GERMANIA[V=]

Orasul Bremen a fost initial o asezare de pescari. In anul 787 devenise deja un port important si a fost ales ca sediu episcopal. Cunoscut drept „Roma Nordului”, in Evul Mediu era unul dintre cei mai importanti membri ai Ligii Hanseatice, iar in 1646 a capatat statutul de oras imperial liber.

Deopotriva vechi si modern, cunoscut atât pentru industria textila sau cea a constructiei de masini, cât si pentru universitatea sa, este admirat mai ales pentru vechiul centru din caramida rosie. Simbolul istoric al denumirii de „oras liber” este Piata Primariei, dominata de statuia lui Roland. Acest cavaler din secolul al VIII-lea, conte palatin si nepot al lui Carol cel Mare, mort in timpul unei expeditii impotriva maurilor in Spania, aureolat de legenda si de poemele lui Schlegel, Uhland, Alfred de Vigny sau Victor Hugo, a fost imortalizat in piatra aici inca din secolul al XV-lea. Statuia, inalta de 5,5 metri, a devenit simbolul independentei.

Primaria, construita intre 1406-1408, este considerata singura primarie care a ramas intacta din Evul Mediu, in Germania. Etajul superior gazduia baluri si diferite alte evenimente, iar la etajul inferior puteau fi intâlniti comerciantii din oras. Admirata pentru dantelaria in piatra, fatada in stil renascentist a fost adaugata in secolul al XVI-lea.

In partea de vest a primariei se afla o statuie de bronz draga locuitorilor si admirata de toti turistii. Realizata de Gerhard Marks, ii reprezinta pe „Muzicantii din Bremen”, eroii din basmul Fratilor Grimm. Un magar, un câine, o pisica si un cocos au fugit de la stapânii care ii bateau si nu le dadeau de mâncare si s-au indreptat spre Bremen. Intâlnindu-se pe drum si imprietenindu-se, s-au adapostit intr-o casa parasita, dar au descoperit ca acesta era de fapt culcusul unor hoti, care – probabil – s-ar fi purtat cu ei la fel de rau. De aceea, cei patru prieteni si-au unit fortele, alungându-i pentru totdeauna pe tâlhari.

Povestea este atât de cunoscuta in zona, incât imaginea celor patru cântareti a fost imprimata pe peretii multor cladiri din orasul vechi, cu mult inainte de ridicarea statuii. Aceasta marcheaza insa ultima oprire de pe „Strada Germana a Basmelor”, creata in scopul promovarii turismului intre Hessen si Bremen. Porneste din satul natal al Fratilor Grimm si trece prin mai multe sate si parcuri nationale, in care celebrii povestitori au gasit surse de inspiratie. Asemenea multor altor monumente din intreaga lume, si statuia „Cântaretilor” este invaluita intr-o serie de legende si superstitii.

Se spune astfel ca vei auzi cântecul celor patru, daca arunci un ban in canalul de dedesubt, bani folositi apoi in scopuri caritabile. De asemenea, daca atingi statuia vei avea noroc o lunga perioada, iar daca apuci piciorul magarului te vei intoarce in oras de câte ori vei dori.

Un alt loc invaluit in legenda este Catedrala Evanghelica Sfântul Petru, ale carei turnuri au inaltimea de 99 de metri. Se pare ca acest asezamânt ii ajuta pe cei necasatoriti sa-si gaseasca perechea. De aceea un barbat, care a implinit 30 de ani si inca nu s-a casatorit, trebuie sa vina sa-i spele scarile de mai multe ori la rând, pâna când apare o fata si-l saruta, eliberându-l de o presupusa vraja. De asemenea, fetele care inca nu s-au maritat si isi doresc acest lucru ii lustruiesc clantele, pâna când primesc la rândul lor un sarut din partea unui tânar.

Bremenul, distrus in proportie de 60 la suta in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a reusit sa-si pastreze intacte, in mod miraculos, aceste vechi frumuseti, carora li s-au adaugat altele noi, realizate odata cu reconstructia. El ramâne insa, mai presus de toate, orasul de legenda, unde pare sa rasune inca sunetul cornului cavalerului Roland, despre care se spune ca vegheaza asupra celor de aici.

IRINA STOICA

 Universitatea este creata in 1388 de principele Kuprecht I si este cunoscututa sub numele "Ruperto Carola". Scopul acesteia era sa ofere orasului un spirit intelectual care sa atraga, deopotriva, clerici si mireni si a fost deschisa cu acordul papalitatii. Primii profesori au venit din Praga si Paris, refugiindu-se aici din cauza diferendelor politice si religioase din tarile lor.

 Principii electori continua sa se ingrijeasca de Universitate dar, in acelasi timp, ii mai limiteaza drepturile. Institutia ramane neatinsa de Reforma cu toate ca aici, in 1518, era prezent Marthin Luther. In 1556 insa, principele Ottheinrich o transforma in scoala evanghelica si Universitatea obtine statutul de scoala calvina. Are de suferit in urma Razboiului de 30 de ani si refacerea este impiedicata de invazia trupelor franceze ale lui Ludovic al XIV-lea in 1693. In 1803 orasul trece sub administratia Badenului si viata academica incepe sa cunoasca un suflu nou. Se dezvolta o scoala de stiinte politice, alta de medicina si scoala devine cunoscuta pentru spiriul ei national liberal.

 In timpul Celui de al Treilea Reich sunt concediati multi profesori si exmatriculati multi studenti din ratiuni politice si rasiale, dar scapa nevatamata din razboi, fiind reorganizata stiintific si recapatandu-si faima ulterior. In 1863 a fost deschisa aici prima cafenea din oras, locul preferat de intalnire al studentilor, evocata in literatura si muzica. O alta mare atractie a locurilor o constituie Castelul. Cele mai vechi ziduri dateaza din secolul al XII-lea. A devenit resedinta regala in timpul lui Ruprecht al III-lea (1398-1410) mentinandu-si acest statut vreme de cinci secole. Cladirea a fost jefuita si incendiata de mai multe ori si a fost reconstruita in cateva randuri.

 In castel se afla Muzeul Farmaciei, gazduind o uriasa colectie de instrumente medicale, instrumente de laborator, recipiente si unele ingrediente folosite vreme de 2000 de ani. Tot aici, in crama, este expus cel mai mare butoi din lume. Are un diametru de 8,5 metri, o inaltime de 7 metri si o capacitate de 220 de litri. Pentru constructia lui au fost folosite 130 de trunchiuri de stejar si a fost realizat in 1751, la cererea primului elector Karl Theodor pentru a colecta cotele de vin din regiune. In fata butoiului se afla statuia piticului Perkeo, considerat paznicul butoiului. Piticul a fost mascariciul curtii si un bautor strasnic.

 O legenda spune ca ar fi murit pentru ca a baut un pahar de apa in loc de vin. Alte povesti sunt legate de butoiul respectiv. In una dintre ele se spune ca piticul ar fi scos cepul vrand sa bea si, neputand sa-l mai puna la loc a murit inecat, iar in alta ca a murit a doua zi dupa ce a baut tot vinul din butoiul plin. Frumusetea orasului si legendele sale au atras o multime de vizitatori, printre care Mark Twain si nu trebuie sa uitam ca aici si-a petrecut o mare parte a exilului domnitorul Alexandru Ioan Cuza, pana la moartea sa la 15 mai 1873.

Capela a fost consacrata ritualului catolic, dupa ce August cel Puternic, nepotul lui Johan George al II-lea, a imbratisat catolicismul. El a cerut reconstruirea intregului castel, lucrarile fiind executate de arhitectii Matthäns Daniel Pöppelmann si Zacharias Longuelune intre 1723-1733. Cu acest prilej a fost realizat si un parc oficial cu cateva iazuri si canale. Imprejurimile au fost sistematizate ulterior, la sfarsitul secolului al XVIII-lea, de Frederick Augustus al III-lea de Saxonia, stranepotul lui August cel Puternic.

 Intre 1770-1776 s-a construit micul Castel al Fazanului, s-a extins parcul si au fost realizate "Fantana lui Venus" si un mic port cu un far, pe malul lacului. Ultimul dintre principii care au locuit aici din 1933 a fost Ernst Heinrich de Saxonia, care, in 1945, a fost deposedat de eleganta resedinta de puterea sovietica. Interiorul castelului este mobilat elegant, decorul reprezentand opulenta baroca din timpul lui August cel Puternic. Peretii sunt acoperiti din secolul al XVII-lea cu un tapet cu motive aurite desenate pe piele si multe camere sunt decorate cu obiecte amintind vanatorile regale.

 Pe aceasta linie se inscrie colectia de coroane de cerb din sufragerie. Sunt expuse de asemenea si alte trofee cu o vechime intre 270 si 400 de ani. Cele care primeaza raman insa coarnele de cerb, cel mai greu dintre ele cantarind 19,8 kilograme si avand o lungime de aproape doi metri. In 1723, August cel Puternic a cumparat patru tapiserii pentru baldachinul din dormitorul sau din Palatul japonez. Erau decorate cu peste un milion de pene de fazan, paun si gaini de Guineea, toate incorporate in tesatura de panza. Mai tarziu acestea au fost atarnate in "Camera Penelor" si in 1830 au fost mutate in Castelul Moritzburg.

 Exista aici si o bogata colectie de portelanuri chineze, japoneze sau "de Meisen", toate pictate de mana si infatisand scene mitologice sau de vanatoare, motive animale sau altele sugerand aceasta indeletnicire atat de draga celor care au locuit aici. Apartamentele sunt de o eleganta rafinata. In jur de 11 camere sunt acoperite inca de vechiul tapet de piele, atent restaurat, iar pustile de vanatoare, expuse aproape peste tot, sunt minunat gravate avand decoratii de argint. Tot mai mult argint este folosit si in dormitoarele regale, copii dupa cele din Palatul Versailles dar realizate la Augsburg.

 In 1728 parcul capatase deja o forma de U prin extinderea spre nord si gradinile concepute in stil frantuzesc aveau o suprafata de 230 pe 150 metri. Totul era asemanator altor parcuri regale europene. In secolul al XVIII-lea au fost aduse aici plante rare, dand peisajului un aspect romantic. Dupa moda vremii, in 1787, la intersectia unor poteci a fost ridicat un pavilion destinat petrecerilor vanatoresti, cunoscut sub numele de "Casa Gladiolei", realizat dupa desenele lui Johan Daniel Schade, si, din nefericire, ruinat devreme. Iazul care inconjoara insula pe care a fost ridicat palatul a fost obtinut prin unirea altor patru iazuri mai mici si a devenit un loc deosebit de indragit si de pescari, in special pentru amatorii de crap.

 In 1745 el si regele au lucrat impreuna, intr-un ritm sustinut la planurile noului palat. Apoi, in 1746, din cauza unei dispute serioase intre rege si arhitect, acesta a demisionat si nu si-a mai continuat lucrarile. In acest scop sarcina a revenit lui Georg Wenzeslaus. Gusturile culturale ale lui Knobelsdorf si ochiul sau de specialist se intrevad insa in planurile palatului construit pe o colina in mijlocul unor vii, intre 1745-1760. Regele si-a dorit aici loc de odihna, unde sa se ocupe in liniste de pasiunile sale: muzica si filozofia. Rezultatul a fost cu adevarat miraculos. Luand dupa cat se pare modelul Castelului Marly din Franta, esti intampinat la intrare de o colonada semicirculara. De aici 132 de trepte urca printre terasele inverzite spre usa principala a constructiei cu un singur etaj, decorat in galben si alb si acoperit de o cupola centrala. Palatul, asemenea celorlalte constructii din marele parc este conceput si realizat cu aceeasi exuberanta specifica stilului Rococo. Constructia are numai 12 camere dar s-a bucurat de oaspeti de seama printre care Voltaire, caruia i s-a rezervat o camera care-i poarta numele.

 Intregul interior este conceput in aceeasi lumina rococo. Remarcabile sunt biblioteca si sala de muzica, decorate cu o bogatie de elemente din diferite materiale, toate lucrarile realizate de meseriasi germani. Motivele aurite reprezentand frunze si ghirlande, prezente in jurul usilor, ferestrelor, oglinzilor si chiar pe tavane si pereti, toate prezentate intr-o asezare asimetrica, pot parea oarecum teatrale dar in niciun caz vulgare. Treptat regele a transformat si parcul dupa modelul celui din Versailles. Dealul "ruinelor" realizat in 1748 dupa moda frantuzeasca, da aspectul unor ruine veritabile, dar fantana mare, construita in centrul parcului nu a fost vazuta niciodata functionand in timpul vietii regelui, pentru ca inginerii timpului nu aveau notiunile de hidraulica necesare. In schimb, in 1750, in jurul bazinului au fost amplasate statui de marmura.

 Cand palatul a devenit neincapator pentru colectia de arta, in 1753, a fost construita o galerie speciala, devenita primul muzeu regal de arta, expunand opere de Caravaggio, Rubens, Van Dyck, Tintoretto. Dupa acelasi model frantuzesc a fost ridicata in 1754 "Casa Chinezeasca" un pavilion pentru ceai, elegant si primitor in acelasi timp, realizat dupa desenele lui Gottfried Buring. Noul Palat, ridicat dupa 1763 in partea de vest a parcului, continea, pe langa cele 400 de camere si galerii, o sala de teatru si serele in care regele si-ar fi putut cultiva plantele favorite in ciuda climatului aspru din zona, dar suveranul nu a locuit niciodata aici.

 Ultima dorinta a lui Frederick, mort in 1686, a fost sa fie inmormantat in Sanssouci, dorinta care insa i-a fost indeplinita abia in 1992, cand ramasitele sale pamantesti au fost aduse din biserica garnizoanei din Postdam si depuse in cripta palatului atat de drag inimii sale.