ISTORIE=ROMANIA

Cum au reinventat istoricii comunişti biografia lui Burebista
Pentru a‑i face pe plac Conducătorului, cercetătorii de la Institutul de Istorie al PCR au reinventat biografia regelui dac. Burebista a fost transformat într‑un Nicolae Ceauşescu al Antichităţii. Iar Ceauşescu, într‑un Burebista al sfârşitului de secol XX.
La o furtunoasă ședinţă de reciclare de la sfârșitul anilor ’70 (în folclorul acelor ani, termenul căpătase o definiţie magistrală: reciclarea e ca lumânarea la căpătâiul mortului, luminează dar nu deșteaptă), un fost student, între timp devenit mare cercetător la Institutul de Istorie a PCR, s‑a întors furios către mine și m‑a întrebat : „Vă place ca prima lecţie pe care copiii o învaţă la Istorie în cl. a IV‑a să fie despre înfrângerea noastră de către romani?“ Când i‑am atras cu un rest de blândeţe didactică atenţia că expresia înfrângerea noastră e mai ridicolă chiar decât fraza «nos ancêtres, les Gaulois», pe care o recitau aidoma micii picarzi, marseillezi, vietnamezi ori africani din vremurile clasice ale celei de‑a Treia Republici – acolo era totuși vorba de strămoșii gali, nu de noi și regele nostru Decebal – fostul june studinte în istorie s‑a făcut foc și pară, mi‑a întors spatele și a rămas să sufere în tăcere alături de colegii săi de institut și credinţă geto‑dacă.
Nu am pomenit de Institutul de Istorie a PCR doar de dragul detaliului. Această instituţie de vârf a aparatului de propagandă politică a jucat un rol extrem de activ în elaborarea și difuzarea mitologiei naţional‑comuniste.
Teoria protocronistă, dezvoltată iniţial în zone academice ostile discret, dar tenace, faţă de regimul comunist – cercul din jurul lui Edgar Papu, susţinut din exil şi de Mircea Eliade – a fost entuziast preluată și vulgarizată de pseudo‑istoricii PCR. Condus de însuși nașul de partid al lui Nicolae Ceaușescu, Ion Popescu‑Puţuri, care păstrase probabil din tinereţea sa confuză reziduuri active de ortodoxie legionaroidă și tracomană, populat de tineri electrizaţi dincolo de orice raţionalitate de revendicarea ceaușistă a istoriei neamului, dar care reţinuseră din perioada rolleriană obsesia aservirii faţă de un șir de imperii maligne, începând cu cel roman (și sfârșind, cum se șoptea frecvent, cu URSS) Institutul de Istorie a Partidului devenise, printr‑o metamorfoză greu de imaginat, principalul focar al exaltării trecutului tracic.
Analele Institutului publicau, alături de redundante studii despre greve și congrese ale PCR, tot felul de reconstituiri delirante ale scrierii și limbii dacice, adesea cu un fanatism care interzicea orice argumentaţie raţională.
În acest nou dispozitiv politico‑ideologic, Burebista oferea o nesperată oportunitate. Destul de puţin cunoscut din sursele antice pentru a lăsa loc celor mai năstrușnice ipoteze, personajul se dovedea totuși remarcabil: Dion din Prusa amintea, în pragul războaielor lui Traian cu Decebal, de asediul îndelung și de cucerirea cetăţii Olbia de către regele get, Strabon îi atribuise un adevărat imperiu, arche, și o reformă politico‑religioasă care deschidea calea către nesfârșite speculaţii.
Săpăturile din Munţii Orăștiei scoseseră la iveală, începând de prin anii ’30, o impresionantă salbă de citadele, încununată de monumentele unice în Europa de la Grădiștea Muncelului. Acestea au fost identificate drept vestigii ale Sarmizegetusei Regia, capitala lui Decebal, a cărei construcţie ar fi început însă în vremea lui Burebista, considerat de istorici prestigioși, în frunte cu Constantin Daicoviciu, drept rege al dacilor intracarpatici care și‑ar fi extins stăpânirea spre sud, vest și est, până la Olbia și în Dobrogea.
O inscripţie grecească de la Dionysopolis, repede devenită celebră, îl numea pe Burebista „cel dintâi și cel mai mare dintre regii Traciei“ și amintea de tratativele pe care acesta le dusese, prin intermediul grecului Acornion, cu Pompeius Magnus în pragul confruntării finale a acestuia cu Caesar: dintr‑o dată, lumea getică ieșea din anonimat și devenea parte a marii istorii universale! O asemenea ocazie nu putea fi ratată.
Prilejul folosit pentru a conferi regelui get o dimensiune propagandistică internaţională a fost Congresul Mondial de Istorie din 1980. La San Francisco în 1975, fără îndoială în contextul acelor ani în care ţara noastră putea părea un aliat al Occidentului, propunerea delegaţiei României de organizare la București a viitorului congres fusese acceptată. Peste cinci ani, statutul României nu mai era la fel de favorabil, dar mașinăria organizatorică nu mai putea să dea înapoi, drept care, în august 1980, peste 3.000 de participanţi din majoritatea ţărilor lumii s‑au întâlnit la București.
Aici, în uvertură, ei au avut parte de celebrarea cu mare pompă, într‑o sesiune specială organizată în marginea Congresului Mondial, de comemorarea a 2050 de ani de la întemeierea de către Burebista a statului unitar şi centralizat geto‑dac.
Falsurile stridente ale acestei comemorări priveau însăși justificarea cronologică a jubileului, 2050 de ani, fiindcă de fapt data exactă a începutului domniei lui Burebista (ca și, de altfel, data precisă la care moare asasinat de un complot de curte) nu este și nu poate fi cunoscută: Strabon vorbește, destul de vag, de o vreme nu cu prea mult anterioară celei când își scria el opera, care trebuie deci să fie situată cândva în primul sau al doilea sfert al sec. I a. Chr.
Decretul lui Acornion ne dă în schimb certitudinea că regele era în culmea puterii sale mult mai târziu, abia în anii războiului civil dintre Caesar și Pompei, la începutul deceniului al cincilea al secolului. Nici o sursă nu ne dă dreptul să numărăm fix 2050 de ani de la întemeierea regatului până în 1980, la Congresul Mondial de Istorie. Dacă ne gândim mai bine, chiar și cuvântul întemeiere se cuvenea a fi definit mai întâi, și doar apoi utilizat.
Pe de altă parte, statul unitar și centralizat rămâne o expresie cu totul anacronică în contextul istoric al sec. I a.Chr. Această formulă oficială exagera hiperbolic indiciile – de exemplu, numismatice – referitoare la o anume acţiune unificatoare a lui Burebista, ale cărei detalii și dimensiuni ne scapă iremediabil. Din nou, decretul lui Acornion sugerează existenţa unei ierarhii de curte inspirată de regatele elenistice contemporane, dar chiar și acestea din urmă erau departe de a corespunde epitetelor de unitar și centralizat.
Cu atât mai puţin merita asemenea calificative acea arche a lui Burebista care s‑ar fi întins din ţinuturile celţilor de la Dunărea de Mijloc până la Marea Neagră, fragmentându‑se însă imediat după dispariţia fondatorului ei.
Numeroase indicii înclină către teza unei formaţiuni getice a lui Burebista cu baza în Câmpia Munteană sau chiar în Dobrogea – singura teză care ar da seama de politica pontică a regelui comemorat cu atâta pompă. Dar obstinaţia cu care capitala geto‑dacă era plasată, fără a admite vreo discuţie, în Munţii Orăștiei era și ea determinată politic și menită să deschidă calea unei noi bătălii istoriografice și mai ales politice pentru Transil­vania.
Ireden­tismul maghiar, tolerat – de fapt chiar susţinut – de regimul comunist din Ungaria ca diversiune, se întâlnea astfel cu naţio­nal‑ceaușis­mul româ­nesc, într‑o confruntare care va deveni tot mai stridentă pe măsura deteriorării sistemului însuși.
Obsesia ambilor fraţi Ceaușescu – Nicolae și Ilie, ca și a cercului de istorici oficiali ai partidului din Secţia de Propagandă a CC al PCR, de la Institutul de Istorie a PCR sau de la cel de Istorie și Teorie Militară, de a împinge cât mai adânc în istorie rădăcinile prezentului era vizibilă în acest episod, cum avea să devină vizibilă și în ridicola bătălie pentru antedatarea perioadei de formare a limbii și poporului român, dacă se putea încă din paleolitic.
Pretenţiile semidocte cu privire la limba dacilor – mai latină decât orice latină din Peninsulă, în viziunea tracomanilor – resurgenţa celor mai împătimite și fanteziste constructe, ca „Dacia preistorică“ a lui Nicolae Densușianu – toate se însumau într‑un protocronism menit să singularizeze destinul „geto‑dacilor“ în lumea antică, tot așa cum politica ceaușistă ar fi trebuit să singularizeze – prin excelenţă, desigur ‑ România acelor ani. Pe scurt, jubileul Burebista nu era o manifestare știinţifică, era o expresie a politicii ceaușiste vag travestite în simpozion.
Nu pot încheia aceste rânduri înainte de a adăuga că, spre onoarea breslei, prea puţini dintre adevăraţii arheologi și istorici ai Antichităţii au participat la acest ignobil efort de falsificare a trecutului. Tot astfel cum și dintre lingviști nu s‑au găsit susţinători ai tezelor emfatic clamate de corul de activiști și alţi impostori care, fără o boabă de informaţie cu privire la vechile limbi ale continentului european, își descoperiseră subit bizare vocaţii de specialiști în limba traco‑dacică.
Majoritatea covârșitoare a profesio­niștilor, care nu aveau cum să evite subiectul „Burebista“, sau pe cel al substratului tracic al limbii române, le‑au tratat cu bună măsură critică și cu decenţă, lăsând pe seama politrucilor transformarea regelui get în cel dintâi portret din galeria de tablouri închinate strămoșilor dictatorului.

1907 crimă în masă sau simplă represiune?
Răscoala din 1907 este unul dintre subiectele cel mai puţin analizate de istoriografia românească postcomunistă. Liberalii veniţi la putere ca să reprime răscoala au fost acuzaţi ulterior de proasta gestionare a situaţiei, iar comuniştii au folosit prilejul în scopul propagandistic de a demonstra proasta situaţie în care trăiau ţăranii până în 1948. Pentru a vedea ce a însemnat reprimarea răscoalei, dacă a fost o crimă în masă sau o represiune, am cerut părerea câtorva specialişti în domeniu. Răspund istoricii: Alin Ciupală, Ion Bulei şi Paul E. Michelson.

Alin Ciupală: „Nu a existat un plan stabilit“


Modernizarea societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑a făcut într‑un ritm rapid de către o elită politică grupată în jurul regelui Carol I şi formată din liberali şi conservatori. Chiar dacă liberalii erau legaţi în primul rând de interesele burgheziei în formare, iar conservatorii se simţeau într‑o mare măsură legaţi de vechea aristocraţie proprie­tară de moşii, această deosebire nu trebuie absolutizată. Liberalii aveau şi ei moşierii lor (principele Basarab‑Brâncoveanu, cel mai mare proprietar de pământ din Vechiul Regat, a fost unul dintre liderii PNL până în 1913), iar conservatorii au acceptat oameni noi, valoroşi, dar fără origine boierească (Titu Maiorescu, Take Ionescu şi alţii). În opera de guvernare a existat o continuitate legislativă între liberali şi conservatori, dar iniţiativele au aparţinut în general primilor. Principala deosebire a constat în ritmul aplicat modernizării.
Lumea rurală românească nu s‑a aflat însă în centrul operei de modernizare, ci undeva la periferia acestui proces, cu toate că societatea românească era una agrară, la 1900 aproximativ 80% din populaţie trăind în mediul rural.
După părerea noastră, principala cauză a răscoalei s‑a datorat incapacităţii statului şi a instituţiilor sale de a supraveghea respectarea legii în domeniul contractelor agricole care aveau rolul de a intermedia înţelegerile dintre proprietari şi ţărani. O reformă agrară radicală era respinsă de liberali, cel puţin până în 1913, şi de conservatori, dar din considerente diferite. Liberalii credeau că simpla împroprietărire, în absenţa unei emancipări spirituale şi culturale a ţărănimii, nu putea avea efectele scontate. În acest sens se remarcă iniţiativele lui Spiru Haret şi curentul pe care l‑a fondat, haretismul. Conservatorii nu acceptau cedarea pământurilor pe care le deţineau de generaţii.
Represiunea a fost dură şi s‑a datorat panicii teribile care a cuprins elita politică, surprinsă de amploarea răscoalei şi, în unele regiuni, de atrocităţile comise de către răsculaţi. Ziarele de orientare socialistă „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ au vorbit în epocă de 11.000 de ţărani ucişi, fără a avea vreo dovadă în acest sens. Istoriografia din timpul regimului comunist a redescoperit cifra, pe care a consacrat‑o din considerente ideologice. Probabil nu vom şti niciodată câţi ţărani au fost ucişi la 1907. După părerea noastră, au fost între 2000 şi 3000 de victime. Important ni se pare nu cifra, cât faptul că la începutul secolului al XX‑lea au fost omorâţi cu brutalitate oameni care cereau, în fond, respectarea legii.Nu putem vorbi de o crimă în masă pentru că nu a existat, programatic, un plan aprioric stabilit.

Despre autor

Alin Ciupală este conferenţiar universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Autor al lucrărilor: „Reprezentări ale identităţii feminine în secolul al XIX‑lea“, „Istoria modernă a românilor. Organizarea statului şi a sistemului instituţional“.





Ion Bulei: „Răul are dimensiunile sale“


Acţiunea armatei române de la 1907, pentru potolirea răscoalei ţăranilor din acel an, n‑a fost un genocid (termen cu conotaţii etnice folosit după al Doilea Război Mondial), n‑a fost nici o crimă în masă, ci represiune, reacţia autorităţilor în faţa unei răzvrătiri, care risca să pericliteze ordinea interioară a statului român. Privind această represiune, se ştie că regele Carol I a ţinut în arhiva sa personală multe din documente.
Motivul lui Carol nu a fost acela pe care i‑l spune lui P.P.Carp, venit în 1912 să‑l întrebe unde sunt dosarele răscoalei de la Ministerul de Interne (Carp, ca prim‑ministru, fusese, la rândul său, întrebat în Parlament). „Sunt acolo unde trebuie să fie“, îi spusese el, şi îi şi cere lui Carp să comunice acest răspuns în Parlament. Nu la rege trebuiau să stea documentele statului, ci în Arhivele Centrale. Regele voise în acest fel să scoată răscoalele din confruntările politice dintre partide. Şi mai voise să nu se pună din nou în evidenţă caracterul lor antisemit în Moldova, care nu făcea decât să umbrească şi mai mult în Occident imaginea ţării.
O discuţie în Parlament, atunci, ar fi oprit poate încă în acele timpuri fanteziile diverşilor gazetari plătiţi, ca acelea ale lui Constantin Mille din „Adevărul“, preluate peste timp de politicieni. Printre documentele din arhiva regală este şi un raport din mapa primului‑ministru D.A. Sturdza, unde sunt tabelele cu evidenţa represiunii răscoalei pe zile, între 28 martie ‑ 5 aprilie 1907, adică exact în perioada ei de maximă expansiune. În total, tabelele înregistrează 421 de morţi, aproximativ 112 răniţi şi 1751 de arestaţi. Sunt cifre confidenţiale comunicate şefului guvernului. În răspunsul său, dat în Cameră îndată după terminarea răscoalei, I.I.C. Brătianu indică 419 victime. Deci o cifră foarte apropiată de aceea comunicată de Ministerul de Interne şi de Război lui D.A. Sturdza.
Sunt aceste cifre mincinoase, cum afirma acuzator C. Mille în „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ şi în „Le Courier europeen“, unde dă date de 13.000, 12.000 şi, în urmă se stabileşte cifra de 11.000 de morţi? Cifrele indicate provin din rapoartele oficiale ale Ministerului de Război. Ale ziarelor de mai sus de unde provin? Se bazau „pe documente ale propriului său director, pentru a cere neîncetat pedepsirea autorilor mârşavului masacru“, cum explica publicaţia franceză. Cu alte cuvinte, pe informaţiile lui C. Mille.
Informaţii la fel de credibile ca şi ale revoluţionarului balcanic, „mare prieten“ al României, Cristian Racovski, care vorbea în aceeaşi perioadă în Occident de zeci de mii de morţi. Cum a ajuns până la noi numărătoarea lui Mille şi cum a fost înmormântată aceea oficială? Prin nepriceperea unora şi ura „de clasă“, întreţinută politic, a altora. Indiferent de numărul de victime, răul social din 1907 rămâne desigur de neiertat. Dar şi răul are dimensiunile sale.

Despre autor:
Ion Bulei este profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.







Paul E. Michelson: "Patru mari consecinţe"


Consecinţele Răscoalei din 1907 s‑au manifestat pe patru direcţii principale. În primul rând, au existat în perioada 1907‑1908 anumiţi paşi, mărunţi şi total inadecvaţi, în sensul ameliorării situaţiei ţărănimii (o lege nouă privind contractele agricole, înfiinţarea unei bănci pentru creditul rural şi a Casei Rurale sau abolirea trusturilor de arendaşi). Toate aceste măsuri au fost duse la îndeplinire într‑un mod deficitar, suprafeţele arabile puse la dispoziţie erau insuficiente şi cei mai mulţi dintre ţărani nu îndeplineau condiţiile necesare acordării de asistenţă.
În al doilea rând, a fost distrus mitul ţărănimii fericite, docile şi servile (aşa‑numita „talpă a ţării“). Oligarhia aflată la conducere nu mai putea promova nici una dintre iluziile referitoare la starea deplorabilă a ţărănimii din România, la situaţia sa economică mizeră sau natura represivă a sistemului pe care se baza.
Apoi, a fost zguduit mitul unei Românii pacifiste şi neutre în mijlocul Balcanilor clocotind de violenţă. Poziţia României pe plan internaţional a fost semnificativ slăbită în momentul în care realităţile sale au devenit cunoscute nu doar pe plan intern, ci şi la nivel internaţional. Duritatea represiunii din 1907 (spre exemplu, bombardarea unor sate întregi, unele dintre acestea fiind practic rase de pe faţa pământului), în ciuda încercărilor ulterioare de a suprima o parte dintre documentele relevante, a produs o impresie profund nefavorabilă asupra opiniei publice occidentale.
În al patrulea rând, elita conducătoare, crud trezită la realitate, a fost temporar destabilizată, având ca efect o schimbare de generaţie ce a început cu mandatul de prim‑ministru al lui Ion I.C. Brătianu din 1909. Ca o excelentă referinţă clasică în acest sens, recomand lucrarea lui Caragiale „1907 din primăvară până‑n toamnă: câteva note“ (1907), o scriere extrem de acidă şi de o onestitate brutală.
Nu se ştie care ar fi fost evoluţia României în aceste circumstanţe, datorită intervenţiei Războaielor Balcanice şi a Primului Război Mondial.
Războiul Balcanic din 1913 a reprezentat, cu siguranţă, o revelaţie pentru ţăranii români înrolaţi în rândurile armatei, aceştia fiind uimiţi să constate starea mult mai prosperă a corespondenţilor lor bulgari, „înapoiaţi“ comparativ cu propria lor situaţie, ­ceea ce a determinat o atitudine de profundă nemulţumire la întoarcerea în ţară. Este suficient să menţionăm că „problema ţărănească“ a continuat să afecteze România mult după 1914.

Despre autor

Paul E. Michelson, profesor la Universitatea Huntington (SUA), a realizat cercetări în România în cadrul a trei burse de cercetare Fulbright. A fost distins cu Premiul Bălcescu acordat de Academia Română.





1962: Comuniştii exploatează Răscoala
În aprilie 1962, Gheorghe Gheorghiu‑Dej anunţa finalul procesului de colectivizare început cu 13 ani mai devreme. Raportul ­oficial este prezentat pe 27 aprilie 1962 în faţa Marii Adunări Naţionale şi în prezenţa a 11.000 de ţărani – cifra simbolică a victimelor din 1907. În 1962 se împlineau 55 de ani de la înăbuşirea răscoalei din 1907, iar cifra de 11.000 fusese deja consacrată de istoriografia regimului.
Pentru organizarea unui astfel de eveniment, la sfârşitul anilor ’50, a fost evaluată ca necesară realizarea unui Centru Expoziţional cu vocaţie internaţională în Bucureşti. Astfel, în 1959 autoritatea administrativă a Capitalei decide construirea unui spaţiu folosind soluţii arhitecturale de avangardă, cu o suprafaţă totală de 17.000 metri pătraţi. În 1960 se realizează, sub conducerea arhitectului Ascanio Damian, planurile pavilionului 1, Cupola centrală, iar în aprilie 1962, pavilionul este inaugurat, cu prilejul anunţului de încheiere a colectivizării.
Este singura dată când regimul prezintă cifre oficiale privind procesul de trecere în proprietatea statului a terenurilor agricole şi a inventarului aferent. Astfel, 96% din suprafaţa arabilă a ţării, ­respectiv 93,4% din suprafaţa agricolă fusese colectivizată, iar 3,2 milioane de familii fuseseră integrate în sistem.
Totodată, Dej prezintă şi partea sumbră a colectivizării: 80.000 de oameni fuseseră arestaţi, iar 30.000 fuseseră implicaţi în procese publice. Acestea sunt singurele cifre oficiale, însă se pare că, în realitate, ele sunt mai mari. Responsabilitatea părţii negative a colectivizării revine, conform lui Gheorghiu‑Dej, Anei Pauker şi lui Teohari Georgescu, folosiţi tardiv ca ţapi ispăşitori. (S.D.)mai mult

Personalitati si elite din istoria romanilor de la ,,A" la ,,Z"
ALEXANDRU CEL BUN (1400-1432)
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=48391
Alexandru, numit de urmasi ,,cel Bun", intelept carmuitor al Moldovei, a fost unul dintre cei mai de seama domnitori din framantata istorie a evului nostru medieval. Fiu al lui Roman Voda Musat (1391-1394) si al doamnei Anastasia, Alexandru s-a inscaunat cu ajutorul voievodului Mircea cel Batran. Lunga sa guvernare a fost favorabila consolidarii statului moldovean, a afirmarii in relatiile politice cu tarile vecine. Pe plan intern, Alexandru a sprijinit dezvoltarea diferitelor ramuri economice, intre ele negotul bucurandu-se de ocrotirea domneasca. In scopul organizarii puterii administrative, domnitorul a stabilit atributiile dregatorilor, in actele cancelariei sale fiind mentionati vornicul de Suceava, starostele, vistierul, postelnicul, logofatul si clucerul. A sprijinit Biserica, institutie care in timpul Evului Mediu avea sa joace un rol important in desfasurarea multor evenimente politice de seama. Pe aceasta linie este notabil rezultatul obtinut de domnitor in rezolvarea unui vechi conflict cu Patriarhia Constantinopolului, pe atunci autoritatea cea mai mare a bisericii rasaritene, conflict provocat, in timpul lui Roman Voievod, de numirea unui inalt prelat in Moldova. In timpul lui Alexandru cel Bun, arhitectura, pictura murala, broderia si caligrafia au creat cadrul in care, mai tarziu, in timpul lui Stefan cel Mare, avea sa se constituie binecunoscutul stil artistic moldovenesc.

In politica externa, Alexandru s-a aratat a fi un priceput diplomat. A intretinut relatii bune cu Polonia, pe care a ajutat-o in luptele de la Grunwald (1410) si Marienburg (1422), impotriva cavalerilor teutoni. Cronicarul Grigore ne scrie: ,,Alexandru Voda facu priitesug mare cu lesii si legatura tare, ca fie la ce

treaba unul pre altul sa ajutoreasca. Nici zminteala au fostu, ca intai au poftit craiul pre Alexandru Voda ca sa-i trimita ajutoriu impotriva crizacilor....ca au trimis ajutoriu calareti moldoveni, carii au facut mare izbanda. Ca batandu-sa cu crizacii (la Marienburg), intai au dat jos a fugi, de i-au insirat, gonindu-i spre o padure, si aciias pedestrindu-sa, au sagetatu-le caii, de le-au cautat a da dosul nemtii. Si aciias ai nostri s-au incalaratu si mare moarte au facut intr-insii. De care lucru, daca s-au intorsu ai nostri acasa, mare multamita au avut Alexandru Voda de la craiul". Politica initiata de Alexandru cel Bun si urmata de toti marii domnitori ce i-au succedat urmarea realizarea unui front comun de aparare impotriva agresivitatii otomane, ea inscriindu-se in ideea de unitate prezenta dintotdeauna in constiinta romanilor. Dupa moartea sa, in 1432, numele lui a ramas scris cu litere de glorie in cartea neamului, domnitorul fiind, asa cum a scris Dimitrie Cantemir, ,,acela care cel dintai a facut cunoscut strainilor numele pana atunci putin stiut al moldovenilor."

Strămoşii noştri geto-daci au fost “creştini” înaintea apariţiei creştinismului?
Afirmaţia prin care se susţine că populaţia Daciei era creştină încă dinaintea creştinismului nu trebuie luată doar ca simplă aserţiune, ci ca o recunoaştere de facto că pricipalele percepte religioase, precum şi modul de viaţă al geto-dacilor, iar apoi al populaţiilor străromâne,...

Ecaterina Varga, Doamna Motilor
Imediat dupa 1989, a inceput in Romania o asa-zisa "demitizare" a istoriei, care nu s-a incheiat nici astazi. "Demitizarea", fiind la moda, a patruns si in unele manuale...

A încercat logofătul Mihul să-l asasineze pe Ştefan cel Mare?


Început de ianuarie 1456. La o casă boierească înconjurată de copaci acoperiţi cu promoroacă, apare un tânăr de sub căciula căruia se văd plete blonde. Privirea amintind de seninul cerului, pare a unui om matur,...

Geanina Varga este "Cu un pas inainte"


In sezonul trei al serialului "Cu un pas inainte", difuzat de Pro TV, Academia de Arte ale Spectacolului Carmen Caragiu se imbogateste cu inca un student: Katia Dinescu, interpretata de Geanina Varga, ...

Invazia romană din Dacia: un jaf de 100 de miliarde de dolari Adevăratele consecinţe ale impactului Romei asupra Daciei trebuie analizate în profunzime, în scopul restabilirii unor adevăruri istorice. De la început, trebuie precizat că scopul războaielor împotriva lui Decebal, la 101-102 şi 105-106, a fost însuşirea vestitului tezaur dacic, deposedarea...

Orasul secret de sub Sarmizegetusa, capitala regala a Daciei
Astazi, un drum la cetatile dacice Sarmizegetusa, Capâlna, Blidaru si Costesti aduna in inima românului, deopotriva, durere si mândrie, pentru ca toate necazurile si trairile supreme ale sufletului te asalteaza acolo intr-un amalgam de simtiri ce te fac sa plângi cu un ochi si sa lacrimezi de bucurie cu celalalt. Asta am trait si eu zilele trecute când am vazut cetatile dacilor.

La mai bine de doua milenii si jumatate de la consemnarea primelor informatii despre existenta lor, dacii continua sa ramana un mare mister. Si cu cat ne apropiem mai mult de ei, cu atat taina se adanceste, lumea lor socheaza perceperea, intriga, sacaie, enerveaza, invitandu-te sa “ataci” si mai vartos adancul sperand la un pumn de lumina care sa-ti ostoiasca curiozitatea, dorul si setea de a afla cine au fost cu adevarat ei, stramosii nostri. Un drum la cetatile lor nu te linisteste nici pe departe, ci, dimpotriva, ascute si mai mult semnul de intrebare, ca o sica trecuta cu lama peste obrazul de andezit al inimii. Cine sunt ei, dacii? “Ei sunt cei ce nu sunt”. Asa ar putea sa exprime simplitatea dramatica a unei expresii destinul nedrept al misteriosilor nostri stramosi.

Satelitii rusilor si orasul de sub cetatea din munti
Am pornit la drum spre Sarmizegetusa Regia, plecand de la Costesti, cu doua carute trase de tractor. Dupa 20 de kilometri, am mai urcat vreo doi intrand in cetate pe poarta de vest. Ajuns aici, ai putea sa crezi ca misterul se destrama, pentru ca tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decat arata saracele noastre pliante turistice. Un colt de cladire insa, semnalat ca atare de arheologi, imediat in stanga incintei sacre, la care ajungi urmand calea regala, ne-a atras atentia pentru ca el face parte din palatul regelui Decebal. Restul este ascuns sub pamant si radacini de copaci seculari. De ce nu se mai sapa la Sarmizegetusa, de ce totul este lasat in paragina, ce mistere ascunde subsolul acestei capitale sunt tot atatea intrebari care ne fac sa plangem cu un ochi si sa ne bucuram cu celalalt inlacrimat, stiind ca aici au trait si s-au rugat ei, stramosii nostri ignorati. Pe la inceputul anilor ‘90, subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se cunoaste totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu de 200 km patrati, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee. Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu. Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana.
Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul. Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari, dar noi ne-am convins de existenta tunelurilor, in acest inceput de mai cand, ajunsi la Capalna, la un pahar de vorba, un localnic ne-a povestit cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.

Tacere, falsuri si miei fripti pe altare de andezit
Despre lumea antica s-au scris opere marete, dar, printr-un facut, tocmai capitolele referitoare la daci au disparut. Altii i-au imortalizat pe monumente, le-au ridicat statui la Roma, unele gazduite astazi de Vatican, in timp ce arheologii nostri le-au profanat sanctuarele frigand miei pe altarele lor de andezit, le-au praduit comorile ramase nefurate de altii sau si-au ingropat gunoaiele chiolhanurilor de peste noapte sub lespezile milenare. “Dacii au fost niste barbari, inculti, care nici macar nu stiau sa scrie”, spun unii specialisti ai nostri cu diplome academice, iar cele cateva placi de plumb, replici dupa unele din aur, cu inscrisuri ciudate care ne vorbesc despre ei, “pierdute” in subsolul Institutului de Arheologie, nu sunt altceva decat niste falsuri ordinare realizate de istorici pe care nu dai doi bani ca Hasdeu si Densuseanu. Si ce importanta mai are ca pe una dintre aceste placi este redata chiar imaginea cetatii lui Burebista de la Sarmizegetusa? Sunt falsuri si asa trebuie sa ramana, chiar daca nimeni nu a studiat serios pana acum aceste artefacte. Si ce mai conteaza ca ei, sarantocii daci, cercetau stelele, aveau calendare si vorbeau cu zeul lor in incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care astazi o croiesti numai cu diamantul? Mai intereseaza pe cineva ca stramosii astia ai nostri ridicau cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase la fel ca si ei? Lasa-i pe altii sa-si ridice in slavi stramosii druizi sau celti, care le culeg din lut pietrele pe care au pasit, caci noi avem lucruri mai importante de facut. Cautam, de pilda, un brand de tara care sa ne promoveze in lume: “O eterna si fascinanta Romanie” de care alesii isi amintesc doar in campanii electorale. Un mit “Dracula”, care sa inspaimante Europa, “Fabulospirit” sau de ce nu “Romania, the Land of Chois”, imprumutat de pe la altii. Pe cine ar interesa cetatile dacilor, mamaliga lor de mei sau borsul de urzici, se intreaba autoritatile?
Amaratii, desi aveau muntii plini de aur, nu-l prea prelucrau, zic arheologii nostri, care nu au reusit sa descopere mai nimic de luat in seama din acest metal prin cetatile lor. Au facut-o taranii si altii, mai demult, o fac si astazi fara sa ne pese macar. De la daci nu a ramas mare lucru, desi muzeele din Viena sau Budapesta, colectii particulare din intreaga lume bahaie de podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, toate furate din pamantul dacilor. Si ce daca s-au recuperat niste bratari din aur gasite de niste braconieri? Credeti ca sunt adevarate? Nici vorba. Sunt false! Sunt facute din cosoni! E clar! Probele autenticitatii lor sunt masluite, o spun tot ei, specialistii nostri. Si toate acestea, ca sa credem noi ca suntem urmasii unor smecheri, prosti, neimportanti si sarlatani, scursuri fara documente de identitate istorica, despre care nu merita sa se mai stie ceva.

Despre zei, credinte si nemurire in incinta sacra
M-am plimbat prin sanctuar cu atentie si grija sa nu calc pe vreun zeu sau sa nu frang, din greseala, vreun deget al marelui Zamolxis. El este acolo, va asigur, dar nu mai are templu in care sa stea. L-au distrus romanii sau chiar dacii fortati de invadatori, iar ce a mai ramas din el s-a aruncat la vale de catre arheologi. Pe scaunele batranilor preoti stau astazi paranormali si bioenergeticieni, care vin sa se incarce din energia templului. Din cand in cand, mai vin si oameni normali, dar bolnavi, avizi sa se vindece de dorul stramosilor. Tot drumul spre cetatea regala am simtit ca suntem insotiti de Marele Lup Alb, ce traia odinioara in preajma marelui preot, care l-a condus si pe Sfantul Andrei la templul stramosilor nostri, cum spune legenda. Si chiar cred ca a fost asa, pentru ca, la un moment dat, coborand de la Blidaru, am zarit un trunchi de copac in forma de lup in care se metamorfozase insusi Marele Lup Alb. La Sarmizegetusa Regia am trait pentru cateva clipe sentimentul ca dacii s-au ridicat din istorie si s-au intors in sanctuarele din munti. Spun aceasta pentru ca aici s-a discutat despre religia lor “cu cartea pe masa” adusa de “Dacica”, editura care a lansat, in premiera nationala, un volum despre daci chiar la ei acasa. Este vorba despre lucrarea “Religia geto-dacilor”, o carte despre zei, credinte, nemurire, sacrificiu, preoti si initieri, pe baza scrierilor vechi ale antichitatii, semnata de I.I Russu. Si tot aici dr. Aurora Petan, directorul editurii amintite, si alti vorbitori au discutat despre harta Daciei, “Legendele dacilor liberi”, “Muntii dacilor”, “Scrieri vechi pierdute atingatoare de Dacia”, “Medicina in Dacia”, “Andrei apostolul lupilor”, “Tezaurul dacic de la Sinaia”, tot atatea titluri despre daci lansate de aceasta editura. Si tot la Sarmizegetusa, chemati de spiritul stramosilor, ajunsesera regizorul Andrei Chiriac si scenaristul Mihai Manescu, doi tineri care lucreaza in acest moment la serialul de televiziune “Secretul coifului de aur”, film inspirat de scrierile de pe placile de plumb de la Sinaia.

Nepoti, ajunsi in vizita la bunicul Decebal
Dupa trei zile petrecute intre zidurile si altarele stramosilor daci de la Sarmizegetusa, Capalna, Blidaru si Costesti, am plecat spre orasul nostru de zgura cu ochii sufletului plangand de mila si de bucurie. De mila pentru istoria neamului, ignorata, batjocorita sau distrusa la comanda, ca sa se uite totul. De bucurie, pentru ca mai exista romani, mai exista tineri, mai exista batrani cu inimi suficient de mari ca sa incapa in ele si aceasta particica de istorie, pe care nu vor, nu pot si nu trebuie sa o uite. Ca este asa, ne-au dovedit-o in zilele libere romanii care au renuntat la mititeii rasuciti pe gratare pe marginile apelor si la berea rece din parau, pentru a se intalni cu stramosii la ei acasa, in cetatile lor. Eu cred ca cineva va razbuna istoria pierduta, de vreme ce Dacian Tudor, un baietel de numai 2 ani, a avut forta sa urce neajutat de parinti la Blidaru, iar Raducu, fratele lui de 6 luni, a venit purtat in brate de mamica si taticu la bunicul Decebal sa-l asculte povestind despre lupi si zei, batalii si tradari. In ceea ce ma priveste, eu nu cred ca dacii au fost vreodata infranti.

Blocajul istoric Lajos Kossuth
=====
Lajos Kossuth - ziaristul devenit revolutionar

* Fulgerul dinaintea furtunii


Acolo erau: presedintele venerabil Teodor Mihali, Alexandru Vaida cu o tinuta adecvata momentului si mai ales rolului de crainic al romanilor, St. Ciceo Pop intr-o extraordinar de buna dispozitie si N. Serban intr-o postura de extravaganta ca imbracaminte, totusi de o rezerva in atitudine, ce exprima o apreciere adanca a momentului, care-l revendica ca martore in fata generatiilor ce vor urma, atestand veracitatea celor intamplate de data aceasta sub cupola parlamentului” – Aurel Coza.
Sedinta din 16 octombrie a fost monopolizata de contele Tisza si romanii nu au mai avut timp sa vorbeasca de la tribuna Parlamentului. Atmosfera tensionata, l-a facut pe tanarul student maramuresean sa le considere “preludiul, uvertura sedintei de a doua zi, asa cum e fulgerul pentru furtuna.”
“Aceste cinci zile insa (18 –23 octombrie, n.red.) au fost suficiente pentru ca guvernul sa-si mai puna in aplicare un plan menit sa diminueze efectul actiunii romanilor. Fie ca in incordarea nervoasa a acestor zile i-a scapat din vedere, fie ca la iuteala n-a dat peste omul potrivit in acest scop, in acel interval de timp si-a pregatit coada de topor in persoana unui roman instrainat de ai sai, a deputatului Petre Mihalyi din Maramures, care in cele din urma a acceptat sa citeasca in sedinta ultima a Parlamentului (23 oct.) o declaratie impusa – credem –, redactata pentru a vestegi efectul celor notificate oficial de catre deputatul Alexandru Vaida (...) Ca actiunea a fost pusa la cale de guvern, ne ingaduie sa credem si masurile luate de autoritatile tocmai ale judetului Maramures, in ziua de 21 octombrie storcand propunerea romanilor nu constienta, ci la tot cazul fortata, de solidarizare cu guvernul pe chestia integritatii teritoriale a tarii, la adapostul careia deputatul guvernamental Petre Mihalyi sa accepte a pune la indoiala dreptul deputatului Al.Vaida de a face declaratia in numele poporului roman. Deputatul Petre Mihalyi in felul acesta s-a achitat in mod nu tocmai onorabil pentru generozitatea cu care guvernul trei generatii de-a randul i-a servit familia, asigurandu-i un scaun de deputat de Maramures.” – Aurel Coza
l “Sedinta din 18 octombrie 1918, asteptata cu nerabdare, de fapt a fost una dintre cele mai agitate, caci lumea voia sa auda cuvantul acelora care pana acum n-au fost bagati in seama. Toti asteptau declaratia romanilor, prin care sa-si clarifice gandurile de viitor in legatura cu drepturile politice desconsiderate secole de-a randul de guvernantii natiunii dominante.”
l “Deputatii de pe bancile majoritare tradau o atmosfera de adanca neliniste si ingrijorare, ba de nesiguranta pentru ziua de maine…”
l “O lume imensa, cata numai a putut gazdui sala de sedinte a parlamentului, a fost martore a celor declarate clar si la intelesul tuturor, ca ce vrea natiunea romana din Ungaria si Transilvania.”
l “Ca parlamentul maghiar nici intr-acele zile tragice ale anului 1918 n-a fost oglindirea fidela a situatiei din tara, ne-a spus-o spre cea mai mare satisfactie a noastra tocmai atunci marele dusman, zbirul romanilor, deputatul conte Appony, recunoscand si declarand ca .
In aceasta atmosfera, urmata de o potolire a miscarii si vorbelor, cu ochii atintiti asupra deputatului invitat de presedintele camerei sa treaca la tribuna, deputatul Alexandru Vaida Voievod isi incepe comunicarea dand expresie bucuriei ca in sfarsit a sosit ziua cea mare pentru nationalitatile din Ungaria.” – Aurel Coza.
l Deputatul roman a citit declaratia in care facea un aspru rechizitoriu regimului la care sunt supusi romanii din Transilvania. In ciuda protestelor vehemente si a interventiilor venite din partea deputatilor majoritari, Vaida a protestat impotriva arestarilor si activitatilor instantelor judiciare din Transilvania, a inchiderii scolilor si bisericilor romanesti in care jandarmii intrasera cu forta si a avertizat Parlamentul ca ”.
“Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva Imperiul habsburgilor, aflat in pragul dezintegrarii politice, lanseaza, concomitent cu cererea sa de pace adresata presedintelui Woodrow Wilson, ideea unei federalizari a Monarhiei dualiste. Si acum, ca totdeauna, Guvernul Austro-Ungariei urmeaza traditia sa binecunoscuta de a cauta, prin formule seducatoare, sa eludeze marile adevaruri ale gandirii politice. Reprezentantii oficiali ai Monarhiei de Habsburg, sustinuti numai de maghiarii si germanii austrieci, cele doua popoare exploatatoare ale celorlalte natiuni, care constituie marea majoritate a Imperiului, cred ca au gasit in ideea federalizarii un nou mijloc de a promova in continuare sistemul lor imoral si anacronic de guvernare, facand abstractie de implicatiile logice ale ideilor de libertate si justitie afirmate de presedintele Statelor Unite.
Comitetele reunite ale nationalitatilor oprimate din Austro-Ungaria, avand in vedere ca este vorba de existenta lor nationala, denunta opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatica. Bazandu-se pe principiul nationalitatilor si al organizarii democratice, singurele temeiuri ale vietii de stat admise de catre Puterile Aliate, aceste popoare au proclamat in mod categoric, prin intermediul cuvantului si al armelor, programul lor politic: constituirea de state nationale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei.” - Comitetul National pentru Unitatea Romanilor
Subliniind forta morala de care deputatii romani au dat dovada in timpul desfasurarii sedintelor, Aurel Coza a tinut sa aminteasca in lucrarea sa reactiile starnite de rechizitoriul facut de Alexandru Vaida Voevod si valul de stima pe care acesta l-a trezit in randul publicului auditor si a celui extern, informat cu iuteala fulgerului de cele petrecute in sala.
Primul ministru ungar, Al. Wekerle (in fotografie), a raspuns acuzelor spunand ca “a facut numai ce i-a fost in posibil”, aruncand vina in seama autoritatilor militare si a zelului exagerat cu care unele autoritati au executat dispozitiile. In acelasi timp, primul ministru a respins revendicarea nationalitatilor de a fi reprezentate independent la tratativele de pace, caci acolo – afirma seful Guvernului – Ungaria nu putea fi reprezentata decat de catre delegatul statului maghiar unitar si indivizibil. Un discurs similar l-a avut si St. Tisza, seful Partidului Muncii. Obsedat de ideea integritatii teritoriale si a unitatii statului maghiar, Tisza a incercat sa convinga lumea ca Ungaria sta pe baze democratice si de aceea nu se impaca cu revendicarile nationalitatilor. “Parlamentul a mai tinut sedinte in zilele de 22 si 23 oct. ce s-au soldat cu protestul, o adevarata revolta contra cenzurei a ziaristilor informatori ai presei de la sedintele din camera deputatilor, si cu lichidarea definitiva a acestui parlament, a carui majoritate, stapanita de o totala indiferenta a facut sa-si dea seama ca nu-i decat o compozitie artificiala fara rost si deci nu mai are justificata existenta”, isi aminteste Aurel Coza sfarsitul unui Parlament care n-a mai fost convocat niciodata.

Martor la pregatirea Marii Uniri!

Aurel Coza, fost director fondator al Muzeului din Baia Mare, a realizat in 1968 o lucrare privind evenimentele premergatoare actului Unirii de la 1 Decembrie 1918. Intentia profesorului Coza a fost aceea de a dona si eventual de a publica lucrarea sub auspiciile Comitetului Judetean PCR dar, din cauza unor grave implicatii ale istoricului Stefan Pascu, care a retinut lucrarea mai multi ani, aceasta a putut fi recuperata abia in 1982, cand a fost depusa la Muzeul Judetean Maramures. In 1981, profesorul Aurel Coza a decedat. Fiul sau, Aurel A. Coza (in prezent medic pensionar), a pastrat lucrarea si, in 1988, la 70 de ani de la Marea Unire, a trimis-o la Institutul de Istorie “Nicolae Iorga” din Bucuresti dar, din pacate, lucrarea a ramas in continuare nepublicata.
In octombrie 1918, maramureseanul Aurel Coza se afla in Budapesta pentru terminarea studiilor. Tanarul student a reusit sa asiste la sedintele Parlamentului din Budapesta, desfasurate intre 16-23 octombrie 1918. Aprobarea intrarii in Parlamentul ungar i-a fost intermediata de tanarul conte Teleki Pal din Pribilesti, stabilit in vremea aceea in Budapesta.
In alegerile parlamentare desfasurate in 1910, acest conte Teleki a candidat in circumscriptia electorala Somcuta, acest lucru reprezentand pentru el un esec cauzat in primul rand de faptul ca din comuna lui, Pribilesti, nici unul din votanti nu l-a ales, toti votand pentru candidatul Partidului National Roman. Pe atunci, votul nu era secret si se exprima in fata comisiei de votare. Infuriat, contele Teleki Pal a cerut arestarea si condamnarea preotului Ioan Coza (tatal lui Aurel Coza) si a mai multor tarani din Pribilesti. Aceste masuri represive au fost intrerupte de interventia batranului conte Teleki Geza, mai echilibrat decat tanarul sau fiu.
In 1917, Teleki Pal si-a cerut scuze preotului Ioan Coza, iar in octombrie 1918, probabil in incercarea de a-si spala din pacate, i-a facilitat fiului acestuia intrarea la sedintele Parlamentului budapestan. Aurel Coza s-a hotarat sa inregistreze “evenimentele istorice ce se prevesteau si pe care am avut norocul sa le traiesc, de o importanta colosala, cu efect momentan de neprevazut.”
In toamna anului 1918, atmosfera agitata din capitala Ungariei a determinat guvernul de la Budapesta sa apeleze la trupe formate din soldati de alte nationalitati decat cea ungara, in speranta ca vor putea fi exploatate divergentele dintre diferitele popoare care formau mozaicul etnic din imperiu.
“In acest scop, garnizoana Budapestei era asigurata de doua regimente, unul din Sibiu si altul din Bistrita, ce cuprindeau soldati si ofiteri aproape in totalitate romani, si putini sasi. A doua zi dupa ultima sedinta a Parlamentului, cand romanii din Transilvania si-au declarat autodeterminarea si ruperea de regatul Ungariei, acesti soldati si ofiteri au dezertat in bloc din unitatile militare din Budapesta, au luat in stapanire trenurile din garile capitalei si au plecat spre Transilvania. Acest fapt a privat guvernul si autoritatile de posibilitatea de represiune si mentinere a ordinii in capitala Budapesta si a dat frau liber manifestatiilor populare, a fost factorul favorizant hotarator al inceputului revolutiei comuniste din Ungaria in 1918”, afirma Aurel A.Coza, in preambulul lucrarii tatalui sau.
Tensiunile din capitala Ungariei s-au rasfrant si asupra sedintelor Parlamentului, culminand cu gestul unui student sarb de bastina din Voievodina (posibil Petrovici), care a sarit din galerie in mijlocul salii Parlamentului, in mana cu drapelele nationale ale romanilor, sarbilor si slovacilor, cerand libertate pentru natiunile din cadrul Imperiului austro-ungar.
In aceasta situatie, presedintele Parlamentului, la solicitarea primului ministru ungar, a ordonat comandantului militar al garzii Parlamentului evacuarea si arestarea deputatului roman Alexandru Vaida Voevod, pe care il considera responsabil de situatia creata. Comandantul garzii, roman de prin partile Sibiului sau Nasaudului, a refuzat sa execute ordinul.
“Dupa relatarile tatalui meu, este aproape sigur ca acelasi student Petrovici sa fi fost in fruntea unui grup de studenti romani si sarbi care l-au asasinat pe episcopul ortodox Vasile Mangra, care se opunea actiunii de autodeterminare a romanilor din Ungaria si de unire a Transilvaniei cu Romania. Atitudinea lui Mangra era determinata de interese josnice, egoiste, sperand ca prin aceasta sa obtina din partea guvernului maghiar confirmarea la scaunul de mitropolit si obtinerea de titluri nobiliare. Autoritatile si guvernul de la Budapesta au preferat sa confirme versiunea sinuciderii lui Vasile Mangra decat sa accepte posibilitatea unui atentat politic care le-ar fi ridicat atunci probleme”, sustine Aurel A.Coza, consemnand o marturie tarzie a tatalui sau.
Cu toate acestea, in lucrarea redactata de profesorul Aurel Coza, moartea episcopului Vasile Mangra este prezentata in versiunea oficiala: ”a decedat sau si-a luat singur viata intr-o camera de hotel.” Lucrarea apartinand unui tanar student maramuresean, aflat in valtoarea evenimentelor ce aveau sa duca la prabusirea Austro-Ungariei, ramane interesanta prin informatiile privitoare la atmosfera generala din Budapesta acelei vremi, modul in care s-au desfasurat lucrarile Parlamentului maghiar si implicarea lui Petre Mihalyi in sustinerea unei diversiuni a guvernantilor vremii, o diversiune care n-a putut opri cursul evenimentelor ce aveau sa se incheie cu Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918.

http://www.gazetademaramures.ro/fullnews.php?ID=1031

Conflictele dintre Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-XVII, de Florian Dumitru SOPORAN: Evul mediu a fost şi continuă să fie perceput de publicul larg ca un timp al luptelor eroice pentru apărarea patriei sau a credinţei, în care suveranii şi cavalerii se disting prin fapte de arme şi şi norme de conduită de natură să-i transforme în idealuri morale pentru contemporani. O asemenea percepţie s-a născut în ambianţa intelectuală a romantismului european, istoricii şi autorii literari căutând să identifice în fragmentele unui trecut ce abia începea să fie reconstituit cu mijloacele scrisului istoric critic, notele definitorii ale acelui volksgeist invocat de paradigma herderiană.

Dacă scepticismul abordărilor pozitiviste a fost de natură să nuanţeze imaginea idilică asupra realităţilor medievale, fenomenul a vizat categoriile instruite ale societăţii, şi acestea doar în limitele unui interes concret pentru cunoaşterea istoriei cât mai apropiate de adevăr. Confruntările care i-au opus pe francezi germanilor, pe aceştia din urmă cehilor, pe polonezi ruşilor sau pe români maghiarilor, au determinat o investigaţie mai elaborată asupra trecutului, dar şi un mai ferm ataşament al comunităţilor etnice faţă de oameni şi fapte asumate ca valori ale patrimoniului identitar .

Chiar dacă studiile medievale sunt orientate mai curând spre cunoaşterea structurilor şi fenomenelor în durată lungă, lăsând într-un plan secund factologia, manualele de istorie rămân fidele tradiţiei unei istorii constând într-o succesiune de date, războaie şi revoluţii, în care evocarea unor figuri intrate în legendă devine singurul mijloc de captare a interesului cititorilor. Din această perspectivă, o temă precum rivalităţile care au escaladat adeseori în conflicte armate care au marcat relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească devine dacă nu prohibită, cel puţin greu de abordat, chiar în absenţa unei presiuni oficiale nemijlocite. Cu toată detaşarea dată de trecerea timpului, avem dificultăţi să acceptăm un trecut mai puţin idealizat, în care aceia care i-au învins pe turcii cuceritori ai Constantinopolului, pe tătari, maghiari sau polonezi, şi-au înfruntat pe câmpul de luptă şi fraţii de aceeaşi limbă şi lege, de care îi separau interesele de moment.

Rivalitatea moldo-munteană nu s-a eliberat cu totul de presiunea unor intenţionalităţi politice, câtă vreme tema unei identităţi etnice moldoveneşti îşi mai găseşte adepţi în unele spaţii istoriografice. Fondatorii istoriografiei româneşti moderne, credincioşi aspiraţiei către o istorie obiectivă, au evocat asemenea momente cu destule rezerve, căutând să le explice prin cauzalităţi externe sau prin disensiunile obişnuite între capetele încoronate ale vremii. Numeroşi autori s-au simţit tentaţi să devină ei înşişi parte în conflict, identificându-se cu unul sau altul dintre protagoniştii acestor confruntări. Propaganda comunistă a exclus aproape complet astfel de subiecte din sfera de interes a istoriei românilor.

Imaginea unei lumi româneşti divizate din punct de vedere politic şi cu manifestări pluraliste distona în prea mare măsură cu ideea unei naţiuni române aflată în luptă cu marile puteri vecine şi cu exploatatorii din interior, pentru unitate şi libertate. În plus, orice contestare a puterii domneşti, cu care se căutau echivalenţe simbolice, putea da naştere la stări de spirit prea subversive într-o ambianţă totalitară. Evul mediu românesc a fost plasat sub auspiciile conceptului de conştiinţă de neam, menit să substituie realităţile pe care istoricii occidentali le-au subsumat celui de naţiune medievală. Atunci când disputele dintre domnii români nu puteau fi evitate, ele deveneau aspecte ale luptelor dintre facţiunile boiereşti sau expresii ale unor acte de trădare. De acest din urmă tratament au beneficiat personalităţi de talia Movileştilor sau a lui Vasile Lupu.

Odată cu eliberarea de vechile clişee, în contextul cultural din anii 90, s-au manifestat şi reacţii disproporţionate, în sensul tentativelor de destructurare a tot ce s-a scris până acum, ori al restituirii unei istorii a românilor marcată de conflicte interne şi de mediocritate politică. În aceeaşi direcţie, s-a pus problema existenţei sau inexistenţei manifestărilor identitare în rândul românilor, chestiune aflată încă în dezbaterea mediilor de specialitate. Actele de frondă faţă de interpretările canonice ale trecutului nu justifică totuşi negarea unor tendinţe şi procese istorice, documentate în condiţii vitrege prin eforturile unor specialişti care n-au abdicat de la valorile spiritului critic. În ultimă analiză, protagoniştii unor episoade controversate nu sunt responsabili de faptul că semnificaţiile demersurilor lor politice şi militare au fost instrumentalizate de discursul politic contemporan.

Fără a avea pretenţia de a epuiza subiectul în aceste câteva rânduri, sunt necesare câteva clarificări ale conceptelor cu care operează istoriografia contemporană. Naţiunea medievală nu poate fi identificată cu forma clasică pe care această formă de agregare a comunităţilor umane a cunoscut-o în evul de mijloc. Conceptul de natio a fost asumat de slexicul medieval pe filiera creştină care a asigurat transferul terminologiei latine clasice asupra noilor realităţi ale lumii născute pe ruinele vechiului orbis romanus. Vitalitatea şi în cele din urmă impunerea ca marcă a identităţii etnice în majoritatea limbilor europene s-a datorat tocmai caracterului său plurivalent, încorporând atât ideea originii familiale,, cu conţinut etnic implicit, cât şi o accepţie socială distinctă. Oamenii instruiţi ai evului mediu au dat naţiunii diverse, reflecţia pe această temă culminând în epoca dezbaterilor conciliare de la Pisa şi Konstanz şi a revoluţiei husite.

Dacă magistrul Ieronim de Praga includea în cadrele natio totalitatea membrilor comunităţii, dincolo de diferenţierile sociale, prelaţii englezi şi francezi operau o distincţie majoră între naţiunile generale, definite prin originea, reală sau presupusă, din strămoşi comuni, locuirea unui teritoriu moştenit de la aceştia, relativa unitate lingvistică şi de credinţă . Originea familială, cu aspectul său etno-lingvistic implicit, era importantă pentru evul mediu. Precum Tatăl, aşa şi Fiul, era una din paradigmele spiritului acelor vremuri, cel puţin sub aspectul teoriei. Faptul avea consecinţe directe asupra destinului individual şi colectiv, coroanele şi privilegiile, libertatea şi patrimoniul, se moşteneau în virtutea descendenţei.

Expresia livrescă a acestei realităţi este dată de cronicile şi gestele medievale, care invocă în serviciul unor cauze contemporane, originea ilustră a comanditarilor sau a comunităţilor etnice aflate sub autoritatea acestora din urmă. Oricât de tentante ar fi extrapolările în relaţie cu modernitatea, trebuie precizat faptul că naţiunea medievală este doar una din formele de solidaritate care guvernau viaţa omului medieval. Înafara solidarităţii etnice, acţionau în direcţia potenţării sau inhibării ei afinităţi sociale, religioase, regionale sau patrimoniale. Manifestări ale solidarităţii şi conştiinţei etnice au fost documentate în cazul majorităţii naţiunilor, iar azi puţini istorici mai contestă apartenenţa acestora la spiritul medieval .

Expresii ale unor astfel de sensibilităţi au fost propuse şi în ceea ce-i priveşte pe români, fiind evidenţiată conştiinţa şi preocupările pentru propria origine, solidarităţile confesionale transfrontaliere şi de la un anumit moment, tendinţe de confederare politică. Chiar dacă precaritatea surselor lasă muncii în arhive şansa unor noi încheieri pe această temă, o conştiinţă identitară a românilor nu a însemnat şi nu putea însemna o premisă a loialismului etatic. Inexistenţa unei similitudini între specificul identitar şi raporturile de putere este specifică şi altor naţiuni europene. Patriotismul militant ce s-a manifestat în Franţa la începutul secolului al XIV-lea nu a fost de natură să inhibe rivalitatea franco-burgundă şi războiul civil ce i-a dat expresie, tocmai în momentul în care inamicul englez triumfa asupra celor care îi refuzaseră succesiunea lui Edward al III-lea pe temeiul legii salice şi al drepturilor naţiunii franceze.

Chiar istoricii sceptici cu privire la existenţa reală a naţiunii medievale recunosc în cazul ruşilor existenţa unui ataşament primar, aproape vegetativ, faţă de pământul rusesc şi credinţa rusă. Cu toate acestea, principii Moscovei şi marii duci rusificaţi ai Lituaniei s-au înfruntat în războaie pe durata câtorva secole pentru refacerea vechiului ansamblu politic al Ruricizilor. Loialităţile politice n-au alterat sentimentul patriotic al protagoniştilor, iar o dovadă în acest sens este furnizată de dramaturgia engleză elisabetană. Discursurile atribuite de Shakespeare protagoniştilor unor rebeliuni şi uzurpări sunt mult mai bogate în semnificaţii identitare decât tiradele naţionaliste contemporane.

În ceea ce priveşte realităţile româneşti, secolul al XIV-lea a însemnat naşterea a două entităţi politice, Ţara Românească şi Moldova. Geneza lor se circumscrie tipologiei generale de evoluţie a statelor medievale, centralizarea puterii şi afirmarea sa prin succesul militar, integrarea în ordinea politică şi spirituală prin consacrarea structurilor ecleziastice prin intercesia patriarhiei ecumenice de la Constantinopol. Fenomene cu impact local precum transferul demografic şi instituţional de peste munţi şi mai ales constituirea etatică prin subordonarea unor poli regionali de putere, se cer a fi aprofundate în viitor. Studiile medieviste româneşti au examinat problema constituirii a două state româneşti, găsind explicaţii în condiţionările politice externe sau în dinamica economică a regiunii .

Indiferent de circumstanţe, proximitatea crea ca pretutindeni în evul mediu, premisele unor relaţii conflictuale. Chiar dacă societatea românească nu a cunoscut formele feudale clasice apusene, privilegiile sociale şi puterea politică se legitimau în raţiunea militară. Vitejii şi slujitorii munteni şi moldoveni sunt echivalenţi ai aşa-numitor bellatores, la care se referă norma medievală a societăţii tripartite. Cea mai vizibilă formă de expresie a autorităţii era capacitatea de a asigura supuşilor securitatea şi resurse . Dacă integrarea, cu ezitări iniţiale din partea puterii, în cadrele bisericii ortodoxe şi presiunile de la frontiere erau de natură să ofere o bază pentru colaborare între cele două state româneşti, existau suficiente elemente care să le aducă în conflict.

Primul şi cel mai important dintre acestea au fost înseşi relaţiile de putere. În măsura în care o domnie se consolida în plan intern, resimţea tendinţa obiectivă în a exercita un anume patronaj asupra principatului vecin. În ecuaţia internă, jucau un rol activ şi raporturile cu regatele apostolice vecine şi mai târziu cu Poarta Otomană. Primul angajament antiotoman al Ţării Româneşti sub Mircea cel Bătrân (1386-1418) a coincis cu un episod conflictual cu Ştefan I al Moldovei, care l-a susţinut pe Vlad Uzurpatorul. Alianţa dintre Mircea şi Alexandru cel Bun, privilegiată de scrisul istoric de la noi, a fost urmată de tentativa domnului moldovean de a-şi subordona Ţara Românească prin susţinerea pretendentului Alexandru Aldea, demers urmat şi de achiziţii teritoriale în zona frontierei.

Proiectele de acţiune antiotomană concretizate de Iancu de Hunedoara au însemnat din punct de vedere legal şi în accepţiunea contemporanilor, integrarea principatelor extracarpatice în sfera de autoritate a regatului Ungariei şi transformarea voievozilor acestora în vasali ai Hunedoreanului . Campaniile militare care însoţeau schimbarea domnilor aveau acelaşi caracter distructiv ca orice invazie, ori astfel de episoade nu aveau darul de a câştiga simpatia celor vizaţi. Relaţiile moldo-muntene au evoluat în manieră ambivalentă chiar în condiţiile contemporaneităţii unor eroi ai cruciadei târzii, Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Dacă ultimul a câştigat tronul cu un aport militar muntean, cele două ţări s-au aflat angajate în disputa pentru controlul cetăţii Chilia, cu importanta sa poziţie în comerţul de la Dunărea de Jos şi Marea Neagră.

Implicarea Moldovei în lupta antiotomană a început la mai bine de un deceniu de la sfârşitul celei de-a doua domnii a lui Vlad Ţepeş, iar o eventuală colaborare odată cu revenirea sa pe tron în 1476 a fost compromisă de asasinarea sa. Intervenţiile lui Ştefan cel Mare în Ţara Românească, socotite azi expresii ale unui program politic înaintat, au luat forma unor expediţii violente, consemnate ca atare în cronistica vremii şi stârnind resentimentele boierimii muntene. Este cunoscută scrisoarea în care exponenţii acesteia i se adresează în termeni puţin reverenţioşi, reproşându-i încercările de a aduce pe tronul Ţării Româneşti domni nelegitimi.

Rivalităţile de aceeaşi natură au implicat şi generaţiile următoare de dinaşti, războiul dintre Bogdan al III-lea al Moldovei şi Radu cel Mare al Ţării Româneşti putând fi evitat doar datorită apelului unor prelaţi la credinţa comună a celor doi principi. Nici integrarea mai strictă a statelor româneşti în ansamblul controlat de sultan nu a atenuat cu totul stările de tensiune. Noile motivaţii şi-au aflat originea în ambiţia unor familii domnitoare de a controla ambele ţări, în actele de disidenţă ale facţiunilor boiereşti, urmate de exil în masă peste hotare, sau opţiunile diferite în ceea ce priveşte politica externă. Episodul care s-a bucurat de o amplă reflectare istoriografică a fost cel al antagonismului dintre Movileşti şi Mihai Viteazul. Protagoniştii, exponenţi ai unor facţiuni boiereşti, una captivată de modelul libertăţilor din Polonia barocă, pe care le-ar fi dorit translatate pe solul Moldovei, cealaltă interesată în contracararea presiunii otomane prin colaborarea cu Habsburgii, au propus în fapt maniere proprii de realizare a unor proiecte politice româneşti, fundamentate pe realitatea identităţii etnice a moldovenilor şi muntenilor.

Concurenţa în demararea unor astfel de proiecte, complicată şi de problema boierimii de origine greacă, a dat naştere la conflictele din secolul al XVII-lea, cunoscând forma unor angajamente militare în timpul lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.

Stările conflictuale care au opus de-a lungul secolelor medievale principatele româneşti extracarpatice sunt o parte a trecutului propriu şi merită studiate fără complexe şi prejudecăţi, ca expresii ale unor realităţi specifice şi altor naţiuni şi care, fără a pune în cauză existenţa naţiunii române medievale, ci mai curând îi adaugă faţete remarcabile.
citeste[...]

Un manifest incendiar, gasit la Poienita, proclama inca din anul 1886 Unirea Transilvaniei cu Romania


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=42135Manifestul provine din Romania si, in afara de "instigari" la disolutia statului, "Invata cum trebuie sa (se) organizeze si sa se desfasoare revolta pentru distrugerea…", apar pasaje ca "Fratii nostri de peste munti, adica romanii ardeleni, mai au o singura speranta (…)", "Daca ar sti _ ardelenii adica _ soldatii nostri ce lacrimi a varsat un batran in fata mea la gandul ca inainte de moarte va putea inclina drapelul in fata armatei romane". Apoi prevede revolutia si arata ca ea va veni fie din interior, fie din exterior.

Examinand manifestarile de acest gen inca incepand din 1861, cu abolirea regimului absolutist si instalarea celui liberal, foarte bogate si relevante pe Valea Muresului, Campia Transilvaniei si pe Tarnave, constatam ca, dintre toate formele de lupta antidualiste, cel mai fulminant prin indicatiile inspirate din metodologia revolutionara este acesta. Mentionam insa ca, dupa Revolutia de la 1848-1849, valul de emigranti, atat romani, cat si secui, in Romania a luat proportii ingrijoratoare. Nu e exclus ca manifestul in cauza sa fi fost adus de vreun roman intors din desele emigratii fluctuante, Valea Muresului constituindu-se, secole de-a randul, principala si poate cea mai facila zona de tranzit cu tarile surori.

Caracterul pragmatic, previzionar, care a pus intr-o veritabila deruta autoritatile, a fost afirmatia ca "A treia rascoala, de peste munti, o asteptam de la agricultorii liberi caci cele doua anterioare (a lui Horea si a lui Avram Iancu _ compens I.R.) au fost incepute de iobagi". Arata apoi rolul emigratiei romane din Apus, "pe care o asteapta un mare viitor, sa participe in acea lupta pentru eliberarea Transilvaniei si unirea tuturor romanilor sub un singur sceptru". Continua apoi in acelasi timbru imperativ: "Sa se trezeasca si sa inceapa activitatea; este putere, sunt mijloace, ceea ce lipseste nu este altceva decat vointa, deci, sa vedem!".

In rechizitoriul sau, procurorul Tribunalului regal din Targu-Mures, instanta competenta teritorial _ satul Poienita, locul interceptarii "corpului delict", manifestul, apartinand comitatului Mures _ arata ca "Asemenea expresii si altele asemanatoare se pot intalni in tot cuprinsul manifestului si, in felul acesta, din cauza atitudinii impotriva statului maghiar, s-a dispus confiscarea si distrugerea lui in baza art. 62 din Codul Penal".

*

Cu privire la modul de raspandire, aproape frecventa in Transilvania, a unor asemenea manifeste incendiare, sistemul pare, si, in realitate, fusese bine pus la punct, devreme ce baronul Kemény György, comitele suprem al comitatului Turda-Aries, comitat de care apartinuse cea mai mare parte a Campiei Transilvaniei, raporta in anul anterior, 1885, Ministrului de Interne Regal Maghiar, superiorul sau, ca "Nici printr-o permanenta supraveghere (sau) printr-o observatie exacta si discreta (facute) prin diferite demersuri, nu am reusit sa descopar (nici) pana in ziua de azi nici un singur caz in care comitetul Iredentei romane ar fi trimis cuiva in comitatul Turda-Aries proclamatii instigatoare, desi sunt convins ca proclamatiile instigatoare ale Iredentei au fost aduse prin contrabanda in toate tinuturile Transilvaniei cu populatie majoritar romaneasca".

De altfel, o sumara statistica a densitatii si frecventei documentelor privind cea mai viguroasa activitate "iredentista" din diferitele zone ardelene situeaza Valea Muresului, Campia Transilvaniei si Vaile Tarnavelor, acest spatiu central-transilvanean, in fruntea listei, pe picior de cvasi egalitate cu Muntii Apuseni.

Revenind la finalul clasic, dar drastic al Rechizitoriului numai partial publicat in excelentul volum mentionat si redat de noi, acesta este astfel formulat pompos, conform procedurii tipice a vremii: "In numele majestatii sale Regale! Tribunalul Regal din Targu-Mures ca instanta penala in baza propunerii Procuraturii regale (…) a dispus confiscarea si distrugerea lui (…)".

In speranta ca asemenea episoade din trecutul de lupta al romanilor mureseni va capta interesul public, vom mai reveni.

Regretand imposibilitatea accesului la vreunul din exemplarele manifestului, care a ocazionat procesul, care si el trebuie sa fi fost celebru si de real rasunet, autorul redarii acestui episod are in lucru, intr-o faza avansata, un volum de documente judiciare comentate, dezbatute in instante targumuresene cu titlul provizoriu "Targu-Muresul judiciar" (din sec. XVIII-XX), care spera sa gaseasca o primire adecvata aidoma altor lucrari din trecutul zbuciumat al muresenilor.

Targuri romanesti de odinioara
Informatii despre aparitia targurilor sau iarmaroacelor in Tarile Romane nu prea sunt, cronicarii ocupandu-se mai mult de ctitorii de biserici si manastiri, de razboaie si razmerite. Se poate insa presupune ca unde se strangea lume mai multa, la hramurile bisericilor ori la alte sarbatori religioase si populare, apareau si negustorii cu marfurile lor sau dispusi sa le cumpere pe ale altora. Acestia tinteau de buna seama mai mult orasele, cu o populatie mai mare si cu conditii mai bune pentru vanzare si cumparare. De aici vine si denumirea de targ a unor orasele de odinioara.
Pe langa negustorii profesionisti la aceste targuri veneau multi tarani, ca sa-si vanda produsele si sa cumpere ceea ce nu se gasea la tara. Multa vreme, desigur, a predominat trocul.

Humulestenii
Ca sa intelegem cum mergeau targuielile altadata, e bine sa recitim "Amintiri din copilarie" ale lui Ion Creanga, opera nu numai de inalta calitate literara ci si plina de informatii etnografice. Iata un fragment: "Caci trebuie sa va spun ca la Humulesti torc si fetele, si baietii si femeile si barbatii si se fac mai multe giguri de sumani si lai si de noaten, care se vand si panura si cusute, si acolo pe loc, la negustorii armeni, veniti inadins din alte targuri: Focsani, Bacau, Roman, Targu-Frumos si de pe aiurea, precum si pe la iarmaroace in toate partile. Cu asta se hranesc mai mult humulestenii, razasi fara pamanturi, si cu negustoria din picioare: vite, cai, porci, oi, branza, lana, oloi, sare si faina de popusoi, sumane mari, genunchere si sardace; itari, bernevici, camesoaie, laicere si scorturi inflorite; stergare de borangic alese si alte lucruri, ce le duceau lunea in targ de vanzare sau joia pe la manastirile de maici, carora le vine cam peste mana targul".

Se stie ca Nica insusi, "oleaca de fecior de negustor", cum se descrie in amintiri, isi incearca norocul cu celebra pupaza din tei, prilej de a mai descrie atmosfera de iarmaroc din Moldova: "He, he! sa fie sanatos dumnealui, om bun, d-apoi chitesti dumneata ca nu ne cunoastem noi cu stefan a Petrei? zise mosneagul; chiar mai dinioara l-am vazut umbland prin targ, cu cotul subsuoara, dupa cumparat sumani, cum ii e negustoria; si trebuie sa fie pe aici undeva, ori in vreo dugheana de baut adalmasul. Apoi bine ca stiu a cui esti, mai tica; ian stai oleaca, ca te duc eu la tata-tau si sa vad, el te-a trimes cu pupaza de vanzare, sa spurci iarmarocul?"
Ar fi, poate, demn de cercetat, daca la vreun targ sau la vreo piata din Romania s-au mai propus la vanzare pupeze, caci alte oratanii si pasari exotice se vand si se cumpara de multa vreme...

Targul de Mosi
Cum am scris mai sus, targurile se organizau cu prilejul sarbatorilor, fie religioase, fie populare. Astfel, in veacul al XIV-lea, la Bucuresti avea loc Targul Cucului, numit asa fiindca se tinea la Mosii de Primavara, in preajma Blagovesteniei, care popular se mai numeste si Ziua Cucului. Tot asa se explica si actualul nume de Calea Mosilor al unei importante artere bucurestene, care ducea odinioara la targul organizat la sarbatoarea populara zisa Mosii de Vara. Acest targ functiona la marginea rasariteana a Bucurestiului; de aceea, drumul, pavat cu lemn, care lega centrul Capitalei de acel maidan s-a numit mult timp Podul Targului din Afara. Pe de alta parte, se vede ca la inceput acolo a fost un targ de vite, de unde si denumirea Obor, pastrata si astazi.

Cu inegalabilu-i talent, Ion Luca Caragiale face o tabla de materii a targului de Mosi, publicata in "Moftul roman", la 18 mai 1901: " Turta dulce - panorame - tricoloruri - braga - baloane - soldati - mahalagioaice - lampioane - limonada - fracuri - decoratiuni - decorati - donite - menajerii - provinciali - fluiere - cersetori - ciubere - cimpoaie - copii - ministri - pungasi de buzunare - hardaie - bone - doici - trasuri - muzici - artifitii - fotografii la minut - comedii - tombole - "Moftul roman" nr. 8 - oale - steaguri - flasnete - inghetata de vanilie - fleici - stamba - cani - pelin - calusei - scranciob; "cele din urma inventii care era si la expozitia americana" - pinteni - biciclete - cai - vite - jandarmi - basmale - telegrafisti - nepoate - matusi - tate - neni - unchi - veri - vaduve - orfani - portretul tarului - "Moartea vanatorului" - prescuri - macelari - grau - cofeturi pentru coliva - betivi - caciuli - cojoace - capestre - boi - haraitori - Prima societate de bazalt si teracota - "Stella" - sticle - fan - cercuri - doage - buti - plapumi - saltele - perne - flori - scaune - paturi - mese - beteala - oglinzi - cercei - inele - ibrice - turci (...)".
Textul lui Caragiale se incheie astfel: "Criza teribila, monser!"

Ce mai e, ce mai era prin targ
Cu voie sau fara voie, capodopera caragialiana infatiseaza bogatia unui targ romanesc din veacul al XIX-lea. In treacat fie spus, pe vremea comunismului nu se mai gaseau portocale, iar in ultimii sai ani disparusera fleicile, pelinul, "ciucalata", lamaile, branza, urda, cascavalul, slanina, cafeaua - "gingirlie" sau nu, bomboanele, placintele, cozonacii, sarea, vinul, berea, de fapt aproape toate alimentele!
Pe de alta parte, dupa 1989, la Obor au reaparut turci, completati cu arabi, chinezi si alte etnii exotice. Ca si acum mai bine de un veac, la Obor intalnesti si azi cersetori, pungasi de buzunare, betivi, schilozi, certuri, chefuri, tambalauri, muste, suprimati, bataturi strivite, parinti beti, guri cascate, praf, noroi, murdarie, infectie si, culmea, o "criza teribila, monser!", doar ca de data asta e globala!

In Bucurestiul de odinioara se tinea si Targul Dragaicei, pornit la 24 iunie si desfasurat la miazanoapte de Marcuta. In vremuri mai severe, la astfel de targuri, spre a fi de invatatura multimii, "se executau sentintele date asupra facatorilor de rele, prin spanzuratori si alte torturi, iar femeile criminale se tundeau, li se punea o manta neagra pe umeri, si pe piept li se lipea o hartie pe care era scris: Cine va face ca mine ca mine sa patimeasca".
Targurile mari, de multe ori si cele mici, erau intregite de balciuri, unde se puteau vedea toate ciudateniile si distractiile, gratie mai ales circurilor calatoare: magicieni - zisi "scamatori", acrobati, clovni, teatru de papusi - de obicei cu Vasilache si Marioara, comedii, calusei, scrancioburi, trasul la tinta cu pusca - "Incercati ochiul si-o mana / Pentru patria romana!", animale exotice, femeia cu barba, "irocheza cu cutitu-n piept", femeia-sarpe, femeia-peste - zisa si "faraoanca", roata norocului, femeia taiata cu fierastraul, pitici, pocnitori si cate si mai cate...

Intendenta Armatei Romane la 148 de ani
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=41669
Primul document care consfinteste aparitia logisticii militare este ordinul de zi nr. 24 din 27 aprilie 1857, prin care se infiinta o sectie de intendenta militara. A.I. Cuza a acordat atentia necesara armelor si serviciilor. Administratia, printre celelalte a fost supusa transformarilor si perfectionarilor in concordanta cu misiunile generale ce reveneau armatei Principatelor Unite si, de asemenea, sarcinilor specifice acesteia.

Pana la infiintarea armatei romane prin unirea celor doua principate dunarene, comandantii erau obligati sa se ocupe personal de problemele administrativ-gospodaresti ale unitatilor si subunitatilor lor.

In aceste conditii apare Decretul nr. 417. din 30 august 1860, prin care se unesc cele doua administratii intr-una singura sub ordinele Ministrului de razboi de la Bucuresti.

Un an mai tarziu A.I. Cuza semneaza "INALTUL ORDIN DE ZI" nr. 29 din 1 februarie 1861, care reprezinta actul de nastere al logisticii armatei romane care putea sa acopere nevoile de servicii ale personalului.

Prin acest ordin s-a format Corpul ofiterilor de intendenta, condus de intendentul general al armatei (asimilat gradului de general de brigada) si subordonat Ministrului de Razboi.

Considerat de cea mai mare importanta pentru conservatia aparatorilor statului si pentru menajarea veniturilor sale, Corpul era extrem de solicitat, intrucat in sarcina sa cadeau toate problemele referitoare la solda, subzistenta, echipament, cazarmament si starea sanitara a trupelor.

Denumirea de "intendent" provine din latinescul "integer", adica cel caruia i s-a dat toata puterea in vederea executarii unei misiuni.

Sub denumirea de intendenti apar in Franta pe la mijlocul secolului al XVI-lea inaltii functionari de stat, capabili, iscusiti si de incredere pe care regele Frantei ii trimitea sa ancheteze neregulile savarsite in armata.

Perioada imediat urmatoare aparitiei Corpului ofiterilor de intendenta a pus bazele dezvoltarii, inchegarii si bunului mers al acesteia, fiind capabila ca incepand cu Razboiul de Independenta _ 1877-1878 _, sa asigure sprijinul armatei pentru cucerirea independentei de stat a Romaniei si pastrarii integritatii ei teritoriale.

Intendenta desi parte componenta a sistemului militar si nelipsita in orice forma de lupta, nu are stilul iubitor al celorlalte arme. Asa dupa cum Napoleon I spunea: "Este cea dintai la munca si cea din urma la onoruri".

Cu ocazia zilei de 1 februarie 2009 exprim recunostinta tuturor colaboratorilor mei si slujitori ai intendentei militare romane ce s-au dedicat acestei nobile meserii si in acelasi timp le doresc actualilor truditori _ putini cati au mai ramas _ sa urmeze exemplul inaintasilor lor, sa duca mai departe idealurile pentru care a fost creata intendenta.

160 de ani de la marele dezastru al muresenilor
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=41667
La sfarsit de ianuarie, inceput de februarie 1849, "victorioasa" armata kossuthista, comandata de generalul Bem, cucereste meleagurile muresene si instaleaza Tribunalele de sange in toate localitatile administrative. Trece la arestari si la schingiuiri! Cea mai "bogata prada" o aduc gardistii unguri la Targu-Mures, din comuna Stanceni, unde au fost prinsi prefectii Constantin Romanu Vivu si Stefan Moldovan, tribunii Ioan Maier, Fulea, Ion Naste etc. ("Monografia orasului Targu-Mures", de Traian Popa, p. 180).

Tavalugul razbunarii si al urii interetnice striveste totul in cale. Aprind satele locuite de romani. Distrug bisericile si putinele scoli romanesti. Jefuiesc si vand la "licitatie" averile romanilor. Ucid oameni nevinovati. Apogeul urgiilor este atins la 20 martie 1849, cand intreg Ardealul este "curatat de valahii rebeli".

"Victoria" nu a durat mult. In august _ septembrie 1849, le-a venit si lor sorocul. Pentru mureseni insa, continua apasarea si asuprirea imperiala. "Generalul austriac Clam Gallas, la 16 august 1849, cere de la cetatenii orasului Targu-Mures: 40.000 florini, 36.000 de paini, 9.600 de care cu fan, 14.000 kilograme de ovaz, 560 de vedre de vin, 60 de vite, haine pentru 1.000 de soldati etc. Toate, in termen de 24 de ore! Ca o garantie a achitarii celor cerute, imperialii iau ca ostatici pe cetatenii Adam Petri si Danila Lenart, pe care ii tin legati pana ce nu achita orasul toata suma ceruta. Paguba suferita de romanii din Ardeal, in cursul Revolutiei din 1848-1849, este evaluata la 29.260.000 florini". (idem p.185).

La 2 februarie 1849, Curtea Martiala din Targu-Mures, comandata de lt. col. Forro, ordona: "Se sechestreaza averea tuturor refugiatilor romani si se vinde, prin licitatie publica: averea protopopului Ilie Farago s-a vandut cu 1.013,48 florini, a lui Mihai Sebeni, cu 622,26 florini, a lui Ion Raica, cu 37,41 florini; a lui Dumitru Fogarasi, comerciant, cu suma fabuloasa de 20.043 florini, iar cei ramasi acasa sa plateasca biruri grele: bani, alimente si haine" (idem, p. 184).

Oare, intamplator s-a propus ca 2 februarie sa fie Ziua Internationala a Impacarii? Zi pornita de la Targu-Mures, unde simbolurile Imperiului stralucesc inca, lustruite pe bani publici. Totul ne aduce aminte de acea trista zi si de foarte multe altele din vremea ocupantilor vremelnici care ne-au facut saracia si mai saraca si viata tot mai grea. Inaintasii i-au iertat, ca asa-i crestinul! Dar de impacat este mai greu, deoarece urmasii lor trebuie sa ne ceara iertare, sa inlature simbolurile de trista amintire si sa refaca, cat mai repede, cat mai bine si mai frumos, simbolurile culturii romanesti, zidite impreuna in perioada 1918-1948. Sa conceapa si chiar sa realizeze simboluri si opere comemorative moderne, inchinate inaintasilor atat de multi la numar, care s-au remarcat prin Scoala Ardeleana, in cultura, arta si in stiinta, care s-au jertfit pentru Neam si Tara, de 160 de ani incoace.

MANUSCRISE ROMÂNEŞTI DIN MOLDOVA
După Cartea românească veche în judeţul Suceava. Catalog, 4 volume, Suceava, 1992-1995 (Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Suceava, 2005), Cartea românească manuscrisă din nordul Moldovei, Bucureşti, 1998, teză de doctorat, Catalogul manuscriselor slavo-române din Biblioteca Mănăstirii Suceviţa, Suceava, 1999, Manuscrise româneşti din Moldova. Catalog. Vol. I, Iaşi, Editura Junimea, 2006, remarcabile în planul bibliologiei româneşti actuale, prin care s-au pus în circuitul ştiinţific o însemnată cantitate de informaţii de primă mână, înlesnind cunoaşterea unor aspecte din istoria culturii noastre vechi, conf. dr. Olimpia Mitric a tipărit de curând volumul al II-lea din Catalogul manuscriselor româneşti din Moldova (Iaşi, Editura Junimea, 2007, 456 p. + 30 facsimile alb-negru şi color).


De data aceasta, sunt descrise manuscrisele româneşti din judeţele Suceava şi Vrancea, precum şi cele aflate în colecţiile Bibliotecii Universităţii Naţionale „Jurii Fedkovici” din Cernăuţi şi o parte din manuscrisele existente în colecţiile şi fondurile Arhivelor Statului din Cernăuţi.
Sunt circa 1511 de manuscrise (unele în mai multe volume), aflate în proprietatea Bibliotecilor Judeţene (Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” din Suceava şi Biblioteca „Duiliu Zamfirescu” din Focşani), a Direcţiilor Judeţene ale Arhivelor Naţionale – filialele Suceava şi Vrancea, a Complexului Muzeal Bucovina din Suceava, a muzeelor din oraşele Fălticeni (Muzeul de Artă „Ion Irimescu” şi Galeria oamenilor de seamă) şi Câmpulung Moldovenesc (Muzeul „Arta lemnului”), a cunoscutelor mănăstiri sucevene (Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Bogdana din Rădăuţi, Slatina, Dragomirna, Râşca, „Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, Teodoreni – Fondul de carte veche), a Protoieriei Focşani I – Fondul de carte veche şi a parohiei „Sf. Treime” din Suceava. Din rândul deţinătorilor particulari, ing. Alexandru Pânzar din Suceava i-a încredinţat spre cercetare două manuscrise deosebit de interesante. De asemenea, pentru prima oară, după cum subliniam mai sus, începem sa aflăm ce manuscrise româneşti se mai păstrează în prezent, în instituţiile publice specializate din Cernăuţi.
Respectând rigorile ştiinţifice omologate pentru colecţiile deja existente, manuscrisele sunt descrise în funcţie de locul lor de păstrare, fie în ordine cronologică, fie în ordinea înregistrării lor în inventarele instituţiilor deţinătoare. Descrierea analitică a fiecărui exemplar urmează, în linii generale, metoda folosită în redactarea Cataloagelor manuscriselor româneşti din Biblioteca Academiei Române şi cuprinde patru părţi: 1. Numărul de inventar, vechimea, numărul de file (cu indicarea tipului de numerotare), formatul, dimensiunile. 2. Conţinutul manuscrisului. 3. Însemnările marginale de interes documentar. 4. Aprecieri privitoare la hârtie, scriere, ornamentare, miniere, legătură, stare de conservare, provenienţă şi, acolo unde este cazul, informaţii de natură bibliografică.
În cele peste 400 de pagini, descrierea manuscriselor este precedată de o Listă de abrevieri, (p. 7-, de un Cuvânt înainte al autoarei, (p. 9-36), şi Note privind întocmirea catalogului, (p. 37-38). Contactul direct cu manuscrisele, cercetarea lor atentă, însuşirea temeinică a tehnicii de descriere – toate acestea au concurat la realizarea unei lucrări ce se anunţă a fi de referinţă, alături de altele asemănătoare. Ca şi în alte cazuri, aflăm date interesante nu numai asupra conţinutului manuscriselor, dar şi asupra circulaţiei acestora, asupra istoriei nu o dată zbuciumată, a unora dintre ele. Prin transcrierea integrală a însemnărilor marginale, naive sau de gravitate informativă, de multe ori, adevărate cronici locale, de un real interes documentar, catalogul se adresează, deopotrivă, specialiştilor din multe domenii: bibliologi, istorici ai culturii, filologi, lingvişti, teologi, sociologi. Scrise cu o deosebită savoare, stau mărturie asupra dezvoltării limbii române sau asupra particularităţilor lingvistice ale unui dialect.
Informaţiile bogate, conţinute în prezentul catalog, sunt reluate în Indicele general, (p. 421-456); lucrarea mai este însoţită de un Glosar de termeni, (p. 409-410), un scurt Rezumat în limbile franceză şi engleză, (p. 411-414), precum şi un număr de 30 de Facsimile color şi alb-negru.
Atestând o serioasă documentare şi o deosebită probitate ştiinţifică într-un domeniu ce a presupus întotdeauna un efort ştiinţific exemplar, acest al doilea tom – din seria pe care o dorim dusă la bun sfârşit, prin publicarea următoarelor volume cu descrierea manuscriselor păstrate în celelalte judeţe ale Moldovei – se alătură, în mod fericit, altor lucrări similare în domeniu, în beneficiul cercetării ştiinţifice autentice şi al cunoaşterii depline a tezaurului cultural naţional.
http://www.nordlitera.ro/modules.php?name=News&file=article&sid=1998