ISTORIE=ROMANIA

Triumf, mediocritate şi dezastru: România după armistițiul de la 11 noiembrie 1918
La 11 noiembrie 1918, armistiţiul semnat la Compiegne, în apropierea Parisului de către reprezentanţii Înaltului Comandament German şi cei ai forţelor aliate punea capăt fazei militare a primei conflagraţii mondiale. O lungă şi dificilă conferinţă de pace avea să consacre consecinţele politice ale acesteia, în forma solemnă a tratatelor de pace, încheiate cu statele succesoare de drept ale Puterilor Centrale. Momentul prilejuieşte şi azi, la nouă decenii de la consumarea evenimentelor, ample dezbateri, implicând exponenţi de marcă ai scrisului istoric, teoreticieni ai relaţiilor internaţionale sau specialişti ai dreptului.

Trecerea timpului şi accesul mai puţin restricţionat la arhive a lărgit aria de investigaţie ştiinţifică, prin sondarea unor zone mai profunde precum mutaţiile provocate de război asupra mentalului individual şi colectiv, personal şi public, sau tangenţele sale cu diversele curente culturale. Simpla trecere în revistă a acestor dezbateri ar necesita proporţiile unei lucrări ştiinţifice de-sine-stătătoare, supuse la rândul ei la riscurile subiectivismului şi examenului critic. Cum era de aşteptat, Imaginea comună care s-a constituit din observaţiile contemporanilor şi care îşi păstrează acurateţea în actualitate este aceea a unei lumi devorate de propria criză de sistem. Vechea Europă, cu complicatele sale aranjamente diplomatice şi a cărei stabilitate depindea fundamental de echilibrul de putere, se dovedea incapabilă să armonizeze interesele în cadrul instituţional al congreselor internaţionale sau în cel informal al relaţiilor dinastice.

Sfârşitul războiului a însemnat ascensiunea Statelor Unite în poziţia de supraputere mondială, justificată atât de forţa economică şi militară, dar mai ales de autoritatea morală certificată de setul de valori enunţate prin doctrina Wilson. Harta politică a lumii se modifica substanţial prin dispariţia imperiilor Austro-Ungar, German, Otoman şi Rus şi prin intrarea Japoniei în competiţia pentru dominaţia zonei Pacificului. În planul dreptului internaţional, sfârşitul războiului a însemnat transformarea principiului de naţionalitate în normă de drept şi implicit, apariţia de state-naţiune sau întregirea celor existente. Schimbările teritoriale au fost girate de acte plebiscitare, urmate de negocieri diplomatice şi acte administrative menite să le transpună în realitate concretă.

Epocă nouă

Aceste mutaţii structurale n-au avut pentru contemporani semnificaţiile pe care primesc prin grila unei analize detaşate. Pentru protagoniştii care au supravieţuit a primat realitatea milioanelor de victime, a angoaselor născute din interogaţia asupra prodestinului personal şi naţional, dar şi impresia generală a caracterului nedesăvârşit al evenimentelor, de prim episod al unei crize care nu-şi atinsese apogeul. Mediile politice au fost primele culpabilizate, legitimitatea lor fiind pusă în cauză odată cu întreg sistemul de valori vehiculat de modernitate.

Democraţia liberală s-a confruntat cu geneza celor două mari provocări pe care n-a reuşit până acum să le anuleze pe deplin: contestarea venită dinspre dreapta populistă, care valorifica tendinţele antiraţionaliste manifeste în deceniile ce au premers catastrofa mondială şi un context dominat de violenţă şi dezagregare, şi subversiunea revoluţionară, care punea în cauză justeţea raporturilor din interiorul societăţii capitaliste şi găsea în inechitatea repartiţiei bunurilor şi mijloacelor de producţie sursa tuturor problemelor. Forţa acestor contestaţii a diferit de la un stat la altul, dar ea şi-a pus amprenta asupra negocierilor tratatelor de pace şi mai ales asupra conduitei actorilor politici statali, angajaţi imediat într-o competiţie acerbă pentru atingerea unor interese naţionale.

Lărgirea cadrului democratic prin introducerea votului universal în majoritatea statelor europene a introdus opinia publică în rprocesul de luare a deciziilor, fapt care pe termen scurt a afectat calitatea acestuia. Exemplul clasic din acest punct de vedere este atitudinea opiniei publice germane faţă de armistiţiu şi mai ales în raport cu clauzele tratatului de pace. Dacă pentru elita politică şi militară a vechiului imperiu, sfârşitul războiului a însemnat eşecul aşa-numitului weltpolitik, largi categorii sociale n-au putut accepta faptul că Germania a capitulat înainte ca inamicul să fi călcat pe solul german. S-a născut astfel tema pumnalului înfipt pe la spate, care punea înfrângerea pe seama conspiraţiei unor forţelor obscure, teorii în care antisemitismul latent fuziona cu anticomunismul de dată recentă şi cu respingerea individualismului liberal.

Reacţii similare s-au manifestat în Italia învingătoare, unde beneficiile teritoriale considerate insuficiente au făcut să se vorbească despre o victorie mutilată, despre o Italie trădată de aliaţii săi, iar politizarea acestei tendinţe a plasat Italia în tabăra statelor revizioniste, a puterilor nemulţumite de consecinţele tratatelor de la Versailles. Stabilitatea acestora din urmă a fost minată şi de retragerea Statelor Unite din proiectul Ligii Naţiunilor, o altă expresie a voinţei opiniei publice, încă puţin dispuse să renunţe la neutralitatea faţă de Europa, proclamată de doctrina Monroe.

România Mare

În ceea ce priveşte România, sfârşitul războiului a însemnat înfăptuirea unităţii naţionale, într-o manieră pe care nici cei mai optimişti dintre oamenii săi politici nu ar fi putut-o spera în 1916. Micul regat din proximitatea Balcanilor devenea o putere regională prin integrarea Moldovei dintre Prut şi Nistru, Bucovinei şi Transilvaniei în frontiere recunoscute, internaţional, la capătul unor complicate negocieri diplomatice. Prăbuşirea celor două imperii care încorporaseră teritorii locuite de români şi care se aflaseră în tabere diferite la începutul războiului a fost percepută ca un moment de graţie pentru naţiunea română, care iar tânăra generaţie părea să găsească în entuziasmul generat de succesul proiectului naţional resurse pentru accelerarea procesului de modernizare. Starea de spirit a contemporanilor care se văzuseră nevoiţi să accepte înfrângerea prin pacea de la Buftea, încorporarea Basarabiei şi revenirea în tabăra învingătorilor, poate fi înţeleasă mai bine de generaţia care a cunoscut schimbările anilor 90.

Forţa de sugestie a momentului 1918 contribuie în parte la persistenţa unei imagini pozitive asupra perioadei interbelice, invocată şi azi drept paradigmă, cu toate riscurile pe care faptul le presupune. Noua Românie ducea cu ea problemele celei vechi şi adăuga provocările integrării noilor realităţi regionale şi umane, dar şi nevoia stringentă a accelerării procesului de modernizare. Succesul modernizării vechii Românii fusese pus în cauză de răscoala ţărănească din 1907, iar izbucnirea războiului nu făcuse decât să amâne dezbaterile asupra reformelor socotite esenţiale pentru dezvoltarea viitoare a ţării, reforma electorală şi cea agrară. Triumful naţional a însemnat ca pretutindeni în Europa o criză de memorie.

Opinia publică a uitat relativ repede dramele războiului, pierderile enorme şi nejustificate din primele luni ale luptelor, sau conduita discutabilă a unor oameni politici. Fastul celebrărilor a acoperit rechizitoriile pronunţate de unii martori ai evenimentelor precum Octavian Goga sau Alexandru Averescu şi sarcasmul notelor memorialistice ale lui Constantin Argetoianu. Efectul pe termen mediu s-a tradus în plonjonul în mediocritate al marilor iniţiative de modernizare. Economia şi societatea au făcut progrese evidente, dar ele s-au realizat mai curând împotriva sistemului şi au avut un ritm prea lent pentru a fi percepute de ansamblul naţiunii.

Decalajul dintre sat şi oraş s-a redus prea puţin, iar efectul reformelor politice şi economice nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor generale. Vechea rotativă guvernamentală a fost înlocuită de un sistem politic mai complex, dar practicile electorale nu au secondat litera angajamentului democratic. Tărâmul pe care România interbelică a înregistrat performanţe notabile, cel al dinamicii culturale, este şi cel din care provin abordările contestatare sau sceptice cu privire la viitorul naţiunii.

Tinerii intelectuali aflaţi la începutul itinerariilor care îi vor transforma în paradigme ale culturii europene pun în cauză ritmul şi sensul dezvoltării României mari, efectele occidentalizării şi locul cuvenit spiritului naţional, în tonuri de asprimea observaţiilor lui Emil Cioran sau în tendinţe de retranşare spre trecutul antiraţional şi mistic. Critica sistemului i-a adus pe mulţi dintre aceştia la negarea fundamentelor sale şi la atitudini exclusiviste pe care le-au reprobat în anii deplinei maturităţi. Lectura lor actuală nu poate ignora solida lor ancorare în realitatea socială, politică şi morală a unui proiect pe cale să eşueze. Obiectul principal al contestaţiei, sistemul politic intern, a continuat să evolueze în parametrii antebelici, iar reglementarea echivocă a raporturilor instituţionale a generat o serie de crize, cu impact asupra eficienţei aparatului de stat în plan intern, dar şi asupra poziţiei ţării în planul relaţiilor internaţionale.

Evaluare contemporană

Perioada interbelică este şi azi considerată un moment de apogeu al României pe scena internaţională, marcată de personalitatea lui Nicolae Titulescu şi de eforturile sale de a transforma Liga Naţiunilor într-un organism eficient de reglementare a disputelor dintre state. Imaginea corespunde realităţii formale, dar trebuie să avem în vedere şi faptul că atât Liga Naţiunilor, cât şi sistemul politic creat prin conferinţa de pace de la Versailles s-au aflat în toată această perioadă în defensivă, iar susţinerea viabilităţii lor a depins de maniera în care răspundeau intereselor naţionale. Din acest punct de vedere, interesul naţional al României nu a fost extrem de bine definit, a ignorat o serie de aspecte nou apărute în structurarea sa, precum datele economice şimodificarea raporturilor de forţe în favoarea Germaniei.

Este dificil să ne raportăm la o situaţie contrafactică, în sensul de a elabora o eventuală alternativă la conduita pe care forţele politice româneşti au găsit-o potrivită în acest domeniu. Probabil că dezastrul din 1940, când România a cedat o bună parte a teritoriilor câştigate în urmă cu 22 de ani a fost o macabră contrapondere postura de beneficiar major al primului război mondial. Independent însă de circumstanţele politice sau de vicisitudinile politice, intervalul cronologic delimitat de triumful naţional din 1918 şi catastrofa din 1940 relevă mai curând pericolele pe care tentaţia mediocrităţii le presupune pentru agenda naţională.
citeste[...]

Cariera de piatră a dacilor
Specialiştii au determinat precis locul de unde îşi luau dacii piatra pentru celebrele lor cetăţi, ... [Citeste]

Urme poloneze în Moldova

Bîrlad • Artileria a împlinit 165 de ani


(ASIS) – Ieri, cadrele militare de la UM 01476 Bîrlad au marcat împlinirea a 165 de ani de la înfiinţarea artileriei grele moderne române. Fiind Ziua porţilor deschise, angajaţii unităţii au primit mulţi oaspeţi, atraşi de tehnica militară expusă.

Polonezul care a făurit unirea Basarabiei cu România
Este cunoscut democratismul prin care a fost constituit Sfatul Ţării, organul reprezentativ al Basarabiei din anii 1917-1918. Corespunzător cu corelaţia procentuală a naţionalităţilor din Basarabia, s-a decis repartizarea celor 150 de mandate astfel: 105 (70%) locuri românilor moldoveni şi 45 (30%) - minorităţilor naţionale.

„Eu am urcat la această tribună ca să anunţ că comunitatea poloneză este în deplină solidaritate cu poporul moldav. Moldovenii, ca şi Polonia, pe parcursul unui timp îndelungat se chinuiau sub jugul impus de Petrograd şi noi, polonezii asupriţi, cu o nespusă satisfacţie, salutăm naşterea regiunii autonome a Moldovei.

„Deputatul Dutchievicz declară că la şedinţa închisă el s-a pronunţat pentru introducerea în Republică de armate disciplinate, fără restricţii, concretizând responsabilitatea pe care şi-o asumă pronunţându-se astfel.

„Regret foarte mult că, în această zi solemnă pentru populaţia moldovenească, eu trebuie să vorbesc în limba rusă, care a fost simbolul împilării atât a naţiunii moldoveneşti, cât şi a celei poloneze: limba moldovenească n-o cunosc, iar pe acea poloneză nu o vor putea înţelege moldovenii.

Cum a început radioul public în România



La 1 noiembrie 1928, la ora 17,00, se inaugura Postul Naţional de Radio din România cu apelul „Alo, Alo aici Radio Bucureşti, România“. Primele cuvinte au fost rostite de Dragomir Hurmuzescu, promotorul radiofoniei româneşti, după care a urmat un recital de versuri compuse de Horia Furtună în care Radioul românesc era definit „ Un suflet nou“. Preocupări privind înfiinţarea unui post de radio au existat încă din 1925, cînd a luat fiinţă asociaţia „Prietenii radiofoniei“, grupare condusă de profesorul Dragomir Hurmuzescu, directorul Institutului Electrotehnic al Universităţii din Bucureşti. Radiofoniştii români organizau conferinţe cu caracter ştiinţific şi iniţiau, de două ori pe săptămînă, joia şi sîmbăta, audiţii radiofonice. În vara anului 1925 sînt realizate primele emisiuni cu prilejul expoziţiei „Luna Bucureştilor“. Prima publicaţie despre radiofonie - „Radio-român“ a apărut la 13 septembrie 1925, urmată, o lună mai tîrziu, de revista „Radiofonia“. La 13 iunie 1926 a avut loc primul Congres al Radiofoniştilor Români, iar în 1927, la Institutul Electrotehnic, apărea primul post românesc de difuzare. În ianuarie 1928, s-a născut Societatea de Difuziune Radiotelefonică. În ziua inaugurală, postul naţional de radio a difuzat muzică de dans, informaţii din presă, buletine meteo şi ştiri sportive. La microfonul radioului au vorbit pe rînd: Tudor Arghezi, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, Ion Finteşteanu, Constantin Nottara, George Vraca ş.a. Emisiunile erau alcătuite de un consiliu condus de Dragomir Hurmuzescu, din care făceau parte I. Al. Brătescu Voineşti, Dimitrie T. Alesseanu şi Mihail Jora. La 10 martie 1929 a debutat la microfon cel care a ţinut cele mai multe conferinţe radiofonice: Nicolae Iorga. Ulterior, din primele lui cuvîntări a fost editat volumul „Sfaturi pe întuneric“. În prezent, Radio România emite pe trei posturi naţionale: Radio România Actualităţi, Radio România Cultural şi Antena Satelor. De asemenea, emite la nivel internaţional prin Radio România Internaţional 1 (în limba română) şi Radio România Internaţional 2 (în 10 limbi străine), iar la nivel regional prin 8 studiouri regionale şi un post regional dedicat exclusiv muzicii clasice: Radio România Muzical. Oferta Radio România este completată de Radio3Net, singurul post din ţară exclusiv online. Principalele organisme internaţionale la care Radio Rom ânia este membră sînt: EBU - Uniunea Europeană de Radioteleviziune, U.R.T.I. - Universitatea Radiofonică de Televiziune Internaţională, I.P.I. - Institutul Internaţional de Presă şi Co.Pe.A.M. - Conferinţa Permanentă a Audiovizualului Mediteranean.
http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=17779

Political Intelligence Departament: "Basarabia este romaneasca"
=====
Unirea cu Romania

Constantin Brâncoveanu - o domnie remarcabila cu sfârsit tragic
http://www.ultima-ora.ro/articles.php?action=toArticle&article_id=10485

Constantin Brâncoveanu a fost domn al Tarii Românesti, adus la tron de marea boierime. Domnia lui a inceput la 28 octombrie 1688 si s-a sfârsit tragic in 1714, când a fost decapitat, alaturi de copiii sai. Despre Brâncoveanu s-au scris pagini intregi de istorie, viata sa fiind analizata si povestita pâna la cel mai mic detaliu. Despre realizarile sale si mostenirea pe care a lasat-o neamului românesc aflati in urmatoarele rânduri...

Nepot al lui Serban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu a vazut lumina zilei in localitatea Brâncoveni si a avut parte de o copilarie grea, fiind lipsit de tata. Cu toate acestea, Brâncoveanu a fost crescut cu frica lui Dumnezeu de mama sa Stanca si de unchiul sau, învatatul stolnic Constantin Cantacuzino. Dupa ce voievodul Serban Cantacuzino a murit, Brâncoveanu a fost rugat de catre boierii si dregatorii tarii sa preia domnia. Acestia au fost nevoiti sa staruiasca mult, pentru ca Brâncoveanu spunea ca ii este de ajuns ceea ce i-a dat Dunezeu si nu mai vrea nicio marire lumeasca. A fost insa convins de acestia ca venirea sa la cârma Tarii Românesti este dorinta poporului, si abia apoi a fost uns domn de catre Mitropolitul Tarii Românesti, Teodosie. Cu ajutorul unei politici abile si dând dovada de multa diplomatie, Constantin Brâncoveanu a reusit sa se mentina la cârma tarii timp de 26 de ani. Primul lucru pe care l-a facut dupa ce a venit la tron a fost sa continue tiparirea Bilbiei de la Bucuresti, prima Biblie completa in limba româna. A fost un bun crestin, lasând in urma sa renumitele palate „in stil brâncovenesc”, un mare predicator si intemeietor de tipografii. Asemeni lui Stefan cel Mare, Brâncoveanu a zidit multe biserici si manastiri frumoase, atât in Tara Româneasca, cât si in Transilvania, care, desi era sub stapânire straina, o voia româneasca. Manastirea Horezu din Oltenia - cea mai de seama ctitorie a domnitorului martir - manastirea de la Sâmbata de Sus, o biserica din Fagaras, o biserica in Râmnicul Sarat si biserica Sf. Gheorghe din Bucuresti sunt construite la initiativa lui Constantin Brâncoveanu, in timpul domniei sale. Mai mult, el a trimis carti de cult tiparite la Bucuresti sau la Snagov, si tipografi si tipografii in partile Arabiei, Siriei si Caucazului. A ajutat cu bani, odoare bisericesti, vesminte si alte bunuri materiale Manastirea Sf. Ecaterina din Muntele Sinai si Patriarhiile si Manastirile din Orient, din Grecia, si de la Muntele Athos, cazute in vremea aceea, sub stapânire turceasca. Brâncoveanu este si intemeietorul Academiei din Bucuresti, o scoala superioara in care se preda greaca veche si care era situata in cladirile de la manastirea Sf. Sava. In ceea ce priveste viata sa particulara, domnitorul martir al Tarii Românesti a fost casatorit cu Mariana, fiica lui Antonie Voda din Popesti, cu care a avut 11 copii: Constantin, Stefan, Radu, Matei, Stanca, Maria, Safta, Ancuta, Elenca, Balasa si Smaranda. Despre sotia sa se stie ca era administratorul intregii averi a Brâncovenilor, care era inca de atunci una fabuloasa. Stia rostul fiecarei mosii, al fiecarei case si al sumelor de bani.

Sfidarea Inaltei Porti, cauza mortii familiei Brâncoveanu
Pâna in 1709, Brâncoveanu a reusit sa mentina un echilibru intre politica pe care o ducea cu Imperiul Otoman, caruia ii era vasal, si cea adoptata fata de Imperiul German. Cu germanii, domnitorul Munteniei a incheiat mai multe tratate secrete, in schimbul unor servicii el si familia sa primind mai multe titluri nobiliare. Insa in 1709, politica externa sovaitoare si o conjunctura europeana nefavorabila au dus la finalul tragic al familiei Brâncoveanu. Regele de atunci al Suediei, Carol al XII-lea, fusese invins de Petru cel Mare in batalia de la Poltava. Pentru prima data in istorie, Rusia scapase de amenintarea suedo-germana, drept pentru care Petru cel Mare s-a gândit sa profite de acest lucru si sa intre in Moldova pentru a lupta cu sultanul. Brâncoveanu a vrut atunci sa se alieze cu rusii si i-a trimis lui Petru cel Mare o scrisoare in care ii promitea sprijinul sau. In semn de multumire, tarul i-a trimis 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor. Insa turcii au vrut sa isi anumite masuri de precautie si au decis sa il trimita ca domn al Moldovei pe Dimitrie Cantemir, dusman cunoscut al familiei Brâncovenilor, cu sarcina de a raporta Divanului orice miscare a domnitorului Munteniei. Planurile lui Cantemir nu au coincis cu cele ale turcilor. Odata ajuns in Moldova, acesta s-a aliat cu tarul. Brâncoveanu a incercat sa joace la „doua capete”, insa planurile sale nu au facut decât sa atraga ura sultanului. Domnitorul si-a adunat ostile in tabara de la Urlati, Prahova, aproape de granita cu Moldova. Planul sau era ca in cazul in care rusii ar fi vrut sa intre in Muntenia sa se alieze cu ei sau sa ramâna aliatul turcilor, daca acestia ar fi fost mai rapizi. Insa totul a fost dat peste cap de varul sau, spatarul Toma Cantacuzino, care împreuna cu mai multi boieri ai lui Brâncoveanu a fugit în lagarul tarului. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis lui Petru cel Mare cele 300 de pungi înapoi, iar turcilor proviziile, contribuind la esecul militar al tarului, care s-a vazut nevoit sa încheie pacea.

Razbunarea Sultanului
Sultanul nu a uitat insa faptul ca Brâncoveanu a vrut sa-l insele si, doi ani mai târziu, in 1711, hotaraste sa se razbune. A pus la cale un plan minutios, pe care l-a aplicat insa abia dupa trei ani, când domnitorul nu banuia ca mai are dusmani. Pe vremea aceea, Brâncoveanu pregatea nunta fiului sau, Radu. Mireasa era fata lui Antioh Voda Cantemir si se afla la Constantinopol. Pentru a nu-l supara pe sultan, Brâncoveanu se hotaraste sa ii trimita o scrisoare acestuia, alaturi de o blana de samur si 4.000 de galbeni. Ali Pasa, comandantul ostilor otomane, punea la cale o lovitura puternica impotriva germanilor, drept penru care s-a hotarat sa il scoata din joc pe Brâncoveanu inainte ca acesta sa ii poata pricinui vreun necaz. Pasa i-a comunicat domnitorului ca Poarta nu se opune casatoriei dintre fiul sau si fiica lui Antioh Voda Cantemir. Era exact in perioada când domnita Stanca, una dintre fiicele domnitorului, era grav bolnava. De altfel, inaintea mortii sale, ea a prezis tragedia ce avea sa loveasca familia sa. Cu putin timp inainte de a muri, domnita Stanca a avut o vedenie: pe peretele din fata patului i-a aparut o ceata de turci care îl ducea pe tatal ei în lanturi la Istanbul.

Executat in ziua când implinea 60 de ani
În cele din urma au fost arestati toti copiii lui Constantin Brâncoveanu si închisi la Edicule, închisoarea celor sapte turnuri din Constantinopol. Alaturi de tatal lor au fost condamnati la moarte ca sa nu mai ramâna parte barbateasca din neamul domnitorului. Ajunsi la ceasul executiei, li s-a propus sa treaca la mahomedanism, caz in care ar fi fost crutati, asa cum era si legea turceasca. Primul decapitat a fost Enache Vacarescu, ginerele domnitorului. Desi a fost obligat sa vada executia fiilor sai, se spune ca Brâncoveanu a vrut sub nicio forma sa renunte la religia crestina. In „Cronica românilor”, Sincai scrie ca Brancoveanu a grait astfel în ora mortii: „Iata, toate avutiile si orice am avut, am pierdut! Sa nu ne pierdem încai sufletele... Stati tare si barbateste, dragii mei! Sa nu bagati seama de moarte. Priviti la Hristos, mântuitorul nostru, câte a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit. Credeti tare întru aceasta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta voastra pentru viata si lumea aceasta...”. Toate acestea s-au petrecut chiar in ziua in care domnitorul implinea 60 de ani, pe 15 august 1714. Dupa ce turcii le-au aruncat trupurile in mare, sotia domnitorului, ajutata de crestinii din Constantinopol, a pescuit trupurile martirilor si le-a ingropat in insula Halki din Marea Marmara. Doamna Maria a reusit sa strecoare trupul lui Brâncoveanu la Bucuresti, unde l-a inmormântat la Biserica Sf. Gheorghe, insemnând locul pe candela de argint de deasupra mormântului. Nu a scris nimic pe piatra funerara de teama ca turcii sa nu descopere mormântul sotului sau si sa il profaneze. Se spune ca si in ziua de astazi candela arde acolo, luminând amintirea lui Constantin Brâncoveanu si a fiilor sai care au fost sanctificati.

Istoria secreta a planurilor de unire dintre Romania si Ungaria
In timp ce istoriografiile oficiale ale Romaniei si Ungariei subliniaza mai degraba conflictele indelungate, istoria tentativelor de unire a celor doua tari a fost trecuta sub tacere.
"Romano-Ungaria" ar fi urmat sa ia forma unei uniuni dinastice realizate in jurul Regelui Ferdinand I sau in jurul Regelui Carol al II-lea.
Cei mai ferventi sustinatori ai uniunii romano-ungare au fost contii Banffy si Teleki.

Unul dintre cel mai putin cunoscute amanunte ale istoriei comune a Romaniei si Ungariei este reprezentat de planurile de unire a celor doua state. Este vorba de tentative care au avut loc in perioada interbelica. Ungaria, infranta si izolata dupa primul razboi mondial, cu economia ruinata si cu teritoriul redus la o treime din suprafata pe care o avea la inceputul secolului, a incercat o apropiere de Romania. O serie de oameni politici maghiari din dreapta conservatoare si din grupari fasciste au propus realizarea unei uniuni dinastice intre cele doua state. Astfel, in locul ultimului imparat austro-ungar, Carol al IV-lea de Habsburg, coroana Ungariei ar fi urmat sa ii fie acordata regelui roman Ferdinand I de Hohenzollern sau fiului sau, Regele Carol al II-lea. Planurile au fost agreate de cei doi monarhi, precum si de regentul-guvernator al Ungariei, amiralul Miklos Horthy, care si-a trimis ministrii, de mai multe ori, ca sa trateze problema.
Si asta, cu atat mai mult cu cat Miklos Horthy a ajuns la putere dupa ce armatele romane au infrant Republica Sovietica Ungara, creata dupa primul razboi mondial de catre comunistul Bela Kun. Ca sa poata fi pastrat tronul Ungariei liber pentru regele Romaniei, au fost dejucate, chiar cu pretul varsarii de sange, tentativele lui Carol al IV-lea de Habsburg de a reveni pe tronul Ungariei, in anul 1921. Istoricul roman Lucian Leustean a publicat o carte numita "Romania si Ungaria in cadrul Noii Europe (1920-1923)" in care abordeaza fara prejudecati subiectul cu pricina.
Pertractari si negocieri secrete in Budapesta
Astfel, conducatorii maghiari de dreapta, inclusiv Miklos Horthy, dar si contii Bethlen, Banffy si Teleki, care au detinut importante functii oficiale in guvernele maghiare de dupa rasturnarea lui Bela Kun in 1919, au incercat sa puna la cale o apropiere a Ungariei si a Romaniei. Conducatorii Ungariei au oferit, de mai multe ori, in intervalul 1920-1926, coroana maghiara Regelui Ferdinand I al Romaniei sau viitorului rege Carol al II-lea, pe atunci principe mostenitor al Romaniei. Istoricul Lucian Leustean mentioneaza ca tratativele in acest sens au fost incepute de cumnatul lui Iuliu Maniu, artizanul Unirii Transilvaniei cu Romania.
Este vorba de Ioan Erdely, emisarul neoficial al Consiliului Dirigent Roman din Transilvania, fost parlamentar in Ungaria Mare si fost avocat la Budapesta. Informatiile sunt confirmate de documentele personale ale lui Alexandru Vaida-Voievod, cel care proclamase independenta natiunii romane din cadrul monarhiei austro-ungare, precum si de rapoartele oficiale ale diplomatului roman Nicolae Petrescu Comnen. Lucian Leustean scrie ca "ideea unei uniuni intre Romania si Ungaria intrase in circuitul diplomatic european, ceea ce, spre exemplu, a determinat Foreign Office-ul (n.r. – Ministerul Britanic de Externe) sa ceara lamuriri reprezentantului sau in Romania, Frank Rattigan". Acesta raporta la Londra ca Take Ionescu il informase ca cercurile guvernamentale romanesti ar fi agreat ideea unei uniuni cu Ungaria. Diplomatul englez din Bucuresti punea aceste informatii pe seama rivalitatii dintre Take Ionescu si premierul de atunci, Ionel Bratianu.
Cu toate acestea, existau fapte care alimentau aceste informatii. Generalul american Bandholtz, aflat in Budapesta, aminteste, intr-una dintre telegramele catre superiorii sai la Paris, ca, in data de 12 octombrie, la un banchet desfasurat in capitala Ungariei, principele Carol al Romaniei s-a laudat ca va fi regele Ungariei. Premierul maghiar din 1919, Istvan Friedrich, a afirmat in niste interviuri date in anul 1921, legate de uniunea dinastica romano-maghiara, ca in Budapesta "insusi principele Carol, care locuia la Hotel Hungaria, conducea aceste tratative, adesea personal". Tratativele au continuat si dupa retragerea armatei romane din Budapesta, in toamna anului 1919. "La inceputul lui februarie 1920, guvernul de la Belgrad isi manifesta ingrijorarea cu privire la actiunile unor persoane din Budapesta in vederea realizarii unei uniuni personale a Ungariei si Romaniei, sub sceptrul Majestatii Sale Regele Ferdinand", scrie Lucian Leustean.
Tot el afirma ca ideea era agreata de Regele Ferdinand si de maresalul Alexandru Averescu. Astfel de proiecte au fost reactivate dupa esecul celor doua tentative, din anul 1921, ale imparatului Carol al IV-lea de Habsburg de a reveni pe tronul Ungariei. Unul dintre proiectele uniunii dinastice ar fi fost casatoria uneia dintre fiicele Regelui Ferdinand al Romaniei cu arhiducele Joseph de Habsburg, iar noua pereche sa fie instalata pe tronul vacant al Ungariei. Guvernul Romaniei a dezmintit ca ar agrea un astfel de plan. In martie 1922, rapoarte ale diplomatilor straini consemneaza o vizita in Budapesta a lui Anton Mocioni, unul dintre apropiatii Regelui Ferdinand, in care acesta ar fi discutat posibilitatea ca principele Nicolae al Romaniei sa fie incoronat rege al Ungariei.
Negocierile de la Sinaia
De partea ungara, cei mai ferventi sustinatori ai uniunii romano-ungare erau contii Banffy si Teleki. In vara anului 1922, contele Miklos Banffy, fost ministru de Externe si fost ambasador ungar la Paris, a renuntat la cariera sa din Ungaria, s-a intors in Transilvania, a solicitat si a obtinut cetatenia romana. Decorat de Horthy inainte de a parasi Ungaria, contele Banffy a fost bine primit de Regele Ferdinand in Romania, iar monarhul a oferit chiar si o receptie in onoarea celui care pledase atat de insistent pentru uniunea dinastica a celor doua tari.
Un raport al Directiei Politiei si Sigurantei Statului din Ministerul de Interne din Bucuresti arata ca, dupa intoarcerea contelui Banffy, acesta ar fi negociat timp de doua saptamani, la Sinaia, cu Regele Ferdinand. Acelasi raport consemneaza ca tratativele de uniune ar fi esuat din pricina opozitiei taranilor romani din Transilvania, care se temeau ca nobilii maghiari isi vor recastiga pamanturile, dar si a liberalilor lui Bratianu, care se temeau ca maghiarii ar fi primit rolul preponderent in noul stat.
Rolul armatei romane
Unul dintre lucrurile despre care manualele de istorie vorbesc foarte putin este faptul ca amiralul Miklos Horthy a ajuns la putere ca efect indirect al actiunilor armatei romane. Mai precis, in anul 1919, armata romana a intrat in razboi cu Republica Ungara a Sfaturilor sau Republica Sovietica Ungara. Este vorba de un stat de tip sovietic, instaurat de liderul comunist ungur Bela Kun in Ungaria, imediat dupa finalul primului razboi mondial. Republica Sovietica Maghiara era sustinuta de Lenin, cel care crease primul stat sovietic in Rusia. Bela Kun a refuzat sa accepte rezultatul primului razboi mondial si pierderea unor teritorii de catre Ungaria. Drept urmare, el a atacat si a infrant armatele cehoslovace. Armata ungara a intrat si in Transilvania, unde s-a ciocnit de armata regala romana.
Romanii au inceput o ofensiva de mari proportii, in urma careia au cucerit cea mai mare parte a teritoriului Ungariei, inclusiv capitala Budapesta. Bela Kun a fost nevoit sa capituleze, apoi a fost rasturnat de la putere si nevoit sa fuga in Rusia Sovietica, unde a sfarsit asasinat din ordinul lui Stalin. Armata romana a facilitat instaurarea unui regim de dreapta care avea sa deschida drumul spre putere al lui Horthy, in martie 1920. Istoricul clujean Leonard Horvath spune ca Horthy a primit titlul de guvernator al Ungariei tocmai pentru ca armata romana a desfiintat republica sovietica din Ungaria si pentru ca a favorizat un regim autoritar de dreapta. "Horthy a fost cel de-al doilea guvernator al Ungariei din istorie, dupa Iancu de Hunedoara", spune uistoricul Leonard Horvath. Ironia sortii a facut ca Horthy sa le ia Ardealul de Nord romanilor, peste 20 de ani.
Amiralul Horthy este una dintre cele mai controversate figuri ale istoriei recente a Europei de Est. Imaginea sa este marcata puternic negativ de faptul ca Miklos Horthy a fost unul dintre cei mai apropiati aliati ai dictatorului nazist Adolf Hitler. In aceasta calitate, el a luat parte la cel de-al doilea razboi mondial, de partea puterilor Axei, alianta dominata de Germania nazista. si tot Miklos Horthy a taiat bucati insemnate din partea celor trei state vecine Ungariei, care in perioada interbelica formasera Mica Antanta: Romania, Cehoslovacia si Iugoslavia. Astfel, el a ocupat Transilvania de Nord, o parte din Slovacia istorica, azi teritoriu ucrainean, si Voivodina.
Ocupatia maghiara din perioada celui de-al doilea razboi mondial a fost marcata de atrocitati. Cazurile romanilor ucisi la Ip ori la Traznea sau cazul contelui criminal Albert Wass sunt exemple ale terorii horthyste din timpul razboiului. De aceea, Miklos Horthy este considerat o figura odioasa. Dupa terminarea razboiului, amiralul Horthy a fost retinut de trupele americane, fiind adus in calitate de martor in Procesul de la Nürnberg. Aliatii au refuzat ulterior cererea Iugoslaviei ca Horthy sa fie judecat pentru crime de razboi. Dupa ce a fost eliberat, Horthy s-a stabilit in Portugalia, unde si-a scris memoriile pe care le-a publicat in 1956, cu un an inainte sa moara.
Istoricul Ovidiu Pecican, de la Universitatea Babes-Bolyai, spune ca noile informatii nu au cum sa schimbe imaginea personajului Horthy. "Practic, Miklos Horthy, amiralul fara flota, cum i s-a spus, este un personaj fara dubiu vinovat si doar in vremuri tulburi s-ar putea pune sub semnul intrebarii aceasta vinovatie. Noi aveam aceeasi problema cu maresalul Antonescu. Mie imi ajunge episodul Transnistria ca sa imi dau seama ca Antonescu a fost un mare calau. Acest personaj Miklos Horthy m-a amuzat intotdeauna prin pretentiile anumitor istorici revizionisti, care spun ca acest personaj a fost mult mai complex si mult mai putin vinovat decat succesorul sau. si daca a arborat aparenta unui tatuc binevoitor, el este un mare vinovat al istoriei. Ca un amanunt picant, Horthy s-a insurat la Arad si, ca aradean, cunosc biserica in care a avut loc ceremonia.
O ironie a istoriei a fost aceea ca el nu ar fi ajuns la putere daca Antanta nu ar fi delegat armata romana sa termine cu Republica Ungara a Sfaturilor", spune Ovidiu Pecican.
Amiralul fara flota
Amiralul Miklos Horthy a fost comandantul flotei austro-ungare din Marea Adriatica in timpul primului razboi mondial. Istoricul Dumitru Suciu, in cartea sa "Anul 1918 in Europa Centrala si Rasariteana. Ideea de Europa Unita", scrie ca Miklos Horthy a predat flota austro-ungara la sfarsitul conflagratiei in mainile iugoslavilor. Predarea flotei a avut loc in celebrul oras croat de azi Pula, unde se afla una dintre bazele marinei austro-ungare. De atunci, Horthy a fost poreclit "amiralul fara flota".
Demis de Hitler
Miklos Horthy a condus Ungaria pana in anul 1944. Atunci, el a fost demis de aliatul sau nazist, Adolf Hitler, si inlocuit cu un fascist si mai radical, Ferenc Szallasy, conducatorul Partidului nazist al Crucilor cu Sageti din Ungaria. Unul dintre motive a fost acela ca Horthy initiase tratative secrete pentru scoaterea Ungariei din cel de-al doilea razboi mondial.

Eroi romani cazuti in comuna Adamus (judetul Mures)
http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=39684

Atestarea documentara a localitatii Adamus (judetul Mures) este din 1405. La 26 octombrie 1848, urmatorii romani care au refuzat ungurizarea fortata, ordonata de Kossuth Lajos, au fost spanzurati: Ioan Sabau, Luca Copostanu, Ignatiu Miron, Ignatiu Stefan, Gherasim Musca si inca patru care au ramas anonimi.

La infaptuirea Marii Uniri a Transilvaniei cu Romania, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, localitatea Adamus a avut 1.578 de locuitori, din care romani - 421, ceilalti _ unguri si tigani. La recensamantul populatiei din 1992, a avut 2.128 de locuitori, din care romani 960, maghiari - 673, germani - 5 si 490 de tigani.

In luptele duse de armata romana in Epopeea de pe Mures, pentru oprirea invaziei ungaro-fasciste si apararea localitatii Adamus, au cazut sub Drapel urmatorii militari romani, inmormantati in aceasta comuna de pe raul Tarnava Mica: Cap. Anton Gh. Gheorghe Constantin (nascut in comuna Izvoru, Arges, ctg. 1944 _ m. 7.09.1944. A facut parte din Regimentul 40 infanterie Constanta); sold. Barbu Ilie (n. 11.12.1923, comuna Cenad/ Sibiu _ m. 9.09.1944), R. 82 _ infanterie Targu-Mures, evacuat la Tarnaveni in septembrie 1940); sold. Buhusi Gheorghe (n. in 1922, comuna Mioarele, satul Matau, Arges. A facut parte din R. 40 _ infanterie Constanta, m. 8.09.1944, sold. Ciobanu I. Mihai (n. comuna Tusesti, raionul Lapusna _ Basarabia, ctg. 1944 _ m. 7.09.1944. A facut parte din R. 40 _ infanterie Constanta); sold. Mecea I. Alexandru (n. 1920, comuna Bragadiru, Teleorman, m. 8.09.1944. A facut parte din

R. 40 - infanterie Constanta); sold. Nistor Ioan (n. 1922, comuna Cenade, Alba _ m. 7.09.1944. A facut parte din R. 40 infanterie Constanta); serg. Rasniceanu Ioan (n. 1922, comuna Bragadiru, Teleorman _ m. 8.09.1944, R. 40 infanterie Constanta). In satul vecin, Cornesti, comuna Adamus, la 7.09.1944, armata ungara a luat 17 militari prizonieri de razboi din R. 36 infanterie Constanta, pe care i-a macelarit in mod bestial. Intre eroi se numara si plut. maj. Colan Trifu (n. 6.02.1917, in comuna Dor Marunt, Calarasi, cu ultimul domiciliu in Constanta).

Sursa documentara: Arhiva Ministerului Apararii Nationale (Pitesti), Fondul A-G, fila 1-8/1944; Dr. Grigore Ploesteanu, Lazar Ladariu, Vasile T. Suciu, vol. Epopeea de pe Mures, Editura revistei Vatra Targu-Mures, 1985, pag. 283; Vasile T. Suciu, vol. Transilvania 1848-1849 _ Antologie, Ed. Tipomur, Targu-Mures, 2001, pag. 22, 92.

Vasile T. Suciu

Moise Voda
Un domnitor uitat de istorie la Manastirea Bistrita Olteana
Moise Voda este unul dintre domnitorii care au ocupat pentru o scurta perioada

GRINDENI _ 719 ANI DE EXISTENTA SI DE ISTORIE


http://www.cuvantul-liber.ro/articol.asp?ID=39133
Atestat documentar inca din anul 1289, satul muresean Grindeni, component al comunei Chetani, va avea parte, duminica, 17 august 2008, de o premiera in viata sa multiseculara. Personalitatile care s-au ridicat din acest batran satuc, dar si cei care au ramas "la vatra" se vor intalni intr-o manifestare de suflet pentru a sarbatori, asa cum se cuvine, 719 ani de existenta si de istorie a Grindeniului de azi, numit, de-a lungul timpului, Terra Kereztur Habitatoribus Carens, Sacerdat de Sancta Cruce, Gerend sau Cristur.

Momente comemorative

Din trecerea in revista a evenimentelor care s-au derulat in cele peste sapte secole de istorie a satului Grindeni, vor fi amintite, in primul rand, cele legate de viata spirituala, punctate prin momentul infiintarii lacaselor de cult. Astfel, prima Biserica Ortodoxa, din lemn, a fost durata cu 250 de ani in urma, Biserica Reformata, cu 239, Biserica Greco-Catolica, cu 168, iar prima scoala a fost infiintata in urma cu 140 de ani. Actuala Biserica Ortodoxa, din piatra, a fost ridicata exact acum o suta de ani.

Tot un centenar va fi comemorat si de la nasterea unui fiu care a facut cinste satului, pictorul si graficianul Eugen Gasca.

Parastas pentru eroi

Cei 32 de eroi care si-au jertfit viata in cel de-Al Doilea Razboi Mondial, in cinstea carora a fost ridicat un monument, vor avea de-acum numele sapate in marmura, placa urmand sa fie sfintita duminica. In memoria acestora, va fi randuit un parastas, in care vor fi pomeniti toti cei care au facut sacrificiul suprem pentru apararea gliei stramosesti: Tanasie si Gheorghe Bologa, Ioan Borsan, Gheorghe Boldor, Ioan, Tanasie si Gheorghe Bucur, de trei ori Ioan, Constantin

si Gheorghe Ciungan, Toader Cristurean, Teodor Calugar, Alexandru si Ludovic Csegoldi, Gavrila Duca, Alexandru Dee, Emil Hopartean, Ioan Giurgiu, Iosif Kont, Aurel Lascau, Ambrosie si Tanase Racovitan, Ioan si Simion Nasc, Vasile si Gheorghe Rusu, Gheorghe Simon, Gheorghe Tilea, Varga Francis si Nicolae Ziloni.

Cinste inaintasilor

Nu vor fi uitate nici personalitatile originare din Grindeni, care au adus faima satului, chiar daca acestea nu mai sunt in viata. Vor fi pomeniti Nicolae Racovitan, participant activ la pregatirea Marii Uniri de la 1918, Teodor Racovitan, protopop al Bisericii Greco-Catolice, Ion (Mili) Muresan, invatator intre anii 1934 si 1944 in Grindeni, pictorul si graficianul Eugen Gasca, de la a carui nastere se implinesc o suta de ani, invatatorul Alexe Gombosiu, fost director al scolii din Grindeni din anul 1930, Teodor Russu, fost functionar la Garda Financiara.

Mandrie pentru personalitati

Numai in ultimele zeci de ani, din randul intelepciunii taranesti din Grindeni au "rasarit" adevarate personalitati, care, dupa ce au absolvit cu brio scoli inalte, au ajuns somitati in domeniile lor. Este cazul prof. univ. dr. Ana Muresan (nascuta Rusu), de la UMF "Iuliu Hatieganu", din Cluj-Napoca, o reprezentanta de marca printre autorii de referate stiintifice, prezentate la intalnirile profesionale ale farmacistilor; prof. univ. dr. Mihail G. Porcila, autor si coautor de manuale pentru invatamantul liceal tehnic, fost functionar in ministerele Metalurgiei si Industriilor (pozitie din care a sprijinit introducerea gazului metan in satul natal); prof. univ. dr. Ioan Petru Deac, militar de cariera (colonel), in prezent profesor la Universitatea Nationala de Aparare "Carol I", din Bucuresti, prof. univ. dr. Gheorghe Coman, matematician de marca, autor de numeroase carti, manuale si cursuri de specialitate; prof. univ. dr. Dorel Duca, tot matematician, autor al nu mai putin de 14 manuale si carti universitare, semnand zeci de articole de specialitate publicate in tara si in strainatate, 21 de manuale si culegeri de probleme pentru invatamantul preuniversitar; prof. Vasile Salcudean, matematician si informatician, fost prefect al judetului Cluj; prof. Viorel Marginean, inspector la Inspectoratul Scolar Salaj, autor al mai multor articole de specialitate (istorie-filozofie); prof. Costel Gheorghe Hopantean, fost director al Grupului Scolar Industrial "Metalurgica" Aiud si fost director comercial la "Metalurgica" Aiud; prof. Margareta Gherasim (nascuta Margineanu), prof. Maria Rus (nascuta Beldeanu), prof. Ana Pintea (nascuta Ciungan), prof. Maria Dudila (nascuta Ciungan), prof. Elena Urcan (nascuta Ciungan).

Cinste celor mentionati (dar si altora pe care, poate, i-am omis), pentru ca nu si-au uitat satul, desi au ajuns "oameni mari".

Gazde primitoare

Ideea organizarii acestei manifestari a avut-o un grup de intelectuali, care s-au intalnit in sat, cu ocazia Sfintelor Sarbatori de Pasti, din acest an. Chiar daca traieste in Bucuresti, prof. univ. dr. Mihail Porcila a reusit sa ii mobilizeze pe noul primar al comunei, domnul Marius Cucerzan, si pe fosta directoare a Scolii Generale din Grindeni, prof. Maria Dudila, carora li s-au alaturat si altii (Iulian Sita, preot ortodox, Aurel Dan, preot greco-catolic, Szabo Geza, preot reformat, Atanasie Duca si Fekete Francisc, fosti directori de scoala), astfel incat se spera intr-o reusita deosebita, care sa devina traditie.

C ĂLUGĂRENI (23 AUGUST 1595), MOMENT EROIC ÎN ISTORIA ŢĂRII ROMÂNEŞTI
Autor : Prof. drd. IOAN M ĂRCULEŢ
Victoriile obţinute de domnul Ţării Româneşti, Mihai Viteazul (1593-1601), în iarna anilor 1594-1595, l-au impus ca principal adversar al Imperiului Otoman în Europa. Ca urmare, în prima parte a anului 1595, o armată otomană estimată între 50.000 şi 200.000 de ostaşi, condusă iniţial de marele vizir Ferhat paşa, iar apoi de Sinan paşa, se îndrepta spre hotarele Ţării Româneşti. Între 14 şi 16 august aceasta reuşea să treacă pe malul stîng al Dunării pe la Giurgiu.
Mihai Viteazul opune forţelor otomane o oaste de circa 16.000-20.000 de luptători, formată din cetele boiereşti, roşii şi foarte puţini mercenari, alături de un corp de 4.000 de transilvăneni, comandanţi de Albert Király, şi 12 tunuri mari. Acest raport de forţe net nefavorabil muntenilor explică alegerea făcută de voievod pentru terenul de la sud de Călugăreni. Acesta era împădurit, mlăştinos, străbătut de rîul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor spre Bucureşti se putea face numai pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere peste podul îngust de peste rîu. Î n dimineaţa zilei de 23 august 1595, cele două oşti, gata de confruntare, se tatonau prin atacuri neînsemnate. Dispozitivul de luptă muntean, alcătuit din circa 10.000 de oşteni, era aşezat pe două linii, cu zece tunuri amplasate pe malul nordic al rîului. Rezerva, de aproximativ 6.000 de oameni, aflată sub comanda lui Albert Király, era cantonată la distanţă destul de mare, la nord-vest de Călugăreni, pentru a face faţă unui eventual atac al turcilor produs dinspre Singureni (pericolul s-a dovedit real, din acel punct avînd să acţioneze forţele conduse de Hasan paşa, beilerbeiul Rumeliei). Într-o primă fază, cavaleria română atacă prin surprindere avangarda otomană alcătuită din 14.000 de oameni şi o împinge peste rîu, dar alţi 12.000 de ostaşi trimişi ca sprijin de Sinan paşa îi obligă pe munteni să se retragă în ordine pe drumul îngust dintre cele două coline de la sud-vest de Neajlov. Turcii care au trecut rîul au fost bombardaţi de artileria română, după care, în urma unui atac în forţă ordonat de Mihai Viteazul, au fost alungaţi la sud de Neajlov şi în bălţile Cîlniştei. În a doua fază a bătăliei, Sinan paşa ordonă ca ienicerii să atace frontal peste pod, în timp ce o grupare comandată de Satîrgi paşa a efectuat o manevră de învăluire prin est. Concomitent, beilerbeiul Rumeliei, Hasan paşa, a efectuat o altă manevră largă de învăluire prin vest. Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică, însă artileria şi infanteria română au reuşit să oprească atacul. În acelaşi timp, spahii din flancul drept al otomanilor au trecut rîul printr-un vad şi au ameninţat întreaga aripă stîngă a muntenilor, situaţie care face ca Mihai Viteazul să ordone retragerea către rezervele din spatele Călugărenilor, tunurile fiind abandonate. După finalizarea retragerii şi reorganizare, trupele române, susţinute de două tunuri trimise de Albert Király, reuşesc să stopeze înaintarea turcilor. În după-amiaza zilei a fost declanşată o puternică ofensivă a românilor, o lovitură combinată: frontală şi o manevră de învăluire pe flancul stîng al inamicului. Oastea lui Satîrgi paşa a fost respinsă către ieniceri, turcii fiind înghesuiţi într-un spaţiu foarte îngust din nordul Neajlovului, avînd podul în spate ca singură cale de retragere. Contraatacul muntenilor s-a prelungit pînă la pod, toate tunurile fiind recuperate. Sinan paşa, încercînd să stabilizeze situaţia, a avansat în fruntea trupelor de elită dar retragerea turcilor în faţa atacurilor muntenilor s-a transformat în debandadă, iar un corp de 400 de călăreţi conduşi de căpitanul Cocea a atacat spatele armatei otomane şi tabăra aflată lîngă satul Hulubeşti. Dezastrul cu care era ameninţată oastea otomană a fost stopat de apariţia forţelor lui Hasan paşa în flancul drept al românilor. Apariţia unei noi amenintări l-a determinat pe Mihai Viteazul să întrerupă urmărirea fugarilor şi să se concentreze asupra noilor agresori. În timpul nopţii, pentru a nu-şi expune inutil oastea, Mihai Viteazul ordonă retragerea prin Copăceni la Bucureşti. În urma confruntării, circa 7.000 de otomani au căzut pe cîmpul de luptă, iar tunurile acestora şi un steag verde al profetului au căzut în mîinile românilor. Acest eveniment care a marcat istoria poporului român a rămas viu în memoria neamului prin menţinerea la domnie a marelui voievod care avea să unească pentru prima dată ţările române.

http://www.ziarultricolorul.ro/articole.php?aid=15961

Republica de la Ploieşti, o lovitură de stat a la roumaine
http://www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=118545&p=republica-de-la-ploieti-o-lovitur-de-stat-a-la-roumaine.html