ISTORIE=SCANDINAVIA

http://www.revistamagazin.ro/content/view/10784/7/
In secolele VIII-XI vikingii sau „oamenii nordului”, locuitori ai Norvegiei, Suediei si Danemarcei, traiesc un avânt fara precedent, ceea ce ii face sa cutreiere marile in cautarea altor teritorii, altor bogatii. Exista multe prejudecati privitoare la acesti calatori pe marile lumii. Se spunea ca aveau o infatisare inspaimântatoare, ca nu se spalau, ca nu dadeau nicio atentie felului in care aratau si mai ales ca purtau acele inspaimântatoare palarii cu coarne cu care ne-au obisnuit unele productii cinematografice.

http://cultural.bzi.ro/povestea-corabiilor-vikinge-10761

http://cultural.bzi.ro/periplul-vikingilor-in-lumea-noua-8587

http://cultural.bzi.ro/armele-vikingilor-7282

http://cultural.bzi.ro/cum-credeau-vikingii-ca-se-va-sfarsi-lumea-6853

Nebunia războinicilor vikingi
Imaginea vikingului ca luptător feroce, lipsit de orice fel de cultură, care spulberă pur şi simplu totul în cale, un veritabil sălbatic, este una dintre cele mai des întâlnite mistificări istorice, cu rădăcini mai mult în tradiţii literare decât în realităţi propriu-zise. Avem de-a face într-adevăr cu o civilizaţie în... » citeste mai mult

Cum arătau de fapt vikingii?

Epopeea vikingilor în Anglia

http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/top-10-conceptii-gresite-despre-vikingi--14448.html

Mituri din lumea nordicã

Cea mai veche asezare a vikingilor a fost descoperita in nordul Germaniei

Ruinele unui oras vechi de 8 secole au fost dezgropate de arheologi in nordul Germaniei. Cercetatorii cred ca aceasta este una dintre cele mai vechi asezari de vikingi descoperite pana in prezent.

Mituri din lumea nordicã


http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mituri-lumea-nordica

Religia omului scandinav avea câteva particularitãți importante. Acesta nu cunoştea sensul unei legãturi între lumea realã şi universul spiritual, aşa cum reiese ea şi etimologic (religere= a lega), nici nu concepea un ideal spre care sã tindã sufletul, nu avea noțiunea de absolut, neant. Ceea ce ştia el este cã destinul este condus de o fortã supremã, perceputã colectiv, care trebuie înduplecatã prin ofrande. Abstracțiunile, metafizica nu erau punctul forte al germanicului. Religia omului nordic se reducea în mare mãsurã la cult.

Ca surse majore în aceastã privința îi avem pe Saxo Grammaticus cu Gesta Danorum şi pe Snorri Sturluson cu Edda în prozã, dar sã nu uitãm cã ei practicã de multe ori interpretarea faptelor prezentate. În rest, este greu de separat autenticul de ceea ce este inventat, plus cã nici nu se poate identifica total credința nordicului cu cea a germanicului continental. Orice generalizare este problematicã, mai ales cã majoritatea documentelor parvin din mediul islandez, unde suferã şi de impregnarea cu elemente celtice sau creştine.

Scandinavii suferã indo-europenizarea completã în 3000 a.Hr., intrã în epoca bronzului pe la 1800 a.Hr., cea a gravurilor rupestre, iar epoca fierului (400 a.Hr.-800) este influențatã pe rând de celți, romani şi germanicii continentali. Epoca vikingilor dureazã cam între 800 şi 1100. Nordicii, fiind o populație relativ instabilã, au putut asimila influențe din alte medii culturale. Celții le-au dat arta narativã, romanii spiritul legilor, iar germanicii de pe continent tradiția cãlãtoriilor. În plus, fiind comercianți, au preluat influențe de la clienții cu care aveau contact.

Nordicul, apropiat de fel de naturã, se concentreazã pe o axã de tip natural. El trãieşte o conexiune foarte profundã cu forțele care guverneazã lumea. Cu frigul aspru, cu pãdurile bogate, cu apele tulburi, cu lumina binefãcãtoare. Soarele (Sol) este o entitate prietenoasã, rareori prezentã în forma mai crudã. Un obiect interesant în acest sens este carul din Trundholm (Danemarca), ce reprezintã un cal de bronz aurit care ce trage un car cu roata solarã. Divinitatea arhaicã cu numele de Sol este pomenitã şi de Snorri.

Apa are şi ea un rol fundamental. Cultul izvoarelor, cascadelor, lacurilor are o importanțã atestatã şi de izvoare negermanice. Obiceiul de a arunca victimele umane în puțuri sacrificiale sau mlaştini (blotkelda) are o istorie îndelungatã. Mosefolk, oamenii turbãriilor (în special in Jylland, Danemarca), sunt dovezi ale unor mesaje adresate divinitãților. Existã şi toponime care indicã cultul mlastinii. De altfel, religia nordicã avea şi un zeu, pe Aegir, echivalentul lui Okeanos.

Pãmântul justificã cultul munților, stâncilor sau roadelor solului. Credința în pãmântul-mamã se exprimã prin existența a landvoettir, divinitãți tutelare ale locului ce trebuiau îmbunate. Dragonul de pe prova vasului viking avea scopul de a alunga aceste entitãți de pe pãmântul pe care acosta. În schimb, figura era înlãturatã când corabia ajungea pe pãmânt prietenos. Nordicii au cunoscut o divinitate femininã, pe Jörd/Erde?Earth, dar entitatea care exprimã cel mai bine legãtura cu pãmântul este marele frasin Yggdrassil, arborele lumii.

Aerul este personificat de cãtre figuri înaripate, Loptr şi Völundr (Icar), precum şi de walkirii. Aceastã grilã de lecturã a mitologiei nordice poate fi extinsã.

La începuturile istoriei par sã fi dominat uriaşii – marile personificãri ale naturii: Aegir, Snior (zãpada), Logi (flacãra), Helgi (sacrul), forțele brute din care vor descinde zeii. Ei sunt cei care dețin cunoaşterea primordialã, iar Odin nu va ezita sã-i cearã sfatul lui Vafthrudnir pentru accesul la marile taine. Ymir este fondatorul lumii, pentru cã tot ce existã a fost creat din pãrțile trupului sãu. Uriaşii sunt şi creatorii neamurilor, regale, divine şi omeneşti. În strânsã legãturã cu ei sunt piticii, un posibil simbol al morților. Dvergr (nor.) mai înseamnã şi contorsionat, aluzie deci la poziția fetalã. Nu se ştie sigur dacã originile religiei nordice sunt de gãsit la uriaşi sau la morți, marii strãmoşi divinizați în timp. Piticii, lucrând sub pãmânt, dețin cunoaşterea secretã. În Alvissmal Thor cere sfatul unui pitic pentru a compune poezie scaldicã. Ar mai fi de precizat alfii, creature primitive, care ar fi stãpânit facultãțile mentale. In poemele eddice apar egali cu asenii şi vanii.

În epoca bronzului lucrurile se mai limpezesc datoritã reprezentãrilor rupestre. Este atestatã cosmogonia solarã – calul heliofor, securea de rãzboi (stridyxa) şi securea naviformã (batyxa). Dar apar şi simboluri telurice – şerpi, dragoni, omuleți, consacrați unui rit falic. Sunt şi numeroase reprezintãri ale nunții sacre, hieros gamos,amintiri ale cultului zeiței-Mamã. Epoca fierului marcheazã o fixare sociologicã – centrare pe familie, politicã – împãrțirea teritoriilor, lingvisticã – se naşte urnordisk, cea mai veche formã a limbilor scandinave, culturalã – mãrci speicifice nordului. Apare ideea de zei (gud, regin, bond – zei ai legãturilor). Apar triadele: Odin, Thor, Freyr, cei care creeazã bãrbatul şi femeia; precum şi Odin, Vili şi Ve, zeii-uriaşi fundamentali.

Tot acum apare ideea destinului atotputernic, care va rãmâne adânc înrãdãcinatã în mentalul omului Nordic. De altfel, şi Tacitus observa cã “auspiciile şi sorții nu au observatori mai atenți”. variantele natural sesizate mai devreme se pot remarca şi aici: ca element al aerului, Völundr inspirã walkiriile, Sol pe Tyr (tiuaz), imaginea zeului primordial, apa stã la originea vanilor, în special a lui Njördr (Nerthus la Tacitus, crae presupunea un cult marcat de cufundarea într-un lac). Puțurile pentru ofrande sunt atestate în toatã aria expansiunii germanice. Din pãmânt descind Frigg, soția-mamã, Idunna, cea cu merele tineretii, şi Matres, de influențã celticã.

O altã temã importantã este cea a regelui sacru. Konungr, termen înrudit cu kyn (familie) trebuie sã aparținã anumitor familii, este ales de anumiți demnitari, în primul rând serveşte drept preot sacrificator în cadrul ceremoniilor publice şi trebuie sã-şi încredinteze supuşii de ai cu rod şi pace (funcția de fecunditate). Intervențiile şi harul sãu au puterea de a ocroti viața.

În epoca vikingilor beneficiem de primele surse sigure de informații şi de conturarea definitivã a imaginii omului nordic despre lume. Islandezii sunt cei care au adus cele mai mari contribuții, prezentând şi versiuni de mituri ce pot suporta comparația cu altel mai cunoscute şi integrand influentele din afarã. De aceea avem un numãr mare de zeitãți, prezenți în rune, antroponime, toponime, texte scaldice. Trifuncționalismul lui Dumezil (care presupunea cã zeitãțile pot avea trei funcții – magico-juridicã, marțialã şi vegetativã) se dovedeşte în mare mãsurã inaplicabil pentru cã funcțiile se tot combinã– doar Freyr îşi asumã oarecum o funcție, restul au derapãri funcționale sau nu se încadreazã deloc.

Dacã ar fi sã realizãm un portret al omului nordic, s-ar distinge ca trãsãturã aparte a mentalitãții germanice dragostea pentru ordine, lege, cod, organizare. Şi lumea miticã o reflectã pe cea umanã. Iubeau ordinea în mai multe variante: ordine prin lege, cea prin dreapta mãsurã a lucrurilor, cea prin organizarea lumii prin ştiințã şi cea prin fecunditate-fertilitate.

Elaborare pe cele 4 elemente:

Varianta solarã: Tyr este cel care echilbreazã pt cã îşi sacrificã mâna dreaptã pentru a-l ucide pe Fenrir (Tyr este zeu al pactului), astfel garanteazã ordinea lumii, onoarea, valoarea umanã. Şi Sigurd simbolizeazã dreptatea, la fel Baldr, zeul erou de o justețe atât de strãlucitoare încât nu poate fi privit. Şi Thor este un alt aspect al ordinii, este ordinea instauratã dupã violarea sa, este zeul care eliminã forțele ostile cu ciocanul Mjölnir (“zdrobitorul”, zãlog al fertilitãții), mai natural decât Tyr cãci îşi petrece timpul cu fapte concrete precum uciderea de uriaşi. Dar nu reprezintã doar o brutã, ci şi un cãutãtor de mari taine ale poeziei scaldice. Pentru vechii germani pare caracteristic principiul dihotomic: ordine + dezordine (ultima categorie fiind întruchipatã de Surtr, zeu-gigant ce va declanşa apocalipsa şi Hodr, anti-zeul, voința distructivã). Sunt uriaşii din etapa anterioarã.

Varianta aerianã: simbol al existenței spirituale. Suflul creeazã sau distruge, de aceea dominã aici o figurã enigmaticã, Loki/ Loptr/ Logi. Loki dubleazã marile divinitãți: anti-Tyr pt cã tempereazã rigorile legii; anti-Odin pt cã se ridicã deasupra dogmei. Este zeul care împiedicã lumea sã se roteascã, pentru cã nu crede în perfecțiunea sa, este farsorul, şarlatanul, sabotorul obiectelor şi ființelor sacre atunci când de exemplu îl pãcãleşte pe zeul orb sã-l ucidã pe Baldr. În acelaşi timp este şi Satana Trismegist, vinovat de terminarea destinului forțelor supreme, o creaturã complexã, capabilã sã se prefacã în orice, în iapã de exemplu pentru a-i da naştere lui Sleipnir, calul lui Odin. Völundr este şi el un personaj ambiguu, transcende regnurile cãci zboarã, este arhaic pentru cã are multe corespondente în domeniul indo-european.

Varianta lichidã: Odin este reprezentantul lui Odr/ Wut/ furor, acea stare care îl poate cuprinde pe om în împrejurãri conflictuale, sexuale, poetice sau magice care îl îndeamna sã sãvârşeascã fapte incredibile. Este furiosul invincibil (berserk), amantul nestatornic, scaldul de neîntrecut, vrãjitorul suprem. Nu este cu nimic umbrit de urâțenia sau de bãtrânețea sa. Inițial zeul morților se pare, maestrul necromant, el îi strânge în Valhöl/ Walhalla pe einherjar, rãzboinicii care se luptã, mor şi reînvie. Cunoaşterea esotericã provine din comunicarea cu morții şi din arta scaldicã, artã considerate ştiințã absolutã. Este zeul cunoaşterii supreme, frodr, termn care include savantul, pedagogul, fecundul. Lasã ochiul ca zãlog lui Mimir. Are doi corbi, Munnin (memoria) şi Hunnin (gândul). Este marele zeu şaman, care intrã în extaz. Simuleazã spânzurarea pt a-şi exersa ritualul, de aceea mai ne este prezentat şi ca zeul spânzuraților. Precum şamanul care-şi leagã bastonul de stâlpul colibei, Odin (Yggr-temutul) îşi leagã bidiviul de trunchiul arborelui, pe care-l cresteazã cu 9 tãieturi (cele 9 lumi). Se poate preface în animal. Este doar zeul victoriei, Sigtyr. Este crud, viclean, misogin, dar inteligent. Zeul supreme, asenul atotputernic, alfödr (pãrintele a toate), încarnarea ştiintei.

Varianta teluricã: onorarea puterii fertilitãții. De menționat este personajul bisexuat Fjorgyn(n), mama lui Thor şi amantul lui Frigg, cel care potențeazã viața. Vanii sunt prin excelențã zeii telurici şi agrari: Njordr (Nerthus), Freyr şi Freyja, dar şi soția lui Njördr, Skadi, de unde provine probabil şi termenul de Scandinavia. Sunt forțe mobile, acordã întâietate valorilor de acțiune.

În ceea ce priveşte cosmogonia, dispunem în acest sens de cel mai remarcabil text al Eddei, şi anume Volüspa, profețiile vizionarei, care relateazã începuturile lumii. Acestea sunt illustrate de genunea primordialã– Ginnungagap. La nord este tãrâmul negurilor – Niflheim, iar la sud țara focului – Muspellsheim. Din contopirea lor se naşte uriaşul hermafrodit, Ymir, hrãnit de vaca Audhumbla şi zãmisleşte pe uriaşii de promoroacã. Fiii lui Bur, Odin, Vili şi Ve îl ucid, apoi creeazã şi primii oameni din doi buşteni (Askr şi Embla). Zeii îşi asuma apoi organizarea lumii: Asgard – tãrâmul zeilor, Midgard – cel al oamenilor, Utgard – tãrâmul exterior unde se aflã şarpele primordial care îşi muşcã coada. Când dinții sãi o vor elibera, atunci va fi sfârşitul (Ragnarök). Midgardsomr are rolul orizontal al lui Yggdrassil. Dar arborele este simetric, ține 3 lumi aeriene şi 3 orizontale şi 3 subterane, de unde avem o imagine sfericã.

Suntem în afara granițelor istorice pânã acum, în epoca de aur. Vin apoi divinitãțile destinului, Nornele, Urd, Verdandi şi Skuld, care se instaleazã la poalele arborelui lumii. Are loc un eveniment capital care va pune capãt timpului mitic: sperjurul de care se fac vinovați zeii din cauza lãcomiei unei femei (gullveig) care reprezintã cupiditatea. Confruntarea dintre aseni şi vani este prima bãtãlie din lume, cea prin care destinul îşi face loc în istorie. Îndreptarea spre Ragnarök înseamnã nevoia de purificare universalã, în virtutea simetriei. Oamenii renasc datoritã unui cuplu: Lif (viața) şi Lifthrasir (dornic de viațã), care au supraviețuit la adãpostul lui Yggdrassil.

Yggdrassil, axis mundi, are un rol cosmic fundamental. Este posibilã o identitate cu Heimdall, misteriosul zeu care semnificã stâlpul lumii. Copacul este fãrã îndoialã ideograma miticã a lumii germanice. Arborele vieții. Suma ideilor germanicului despre lume. Izvorul destinului şi cunoaşterii, izvoare ce curg la bazele trunchiului. La baza sa este şi izvorul memoriei, Mimir, care îi furnizeazã cunoaşterea lui Odin. Are mai multe nume: laeradr (protectorul), Mimameidr (stâlpul lui Mimir), Mjotvidr (arborele care judecã). Este forța vitalã. Nu cunoaşte absurdul sau neantul, ci simbolizeazã la modul absolut viața naturalã.

Vikingii au atacat Islanda şi Groenlanda cu foc, sabie şi şobolani

VIKINGII : DISTRUGATORI SAU CONSTRUCTORI ?
Oamenii din Nord au raspandit panica si frica in toata Europa. La sfarsitul sec. VIII, corabiile lor lungi, ornate cu un dragon rosu, urcau silentios estuarele si fluviile, aducand cu ele foc, violuri si jafuri. In anul 793, manastirea din Lindisfarne, pe coasta de nord-est a Angliei, ...

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/10-conceptii-gresite-vikingi

Când ne gândim la vikingi, avem de foarte multe ori înrãdãcinatã în
minte imaginea unor barbari blonzi, violenţi, care pradã totul în cale
lãsând în urmã praf şi pulbere. Multe dintre aceste idei sunt însã
stereotipii nerealiste. Vikingii au dominat peisajul european în
secolele VIII-XI, iar scurta lor istorie a avut un impact considerabil
asupra civilizaţiei occidentale. Care sunt cele mai mari concepţii
eronate despre ei?

1) Vikingii purtau coifuri cu coarne. Trebuie sã fie prejudecata de
cea mai largã rãspândire. Nu exoista nicio dovadã cum cã astfel de
coifuri ar fi existat cu adevãrat. Toate reprezentãrile vikingilor din
perioada în care aceştia au activate aratã coifuri simple şi singura
piesã autenticã nu are aşa ceva. O explicaţie plauzibilã ar fi
adãugarea acestui detaliu de cãtre creştinii contemporani, pentru a-I
face sã parã şi mai fioroşi şi pãgâni. Zeul Nordic Thor purta un coif
cu aripi, care seamanã oarecum cu coarnele.

2) Vikingii trãiau doar de pe urma jafurilor. De fapt un procent
destul de redus din populaţie se ocupa cu rãzboiul, majoritatea fiind
fermieri, meşteşugari şi comercianţi. Pentru vikingii care trãiau mai
mult pe mare, jafurile erau doar unul dintre scopuri. Ei s-au stabilit
în mod paşnic în foarte multe locuri, ca de pildã Islanda sau
Groenlanda, erau comercianţi de rang internaţional la vremea lor,
fãcând negoţ aproape în toate regiunile cunoscute atunci.

3) Vikingii erau neobişnuit de sãlbatici. Raidurile întreprinse erau
într-adevãr foarte violente, dar era în sine era violentã, iar
întrebarea ar fi dacã armatele non-vikinge arãtau mai multã
compasiune. Charlemagne, contemporan cu ei, a exterminate practice
întreaga populaţie de avari. La Verdun a ordonat decapitarea a 4500 de
saxoni. Ceea ce îi diferenţia pe vikingi este faptul cã distrugeau
obiectele religioase şi ucideau oameni ai Bisericii, ceea ce sigur a
amplificat ura creştinilor într-o epocã a fervorii mistice. Probabil
cã vikingii se bucurau de reputaţia câştigatã; oamenii erau atât de
speriaţi încât adesea îşi pãrãseau oraşele în loc sã le apare în faţa
atacatorilor.

4) Vikingii erau urâţi pretutindeni. S-ar putea crede cã toatã lumea
avea o aversiune enormã faţã de ei din pricina raidurilor, dar
vikingii se bucurau şi de respect. Regele francez Carol al III-lea
(cel Simplu) le-a oferit pãmântul pe care deja îl colonizaserã în
Normandia şi chiar i-a dat-o pe fiica sa în cãsãtorie regelui Viking
Rollo. În schimb vikingii protejau Franţa de atacurile unor confraţi
şi mai violenţi. De asemenea erau apreciaţi la Constantinopol pentru
forţa lor, atât de mult încât garda imperialã în secolul al XI-lea era
alcãtuitã din varegi (vikingi originari din Suedia de azi).



5) Vikingii trãiau doar în Scandinavia. Într-adevãr acolo aveau
originile, dar cu timpul colonizeazã multe regiuni, ajungând inclusiv
în Africa de Nord, Rusia, Constantinopol şi America de Nord. Sunt
diverse teorii în privinţa acestor migraţii, cea mai comunã
rezumându-se la suprapopularea zonelor agricole din Scandinavia. O
altã ipotezã ar fi aceea cã vechile rute comerciale din Occident şi
Eurasia au suferit un declin când Imperiul Roman de Vest a cãzut în
secolul al V-lea, fortându-i pe vikingi sã deschidã noi cãi pentru a
profita de pe urma comerţului internaţional.

6) Vikingii se foloseau de arme rudimentare. Sunt adesea reprezentaţi
purtând arme nu prea sophisticate, de pildã mãciuci sau securi simple,
dar de fapt vikingii erau fierari foarte talentaţi. Utilizând procedee
de sudurã puteau realiza sãbii foarte ascuţite şi flexibile. Conform
poveştilor saga, o metodã de testare consta în plasarea armei într-un
izvor rece şi apoi apropierea unui fir de pãr. Dacã era tãiat, sabia
trecea drept bunã.

7) Vikingii beau din cranii. Originea acestei legende se leagã de
cronica lui Ole Worm, “Reuner seu Danica literatura antiquissima” din
1636, în care scrie cã rãzboinicii danezi beau din bucãţi curbate de
craniu, referire cel mai probabil la corn, traducere eronatã în
latinã. Fapt este ca nu s-au desoperit cãni din cranii care sã dateze
din epoca vikingilor.

Vikingii erau toţi mari şi blonzi. Sunt înfãţişaţi mai intotdeauna
ca rãzboinici masivi, rigizi, cu pãr lung şi bãlai, dar documentãrile
istorice aratã cã de fapt media de înãlţime era de 1, 70, ceea ce nu
însemna foarte mult în acea vreme. Pãrul blond reprezenta un ideal în
cultura vikingã, foarte mulţi şi-l decolorau cu un sãpun special. Dar
germanicii se pricepeau la asimilarea populaţiilor, asa încât mulţi
dintre cei capturaţi ca sclavi deveneau parte a comunitãţilor vikinge.
Mai întâlnim deci populaţii latine sau rusofile, un grup foarte divers
construit în jurul nucleului viking dintr-o anume zonã.

9) Vikingii erau toţi murdari şi sãlbatici. Este o imagine recurentã
în multe benzi desenate, desene animate şi filme, dar se pare cã
germanicii erau foarte vanitoşi în ceea ce priveşte înfãţişarea.
Pieptenele, lama, penseta se încadreazã în cele mai întâlnite
artefacte excavate. În Anglia vikingii chiar se remarcaserã prin
obiceiul unei curãtenii exaggerate, pentru cã obişnuiau sã se spele o
data pe sãptãmânã (sâmbãta). Obiceiul s-a pãstrat în memorie prin
limbã, astfel în toate limbile nordice sâmbãta înseamnã “ziua
spãlatului” (laugardagur/laurdag/lordag/lördag), dar înţelesul
original s-a pierdut. “Laug” mai înseamnã totuşi “baie” sau “piscinã”
în islandezã.

10) Vikingii erau o naţiune. Nu putem vorbi despre aşa ceva, ci despre
mai multe grupuri formate din rãzboinici, exploratory şi comercianţi
conduşi de o cãpetenie. În timpul erei vikinge fiecare astfel de şef
beneficia de o autoritate asupra unei regiuni restrânse. Termenul de
vking nu se referã la o etnie, ci desemneazã în nordica veche o
persoanã care se ocuoã cu expediţiile pe mare.

Cine erau şi cum trãiau vikingii?
Este greu de dat un rãspuns clar întrebãrilor legate de civilizaţia vikingã întrucât majoritatea surselor scrise din vremea vikingilor sunt puţin concludente. Cu excepţia câtorva inscripţii runice greu de descifrat nu avem la dispoziţie decât surse din spaţiul cultural central-european, bizantin sau arab, care într-adevãr oferã o imagine relativ precisã despre marile raiduri vikinge, dar destul de puţine date referitoare la aspectele culturale şi politice caracteristice civilizaţiei lor.

În Scandinavia limba latinã devine cunoscutã odatã cu creştinarea care are loc în secolul al 11-lea, premise pentru dezvoltarea unei istoriografii proprii care înfloreşte în secolele urmãtoare şi în care predecesorii sunt ridicaţi adesea la rang de eroi. Profesorul de scandinavisticã din Bonn Rudolf Simek vorbeşte chiar despre dezvoltarea unui ‘Wikingermythos’, mitul Viking care s-a perpetuat pânã astãzi. În general ni-i reprezentãm ca pe nişte rãzboinici de temut, cu coifuri încornorate şi sãbii grele, nişte rãzboinici solizi şi mândri care se desfatã dupã lupte însângertae cu râuri de mied şi mese copioase. Mergând de la imagistica bogatã dar stereotipicã din cinematografie, festivalurile tematice de tipul “Zilele vikinge” din Schleswig, benzile desenate ce-l au ca protagoniste pe Wickie, pânã la instrumentalizãrile naţional-socialiste, constatãm cã este dificil sã ieşim din acest imaginar colectiv pentru a contsrui o reprezentare diferenţiatã a vikingilor, care sã corespundã mcar parţial realitãţii istorice.

Razboinici si calatori


Principalul leagãn de civilizaţie este desigur Scandinavia, unde se practicã agricultura în areale mai ferrite şi pe lângã fiorduri. Casele sunt dispersate, între ele dezvoltându-se mici terenuri agricole. Oraşele apar ca rezultat al activitãţilor comerciale, deşi sunt puţine deoarece comunitãţile sãteşti preferã economia închisã, autarhicã. Pentru cã exista pericolul ca aceste oraşe sã fie predate, necesitau o localizare favorabilã, de pildã Birka, ridicat pe o insulã în Mälarsee, Suedia, sau Haithabu al capãtul unui braţ maritim în Schleswig-Holstein, multã vreme cel mai important nod comercial din Europa de nord.
Vikingii dominã nordul European între 800 şi 1050, angajându-se într-o migraţie ale cãrei motive sunt în continuare subiect de dezbatere. Cel mai probabil este vorba despre o epuizare a resurselor solului, o extindere a comerţului (vikingii suedezi urmãrersc cursul râurilor din zona rusã, atingând chiar şi Bizanţul, fãcând schimb de piei, dinţi de morsã şi pene pe articole deluxe precum mãtase, aur sau vin, întemeind aşezãri precum Novgorod la gurile râurilor), dar şi expediţiile de pradã. Câteodatã este invocate chiar şi o migraţie târzie a popoarelor, dar oricum ar fi, vikingii ajung sã strãbatã în lung şi-n lat apropare toatã lumea cunoscutã de atunci.



Vikingii iau în stãpânire Insulele Faeroe ocupate atunci de cãlugãri irlandezi, apoi ocupã şi Islanda din cauza suprapopulãrii Norvegiei (istoria colonizãrii o gãsim în “Cartea Islandei” scrisã de Ari Thorgilsson). Spre deosebire de Norvegia în Islanda nu are reşedinţa un rege, ci guvernarea se face prin Althing, un fel de adunare legislativã care se întruneşte din 930, ale cãrei colecţii de legi sunt transpuse în scris în 1118. vechea ‘republicã' islandezã îşi pãstreazã independenţa pânã în 1262, când se supune regelui Norvegiei. Şi introducerea creştinismului în insulã se decide tot în Althing, dar obiceiurile pãgâne precum consumul cãrnii de cal sau sacrificiul cãtre zeii din vechime se pãstreazã. Sfârşitul erei vikinge este asociat înscãunãrii primului episcop în 1056. Colonizarea Groenlandei este pusã pe seama lui Eric cel Roşu, care o exploreazã doi ani şi gãseşte în nord întinderi verzi şi roditoare. În 985 pleacã 25 de corãbii în direcţia insulei,d ar doar 14 ajung la destinaţie. Colonia are drept centru curtea lui Eric de la Bratahlid lângã Eiriksfjord.

În ceea ce priveşte colonizarea Lumii Noi, “Istoria arhiepiscopilor de Hamburg”, terminatã de cãtre cãrturarul german Adam din Bremen în anul 1075, prezintã în cartea a patra, intitulata “Descrierea insulelor din nord”, colonizarea de cãtre vikingi a pãmânturilor din Lumea Noua. El a cules aceste informatii de la curtea danezã în anul 1060, fiindu-i povestite de cãtre regele Svein al II-lea Estridsson (1047-1074), nepotul regelui Canut cel Mare. Alte surse, “Analele islandeze” (1121-1127) consemneaza urmatoarele: La sud de Groenlanda se aflã Hellulanda şi apoi Marklanda (sau Tara împãduritã, America de Nord) şi, nu departe de acolo, Vinlanda. Tragem concluzia cã islandezii erau foarte siguri pe sursele diverselor Sagas şi cã ştiau desigur de existenţa Vinlandei, cu mult înainte de informaţia lui Adam din Bremen. Este povestea descoperirii Peninsulei Labrador, o ţarã situatã la sud-vest de Groenlanda. “Saga groenlandezilor” ne trimite pe urmele primilor colonişti scandinavi de origine norvegiana. Un anume Bjarni Herjolfsson obisnuia, ca impreuna cu tatal sau sa-si petreaca iernile in Norvegia si Islanda, in zonele sudice cu un climat mai bland. Dar într-o iarnã, tatãl sãu este nevoit sã plece in Groenlanda, însoţit de Eric cel Rosu. Bjarni, porneşte pe urmele tatãlui, însã vânturi puternice din Nord şi ceţuri dense i-au facut pe membrii echipajului sã se îndeparteze de ruta iniţialã spre Nord, iar când s-a fãcut senin, au descoperit alte ţinuturi diferite. Leif Eriksson, fiul lui Eric cel Roşu, curios din fire, reface traseul lui Bjarni si exploreazã ţinuturile noi. Era primul european ajuns in Lumea Nouã.



În anul 793, în Cronica anglo-saxonă este menţionat primul atac viking asupra Britaniei, la mânăstirea Lindisfarne. Totuşi, este ştiut că până atunci vikingii deja se stabiliseră în Orkney şi Shetland, şi probabil că avuseseră loc şi alte multe raiduri înainte de această prima menţionare. De asemenea, cronicile arată că primul atac viking asupra insulei Iona a avut loc în 794. Sosirea vikingilor a tulburat grav ordinea politică şi socială a Britaniei şi a Irlandei. Victoria lui Alfred cel Mare de la Edington din 878 a avut o importanţă considerabilă, cu toate că, Northumbria se destrămase deja în regatul Berniciei şi un regat viking, Mercia, de asemenea se divizase şi Anglia de Est îşi incetase existenţa ca regat anglo-saxon, iar numeroase regate ale irlandezilor, ale scoţilor şi ale picţilor avuseseră aproximativ aceeaşi soartă. În nordul Britaniei, apărarea în faţa vikingilor a fost motivul pentru care a fost întemeiat regatul Alba, cunoscut mai târziu sub numele de regatul Scoţiei. După nenumărate raiduri, vikingii au început să se stabilească în Anglia. O importantă zonă controlată de către vikingi erau împrejurimile oraşului York, vikingii numindu-l Jorvik. Aşezările daneze din estul Angliei, zonă numită la vremea respectivă Danelaw şi cele norvegiene din nordul Scoţiei şi Irlanda au avut un impact îndeajuns de semnificativ pentru a lăsa o anumită amprentă asupra limbii engleze; multe dintre cuvintele de bază ale limbii engleze moderne sunt derivate din scandinava veche; de asemenea, multe dintre toponimele din Anglia, care fuseseră aşezări daneze sau norvegiene şi-au păstrat numele de origine scandinavă, ca exemplu, Sutherland.

Invaziile în direcţia estică au fost opera suedezilor - care din secolul al VIII-lea era un stat unitar şi puternic - cunoscuţi sub numele de varegi. Suedezii fac parte din categoria negustorilor şi exploratorilor şi pot fi întâlniţi încă din secolul al VI-lea pe coasta estică a Balticii. De acolo ei urcă cursul fluviilor şi lacurilor Câmpiei Ruse, ducându-şi bărcile pe interfluvii, până la Nipru şi Marea Neagră, schimbând aici sclavi şi blănuri pe produse orientale, servind uneori şi ca mercenari în favoarea bizantinilor şi a locuitorilor oraşelor slave presărate în drumul lor : Novgorod, Smolensk, Kiev. Drumul varegilor din Scandinavia spre Constantinopol (“Drumul mare de la varegi la greci”) trecea prin golful finic, pe Neva, lacul Ladoga, Volhov, lacul Ilmen, râul Lovat, mai departe pe Nipru până la Marea Neagră. Tradiţiile lor afirmă că fondatorii oraşelor-state sau cnezate Novgorod şi Kiev (862) au fost scandinavi dintre cei care se numeau varegi sau ‘rus’ conduşi de Rurik.



Societatea vikingã


În genere societatea era împãrţitã în trei clase. Cea mai de sus o alcãtuiau Jarl, urmaţi de karl şi de thrall. O veche poezie mitologicã, Rigsthula, atribuie originea lor zeului Heimdall, poezie pãstratã în Edda lui Snorri. Pe scurt, zeul se întrupeazã într-un om pe nume Rig şi viziteazã trei cupluri, care vor da naştere claselor. În cadrul clasei aşa-numiţilor ‘oameni liberi’ se aflau şi cei mai privilegiaţi, Goden, cel puţin în Islanda. Fiecãrui district în care era împãrţitã îi corespundea un Gode, care se îngrijea de treburile administrative şi organizatorice. Mai mult, dispunea şi de funcţii preoţeşti. Proprietarii de pãmânt reprezentaţi de Gode se împãrţeau în funcţie de bogãţie şi de mãrimea proprietãţii, se bucurau de multe privilegii legislative, având dreptul de a purta arme şi de a-şi exprima opinia în adunare. Comercianţii aveau acelaşi statut ca şi proprietarii obişnuiţi, deşi practic nu deţineau bunui imobile. De menţionat ar fi şi baza de sclavi destul de dezvoltatã, sclavi cu statut de proprietate mobilã, fãrã niciun fel de drepturi şi de o importanţã comercialã deosebitã, mulţi provenind din zona slavã şi cea occidentalã, unde vikingii conduceau raiduri constante. În afara societãţii îi enumerãm pe cerşetori, pelerini, vrãjitori şi profetese.

Restructurările care au avut loc în cadrul societăţii vikinge până în secolul al IX-lea au determinat accentuarea tensiunilor şi conflictelor în cadrul acesteia. Este de remarcat că denumirea adunării poporului - thing -, forul social suprem în comunităţile vikinge, vine de la un cuvânt care înseamnă judecată, funcţia sa principală fiind mai ales de instanţă judecătorească superioară. Din thing făceau parte toţi bărbaţii liberi în stare să poarte arme. Paralel a existat şi un sfat al nobilimii ce a avut în prima fază a democraţiei militare, atribuţii destul de restrânse, dar care, pe măsură ce această categorie socială şi-a extins puterea, s-a suprapus tot mai mult autorităţii thing-ului. Într-o societate cu o stratificare socială şi cu aşezări răzleţe este de aşteptat să nu întâlnim un sistem de legi aplicabil uniform întregii regiuni, ci mai degrabă o serie de aspecte zonale şi regionale ale unor structuri legislative comune, derivate din religia comună întregii populaţii ce locuia în Peninsula Scandinavică. Sistemul de legi care guverna această societate ne este cunoscut mai ales din colecţiile de coduri de mai târziu şi în general putem presupune o schemă general răspândită pe baza unui schelet comun, diferenţierile fiind date de partea procedurală sau de nivelul pedepselor acordate.



Religia vikingã


Panteonul zeilor în religia scandinavilor era populat de zeităţi antropomorfe, fiecare cu propriul său simbol, fiind divizaţi în două grupuri distincte: ‘Asenii’, zeii aristocraţiei războinicilor şi ‘Wanii’, divinităţile agricultorilor şi păstorilor, ai fecundităţii şi fertilităţii, protectorii păcii şi ai bogăţiei. Zeul suprem al tuturor germanilor, regele Asenilor, era Odin/Wotan, având ca simbol o suliţă; la origine zeul furtunilor, Odin era în primul rând zeul furiei războinice, înconjurat de ceata sa formată din luptătorii cei mai aprigi şi era singura divinitate căreia i se aduceau sacrificii umane.. Tot el stabilea care dintre războinici vor fi conduşi de fecioarele războinice (“walkirii”) în Walhalla- locul celor căzuţi pe câmpul de luptă. Al doilea zeu, foarte popular, era Thor, zeu al tunetului şi al furtunii aducătoare de ploaie binefăcătoare recoltelor, reprezentat cu un ciocan, uneori în asociaţie cu un topor. Alături de aceste zeităţi panteonul era completat de numeroşi alţi zei principali (Freya, zeiţa fertilităţii, Loki, zeul focului, s.a.) şi secundari.
În ceea ce priveşte concepţia nordicã asupra lumii, avem ca principalã sursã de referinţã “Völuspá” (Profeţia clarvãzãtoarei), în care profetesa ii dezvãlui lui Odin devenirea şi sfârşitul lumii. Cea mai veche versiune a cântului provine din Codex Regius , secolul al 13-lea, dar se estimeazã cã dateazã cel puţin cu douã secole mai devreme. Deşi infiltrate cu elemente creştine, poemul se adreseazã totuşi prin conţinut unor oameni de formaţie pãgânã clarã. Alte lucrãri ce pot fi încadrate tot în scrieri cosmogonice sunt “Cântecul lui Grimnir”, Grimnismal, “Cântecul lui Vafthrudnir”, Vafthrudnirsmal, şi poeme conţinute în Snorra-Edda precum Gylfaginning.

În cosmogonia nordicã existã la început doar un gol uriaş: Ginnungagap. În sud întâlnim însã Muspellsheim, strãlucirea şi cãldura, un loc infernal dominat de uriaşul Surtr. La polul opus întâlnim Niflheim, întunericul şi frigul, din centrul cãruia izvorãşte Hvergelmir, care-şi varsã apele în Ginnungagap. Acolo apele îngheaţã şi se topesc, procesul rezultând în naşterea uriaşului Ymir. Din braţele uriaşului hermafrodit iau naştere prima femeie şi primul bãrbat. Uriaşul se hrãneşte cu laptele vacii Audhumbla, care linge promoroaca de pe pietre şi astfel se naşte o altã creaturã, Buri, pãrintele zeilor. Buri are un fiu, Borr, care se însoarã cu Bestla, fiica uriaşului Bolthorn şi are cu aceasta trei copii: Odin, Villi şi Ve, primii zei. Aceştia îl ucid pe Ymir şi îneacã în sângele sãu pe ceilalţi uriaşi, mai puţin pe Bergelmir, care întemeiazã noul neam al uriaşilor. Cei trei carã trupul uriaşului în Ginnungagap şi fãuresc pãmântul din el, din sângele sãu mãrile şi din oasele sale munţii. Odin, Villi şi Ve creeazã din douã buturugi pe primii oameni care sã populeze pãmântul denumit Midgard: Askr şi Embla.

Ca acte de cult scandinavii cunoşteau rugăciunile, formulele magice cântate (baldr), ofrandele şi sacrificiile sângeroase. Practicau toate felurile de magie; îndeosebi magia imitativă era la baza riturilor de fecunditate şi fertilitate. Ospăţul ritual era momentul religios esenţial al ceremoniei sacrificiului: Toţi cei care luau parte se credea că absorb şi asimilează misterioasa influenţă divină de care era pătrunsă carnea animalului sacrificat.

De ce au dispărut vikingii din Groenlanda

Cum arătau FEMEILE VIKINGE. Chipul uneia dintre ele, reconstruit de cercetători

Piatra magica a vikingilor
Stapani de necontestat ai marilor, strabatand intinderile albastre si inspumate in formidabilele lor drakkare, vikingii au lasat o amprenta de nesters in istoria omenirii, furia lor razboinica nefiind intrecuta poate decat de cea a hunilor sau a mongolilor. Navigatori innascuti, razboinici fara teama, ei au cutreierat indelung lumea, descoperind, poate, Lumea Noua, fara sa stie, cu sute de ani inaintea lui Columb. Vreme de secole, savantii s-au intrebat care a fost metoda gratie careia oamenii Nordului au reusit sa navigheze atat de precis, in conditiile in care ei nu cunosteau busola. Un posibil raspuns la aceasta intrebare a reusit sa fie dat doar de curand.Un artefact misterios

Scandinavia, povestea de succes a Europei

Vikingii au adus o femeie amerindiană în Islanda, în jurul anului 1000
Prima persoană născută pe continentul american care a ajuns în Europa a fost, probabil, o femeie amerindiană pe care vikingii au adus-o în Islanda, în urmă cu peste 1.000 de ani, potrivit unui studiu realizat de cercetători spanioli şi islandezi.
Concluziile acestui studiu certifică teoria potrivit căreia vikingii au ajuns pe continentul american cu câteva secole înainte ca exploratorul Cristofor Columb să descopere Lumea Nouă.
Reprezentanţii Consejo Superior de Investigaciones Científicas (CSIC) au declarat că analizele genetice realizate pe 80 de persoane provenind din patru familii islandeze au relevat faptul că acestea aveau în structura ADN-urilor lor o secvenţă care nu se regăseşte decât în codul genetic al amerindienilor şi al persoanelor născute în Asia de est.
„Am crezut, la început, că ADN-ul provenea de la familii asiatice care s-au instalat recent în Islanda", a declarat Carles Lalueza-Fox, cercetător în cadrul CSIS.
„Însă, atunci când am studiat arborele lor genealogic, am descoperit că cele patru familii descind din strămoşi care au trăit între 1710 şi 1740 şi care locuiau în aceeaşi regiune din sudul Islandei", a adăugat cercetătorul spaniol.
Secvenţa genetică descoperită, denumită C1e, este mitocondrială, ceea ce înseamnă că această genă a fost introdusă în Islanda de o femeie.
„Ţinând cont de faptul că insula a fost virtual izolată începând din secolul al X-lea, ipoteza cea mai plauzibilă este aceasta: genele provin de la o femeie de origine amerindiană, adusă de pe continentul american de către vikingi în jurul anului 1000", a explicat Carles Lalueza-Fox.
Cercetătorii au analizat datele obţinute de compania deCODE Genetics, cu sediul în Reykjavik.
Oamenii de ştiinţă speră să găsească aceeaşi secvenţă ADN de origine amerindiană şi la alte persoane din Islanda, începând din regiunea situată în jurul gheţarului Vatnajokull din sudul ţării.

Un viking nobil si un voievod gospodar: Knut cel Mare si Ahtum

Vikingii, războinicii lumii care s-au convertit la religia păcii După căderea Imperiului Roman de Apus, Europa a suferit mai multe lovituri. Cele mai puternice au fost din partea popoarelor scandinave, care, în sec. VIII d.Hr., au început o serie de expansiuni teritoriale. Aceşti marinari războinici sunt cunoscuţi sub numele de vikingi sau nordici. Principala...

Ultima lupta a vikingilor


Stapani de necontestat ai marilor, strabatand intinderile albastre si inspumate in formidabilele lor drakkare, vikingii au lasat o amprenta de nesters in istoria omenirii, furia lor razboinica nefiind intrecuta poate decat de cea a hunilor sau mongolilor. Navigatori innascuti, razboinici fara teama, ei au cutreierat indelung lumea, descoperind, poate, Lumea Noua, fara sa stie, cu sute de ani inaintea lui Columb. La capatul a aproape patru secole de navaliri cumplite, rastimp in care jefuisera Europa in lung si-n lat, puterea vikingilor a decazut insa, cantecul lor de lebada constituindu-l, fara doar si poate, batalia de la Stamford Bridge, din 1066.

Cum a descoperit America un navigator viking, cu 500 de ani înaintea lui Columb Leif Ericsson (970-1020) sau Leif Norocosul era fiul lui Eric Thorvaldson sau Eric cel Roşu, un norvegian mare şi vesel care îşi petrecea timpul liber omorând câţiva vecini. Leif era un băiat înalt şi frumos, tipul de viking, iar fetele observaseră treaba asta, aşa că trebuia să acţioneze...