ISTORIE=GERMANIA

Astfel, istoricul Jerome Blum (in ampla lucrare „Lumea europeana. O Istorie”, 1970) ne spune ca avea un „temperament violent si necontrolabil, vulgar in exprimare si maniere, dispretuia educatia si cultura, dar era foarte pios si considera teatrul un templu al diavolului... Se ingrijea toata ziua...” Dar acelasi istoric apreciaza ca „...a fost cel mai reformator din dinastia sa... El este adevaratul parinte al militarismului prusac si al birocratiei prusace eficiente”.

 Nascut la Berlin, Frederick William I a fost fiul lui Frederick I al Prusiei si al Charlottei de Hanovra. In timpul domniei a dus o politica dura de centralizare a puterii si de intarire a Prusiei. Veniturile tarii au crescut considerabil, mai ales prin politica monetara economicoasa si taxele impuse clasei de mijloc. A fost atat de preocupat de organizarea „disciplinei functionarilor de stat”, incat a dictat personal „Regulamentul oficialilor statului” (35 de capitole), in care nu a uitat nici cel mai mic amanunt al ordinii si disciplinei la serviciu.

 Acest rege, care a lasat impresii foarte diverse, a fost si cel care a lasat vistieria regala plina si care a introdus programe de antrenament al armatei care a facut din Prusia tara cu o forta militara de exceptie – suveranul fiind poreclit si „Regele Soldat”...

 Aceeasi disciplina intoleranta a manifestat-o si fata de fiul sau cel mare, Frederick al II-lea (zis „Fritz”). Fredrick William I fost casatorit cu verisoara sa Sophia Dorothea de Hanovra, si a avut 14 copii. A murit in 1740, la 51 de ani. Fiul sau cel mare a domnit 40 de ani.

In acea perioada culminanta a Evului Mediu, acumularea de astfel de titluri era posibila fie prin aliante maritale strategice, fie prin cuceriri totale sau partiale ale unor formatiuni statale (ducate) componente principale ale unor state monarhice.

 Prin victoriile sale asupra ungurilor (pagani in acele timpuri, pana la Stephen I, care a domnit intre 1000 si 1038), Otto I a mai fost numit si „Salvatorul crestinatatii”, fapt care i-a adus numai beneficii nobiliare si materiale, prin puternica intarire a puterii sale. Una dintre ambitiile sale externe a fost cucerirea Italiei, din cauza careia a intrat in conflict cu papalitatea. Din acelasi motiv, el a intrat in conflict armat direct cu fortele fiului sau Liudolf (930-957), duce de Swabia. Acesta voia sa-si consolideze pozitia in Lombardia (nordul Italiei, capitala Milano), dar rebeliunea sa a fost franta de armata tatalui sau. De altfel, dorinta de apropiere de Imperiul Bizantin a lui Otto I s-a realizat prin casatoria fiului sau Otto al II-lea cu printesa Theofanu, nepoata imparatului bizantin Ioan I Tzimiskes.

 Din punct de vedere istoric, Otto I este considerat intemeietorul dinastiei ottoniene, toti regii germanici ulteriori fiind rude ale sale. Sub patronajul sau s-a desfasurat ceea ce se numeste „Renasterea Ottoniana”, o reforma a vietii religioase si a invataturii enoriasilor pe langa biserici si catedrale. Numarul manuscriselor si copiatorilor din manastiri a crescut foarte mult, contribuind la educatia si instructia germanilor.

 Prin politica externa de apropiere a mai multor ducate importante din Europa si de protejare a lor, Otto I a ajuns sa fie venerat de toate capetele incoronate si inaltii nobili europeni, inclusiv din Bizant si Roma. A murit bolnav in 973, la 60 de ani.

 

Totodata, sub indrumarea tatalui sau (caruia i-a succedat la tron), a capatat experienta in privinta problemelor politice de nivel inalt nobiliar si celor economice. La 21 de ani s-a casatorit cu verisoara sa Maria, fiica regelui Spaniei Charles al V-lea. Dar aceasta uniune in familie, cu ramura spaniola a Casei de Habsburg, nu a condus catre o armonie deplina intre cele doua familii. Dimpotriva, Charles al V-lea voia ca fiul sau sa mosteneasca tronul Sfantului Imperiu Roman. Divergentele s-au acutizat si din cauza intransigentei tatalui sau, a carui deviza era: „Sa se faca justitie, chiar daca lumea va pieri!” 

 Maximilien al II-lea a fost primul inparat al Sfantului Imperiu Roman care nu a fost incoronat la Aachen, ci la Frankfurt. In perioada domniei sale, din cauza unor vederi mai largi in privinta tolerantei religioase, a avut probleme cu papalitatea. Si asta, pentru ca Maximilien al II-lea a refuzat sa fie publicate decretele antiprotestante elaborate la Conciliul din Trent (1545-1563). In 1575, el a fost ales si rege al Poloniei, dar din cauza opozitiei nobilimii a trebuit sa renunte in favoarea lui Stephan Bathory... Pe toata perioada domniei sale, printii si inaltii prelati luterani (protestanti) au fost recunoscuti si tratati cu toleranta.

 Din casatoria cu Maria a Spaniei, Maximilien al II-lea a avut saisprezece copii (lui succedandu-i la tron, Rudolf al II-lea, primul baiat nascut). Imparatul a murit la 49 de ani. A fost sustinatorul pictorului italian Giuseppe Arcimboldo.

Conform cutumelor medievale, „imparatul roman” era considerat „primus inter pares” (primul intre egali) fata de ceilalti monarhi romano-catolici. Intre 1780 si 1790, el a fost si „conducator al Teritoriilor habsburgice”. Acest imparat, cu o domnie de 25 de ani (1765-1790), este recunoscut drept unul dintre cei mai atasati „Epocii iluminismului”, alaturi de Caterina a II-a a Rusiei si Frederick cel Mare al Prusiei. De altfel, el a fost educat in spiritul scrierilor lui Voltaire si al enciclopedistilor si a intretinut legaturi culturale cu intelectualitatea franceza de la Curtea lui Ludovic al XVI-lea si chiar cu marea tarina a Rusiei.

 Joseph al II-lea a fost adeptul filosofiei „despotului luminat” si a realizat reforme in acest sens: libertatea si toleranta religioasa, emanciparea taranilor, eliminarea (selectiva) pedepsei cu moartea. Dupa Rascoala lui Horea, Closca si Crisan (1784-85), imparatul a fost de acord cu eliberarea serbilor, dar nu si cu improprietarirea lor. Cu toate acestea, ideile Revolutiei Franceze l-au speriat si a incercat sa-si ajute sora amenintata de revolutionari. El a fost primul care a prezis caderea monarhiei in Franta. Dar Maria Antoanetta nu a vrut sa fuga in Austria din cauza copiilor, iar Ludovic al XVI-lea nu a vrut sa devina un rege fugar. Ambii au fost ghilotinati.

 Patron al artelor, Joseph al II-lea a avut o slabiciune fata de geniul lui Mozart, caruia i-a comandat opera „Rapirea din Serai”. In filmul „Amadeus” el apare ca un mare amator al muzicii culte... In pofida acestui portret de intelectual, uneori cronicile despre Joseph al II-lea sunt contradictorii. El a murit in 1790.