere, fie că, într-adevăr, forţele de care dispunea în acel moment erau cu totul insuficiente pentru o confruntare de amploare. Mai mult decât atât, Basarab i-a trimis lui Carol Robert o solie, prin intermediul căreia îi oferea regelui, pe lângă renunţarea la Severin „şi la toate cele ce ţin de el”, recunoaşterea vasalităţii faţă de Ungaria şi achitarea unei răscumpărări de 7.000 de mărci de argint, pentru osteneala pe care regele şi-o dăduse pentru a-şi aduna o armată.
Prea sigur pe superioritatea sa militară, Carol Robert a refuzat însă oferta de pace a lui Basarab şi, în pofida anotimpului nefavorabil, şi-a continuat înaintarea către Argeş, capitala Ţării Româneşti.
Înaintând într-un teritoriu pustiit de localnici, înfometată şi lipsită de aprovizionare, oastea regală era deja extenuată în momentul în care a atins obiectivul pe care şi-l stabilise. În aceste condiţii, asediul cetăţii de reşedinţă a voievodului s-a dovedit a fi un insucces. Pentru a salva aparenţele, regele a încheiat cu Basarab un armistiţiu, a ridicat asediul şi şi-a început retragerea spre Transilvania, încercând să îşi deschidă drum prin defileele Carpaţilor Meridionali.
Basarab şi-a dat seama, fără întârziere, că nu va mai avea poate niciodată o şansă atât de favorabilă. Ceea ce a urmat a fost, pentru oastea regală, un adevărat dezastru: surprinse într-o ambuscadă şi izolate într-una dintre văile înguste ale munţilor, trupele lui Carol Robert au fost aproape nimicite de către oştenii voievodului într-un măcel care s-a prelungit de vineri, 9 noiembrie, până luni, 12 noiembrie 1330. Regele însuşi şi-a salvat viaţa cu mare dificultate, travestindu-se în hainele unuia dintre credincioşii săi.
Ce a obţinut Basarab
Consfinţind independenţa Ţării Româneşti faţă de Coroana Ungariei, victoria din anul 1330 a transformat, de asemenea, în mod fundamental poziţia sa internaţională. Respingând cu succes, fără niciun sprijin din partea aliaţilor săi, o invazie condusă de însuşi regele Ungariei, Basarab I şi-a cucerit o poziţie de prestigiu pe scena politică a Europei Sud-Estice, poziţie la care este puţin probabil ca înaintaşii săi să fi îndrăznit vreodată să aspire. În anii care au urmat, Basarab şi urmaşii săi au ajuns protectori ai ţarilor din Vidin şi ai altor stăpânitori balcanici, aliaţi ai regilor sârbi şi ai împăraţilor bizantini, devenind, din 1359, o dată cu transferarea la Argeş a mitropolitului Iachint al Vicinei, membri cu drepturi depline ai „Commonwealth”-ului bizantin.
În deceniile următoare, confruntările româno-ungare s-au succedat, periodic, cu rezultate schimbătoare, consfinţind însă consolidarea domniei Ţării Româneşti.
Din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, Ţara Românească şi Ungaria şi-au unit însă în repetate rânduri forţele pentru a lupta împotriva agresiunii otomane.
Basarab I şi voievodatul său


Originile puterii lui Basarab şi etapele constituirii stăpânirii sale rămân în continuare insuficient clarificate. Nucleul stăpânirii lui Basarab era reprezentat de aşa-numitul „voievodat al Argeşului”, a cărui existenţă era atestată încă din 1247, când această ţară era condusă, potrivit mărturiei „Diplomei Ioaniţilor”, de un voievod pe nume Seneslav.

Aceeaşi Diplomă a Ioaniţilor confirmă faptul că voievodatul de la Argeş, la fel ca acela al lui Litovoi din Oltenia, s-a aflat, de-a lungul unei părţi a secolului al XIII-lea, sub suzeranitatea Regatului Ungariei. Acestei realităţi politice i se datorează, probabil, denumirea medievală a Ţării Româneşti de mai târziu: aceea de „Ungrovlahia”, care poate fi înţeleasă nu doar ca „Vlahia dinspre Ungaria”, cât, mai probabil, ca „Vlahia Ungariei” – locuitorii săi fiind, asemeni românilor din ţările de margine ale Transilvaniei şi Banatului montan, „vlahi” aflaţi în serviciul regilor maghiari.
În împrejurări nu întru totul clare, voievozii de la Argeş şi-au extins, probabil în preajma anului 1300, stăpânirea asupra Olteniei (sau a celei mai mari părţi a acesteia). Stăpânirea lui Basarab din momentul confruntării sale cu Carol Robert era însă foarte departe de a se întinde asupra întregului teritoriu al viitoarei Ţări Româneşti. Zonele de stepă din răsăritul acesteia erau încă populate de un conglomerat de populaţii ale stepei, în care predominau cumanii, şi care se aflau încă, se pare, sub controlul hanilor mongoli.
De asemenea, anumite teritorii situate la nord de Dunăre erau încă stăpânite, în această perioadă, de ţaratul bulgar sud-dunărean. Este destul de sigur faptul că bulgarii controlau teritorii situate la nord de Dunăre, asemenea stăpâniri fiind localizate în sudul Olteniei, la Turnu, la gura Ialomiţei şi în sudul Basarabiei. O descriere anonimă a Europei Orientale, scrisă pe la 1307-1308, afirma, de altfel, că Dunărea curge prin mijlocul „imperiului” bulgar (per medium istius imperii transit Danubius fluvius).
În orice caz, ţara lui Basarab făcea parte, în primele decenii ale secolului al XIV-lea, dintr-un sistem politic constituit în jurul ţaratului bulgar medieval. De altfel, „Cronica” lui Radu Popescu îl înscrie, printre domnii Ţării Româneşti, şi pe ţarul bulgar Mihail Şişman („Mihail voievod, 1314-1333). La rândul ei, Biserica din Ţara Românească pare să fi fost subordonată, până în 1359, Patriarhiei bulgare de Târnovo. Până în anul 1330, Basarab este atestat de izvoare, invariabil, în calitate de aliat al ţarului Mihail Şişman şi de participant la campaniile externe ale acestuia.

Dacii îşi cumpărau mai multe neveste
Poligamia traco-geto-dacilor este o temă puţin comentată de istoricii români contemporani. Subiectul a fost evocat în mai multe izvoare scrise care au pus în evidenţă cunoştinţele istoricilor antici despre spaţiul tracic.
Prima informaţie consistentă este oferită de Herodot (sec. V î.Hr.). În fragmentul care descrie obiceiurile tracilor, citim: „… fiecare ţine în căsătorie mai multe femei… nevestele şi le păzesc cu străşnicie…” (Istorii, V, 5-.
Cunoscător direct al tracilor din zona Mării Negre, Heraclid din Pont (sec. IV î.Hr.) scria despre ei: „Fiecare se căsătoreşte cu trei şi patru femei. Sunt unii care au treizeci de soţii” (apud, Zeo Petre, Practica nemuririi: o lectură critică a izvoarelor greceşti referitoare la geţi, Iaşi, 2005, p. 194).
Menandru (sec. IV î.Hr.), cunoscut autor de comedii, citat de Strabon (sec. II), evocă poligamia tracilor: „Iată ce spune despre ei Menandru, desigur fără a plăsmui ceva, ci respectând realitatea istorică: «Aşa suntem noi, tracii toţi, şi mai ales geţii – mă mândresc că mă trag din neamul acestora din urmă – nu suntem din cale afară de cumpătaţi… Nici unul dintre noi nu ia o singură femeie, ci zece, unsprezece sau douăsprezece, şi unii chiar mai multe. Când se întâmplă să moară cineva care n-a avut decât patru sau cinci neveste, cei din partea locului spun despre el: bietul de el n-a fost însurat, n-a cunoscut iubirea»” (Geografia, VII, 3, 4).
Cum se căsătoreau traco-geto-dacii?
Herodot scria că: „… nevestele… şi le cumpără cu bani grei de la părinţi.” (Istorii, V, , iar Xenofon (sec V-IV î.Hr.) pomenea despre cumpărarea fetelor „… după legea tracă…” (Anabisis, VII, 2, 38).
Mai multe informaţii despre procedura căsătoriei ne parvin de la Pomponius Mela (sec. 1): „… fetele de măritat nu sunt date bărbaţilor de către părinţi, ci în mod public sunt cumpărate spre a fi luate în căsătorie sau vândute (cu zestre). Se face într-un fel sau altul, după cât sunt de frumoase şi de cinstite. Cele cinstite şi frumoase au un preţ bun. Pentru celelalte se caută cu bani cineva care să le ia de soţie”. (Descrierea pământului, II, 21). Acelaşi autor confirma poligamia tracilor atunci când, probabil, inspirându-se din Herodot şi alţi scriitori mai vechi, descria o parte a ceremoniei funerare: „Nici femeile nu au o fire mai slabă. Ele doresc din cale afară de mult să fie omorâte deasupra cadavrelor bărbaţilor morţi şi să fie îngropate împreună. Deoarece un bărbat are mai multe soţii, pentru a dobândi această cinste, ele dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască aceasta. Ea se acordă aceleia care are moravurile şi conduita cele mai bune, iar cea care învinge la această întrecere este în culmea bucuriei. Celelalte jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort spre a şti dacă acela permite căsătoria. Dacă nu se dă o luptă şi nu are loc o plată… le aşteaptă pe femei peţitorii.” (II, 18-20).
Solinus (sec. III), prezintă asemănător ceremonialul căsătoriei: „Femeile de măritat se duc la bărbaţi nu după hotărârea părinţilor, ci acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat şi după ce li se îngăduie să se stabilească valoarea lor, se căsătoresc nu după obiceiuri, ci după preţurile (oferite); iar cele năpăstuite din pricina urâţeniei lor îşi cumpără cu zestrea lor bărbaţii cu care se mărită” (Culegere de fapte memorabile, 10, 4).
Citindu-i pe autorii antici, constatăm că existau două variante de căsătorie: aceea care se făcea „după obiceiuri” se aplica în cazul femeilor care „năpăstuite din pricina urâţeniei lor” îşi cumpărau soţul. Tot obicei par a fi şi tratativele, lupta sau peţitul văduvelor chiar lângă rugul soţului decedat. A doua variantă este un fel de licitaţie la cererea femeii: „…acelea care se disting prin frumuseţe cer să fie vândute la mezat…”. Cine organiza această licitaţie, adevărat concurs de frumuseţe în antichitate? Cine alcătuia juriul îndreptăţit să „..stabilească valoarea lor?” Dacă pentru femeile „năpăstuite” zestrea era preluată de soţ, cine încasa plata pentru „frumoase”? Părintele, sau chiar femeia? Cât de mare putea fi valoarea licitată. Să fi fost un privilegiu al aristocraţilor? Exista o ierarhie a nevestelor în frunte cu aceea care „..are moravurile şi conduita cele mai bune”? Odată cumpărată, femeia putea fi revândută de soţ? Iată întrebări la care n-am găsit răspuns în izvoarele scrise. Nu ştim nici dacă exista o vârstă când bărbatul şi femeia dobândeau dreptul de a se căsători, şi nici care era gradul de rudenie ca barieră a raporturilor maritale.
Printre traci existau şi celibatari. Ne-o spune Strabon atunci când îl citează pe unul dintre cei mai buni cunoscători ai spaţiului tracic, Poseidonios (sec II-I î.Hr.): „… unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femei, numindu-i «ctişti»; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, aşadar feriţi de orice primejdie… duc o viaţă sărăcăcioasă” (Strabon, Geografia, VII, 3, 3).
De ce se căsătoreau traco-geto-dacii?
Un motiv pe care îl credem fără dubii este obiceiul. Alt argument de luat în seamă ar putea fi că bărbatul vedea în căsătorie un mijloc onorabil de a-şi spori averea prin zestrea nevestelor! Nu ştim dacă erau obligaţi să se căsătorească pentru supravieţuirea comunităţii, pentru a duce neamul mai departe, mai degrabă nu, dacă luăm în considerare că la traci castitatea nu era o virtute, aşadar se puteau naşte copii şi în afara căsătoriei.
Interesante sunt precizările lui Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice. Căsătoriile sunt şi pentru împreunare şi ei se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).
Căsătoria era un act privat, nescris, asemănător logodnei de astăzi, pe care nicio putere publică nu era chemată să-l sancţioneze. Este posibil să fi existat şi câteva gesturi simbolice care impuneau o anumit formalitate căsătoriei.
Ce statut avea bărbatul?
Societatea traco-geto-dacică era de tip patriarhal, chiar falocratică, în care bărbatul era stăpânul femeii. El avea dreptul de a ţine în casă un număr de femei în funcţie de posibilităţile sale economice, dar şi după pofta inimii! Solinius scria că la traci „… bărbaţii se fălesc cu numărul femeilor şi socotesc lucru de cinste să aibă mai multe soţii.” (Culegere de fapte memorabile, 10, 1).
Este posibil să fi existat chiar un cult al soţului, aşa cum pare a indica ritul funerar la traci? Herodot îl descria astfel: „Când unul din ei a murit, să iscă între femeile (mortului)mari neînţelegeri, iar prietenii îşi dau osteneala şi arată o nespusă râvnă ca să afle pe care dintre neveste a iubit-o mai mult cel decedat. Femeia socotită vrednică să primească cinstirea, este lăudată de bărbaţi şi femei, apoi e înjunghiată de ruda ei cea mai apropiată. Şi după aceea trupul acesteia este înmormântat împreună cu cel al bărbatului ei. Celelalte femei socot o mare nenorocire aceasta, căci li se aduce astfel o foarte mare ocară.” (V, 5). Atât textul lui Herodot, cât şi cel al lui Pomponius Mela, citat mai înainte, scot în evidenţă dorinţa femeilor de a se sacrifica pentru soţ. Herodot preciza că era aleasă femeia pe care decedatul „a iubit-o mai mult”, în timp ce la Pomponius Mela prevalau „moravurile şi conduita cele mai bune”. În primul caz, hotărârea era luată de „prietenii” decedatului, în celălalt femeile „dau o mare luptă în faţa celor care trebuie să hotărască”, probabil un juriu din care nu ştimi cine şi câţi făceau parte.
Am amintit mai sus relatările lui Strabon despre tracii care „îşi duceau viaţa fără să aibă legături cu femei”, motiv pentru care erau „onoraţi şi socotiţi sacri”. Comentându-l pe Poseidonios şi citând referirile lui Menandru la poligamia tracilor, Strabon conchide: „Nu este lucru firesc – prin urmare – ca oamenii ce socot nefericită viaţa fără multe femei să creadă în acelaşi timp că ar fi un om destoinic şi drept acela căruia îi lipsesc femeile. Socotindu-i theosebeis (adoratori ai zeilor)şi kapnobatai (călători prin fum)pe cei fără femei, geţii s-ar ridica împotriva părerii obşteşti” (VII, 3, 4).
Ce statut avea femeia?
De la Herodot aflăm că tracii nu puneau preţ pe virginitate: „…pe fete nu le păzesc, ci le dau voie să aibă legături trupeşti cu bărbaţii care le plac.”, dar după căsătorie „… îşi păzesc însă nevestele cu străşnicie” (V, 6).
Să-l recitim şi pe Heraclid din Pont: „Ei le folosesc ca pe nişte slujnice… şi se împreunează cu fiecare din timp în timp; dar (nevestele) spală şi rufe şi îi slujesc… La moartea bărbatului, femeile sunt moştenite, întocmai ca şi celelalte lucruri” (apud, Zoe Petre, loc.cit.).
În acelaşi secol IV î.Hr., Platon scria că tracii „… pun femeile să lucreze pământul, să pască vacile şi oile şi să slujească fără a se deosebi întru nimic de sclavi” (Legile, VII, 805).
Cunoscător direct al realităţilor de la ţărmul Mării Negre, Ovidiu (sec. I î.Hr.-I d.Hr) scria despre femeile geţilor: „… ele ştiu să rabde de foame şi de sete” (Pontica, I, 2, 87), sau că „… pisează darurile (zeiţei) Ceres şi pe vârful capului duc ulcioare grele de apă” (Pontica, II, 8, 10-12).
Povestind despre obiceiurile celţilor, sciţilor şi tracilor, Strabon scria că „…femeile muncesc şi ele la câmp şi de îndată ce au născut, îi slujesc pe bărbaţi, punându-i să stea culcaţi în locul lor. Adesea ele nasc la muncile câmpului. Spală copilul şezând pe vine lângă apa vreunui râu, şi-l înfaşă.” (III, 4, 17). Tot Strabon descrie o calitate deosebită a femeilor: „De bună seamă, întotdeauna s-a pus pe seama femeilor îndemnurile în cele ale cucerniciei, căci ele împing pe bărbaţi la o prea mare slăvire a zeilor, la serbări în cinstea lor şi la alte acte de adoraţie… iată ce mai spune acelaşi poet (Menandru) aducând pe scenă un soţ supărat de cheltuielile pe care le fac femeile pe jertfe. Cuvintele (soţului)sunt: «Ne prăpădesc zeii, nu altceva, mai ales pe noi, cei căsătoriţi: căci mereu e nevoie să se facă o serbare»” (VII, 3, 4).
Şi Horaţiu (sec. I, î.Hr.) scoate în evidenţă virtuţile soţiilor dacilor în contrast cu cele ale soţiilor romanilor:
„Acolo femeia nu se face vinovată faţă de copiii vitregi,
ci poartă de grijă celor lipsiţi de mamă,
iar soţia cu zestre nu ajunge stăpâna bărbatului
şi nici nu se încrede într-un amant chipeş.
Zestrea cea mai de seamă este cinstea părinţilor
şi virtutea femeii pentru care legământul căsătoriei române trainic:
ea se teme de alt bărbat.
Păcatul este un sacrilegiu pe care îl plăteşte cu moartea.” (Ode, I, 211).
În mentalitatea vremii, dominată de normele de viaţă ale societăţii patriarhale, superioritatea bărbatului, proprietar al nevestelor şi copiilor, se manifesta printr-o discriminare care făcea din femeie o marfă destinată vânzării-cumpărării, un lucru care putea fi moştenit şi o slujnică care avea rolul se efectueze „servicii” pe care bărbaţii erau obligaţi să le îndeplinească doar când erau pedepsiţi. Trogus Pompeius (sec. I) ne informează că dacii „…în vremea regelui Oroles se luptară fără succes împotriva bastarnilor şi de aceea, ca pedeapsă pentru slăbiciunea arătată, au fost siliţi din porunca regelui, ca atunci când voiau să doarmă, să pună capul în locul picioarelor şi să facă soţiilor lor serviciile pe care mai înainte acestea obişnuiau să le facă lor” (Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16).
Evoluţia statutului femeii la traco-geto-daci nu ne este cunoscută. Ştim, însă, că în familia regală a lui Decebal femeia se bucura de respect şi protecţie. Sunt istorici care consideră că scena XXX de pe Columna lui Traian trebuie pusă în legătură cu prizonieratul surorii lui Decebal (R. Vulpe,Columna lui Traian, monument al etnogenezei etnice, Bucureşti, 1988, p. 67-71). Dio Cassius (sec. II) este sursa unei informaţii interesante: „Traian puse mâna pe munţii cei întăriţi cu ziduri... Din pricina aceasta şi mai ales după ce, în acelaşi timp, Maximus prinse pe sora lui şi luă o cetăţuie puternică, Decebal fu gata să se învoiască la toate cele ce i s-ar fi poruncit...” (Istoria romană, LXVIII, 8-9, 9,4 Xiph.). Este posibil ca între cauzele care l-au obligat pe regele dac să accepte pacea grea din 102, un rol major să-l fi jucat încercarea lui Decebal de a-şi elibera sora, îndeplinindu-şi, astfel, o îndatorire de onoare faţă de un membru de vază al familiei sale.
Strania scenă XLV de pe Columnă, în care femei dace torturează prizonieri romani, ar putea fi o dovadă că, în caz de mare pericol, femeile îşi ajutau bărbaţii în încercarea de a-şi salva libertatea (R. Vulpe, op. cit., p. 102-103).
Condiţia de văduvă nu era de durată. Femeia avea dreptul, fie să obţină „cinstea” de a fi înjunghiată şi înmormântată împreună cu soţul, fie să se recăsătorească lângă rugul funerar (Herodot, V, 5; Pomponius Mela, II, 18-20). Fidelitatea femeilor faţă de soţ se exprimă şi în dorinţa lor de a-l însoţi la zei pe cel decedat: „Femeile, care ţin mult la cinstea lor, se urcă pe rugurile soţilor morţi şi, ceea ce socotesc drept cel mai mare semn al curăţeniei, se aruncă în flăcări” (Solinus, 10, 2-3).
Desfacerea căsătoriei pare a fi fost la fel de simplă ca şi contractarea ei. „Divorţul” era lesnicios şi informal, nefiind nevoie de gesturi solemne sau simbolice. Era suficientă voinţa unilaterală. Heraclid din Pont scria: „Dacă vreuna din soţii este nemulţumită, părinţii îşi pot lua înapoi fata, după ce restituie ceea ce au primit pe ea” (apud, Zoe Petre, loc. cit.).
Traco-geto-dacii între poligamie şi mongamie
Poligamia pare a fi un obicei foarte vechi, simbolizând o lume în contrast cu cea din care făceau parte scriitori greci. Iată un fragment din „Istoriile” lui Arrian (sec. II), citat de Eustathius (sec. XII) în comentariile la „Periegeza lui Dionysios”, care plasează începutul poligamiei într-un timp mitic: „La traci era obiceiul să aibă multe femei, în aşa fel ca de la multe femei să aibă mulţi copii – iar obiceiul acesta se spune că îşi trage obârşia de la regele Doloncos [fiul lui Kronos şi al nimfei Thraike, fiică de titan], care a avut mulţi copii de la multe femei” (apud., Zoe Petre, op. cit., p. 199).
Nu ştim dacă reformatorul Zalmoxis a introdus poligamia sau doar a acceptat-o, moştenind-o ca pe o cutumă adânc înrădăcinată în mentalitatea traco-geto-dacilor. Este de discutat şi dacă poligamia era o situaţie generalizată sau doar un privilegiu de care se bucurau regele şi nobilii cu prestigiu şi posibilităţi materiale.
Savantul V. Pârvan era de părere că doar aristocraţii erau poligami: „... putem afirma că e un fenomen general nu numai la popoarele barbare, ci şi la cele culte, ca treapta stăpânitoare a societăţii să practice poligamia (legală sau ilegală, mai multe soţii legitime ori numai una), în vreme ce poporul de rând rămâne strict monogam. În adevăr, aşa după cum Filip al Macedoniei era un poligam vestit, tot aşa vor fi fost şi diferiţii regi şi principi geţi, în măsura averii lor şi a putinţei de a-şi cumpăra soţia... regula generală la geţi era ca familia lor să fie monogamă... Această încheiere ne este întărită atât de reprezentările de pe Columna lui Traian, care privesc mai ales pe dacii din munţi, cât şi... de pe Trofeul de la Adamclisi, unde vedem pe geţi, fiecare cu femeia lui unică” (Getica, Bucureşti, 1926, p. 146-147).
Reputatul arheolog H. Daicoviciu era de aceeaşi părere, poligamia fiind „limitată la un număr foarte mic de familii (la nobilii cei mai bogaţi, de exemplu)” şi sublinia: „Trebuie să recunoaştem, aşadar, că nu ştim aproape nimic despre familia dacică. Chiar admiţând, pe temeiul lui Menandru, existenţa poligamiei, nu este deloc sigur că o realitate din secolul al IV-lea î.e.n. dăinuia şi în epoca lui Burebista-Decebal” (Societatea dacică în epoca statului, în Studii dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 27).
Este posibil ca poligamia să fi fost înlăturată printr-o măsură reformatoare a lui Deceneu? Pornind de la ipoteza că toţi marii reformatori s-au ocupat şi de viaţa de familie, istoricul Grigore Tocilescu preciza că prin „... reforma politico-religioasă a lui Deceneu ... obiceiurile poligamice, comune gintei thrace, nu mai domneau în Dacia... familia se deosebea prin moravuri mai curate, puritanice chiar” (Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880, p. 371).
Un alt bun cunoscător al traco-geto-dacilor, arheologul I.H. Crişan, aprecia că poligamiei „... îi va pune, într-o oarecare măsură, capăt Burebista, cu ajutorul marelui preot Decenu” (Burebista şi epoca sa, ediţia a II-a, Bucureşti, 1977, p. 461).
Nu ştim dacă, în timpul lui Burebista, „ridicarea” geţilor prin „cumpătare” a inclus şi reformarea vieţii de familie. O eventuală interzicere a poligamiei i-ar fi putut deranja pe aristocraţii geto-daci care ar fi avut un motiv în plus să-l înlăture pe marele rege. Dar cum de l-au acceptat pe Deceneu drept urmaş la tron? Poate pentru că acesta „... le-a apărut ca o fiinţă extraordinară... Învăţându-i etica, i-a înfrânt de la moravurile lor barbare...” (Iordanes, Getica, 71).
Analizând critic o serie de izvoare greceşti referitoare la geţi, Zoe Petre este de părere că „... polaritatea particularităţilor de civilizaţie atribuite geţilor în textele antice, care fac să coexiste în aceste ţinuturi de margine abstinenţa şi excesul, poligamia şi celibatul, vegetarismul şi sacrificiile umane, reorganizează atât de drastic informaţia de pornire, încât e aproape imposibil pentru exegeza modernă să regăsească eventualele date reale ce s-ar ascunde îndărătul acestei viziuni.” (Practica nemuririi..., p. 206).
Majoritatea izvoarelor documentare care prezintă imaginea traco-geto-dacilor prin ochii grecilor şi ai romanilor sunt surse de mâna a doua, aproximative şi, adesea,confuze. Se păstrează prea puţine fragmente din scrierile celor care au călătorit şi văzut la faţa locului realităţile sociale din aria tracică. Tema poligamiei traco-geto-dacilor este reală şi nu poate fi ignorată. Ea face parte din moravurile unei lumi care se cere permanent reanalizată pentru a-i reconstitui semnificaţiile şi a-i reinterpreta mesajele.

Cât de importanţi sunt barbarii cumani pentru etnogeneza românilor
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/importanti-sunt-barbarii-cumani-etnogeneza-romanilor
Există de mult şi, firesc, în istoriografia noastră – aidoma altor istoriografii europene venerabile – o atracţie naturală spre vremea etnogenezelor şi spre aceea a întemeietorilor de state, timpuri incerte, cu multe taine. Pârvan în „Memoriale” vorbind despre istoricul prin excelenţă al începuturilor româneşti, Dimitrie Onciul numeşte foarte potrivit acest capitol „Misterul originei noastre în ţările de azi”. Din acest „Mister” al secolelor IX-XIV – o jumătate de mileniu pe care mulţi dintre noi au încercat să-l scruteze pe urmele ilustre ale unor Haşdeu, Xenopol sau Iorga – fac parte şi alogenii veniţi în valuri la Carpaţi şi la Dunărea de Jos din acea „vagina gentium” asiatică de unde soseau neamuri turce, mongole, fino-ugrice.
Era rezultatul istoric al unei presiuni de „longue durée” (spre a folosi termenul braudelian), a migratorilor asiatici de-a lungul paralelei 45^o lat. nordică – din Siberia, pe la nord de Marea Caspică, spre Europa Răsăriteană – într-un fenomen atingător de istorie şi de geologie deopotrivă ce a fost numit al „deşertificării lente”; el a început cu aridizarea eneolitică de acum 4000 de ani ce a condus la migraţiile indo-europene, a continuat cu aridizarea ţinuturilor pontice şi azoviene din primele secole creştine ce au dus la mişcările sarmatice, apoi la migraţiile punice, alanice şi germanice ce au ajuns până în spaţiile ibero-african, italic şi galic, cele avarice, bulgare, maghiare, în fine cele pecenego-cumano-tătare, toate, dar absolut toate, trecând obligat prin arealul carpato-dunărean de-a lungul unui mileniu crucial. Admirabil surprinderea aceste „telescopări” migratoare unul dintre părinţii bisericii occidentale, Ambrosius, atunci când, într-o glossă pe marginea „Evangheliei lui Luca”, putea să scrie: „Chuni in Halanos, Halani in Gothos, Gothi in Taifalos et Sarmatos in Turexerunt”.
În acest context se aşează şi „Chestiunea cumană” – redescoperită cu prilejul cărţii unui venerabil amator de istorie românească, Neagu Djuvara¹ – căreia de la o comunicare celebră a lui Nicolae Iorga din 1927 i-au închinat studii esenţiale, istorice şi lingvistice, Constantin C. Giurescu, Ion Ferenţ, Ion Cornea, Ion Donat, Petre Diaconu, Victor Spinei şi despre care eu însumi am scris câteva pagini acum peste trei decenii², evocându-i pe aceşti migratori de neam turc („polovţieni” pentru ruşi, „kipciaci” pentru izvoarele orientale”, „Falben” pentru cele germane) care au precedat turcilor selgiucizi (micul grup de secol XIII de la Babadag) şi turcilor otomani ajunşi în secolul al XIV-lea în Balcani şi la nord de Dunăre³.
Scriam atunci şi repet şi astăzi că încă în veacul al XII-lea în regiunile centrale şi sudice ale Moldovei, ca şi pe teritoriul de la răsărit de Prut sau din Câmpia munteană şi, mai departe, din aceea olteană, acolo unde toponimele de origine cumană sau pecenego-cumană sunt mai abundente (Covurlui, Suhului, Vaslui, Bahlui, Călmăţui, Desnăţui, Catlabug, Ialpug, Teleorman, Bărăgan, Borcea, Caracal, Cornanu, Vadul Cumanilor) şi unde stepa română pare a continua pe aceea eurasiatică până la poalele dealurilor şi până la Dunăre prezenţa populaţiei cumane trebuie să fie înrâurit apăsat viaţa autohtonă. Urmând pecenegilor şi constituind de la început obiectul unei adevărate „politici cumane” a imperiului bizantin în timpul Comnenilor – ca o prelungire a „politicii pecenege” dusă de împăraţii dinastiei macedone un secol mai înainte – această populaţie cu obârşia în stepele Asiei de Mijloc avea să domine de la sfârşitul sec. XI până la începutul celui de-al XIII-lea o imensă întindere teritorială din Horezm până la Porţile de Fier dunărene. Trebuie menţionat că înseşi rânduielile premedievale ale acestei populaţii nomade, în curs de sedentarizare pe alocuri, amestecată într-o proporţie cu mult mai mare decât pecenegii sau uzii, secolelor X-XI cu băştinaşii teritoriilor pe care le traversau (de la buriaţi, mordvini şi cazari la ruşi, bulgari şi români) o făceau să fie tot mai mult implicată în viaţa istorică a tuturor acestor pământuri, lucru perfect valabil şi pentru regiunile moldovene, muntene şi oltene unde se aflau în veacul al XII-lea. La sfârşitul acestuia – mai precis între 1177-1785 – luptele ruse-cumane de la Nipru vor avea ecou în regiunile noastre prin aceea că, pentru un timp, locul drumului niprovian de negoţ spre Marea Neagră pare a fi fost luat de acela ce ducea pe Prut şi pe Siret spre Dunăre, exact aşa cum este de bănuit că s-a întâmplat o vreme, la sfârşitul sec. X, în timpul conflictelor ruso-pecenege de la Nipru. Faptul nu va fi rămas fără implicaţii în viaţa feudalităţii moldovene, a celei din regiunile de sud ale Moldovei mai cu seamă, legate şi mai strâns de regiunile balcano-bizantine. Relaţiile acestei feudalităţi cu Haliciul slăbesc la sfârşitul secolului al XII-lea atunci când cnezatul Rusiei de sud-vest este tot mai insistent atacat de cumani şi când aceştia par a fi pătruns tot mai mult în regiunile româneşti, abia după 1200 în condiţiile creării unei alianţe bizantino-haliciene împotriva cumanilor şi a aliaţilor lor, bulgari şi „valahi”, drumul moldovenesc va căpăta pentru un timp o importanţă locală, de care rânduielile feudale, tot mai închegate, în părţile răsăritene ale Dunării de Jos, ca şi în centrele dobrogene cunoscute sau cele moldovene bănuite ca existând deja (în primul rând Bârlad, poate Tecuci şi Vaslui) vor fi profitat în bună parte. Crearea unui vast „orbis mongolicus” în care o bună parte a Sud-Estului european a fost cuprinsă după invazia tătară începută în 1236-1237 cu înfrângerea cumanilor de la Volga şi al cărei reflux se aşeza pe la 1242-1243, prin instaurarea unei stăpâniri a hanilor din stepele nord-pontice, unde îşi avea reşedinţa Hoarda de Aur până la gurile Dunării şi până în Serbia nu avea să schimbe radical, la Dunărea de Jos şi la Carpaţi, structurile fundamentale ale vieţii istorice anterioare din secolul XII şi din prima jumătate a secolului al XIII-lea reprezentată de convieţuirea româno-cumană şi de tendinţele cruciate ale învecinatului regat maghiar arpadian mărturisite de aducerea cavalerilor teutoni sau de crearea, pe la 1227-1228, a unei „episcopii cumane” conduse de dominicanul Teodoric, continuată în secolul XIV de aceea a „Milcoviei”.
În ceea ce priveşte primul aspect, anume prezenţa cumană în jumătatea de veac 1250-1300 este de bănuit cu tărie acest element răsăritean care putea înrâuri civilizaţia net superioară din Ungaria ultimilor Arpadieni (precum sub Ladislau IV Cumanul) şi din Bulgaria Asenizilor şi Terterizilor, intrând chiar în contact cu feudalii occidentali cruciaţi din Balcani va fi influenţat cu atât mai mult – poate chiar, cum sugera Iorga, în direcţia unei cristalizări a ideii statale – comunităţile româneşti, mai ales la nivelul aulic cu care şefii cumani aveau relaţii permanente. Ştim încă puţin despre aspectele culturale specifice acestui neam răsăritean în perioada premongolă şi mongolă – ele au fost examinate, în vol. III din „Istoria românilor” (2001) de colegul Victor Spinei –, după cum nici originile „modei” onomastice cumane existente încă în secolele XIV-XV în Ţara Românească sub forma bine ştiutelor nume domneşti şi boiereşti (Basarabă, Talabă, Toxabă, Udobă) sau unele reminiscenţe în denumirea unor ocupaţii păstoreşti unde asiaticii cumani excelaseră („odaie”, „cioban”) sau a unor obiecte de împodobit interioarele, purtate după ei de migratori („kilim” ca în faimosul „Codex Cumanius” ajuns în posesia lui Petrarca) nu sunt foarte bine elucidate.
Nu mai puţin însă avem dreptul să bănuim că includerea laolaltă şi sub aceeaşi stăpânire tătară a feudalilor români şi a celor cumani, păgâni sau creştinaţi, din întinsa „Cumanie Neagră” dintre Nipru şi Dunăre a fost factorul determinant al unei sinteze culturale româno-turanice care, în secolele XIII-XIV lua aspectul cristalizării definitive la sud de Carpaţi, mai ales a unei pături feudale a cărei eterogeneitate avea să fie sporită prin stabilirea la nord de Dunăre a unor elemente sud-slave şi greceşti. Astfel a fost posibil ca lui Seneslav „voievodul valahilor” cu nume slav din „Diploma Ioaniţilor”, stăpânind în părţile argeşene în secolul XIII să-i urmeze „Tochomerus” şi apoi Basarab cei cu nume turanic şi poate cu origine cumană, dar cu stăpânire românească. Era un fenomen cunoscut de întreg Evul Mediu european şi este locul a evoca aici rolul elementului alogen, migrator în crearea ierarhiei feudale din Rusia „varegilor” (vikingilor) sau din Stara Planina protobulgarilor spre a da doar două exemple mai apropiate (nu voi coborî în timp spre secolele X-XI în Banat şi Transilvania, la cazul sud-slavului Glad-Gladimir, venit din Vidin pentru a stăpâni între Mureş şi Dunăre la probabilul cazar Menumorut, cârmuitor între Someş şi Mureş). Evident, o asemenea aserţiune nu ne duce până acolo încât să afirmăm faptul că românii au învăţat arta războiului de la cumani aşa cum candid crede Neagu Djuvara uitând elementarul adevăr că din tradiţiile Romei târzii apărătorii romanici ai Limesului vor fi păstrat în fondul principal de cuvinte termeni militari latini precum „arcus – arc”, „sagitta – săgeată”, „scutum – scut”, „spatha – spadă”.
Cât despre al doilea aspect, cel al convertirilor operate de dominicani în mediul păgân cuman până atunci migrator, fără locuri stabilite, unde trebuiau clădite case şi biserici aşa cum reiese din corespondenţa Papei Grigore al IX-lea din 1228, succesele par a fi fost reale, dar foarte curând spulberate de iureşul tătar. Alături de cumani se afla aici, la curbura Carpaţilor o populaţie românească în sânul căreia se schiţa o adevărată contrapropagandă ortodoxă de vreme ce un celebru act papal din Perugia datat 14 nov. 1234 făcea menţiunea acestor români trăitori „in Cumanorum episcopatu, sicut accepimus, quidam populi, qui Walati vocantur, existunt” şi care au ierarhi de rit oriental nerecunoscuţi de cataloci („qui busdam pseudo-episcopis Graecorum ritum”) hirotonisiţi, bănuiesc la sud de Dunăre, în ţaratul de la Târnovo. Eşecul propagandei apusene în mediul românesc) prelungit în secolul XIV unde doar istorici improvizaţi sau fantezişti pot să vadă voievozi români catolici trecuţi repede la ortodoxie, fără ca acest lucru să lase urme în texte bine citite! Va fi vădit în istoria episcopiei create după năvala mongolă în încă nedescoperita „civitas de Mylko in confinibus Tartarorum” (scrisoarea din 7 octombrie 1279 a Papei Nicolae al III-lea), o episcopiei a Milcoviei administrată acum de franciscani, dar cu o existenţă mai curând nominală, cu episcopi „în partibus”.
Erau ultimele ecouri cumane din istoria noastră spirituală, aşa cum ultimele reflexe ale unei existenţe româno-turanice se regăsesc în onomastica aulică. Sunt lucruri de mult ştiute, absolut normale într-o istorie medievală. Sigur că, rememorate mereu, chiar redescoperite, ele sunt folositoare celor ce nu trebuie să ignore aportul străin într-o civilizaţie naţională. De fapt celor ce ar trebui să-şi amintească mereu şi mereu de cuvintele marelui învăţat, care a fost în veacul al XIX-lea, Numa-Denis Fustel de Coulanges: „este întotdeauna periculos a se confunda patriotismul, care e o virtute, cu istoria, care e o ştiinţă”.

Şarpele Glykon - un artefact unic în lume
Cea mai importantă piesă din colecţia Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa este şarpele Glykon, statuie unică în lume, descoperită absolut întâmplător la 1 aprilie 1962.
Anii ’60 au constituit pentru Constanţa o perioadă de intense construcţii, determinate, între altele, şi de mutarea gării oraşului din centru spre marginea vestică. Pe locul traseului liniilor de cale ferată, de la gara veche până la gara nouă, s-a ridicat un şir de blocuri; săpăturile pentru fundaţiile acestora au condus la descoperiri importante privind anticul Tomis: basilici, locuinţe, cuptoare, morminte etc.
În anul 1962, mai precis în ziua de 1 aprilie, cu ocazia lucrărilor pentru fundaţia unui bloc din vecinătatea Basilicii mari, din cartierul de vest al anticului Tomis, s-au descoperit, depozitate într-un singur loc, 24 de statui, statuete şi reliefuri de marmură, cunoscute ca „Tezaurul de sculpturi de la Tomis“.
Toate piesele înfăţişează divinităţi şi au fost îngropate cu grijă spre păstrare. Cauzele ascunderii în pământ nu se pot decât bănui. Fie în urma atacu­rilor gotice, fie în lupta dintre creştini şi adoratorii cultelor păgâne, sau din alte motive care ne scapă astăzi, sculpturile şi-au aflat această soartă şi au fost adăpostite spre a fi ferite de alte pângăriri.
Monumentele reprezintă divinităţi clasice principale şi secundare din pantheonul greco-roman, precum şi zeităţi orientale şi locale. Fortuna cu Pontos, Dionysos, Asclepios, Hermes, Diana, Selene, Hecate, Nemesis în dublă ipostază, Dioscurii, Graţiile, Isis, Cybela, Mithras, Şarpele Glykon şi Cavalerul Trac sunt atestate în tezaur printr-una sau mai multe reprezentări.
Câteva dintre acestea au o semnificaţie deosebită pentru Tomis. Ne referim în primul rând la Şarpele Glykon, divinitate asiatică, inventată de falsul profet Alexandros din Abonoteicos, adorată de pe timpul lui Antoninus Pius (138-161) ca un nou Asclepios. Statuia, care constituie piesa de rezistenţă a muzeului constănţean, înfăţişează un şarpe încolăcit, cu cap de ovină, urechi şi plete de om, iar coada e terminată printr-un smoc de păr, cum este coada leilor.
Statuia este cioplită dintr-un singur bloc de marmură, împreună cu postamentul circular pe care a fost realizată, artistul acordând multă atenţie atât în redarea cât mai clară a tuturor amănuntelor – părul, lipit de cap şi despărţit în şuviţe, solzii descrescând treptat spre cap şi spre coadă, proporţional cu grosimea trupului, inelele de la interior – cât şi în respectarea unor canoane artistice bine determinate, statuia înscriindu-se perfect într-un con.
Piesa mai oferă un amănunt tehnico-artistic interesant: capul este susţinut la ceafă printr-o mică bară lucrată în spirală, lungă de 8,5 cm, tăiată din acelaşi bloc şi care face legătura cu masa inelelor. Dimensiunile piesei sunt: înălţimea 66 cm; lungimea desfăşurată, de la bot la vârful cozii, 4,760 m; diametrul postamentului, cu marginea profilată, este de 50 cm.
Este o reprezentare unică în lume, atât ca manieră artistică, cât, mai ales, iconografică, fapt ce atestă existenţa la Tomis, mai mult decât în altă parte, a cultului acestei divinităţi. De altfel, pe monedele emise la Tomis în prima jumătate a secolului al II-lea apare o reprezentare întrucâtva asemănătoare, aceasta fiind singura analogie pentru tipul iconografic aflat la Constanţa.
Dar cultul lui Glykon nu este străin de ţinuturile noastre; din Dacia, de la Apulum (Alba Iulia), provin două inscripţii închinate lui. Şarpele din depozitul de sculpturi de la Constanţa, cu privirea lui severă şi măreţia lui, ne fac să-l considerăm ca făcând parte din categoria divinităţilor binefăcătoare, paznic al locurilor sfinte, legat de zeii htonici, fiind un agathodaimon sau un genius loci. Lucrarea datează de la sfârşitul sec. II – începutul sec. III d. Hr.

Historia: Cum se distrau boierii în secolul XIX
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, divertismentul era mai mult privat decât public, balurile şi concertele fiind găzduite de casele boiereşti. „Miercurea viitoare în 31 august, Madama Jeorjina Hese, slăvită cântăreaţă a curţii de Saxonia, va da un mare concert vocal (de cântare) şi instrumental, precum din inadins afiş se va vede. Acest concert se va face în casile D. Spatarului Vasilică Beldiman, carile au binevoit ale îndămâna pentru această armonioasă petrecere", aşa suna un anunţ din „Albina românească", din 1832. Punerea spaţiului la dispoziţie nu era însă chiar un gest gratuit: Vasile Beldiman câştiga notorietate, mizând pe comentariile elogioase la adresa persoanei şi familiei sale. Iar modelul său va fi preluat şi de alte familii din elita moldoveană, care îşi ofereau serviciile artiştilor veniţi în Iaşi.

Considerat o adevărată instituţie de socializare, balul dădea tonul noilor tendinţe. Dar totul se desfăşura după reguli şi ritualuri străine de obişnuinţele locale. Aproape totul se juca la nivelul imaginii, domnii simţindu-se obligaţi să-şi îmbunătăţească aptitudinile de dansatori, iar partenerele trăind mereu cu grija de a apărea cu o garderobă nouă. Cadril, polcă, mazur, galopadă...

Mândrii nemăsurate bulversau liniştea familiilor intrate într-o competiţie din care nu puteau ieşi decât cu onoarea salvată ori purtând stigmatul ruşinii. Puterea modelului şi teama de marginalizare îndrumau persoane de toate vârstele spre sălile de dans. Şi nu puţine erau „danţurile" de învăţat. Lista lor se mărea odată cu întoarcerea din străinătate a diverşilor călători, aceştia făcându-şi un titlu de glorie din prezentarea, în premieră, a unor paşi necunoscuţi încă. Fireşte, creştea şi numărul instructorilor care, asemenea guvernantelor şi dascălilor, ştiau să-şi valorizeze competenţele.

De pildă, dintr-un aviz publicat în „Albina românească" în august 1846 aflăm că Joséphine Hain se recomanda drept specialistă în „cadril parizian, cadril francez à la rose, cadril de salon, cadril unguresc, Anna cadril, polca à la Vienne, mazur, cracovianca, vals în doi paşi, galopadă angleză, cotelian şi minuet". Mai mult de 20 de tipuri de dansuri trebuiau ştiute pentru a-ţi asigura o prezenţă onorabilă în societate.

Dramă: se ofileşte buchetul


Petrecere dată de domnitorul Alexandru Ghica în Grădina Scufa din Bucureşti, la 1837 Foto: „Bucureştii vechi. Documente iconografice“ (Biblioteca Academiei Române)


Toaletelor sofisticate şi croite pentru a pune în evidenţă silueta li se adăugau şi accesoriile mult râvnite, pretext pentru noi îngrijorări şi spaime. Printre ele şi buchetul asortat la rochie. Pe parcursul serii, apărea însă o problemă care stârnea remarcile celor prezenţi, dar şi orgoliile participantelor: ofilirea florilor.

Femeile care avuseseră neşansa să li vestejească mai rapid trandafirii, garoafele ori toporaşii, o percepeau ca pe o adevărată dramă. Cum să rămână în salon cu un buchet uscat, „dispoete de florile ce sunt ale lor mai mari podoabe"?! Ştirea care anunţa descoperirea, la Paris, a unei soluţii care să prelungească prospeţimea florilor, era percepută ca o descoperire cu impact major, salvând onoarea stimabilelor doamne.
„Dramele" nu se opreau aici.

Din neatenţie, postolniceasa Efrosina Florescu îşi pierdea „un inel brilant roza de o singură peatră şi lucrat ajur cu 12 cioplituri mai mari şi 2 mai mici, având cioplitura deasupra puţin teşită." („Foaie sătească a principatului Moldaviei", octombrie 1848). Supărarea şi suspinele Efrosinei erau prezentate în gazetă, anunţându-se şi o recompensă de 10 galbeni pentru cel care aducea bijuteria.

Kogălniceanu n-are bani de „colţuni de mătasă"
Între 1835 şi 1838, Kogălniceanu s-a aflat la studii la Berlin, alături de fiii domnitorului Sturdza


Mirajul participării la baluri şi petreceri îi ademenea şi pe oamenii instruiţi, de regulă mai puţin sensibili la banalele ispite. După separarea de soţie, care se hotărâse să devină călugăriţă la mănăstirea Agapia, istoricul Florian Aaron frecventa orice salon, bal sau petrecere la care era invitat. Îşi dădea seama de postura în care se afla, dar nu se simţea în stare să pună punct acestui stil de viaţă. Îi scria unui prieten în ianuarie 1844:

„De când m-am descăsătorit, m-am făcut un deşuchiat; Niţul îmi zice că sunt un fiţifac. Carnevalul acesta m-a înebunit. N-am pus mâna pe condei decât ca să scriu scrisori la cunoscuţi şi prieteni, şi şi acele ca vai de ele. De la Crăciun şi până acum mai n-a trecut seară să nu mă duc sau la club, sau la baluri/ori soarele". La rândul său, Mihail Kogălniceanu trăia o mare umilinţă la Berlin, nevoit fiind să îşi petreacă timpul liber mai mult în încăpere, privind cu tristeţe cum cei de vârsta lui se distrau. Îi scria tatălui său :

„Este acum o bună vreme, de când sunt în Berlin fără nici o para. Toţi se bucură, toţi merg la baluri şi în adunări, eu singur trebue să mă mulţumesc numai cu auzul altora. Spre pildă astăzi îi un mare bal în teatru, unde prinţipii, craiul şi curtea merg, eu trebue să rămân acasă, pentru că n'am banii trebuincioşi spre a-mi cumpăra o păreche de mănuşi şi o perechi de colţuni de mătasă. Gândeşte dară, băbacă, în ce stare mă aflu şi ai milă de mine" (Mihail Kogălniceanu, „Scrisori 1834-1849").

Sarmisegetuza, adevărata capitală a Daciei sau doar o “capitală spirituală”?
Se vehiculează tot mai mult din partea unor specialişti -mai ales în ultimul timp – ideea că Sarmisegetuza nu era adevărata capitală a Daciei; fie doar şi pentru simplul motiv că, pe de o parte această locaţie era în mod practic inaccesibilă marii mase de populaţii urmată de mulţimea...

Lecţiile lui 1907
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lectiile-lui-1907
Pe cât de puternic a fost mitizată de de istoriografia comunistă Răscoala din 1907, pe atât de puţin a fost ea analizată în perioada postcomunistă. Să fie asta din cauză că motivaţiile ridicării ţăranilor şi represiunea ce a urmat riscă să umbrească un alt mit, de dată mai recentă, al paradisului românesc din vremea monarhiei? Să fie oare din cauză că aspectul antisemit, vizibil mai ales în Moldova, pune astăzi anumite probleme de natură politică? Sau, pur şi simplu, mitul comunist legat de evenimentele din 1907 este atât de adânc înrădăcinat în conştiinţa publică încât orice reconsiderare apare ca inutilă?
Desigur, toate aceste întrebări vin din partea jurnalistului şi vizează mai curând dezbaterea publică decât cercetările specialiştilor în istorie modernă. Fiindcă aceştia din urmă au opiniile lor, bine fundamentate. Doar că momentul 1907 nu a avut parte în anii din urmă de o analiză publică lipsită de constrângeri ideologice.
Revista „Historia“ îşi face datoria de a readuce anul 1907 în atenţia publică, într‑un prim pas spre demitizarea acestui moment dramatic al istoriei moderne a României. Şi încă de la acest pas putem desluşi câteva lecţii interesante.
Avem, în primii ani ai secolului XX, o societate românească într‑un proces impetuos de modernizare. Dar dezvoltarea atinge doar sfera urbană, lăsând lumea rurală ‑ adică 80 la sută din populaţie ‑ în stare de profundă înapoiere. Mai avem o clasă politică orbită de mitul ţărănimii fericite şi al României ca putere în regiunea Balcanilor, o oligarhie incapabilă să mai promoveze reforme sociale de care ţara avea nevoie. O clasă politică pe cât de ruptă de realitate, pe atât de dezbinată, încât regele Carol I decide să ţină la secret documentele referitoare la represiune – un abuz, desigur – doar pentru a nu da prilejul unor noi răfuieli parlamentare. Dar, poate, şi pentru că aspectele antisemite ar fi dăunat imaginii României în Europa.
Lipsa de transparenţă a contribuit, probabil, la menţinerea unei stabilităţi politice pe moment, dar în timp avea să fie plătită scump. S‑a dat frâu liber speculaţiilor, mai ales a celor din ziarele de stânga „Adevărul“ şi „Dimineaţa“. De acolo a fost lansată cifra de 11.000 de morţi, o enormă exagerare, preluată însă cu mare entuziasm de propaganda comunistă.
Revenind la situaţia din 1907, să nu uităm că mai avem o ţărănime care se ridică haotic şi violent. Motivul: încălcarea legii învoielilor agricole. Şi încredinţarea ţăranilor că nu‑şi vor găsi drep­tatea decât dacă şi‑o vor face singuri. Vâlvătaia se întinde cu o viteză ameţitoare, descumpănind clasa politică şi punând în mare încurcătură forţele de represiune, fapt care nu face decât să mărească numărul victimelor – în jur de 400 după unele surse, cel mult 3.000 după altele.
Amestecul de politicieni orbi şi de legi nerespectate, pe fondul unor discrepanţe sociale colosale au generat ceea ce ştim deja. Este o lecţie de care trebuie să ţinem seama în procesul contemporan de modernizare a Româ­niei.

Comoara Dacilor, ascunsă în munţi la Jitia
În pădurile satului Podul Trestiei, din comuna Jitia, este ascunsă din negura timpului comoara dacilor. Locul este unul aparte, un şir întreg de stânci cu semne şi scrisuri care mai de care mai stranii şi mai haotice, precum un cod, stând mărturie. Locul a fost verificat de Securitate pe vremea comuniştilor şi urma ca o echipă de specialişti să vină cu aparate speciale, să scoată comoara din pământ. Fostul director al Muzeului Vrancei a murit fără a reuşi să desluşească misterul pietrelor însemnate din vechime. Unele pietre au fost dărâmate fiindcă au fost efectuate exploatări de lemn în zonă, informează Monitorul de Vrancea.

Gabriela Macovei, cercetător ştiinţific, doctor asociat la Academia Română, Filiala Iaşi, trage un semnal de alarmă: „Opriţi masacrul de la comoara dacilor!“.
Ca să ajungi la locul cu pricina, din Jitia de Jos de la Drumul Naţional DN2 N până în satul Podul Trestiei sunt în jur de 1,5 kilometri, iar din sat până la locul comorii „să mai fie de trei ori pe atât“. Ghidul nostru, Enache Ticu, de 63 de ani din satul Podul Trestiei, martor al trecerii timpului peste acele zone ne povesteşte cu lux de amănunte tot ce ştie despre comoara dacilor. Tezaurul dacilor liberi de la curbura subcarpaţilor este codificat de stâncile cu semne pe ele. Oamenii din sat ştiau de la bătrânii lor că acolo e o comoară pentru că în anumite nopţi, cum ar fi Preierul Sfântului Gheorghe, jucau flăcări albastre deasupra. „Din bătrâni ştiu că este îngropată comoara dacilor în acel loc. Cei care au pus-o acolo au scris pe pietre în speranţa că cineva va descifra codul şi îi va da de urmă. Oamenii de aici din sat au săpat mereu să găsească comoara, dar nu au dat de nimic. Acel loc era mult mai frumos cu ani în urmă, însă au tăiat pădurile, au dărâmat şi o parte din stâncile cu scrisuri pe ele. Bolovanii erau mai deşi şi era un fel de linie nu ca acum, au umblat la ei cu buldozere şi dărâmaţi de pe culmea dealului. Eu am ajuns prima dată acolo când avem câţiva anişori şi mă duceam cu vacile prin preajmă. Erau cu mine şi alţii copii din sat, dar atunci nu ştiam noi de scrisurile alea după pietre. Mai târziu oamenii bătrâni ne spuneau că acolo e şi o scriere prin semne. Semnele au rămas la fel, nu s-au deteriorat dar nici nu au apărut altele. Mi-au rămas în minte, parcă ieri le-am văzut prima dată“, a declarat Enache Ticu.
Securitatea voia să scoată comoara
Bucăţile de stâncă legate într-o salbă au, în mod cert, foarte multe semne cărora nu le poţi da o explicaţie rezo-nabilă. Că să înţelegem ceva, radem muşchiul verde de pe ele, îndepărtăm praful şi facem fotografii. Acum nu mai avem nicio îndoială. Liniile sunt foarte clare, se întretaie în fel şi chip, mai subţiri sau mai groase, aliniate şi suprapuse în calupuri de 4-6 dungi. Trecând de la una la alta, observăm că ele se înşiră, la fel ca cele aflate lângă stâncile uriaşilor, pe creasta înaltă de deal care delimitează, ca un fel de cumpănă, două văi destul de adânci. „Până în Revoluţie au venit doi securişti, m-au luat şi m-au pus să-i duc aici să vadă la faţa locului. Au zis că sunt de la judeţ, de la primul secretar. Ne-au cercetat cu privire la ce ştim despre locul de acolo, de unde ştim, de unde am aflat, dacă am fost şi noi să săpăm după comoară, treburi din astea. Ăia doi au zis că după ei urma să vină nişte specialişti cu aparate să cerceteze acolo, să se uite acolo în pământ deoarece este ascuns ceva care este de patrimoniu naţional. După aia a venit şi muzeograful Constantinescu, pe vremea aia director la Muzeu din Focşani. Când am ajuns cu el acolo a rămas mut. S-a închinat omul de ce a văzut acolo şi a zis:«Doamne ce este aicea, aici e ceva care nu vă pot spune la toţi». A fotografiat, a filmat toate pietrele şi a mai spus că asemenea semne de pe bolovanii de acolo nu le poate citi decât un profesor de la Iaşi. Oamenii, mai în glumă mai în serios, săpau după comoară, şi acum sunt găurile pe deal pe acolo. Tot la bătrâni am auzit cum că pe deal ar fi jucat comoara, adică la anumite sărbători importante din an iese o flacără din pământ. De comoara dacilor se vorbea mai tot timpul. Nu am auzit să se fi găsit vreodată ceva, deoarece ar fi băgată mult în pământ“, a mai spus bătrânul în timp ce răzuia muşchiul de pe stâncă pentru a scoate la iveală înscrisurile.

Zonă locuită în urmă cu 6 generaţii
Undeva mai sus, spre creasta dealului, un fag bătrân, foarte înalt şi puternic, a strâns parcă între fiecare dintre rădăcinile lui noduroase câte o stâncă cu tot felul de semne pe ea, ca un fel de cloşcă grijulie care îşi apără puii de primejdii. Puţin mai jos, un fag mai tânăr, este şi el contagiat: ocroteşte în poală doar o singură stâncă, evident mai mică. Pare să ne transmită un mesaj: „Noi am făcut tot ce am putut. Voi ce aveţi de gând să faceţi?“. „În vremurile de demult, acolo au locuit oameni, ce-i drept în bordeie din pământ. Locului i se zicea Măgădanu, după numele vârfului de deal. Poate de la Cuza nu au mai stat oamenii lângă comoară, au fost scoşi şi aduşi la vale aici în sat. Păi dacă mă gândesc bine ar fi vorba de vreo 5-6 generaţii în urmă şi cred că erau în jur de 40 de oameni. Comoara e scăldată de două pâraie, Căşăriei pe de o parte şi Dealu Roşu pe de altă parte. Acum când au văzut că aţi venit în sat oamenii au început din nou să întrebe dacă nu cumva aţi venit să căutaţi comoara. Denumirea veche a zonei este «La comoară». Bătrânii vremii povesteau că dacii au îngropat comoara acolo să fie spălată de cele două izvoare care ies de sub acel deal. Cei bătrâni cred şi astăzi cu tărie în existenţa comorii dacice, doar tinerii sunt mai neîncrezători“, a mai spus Enache Ticu, uitându-se la pădurea de fag, care nu a căzut încă pradă drujbelor. Unele pietre au fost dărâmate din cauză că au fost efectuate exploatări de lemn în zonă, iar buldozerele au scormonit pământul pentru a face drum. „Erau mai multe pietre dar au fost dărâmate din cauza celor care au distrus pădurea cu buldozerul acolo şi distrug în continuare. Au distrus lanţul de pietre de acolo. Dacă o să bage TAF-urile şi dincoace de deal se alege praful, este tare păcat de ce se poate întâmpla acolo. Zona trebuie păzită cu sfinţenie, este istoria noastră, este semnul trecerii noastre pe aceste meleaguri. Dacă nu se intervine pentru protejarea acelei zone se distruge tot“, spune, cu sufletul plin de amărăciune, nea Enache.
Localnici izgoniţi de duhul comorii
O legendă veche spune că „regele Decebal, înainte de a muri, i-a blestemat pe toţi cei care vor dezvălui străinilor locurile unde sunt ascunse comorile, iar cei care profanează tezaurele să nu se poată bucura, nici măcar o singură zi de o singură monedă furată”. Aşa se întâmplă şi aici. Cei care au săpat mai mult după comoară erau alungaţi de spirite şi tot felul de zgomote care mai de care mai înfiorătoare. „Oamenii povesteau că se duceau diverşi să sape după aurul dacic, însă duhul comorii îi speria în fel şi chip. Se auzeau căruţe care hodorogeau deşi acolo nu era niciun fel de drum, gălăgie mare cum ar fi o gloată de oameni, urlete, ţipete de te îngrozeai nu alta. Când auzeau toate acestea cei care săpau la comoară lăsau toate uneltele acolo şi fugeau de le scăpărau călcâiele. Se spune că sunt păzite şi că sunt jurate. A fost un moş pe aici pe la noi, Drăgoi îl chema şi avea vreo 80 de ani la Revoluţie când a murit. El ne povestea că stătea pe acolo că îşi făcuse bordei şi pândea comoara să se arate. Înainte de Preierul lui Sfântul Gheorghe vedea cum joacă comoara, adică iese o flacără de foc din pământ. Un alt om din sat Ionică Cruceanu, care a murit, a văzut o comoară arzând mai sus de unde este cea a dacilor, locului i se spune Poiana Largă. S-a dus acolo a pus semn şi a săpat şi a găsit un fel de cratiţă dar veche cu cărbuni, dar la vreo 70 de centimetri adâncime în pământ. Cică după el ar fi venit altul a săpat mai mult şi a găsit aurul, dar a dispărut repede de la noi din sat“, a încheiat Enache Ticu.

Cele două Sarmizegetuse
În Dacia au existat două cetăţi cu acelaşi nume, Sarmizegetusa, pe care unii chiar le confundă. Ca să le ...