ANTISEMITISM[DIVERSE..OPINII]

Pentru supravieţuitorii bolnavi mintal, Holocaustul nu s-a sfîrşit




HURRIYET DAILY NEWS (Turcia), 12 aprilie 2010 - Unii pacienţi refuză să facă duş, pentru că le aminteşte de camerele de gazare. Alţii ascund carne în feţele de perne, pentru că se tem de foamete. La Centrul de Sănătate Mintală "Shaar Menashe" din nordul Israelului se poate crede că Holocaustul nu s-a sfîrşit. Israelul începe comemorarea anuală a genocidului nazist, atenţia fiind îndreptată asupra celor 6 milioane de evrei omorîţi şi a supravieţuitorilor care şi-au construit vieţi noi în statul evreu. Mult prea puţine se spun despre supravieţuitorii pentru care boala mintală face parte din moştenirea Holocaustului.
La "Shaar Menashe", pacienţii rămîn îngheţaţi în timp. Chiar şi azi, la 65 de ani după încheierea celui de-al II-lea război mondial, uneori se mai aud strigăte de "Vin naziştii!". "Aceştia sînt oameni uitaţi. Ei sînt cei lăsaţi în urmă, oameni care au căzut între crăpături", spune Rachel Tiram, lucrător social. Chiar şi printre supravieţuitorii cu mintea întreagă se întîmplă să treacă zeci de ani pentru a se deschide în privinţa experienţelor lor.
Aici, majoritatea pacienţilor încă nu vor să vorbească. Sînt introvertiţi şi apatici. Mormăie şi se scutură necontrolat, se postează în faţa ecranelor goale ale televizioarelor şi se privesc în gol, trăgînd adînc din ţigări. Detaliile trecutului lor bîntuit sînt schiţate şi provin doar din indicii ale comportamentului lor. Meir Moskowitz, în vîrstă de 81 de ani, a îndurat pogromurile şi zilele din interiorul înghesuit al unui vagon de animale din România natală. Corpul său încă tremură. Pe parcursul celor 5 ore în compania vizitatorilor, el a spus doar un cuvînt: "Germania". Arieh Bleier, un maghiar blînd în vîrstă de 87 de ani, cu ochii adînci, trişti, a supravieţuit lagărului de concentrare. Părinţii şi fratele său au dispărut la Auschwitz. Întrebat despre cel de-al doilea război mondial, el s-a uitat într-o parte şi a dat din cap. Pentru majoritatea acestor supravieţuitori, rememorarea e imposibilă. "E greu de vorbit despre asta, foarte greu", spune Devora Amiel, care are 78 de ani şi nici un dinte, vorbele sale şuierînd din limba îmbibată de medicamente. Ea a scăpat din ghetto-ul polonez, a fost luată de o familie de creştini şi ulterior a crescut într-un orfelinat. Nu a aflat niciodată ce s-a întîmplat cu familia ei. "După ce treci prin aşa ceva, e greu să povesteşti", spune ea. "Poţi doar să ţipi despre asta".
Majoritatea supravieţuitorilor din Israel au continuat să ducă o viaţă normală, iar din rîndurile lor sînt politicieni, autori şi laureaţi ai Premiului Nobel. La zeci de ani după ce a devenit stat, Israelul a tins să caute modele de urmat printre luptătorii Revoltei din Ghetto-ul de la Varşovia - şi prea puţin printre evreii blajini şi resemnaţi care au umplut vagoanele de vite şi camerele de gazare. Supravieţuitorii aduşi la nebunie de experienţele prin care au trecut au sfîrşit în instituţii total nepotrivite. Trebuiau să poarte pijamale, care le aminteau de uniformele deţinuţilor din lagărele de concentrare. Uneori, copiilor şi nepoţilor pacienţilor li se spunea doar că ei au murit la Holocaust. Abia în 1998 Israelul a construit 3 case pentru supravieţuitori, începînd cu "Shaar Menashe". Azi, cca. 220.000 de supravieţuitori mai sînt încă în viaţă în Israel. Cca. 200 sînt la "Shaar Menashe" şi în alte două cămine. Unii au trăit în instituţii de boli mintale de la eliberarea lor, în timp ce alţii au căpătat boli mentale mai tîrziu. Alexander Grinshpoon, director la "Shaar Menashe", spune că toţi supravieţuitorii au o formă de tulburare sau de stress post-traumatic. Dar aproape 80 dintre cei aflaţi în grija sa sînt bărbaţi sau femei care nu au putut să treacă peste traumele lor din război, poate pentru că suferinţa lor a fost prea profundă sau pentru că erau predispuşi la boli mintale - sau poate pentru că mintea lor pur şi simplu a clacat sub greutatea experienţelor. Grinshpoon spune că investigaţiile au arătat că aceia care au trăit traume emoţionale sînt de 5 ori mai predispuşi să dezvolte boli mintale grave. Supravieţuitorii Holocaustului - arată Grinshpoon - au o rată ridicată a suicidurilor. Optzeci la sută au probleme de somn şi două treimi suferă de tulburări emoţionale, potrivit unui sondaj comandat de Fundaţia pentru Beneficiul Victimelor Holocaustului din Israel. Preşedintele fundaţiei, Zeev Factor, e supravieţuitor de la Auschwitz. El spune că a putut să îşi menţină sănătatea prin concentrarea pe prezent, însă încă mai suferă în visele sale. "Uneori mă trezesc din ele, acoperit de sudoare din cap pînă în picioare", declară Zeev Factor. Nu e neobişnuit ca pacienţii cu boli mintale de oriunde să creadă că lumea se sfîrşeşte. Dar pentru aceştia, a căror lume s-a prăbuşit într-adevăr, paranoia e bine fondată.
Tiram, un asistent social, povesteşte despre o bătrînă de la "Shaar Menashe", care se teme constant că vine poliţia după ea. "Asta e ceva ce i s-a întîmplat ei într-adevăr. Nu e ceva inventat", spune Tiram. "De fiecare dată cînd merg la culcare, ei se întorc în Holocaust, să îşi retrăiască copilăria". Grinshpoon relatează, de asemenea, că majoritatea pacienţilor au dificultăţi în a distinge între fantezie şi realitate, iar poveştile lor sînt adesea incredibile. Un bărbat spune că era pilot luptător în timpul celui de-al doilea război mondial, altul că e ninja. Un al treilea e convins că e arab şi declară că îi urăşte pe evrei. Una crede că e încă în Europa şi e şocată să vadă o bătrînă în oglindă. La "Shaar Menashe", pacienţilor nu li se cere să poarte pijamale. Ei au pajişti, iau lecţii de artă şi meşteşuguri, au camere cu animale de companie. Unii au hobby-uri, cultivă prietenii şi chiar s-au reconectat cu copiii şi nepoţii. Mulţi dintre voluntarii care lucrează aici sînt şi ei supravieţuitori.
Totuşi, umbra lagărelor morţii, a crematoriilor, deportărilor şi camerelor de gazare nu e niciodată prea departe. Said Factor, de la Fundaţia pentru Beneficiu, sintetizează: "Ei trăiesc în această lume şi în acea lume în acelaşi timp".
PARDENS HANNA. Citeste mai mult...

VIDEO Antisemism la Oscar: regizorul ...


Unul dintre regizorii peliculei "Ajami", arabul Scandar Copti a stârnit un val de protest în Israel când a declarat că nu va reprezenta Israelul la ceremonia de acordare a Oscarului, unde filmul este nominalizat la categoria "cel mai bun film într-o limbă străină", informează AFP.
"Nu fac parte din echipa israeliană şi nu reprezint Israelul. Nu pot reprezenta o ţară care nu mă reprezintă", a declarat cineastul pentru televiziunea israeliană.

Pelicula "Ajami" a fost realizată în colaborare cu realizatorul evreu Yaron Shani.

Regizorul Scandar Copti este membru al comunităţii arabe israeliene care numără 1,5 milioane de descendenţi ai palestinienilor rămaşi în ţară după crearea statului evreu în 1948. Legea prevedee drepturi egale pentru evrei şi arabi, însă unii reprezentanţi ai celor din urmă reproşează autorităţilor israeliene că le discriminează comunitatea.

Pelicula realizată de Scandar Copti şi Scandar Copti povesteşte viaţa de zi cu zi a arabilor şi evreilor din Jaffa, oraş aflat la sud de Tel-Aviv, divizaţi de loialităţi, clanuri religioase sau etnice, aruncaţi de soartă în violenta lume interlopă locală.

Autorităţile israeliene au ţinut să-i amintească acestuia că îşi datorează prezenţa la Oscaruri tocmai findurilor publice acordate de statul pe care îl reneagă. "Fără ajutorul financiar al Israel-lui, Copti nu ar fi ajuns duminică seara pe covorul roşu", a spus ministrul Culturii, Limor Livnat.

Declaraţiile lui Scandar Compti nu fac altceva decât să aprindă "flăcările pe rugul antisemit", a declarat şi cineastul israelian Uri Barabash, membru al Academiei israeliene de cinematografie şi fost candidat la Oscar în 1984.

Incriminarea negării Holocaustului împarte cititorii


http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9113
Sondajul revistei ACUM cu privire la opiniile privind incriminarea negării Holocaustului http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt a împărțit cititorii în două tabere aproape egale.

Jumătate consideră că incriminarea este justificată, iar cealaltă jumătate consideră că este o încălcare a libertății de exprimare.

Una dintre reacții a fost expusă la rubrica Forum și este critică la adresa revistei pentru că a publicat un sondaj despre o chestiune deja reglementată prin lege – dacă negarea Holocaustului e interzisă nu avem de ce să ne mai întrebăm dacă e sau n justificată incriminarea.

Modul acesta de tratare a problemei reflectă o confuzie, între respectarea legii (ceea ce revista ACUM a făcut întotdeauna, refuzând să publice opinii virulent negaționiste ale cunoscutului negaționist Ion Coja) și discutarea oportunității incriminării, ceea ce este perfect legitim.

Celalată atitudine, trimisă prin e-mail, vine de la celălalt capăt al spectrului de opinie – incriminarea negării Holocaustului reprezintă o încălcare a libertății de exprimare, însoțită de un atac antisemit virulent și o propagandă fundamentalist creștină agresivă.

Negarea Holocaustului este incriminată doar în Europa. România este una dintre cele nouă țări membre ale Uniunii Europene, alături de Germania, Franța, Austria, Polonia, Lituania, Belgia, Cehia și Slovacia, care pedepsește negarea în public a Holocaustului.

În lumea anglo-saxonă se consideră că incriminarea unui delict de opinie precum negarea Holocaustului ar limita libertatea de exprimare și ar fi contraproductivă. Asta nu înseamnă că o astfel de atitudine este considerată onorabilă.

În practica judiciară în materie s-a creat precedentul extra-teritorialității in fracțiunii. Germania a cerut recent Marii Britanuii extrădarea lui Gerald Toben, un australian de origine germană care a exprimat constant opinii negaționiste.

Nu este exclus ca Germania, țara cea mai zeloasă în urmărirea în justiție a celor acuzați de negaționism, să ceară extrădarea episcopului catolic englez Richard Williamson, care a făcut afirmații negaționiste la un canal TV suedez în toamna anului trecut.

Incriminarea în România

România a incriminat negarea Holocaustului în 2002, când guvenul Adrian Năstase a adoptat Ordonanța de Urgență nr. 31, ratificată prin Legea 107/2006.

Legea prevede între altele:

„Art. 5. - Promovarea cultului persoanelor vinovate de
săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau
promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin
propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea
unor drepturi.”

„Art. 6. - Negarea în public a holocaustului ori a
efectelor acestuia constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.”

Cu alte cuvinte, promovarea cultului unor persoane ca Ion Antonescu și negarea Holocaustului, inclusiv a celui care a avut loc pe teritoriul României, constituie un delict penal pasibil de pedepse cu închisoarea.

Așa cum am mai scris și în trecut, cercetările întreprinse de revista ACUM pe lângă parchet și instanțele de judecată arată că foarte puține cazuri de acest gen au fost instrumentate de procurori și aparent niciunul nu s-a soldat cu o condamnare definitivă și irevocabilă.

Adoptarea de către guvern a incriminării negaționismului s-a făcut în pripă, în primăvara lui 2002, în preajma deciziei NATO privind acceptarea României ca membru și în plin proces de negocieri pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Cu alte cuvinte, decizia poate fi considerată ca un act de slugărnicie, fiind de o sinceritate îndoielnică. De altfel, în iulie 2003, nimeni altul decât președintele Ion Iliescu afirma într-un interviu acordat cotidianului israelian Ha’aretz că pe teritoriul României nu a avut loc niciun Holocaust.

La scurt timp, în urma protestelor generate de acest interviu, președintele Iliescu numea o comisie prezidențială condusă de celebrul Elie Wiesel, care în toamna lui 2004 avea să publice raportul http://www.presidency.ro/pdf/date_arhiva/6101_ro.pdf care punea în sarcina regimului Antonescu moartea a între 280000 și 380000 de evrei și cel puțin 11000 de romi între 1940 și 1944.

Cu toate acestea, Ion Antonescu rămâne pentru mulți români un erou, așa cum a arătat emisiunea-sondaj “Mari români” de la TVR, iar negarea Holocaustului, după cum s-a văzut și din mesaje primite de revista ACUM o tentație permanentă.

Personal, prefer atitudinea anglo-saxonă față de negarea Holocaustului, aceea de neincriminare. A nega Holocaustul relevă fie rea-credință, fie o ignoranță extremă, fie o combinație dintre cele două și trebuie combătută cu argumente, care, slavă Domnului, nu lipsesc.

Dar dacă legea pedepsește o astfel de atitudine, câtă vreme va fi în vigoare, ea trebuie respectată, chiar dacă nimeni nu poate interzice o dezbatere asupra oportunității unei astfel de soluții juridice.

Mormintele comune ale evreilor exterminați în Holocaust - neglijate, profanate şi deshumate de hoţi


Peste un milion de evrei ucişi în timpul Holocaustului au fost îngropaţi în "morminte comune" pe care nimeni nu le mai îngrijeşte astăzi, la 65 de ani de la eliberarea din Auschwitz. Organizaţiile înfiinţate încearcă să le ofere acum o înmormântare cuvenită victimelor naziştilor, scrie Washington Post.
Liderii mondiali, supravieţuitori ai Holocaustului şi veterani din cel de-al Doilea Război Mondial s-au adunat la Auschwitz, miercurea trecută, pentru a marca aniversarea a 65-a de ani de la eliberarea din lagărul de concentrare nazist. Polonia are responsabilitatea păstrării acestui loc tragic, care a devenit un sinonim virtual pentru Holocaust.
Camerele de gazare şi crematoriile sale, platforme de cale ferată şi şiruri interminabile de barăci de lemn sunt dovezi ale crimei sistematice şi mecanizate pe care naziştii au făcut-o asupra evreilor europeni. Cenuşa a peste un milion de victime zace în acest sol.
Dar situaţia a fost diferită pentru peste un milion de victime în Europa de Est şi Uniunea Sovietică. În nenumărate oraşe şi sate, evreii au fost adunaţi de către nazişti şi de colaboratorii lor locali şi împuşcaţi unul câte unul. Mulţi dintre ei au fost obligaţi şă-şi sape mormintele proprii - uneori la marginea oraşului, printr-un cimitir evreiesc sau într-o pădure din apropiere.
Patrick Desbois, un cleric francez, care a condus echipele de cercetare pentru aceste morminte, a descris asasinatele în masă drept un Holocaust "de gloanţe." Martori oculari mai bătrâni, care nu voiau să-şi împărtăşească secretele lor cu cercetătorii evrei, au fost dispuşi să povestească în detalii chinuitoare ceea ce au văzut atunci.
Pe parcursul ultimilor câţiva ani, echipele cercetătorului Desbois "au căutat şi au identificat sute de morminte în masă în Ucraina şi în alte părţi din fosta Uniune Sovietică. Cele mai multe sunt nemarcate, neîngrijite şi neglijate. Acestea au fost devastate de natură sau mai rău, de către hoţi care cred că vor găsi ceva de valoare dacă dezgroapă rămăşiţele umane ale evreilor. "
Întregi comunităţi evreieşti au fost distruse în Holocaust. Niciun evreu nu rămâne astăzi să aibă grijă de cimitirele imense, iar gropile comune nici nu mai intră în discuţie. Guvernele locale, deja suprasolicitate, au un interes scăzut pentru asumarea responsabilităţii.
Rudele victimelor aflate acum în SUA sau Israel pot contribui cu bani pentru a ridica un monument sau un simbol memorial. Dar mai degrabă decât să atragă rudele îndoliate, un astfel de gest atrage hoţi de morminte.

Guvernele se implică în identificarea mormintelor evreilor

Guvernul german pare a fi gata să joace un rol principal în rezolvarea acestei probleme. Cu zece ani în urmă, mai mulţi membri ai German Bundestag au cercetat soarta locuitorilor evrei din districtele lor. Această investigaţie a condus legislatorii către Letonia, unde victimele erau deportate pentru a presta muncă forţată şi ajungeau la periferia capitalei Riga, iar aici evreii erau îngropaţi în pădurea Bikernieki cu alte victime ale naziştilor.
Parlamentarii au apelat la Comisia germană a Mormintelor de Război, o agenţie susţinută de fonduri private şi publice şi care are ca scop identificarea şi grija faţă de mormintele soldaţilor germani din străinătate. Ei au susţinut cu succes că evreii germani aruncaţi într-o groapă comună, au fost de asemenea "victime germane de război" şi meritau aceeaşi atenţie. Masa de morminte din padurea Bikernieki a fost sigilată şi protejată, iar un monument a fost înălţat.
Pe 20 ianuarie, preşedintele Comisiei germane de morminte de război, s-a alăturat liderilor evrei şi diplomaţilor străini, în Berlin, pentru a apela în mod similar, pentru protejarea şi amintirea a sute de morminte de masă identificate până acum.
În ultimii 15 ani, de când preşedintele Poloniei, Lech Walesa, a prezidat prima ceremonie internaţională, cu ocazia aniversării de eliberare din Auschwitz, multe ţări şi-au asumat responsabilitatea pentru păstrarea amintirii erei Holocaustului şi a altor aspecte legate de aceasta.
Germania, Franţa şi Austria au furnizat despăgubirea victimelor Holocaustului şi a moştenitorilor acestora. Letonia, Lituania, România şi alte ţări est-europene au stabilit propriile programe de educaţie şi evenimente comemorative.
65 de ani mai târziu, aceste organizaţii încearcă să le oferă o înmormântare propriu-zisă evreilor exterminaţi. (Iulia Roșu, Adevărul)

Israelul acuza, in mod oficial, raportul Goldstone de “antisemitism” Ministrul israelian al Informatiilor Youli Edelstein a acuzat ieri de “antisemitism” raportul comisiei de ancheta a ONU, condusa de judecatorul Richard Goldstone, care acuza armata israeliana de “crime de razboi” in timpul ofensivei in Fasia Gaza, iarna trecuta. “Raportul Goldstone este pur si simplu expresia antisemitismului”, a declarat Edelstein pe site-ul informational Ynet, care evoca de asemenea publicarea in Suedia vara trecuta a unui articol in care armata israeliana era acuzata de trafic de organe prelevate de la morti palestinieni. “Dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, antisemitismul se focalizeaza nu pe evrei, ci pe Israel si israelieni”, a estimat ministrul insarcinat cu problemele diasporei. Acesta este primul caz de acuzatii explicite lansate de un reprezentant al guvernului israelian impotriva raportului judecatorului sud-african Richard Goldstone, etnic evreu si care se declara, altfel, amic al Israelului. Ministrul israelian a facut aceste declaratii in ajunul zilei internationale de comemorare a Holocaustului, la 27 ianuarie, inaintea vizitei sale la New York, unde ii va prezenta, joi, secretarului general al Natiunilor Unite Ban Ki-moon argumentele Israelului impotriva raportului Goldstone.

Papa la sinagogă

ROMA. Papa Benedict a vizitat, ieri, sinagoga din Roma, pe fondul criticilor ce i-au fost adresate din partea comunităţii evreieşti

Vizita de la sinagoga din Roma, casa spirituală a celei mai vechi comunităţi evreieşti din afara Israelului, a avut menirea unui gest de reconciliere a celor două credinţe, catolică şi iudaică.

Nu toţi reprezentanţii comunităţii evreieşti au fost de acord cu ea. Mulţi dintre ei consideră că beatificarea Papei Pius al XII-lea, liderul Vaticanului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este nepotrivită şi ofensatoare, în condiţiile în care acesta nu s-ar fi opus Holocaustului.
[Citeste]

Probabil că pot fi identificate mai multe categorii de ţigani/evrei. Eu propun trei: 1) Ţigani şi evrei care practică cu plăcere şi nonşalanţă dublul standard, ca pe natura lor înnăscută. I-am putea numi pe aceştia ca fiind ţigani ţigani sau evrei evrei. A doua categorie sînt ţiganii şi evreii care se poartă cu toată lumea la fel. Acest "la fel" putînd avea două înţelesuri: la fel de urît, de incorect, de parcă toţi oamenii, inclusiv ceilalţi ţigani şi evrei, ar fi nişte nenorociţi de gagii, respectiv goimi! Sau la fel de frumos, văzînd în fiecare om, indiferent de etnie, un "aproape" al său. Aşadar, încă două categorii: 2) Ţigani şi evrei mizerabili, respectiv - 3) Ţigani şi evrei oameni, oameni normali. Intră aici, sper, majoritatea. Cel puţin aşa credeam eu înainte de 1990... Cu altă ocazie i-am numit evrei "angelici". Se potrivea şi denumirea asta. Inclusiv pentru ţigani!
După 1990 au ieşit la vedere, în clasa politică mai ales, o mulţime de ţigani şi evrei din prima categorie, a căror denumire este, în mod semnificativ, interşanjabilă, ei putînd fi la fel de bine numiţi ţigani evrei sau evrei ţigani, sensul fiind acelaşi!
Am (avut) mulţi prieteni şi colegi ţigani/evrei din ultima speţă, cea de ţigani/evrei oameni. Oameni şi punctum! La cîţiva dintre ei le-am inspirat încredere şi momentul de sinceritate în care mi-au dezvăluit o parte din nefericirea în care trăiesc ţiganii/evreii obligaţi de tradiţie - ca să nu spun mai mult! - şi de practici ancestrale constrînşi să se discrimineze singuri faţă de ceilalţi. Să se discrimineze pe ascuns sau, în orice caz, cu multă discreţie. Aproape că s-au şi scuzat: o fac fără plăcere, nu li se pare normal ce fac, dar, deh, asta este situaţia, nu se văd în stare să o schimbe! Orice încercare de a ieşi de sub ascultare este periculoasă, este un fel de trădare de neam! Pedepsită ca atare! Nu de legile aplicate prin tribunalele ştiute de toată lumea, ci în instanţe bine secretizate şi ascunse faţă de noi, muritorii de rînd şi de alt neam... În plus, oareşicît le mai şi convine din punct de vedere social, ajută în viaţă sprijinul celorlalţi, din "trib". M-au asigurat, însă, că niciodată nu au fost incorecţi cu vreun gagiu/goim. I-am crezut şi am rămas prieteni...
Numai că eu îmi iau în serios calitatea şi calificarea mea ca prieten al ţiganilor şi, mai ales, al evreilor şi consider că este de datoria mea să lansez prin aceste rînduri un apel, adresat celor ca mine, adică gagiilor şi goimilor care au prieteni printre ţigani şi evrei, cerînd să ne solidarizăm cu ţiganii şi evreii "angelici" şi să punem în discuţie publică situaţia inechitabilă în care se află ţiganii şi evreii, obligaţi să plătească impozite mai multe decît ceilalţi concetăţeni, obligaţi să dea ascultare la două legislaţii, mult diferite una de alta, să asculte de porunci şi constrîngeri pe care nu le pot contesta nicăieri etc.
De existenţa staborului, autorităţile româneşti ştiu foarte bine. Am înţeles din presă că poliţia română, în încercarea de a diminua infracţionalitatea, nu ezită să colaboreze cîteodată cu staborul, cu bulibaşii locali etc. Întrebarea este cît ştiu şi cîte nu ştiu autorităţile despre aceste structuri administrative. Mi se pare de domeniul evidenţei că aceste structuri, gen stabor sau cahal, încalcă drepturile omului, încalcă sistemul democratic, nesocotesc drepturile populaţiei din ţara gazdă, nesocotesc principiul transparenţei politice şi sociale. Şi multe altele!
Cît priveşte cahalul, a cărui guvernare tiranică a avut ceva ecou în literatură, după apariţia sionismului se pare că s-a reorganizat, s-a modernizat, devenind şi mai discret, dar şi mai eficient. Israelul s-a construit nu numai cu entuziasmul unor idealişti, ci şi prin constrîngeri subtile, dar categorice, ale căror victime nu au avut posibilitatea nici de a se opune, şi nici de a alege. Da, putem vorbi nu numai de palestinienii victime ale Israelului, ci şi de evrei al căror destin a fost traumatizat de agenţii sionismului şi de însăşi participarea lor forţată la proiectul sionist numit Eretz Israel. Aşa a apărut categoria, paradoxală la prima vedere, a evreilor anti-sionişti. Din ce în ce mai mulţi, critici acerbi şi îndîrjiţi ai metodelor sioniste de "convingere", înrudite cu cele comuniste şi naziste, dar mult mai inventive şi mai drastice.
Existenţa acestor structuri opresive nu poate fi asimilată moştenirii culturale sau spirituale, tradiţiei identitare şi altor bla-blauri. Iar dacă cineva insistă că despre aşa ceva ar fi vorba, eticheta aceasta, de bun spiritual identitar, nu o putem accepta decît după ce aceste două instituţii, Staborul şi Cahalul, se vor supune de bună voie unui "control" public. Avem dreptul să ne dumirim dacă există la concetăţenii noştri ţigani sau evrei o ascultare şi supunere generală şi totală, a celor mai mulţi, faţă de legi şi directive al căror conţinut rămîne strict necunoscut pentru ceilalţi, pentru noi, populaţia gazdă! Aceste directive şi politici nu sînt difuzate prin mass-media, nu sînt supuse dezbaterilor şi colocviilor publice, academice etc., rămîn cu totul necunoscute nouă, celorlalţi.
Lipsa de transparenţă în viaţa comunităţilor de ţigani sau de evrei este bine cunoscută, dar acesta nu este un motiv ca lucrurile să rămînă aşa la nesfîrşit. Nu cumva aceste politici şi structuri tainice au un caracter antidemocrat? Antisocial? Antinaţional? Nu numai anti-evreiesc sau anti-ţigănesc, ci şi anti-românesc etc.? Nu putem accepta la nesfîrşit că aceasta este o problemă internă! A cui internă? A unui stat care funcţionează ilegal, parazitar şi "pe blat" în trunchiul altui stat, cancerizîndu-l?...
La evreii de azi dorinţa de emancipare faţă de străvechile structuri oculte, veritabile relicve vii ale Evului Mediu, se pare că are o legătură directă, de la efect la cauză, cu tendinţa tot mai puternică, irepresibilă, de afirmare a etnicităţii cazare! Era şi timpul! Şi nu ne mirăm deloc dacă genotipul evreiesc, preponderent cazar (95% după unii evrei mai ...cazari), se revoltă (în fine!) împotriva lanţurilor şi chingilor în care a fost prins cu circa 1.300 de ani în urmă, cînd, în mod cu totul nefiresc, trecerea la o nouă religie, cea mozaică, a însemnat şi asumarea unei noi identităţi etnice! Nu cunoaştem împrejurările în care s-a produs acest ciudat act de abandon de bună voie (oare?) al identităţii etnice, dar vedem în resuscitarea spiritului cazar, a identităţii etnice cazare, o nouă dovadă că sîngele apă nu se face, cum au tot clamat şi sperat fel şi fel de năuci, teoreticieni ai metisării planetei.
Cred că atît ţiganii, cît şi evreii, pentru demnitatea lor de oameni au nevoie de altceva decît de monumente care stîrnesc contestaţii mai mult sau mai puţin îndreptăţite, de pe urma cărora discriminarea lor devine şi mai adîncă! Au nevoie să se elibereze de lanţurile în care raţiuni vreodată reale, corecte, i-au discriminat şi izolat, i-au ghetoizat în chip atunci salutar probabil, salvator. Azi aceste raţiuni şi-au pierdut de mult raţiunea!(Sfîrşit)

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=2848&format=html
EMANCIPAREA ŢIGANILOR ŞI A EVREILOR (I)



La Bucureşti s-a însăilat un monument memorial, dedicat Holocaustului de care, cică, ar fi avut parte ţiganii şi evreii din România. Un veritabil templu al minciunii. Oamenii trec pe lîngă el şi scuipă cu dispreţ ori îşi fac cruce - cu ochii mei i-am văzut şi pe unii, şi pe alţii, cutremuraţi de neobrăzarea Primăriei! Cum, însă, cele omeneşti nu sînt niciodată perfecte şi fără cusur, nici ticăloşia celor care au imaginat acea mizerie în inima Capitalei nu poate fi desăvîrşită.
Oricît de tare s-au logodit ei cu minciuna, fără voia lor le mai scapă şi cîte un mic adevăr. În cazul de faţă, singurul adevăr din hruba de pe malul Gîrlei este acela că între ţigani şi evrei există o mare asemănare în ceea ce priveşte destinul şi firea lor. Meritau, deci, să fie puşi împreună. O asemănare de care pînă acum nu ne-am dat seama. S-ar putea spune că monumentul are, de fapt, sau capătă în chip neaşteptat, această menire: să-i facă pe evrei şi ţigani să se simtă solidari şi asemănători în cuget şi simţire, cum şi sînt, probabil, iar pe noi să ne facă să ne dăm seama de asta. Mărturisesc că niciodată nu m-aş fi gîndit la aşa ceva şi, cu atît mai mult, nu aş fi înţeles cît de adîncă este comunitatea de suflet şi destin iudeo-ţigănească dacă nu mă trezeam cu ditamai haznaua în calea paşilor mei rătăcitori prin Bucureşti, hazna pe care, pentru că există, trebuie s-o umplem cu ceva. Cu ceva semnificaţii mai adînci. Iată cel puţin una:
Ţiganii şi evreii seamănă într-adevăr foarte mult. Ei sînt, se zice, popoarele cele mai oropsite de pe pămînt, cele mai exploatate, supuse celor mai multe şi mai dureroase discriminări. Instrumentul discriminării în societate sînt legile, poruncile care îţi rînduiesc viaţa, adică ţi-o încorsetează, te cenzurează şi îţi impun o sumedenie de restricţii. Deseori absurde! Absurde rău! De ce vorbesc aşa? Pentru că, lăsînd deoparte Israelul, putem spune că cei mai mulţi evrei şi toţi ţiganii nu au o patrie a lor, trăiesc pretutindeni în ţara altora. În mod normal, evreii şi ţiganii au obligaţia cetăţenească de a se supune legilor din ţara unde sînt cetăţeni mai mult sau mai puţin egali în drepturi şi obligaţii cu ceilalţi. Dar egali, în principiu. Adică egal de exploataţi în numele statului, al guvernului etc., care, pentru a funcţiona, are nevoie de taxele şi impozitele percepute de la oameni şi mai are nevoie ca aceştia să fie ascultători faţă de regulile bunei convieţuiri. Adică restricţii peste restricţii şi mîna statului vîrîtă în buzunarele noastre pînă la cot! Inclusiv în buzunarul ţiganilor şi al evreilor.
Numai că pentru bietul ţigan sau nefericitul de evreu nu se termină aici lista de obligaţii contractate încă din momentul naşterii lor. Conform unei tradiţii străvechi, trăitori mereu în mijlocul altor seminţii, atît ţiganii, cît şi evreii au dezvoltat o formă de guvernare strict proprie, exclusivistă etnic vorbind, numai pentru ei, diferită de cea a "gagiilor", respectiv a "goimilor". (Sînt destul de puţine popoarele care au în limba lor cuvinte similare lui gagiu - "persoană de altă etnie decît cea ţigănească" - şi goim - "persoană de altă etnie decît cea evreiască". Detaliu semnificativ în acelaşi sens: similaritatea de care vorbeam mai sus.) Astfel că ţiganii au anumite obligaţii de ascultare şi cotizare la stabor, iar evreii la cahal. Cele două instituţii, staborul şi cahalul, funcţionează ca stat în stat, cu o autoritate mult superioară statului ...gagiu sau goi(m). Oricum, există la ţigani şi evrei o legislaţie şi o administraţie discretă (ca să nu zic secretă), care nu dă nimănui socoteală, nici unei autorităţi din ţara gazdă, guvernare lipsită de orice suport democratic, paralelă celei oficiale şi mult mai aspră în deciziile ei punitive decît legislaţia de stat. Subiectul este destul de bine cunoscut, nu eu îl descopăr!
Dacă odinioară, vreodată, staborul şi cahalul vor fi avut rolul lor benefic - dacă, am zis! -, un rol poate chiar salvator pentru seminţia ţigănească, respectiv evreiască, în vremurile de azi şi, cu siguranţă, în cele de mîine, nu mai poate fi vorba de aşa ceva, funcţionarea în continuare a acestor instituţii devenind anormală, dar şi inacceptabilă pentru spiritul veacului nostru şi pentru viitor.
Unul dintre efectele nefericite ale acestei situaţii sînt educaţia şi antrenamentul mental pe care îl capătă atît ţiganii, cît şi evreii, năravul de a judeca şi de a se comporta după un "dublu standard", mereu cu părtinire pentru cei de-un neam şi, la foarte mulţi dintre ei, cu adversitate programatică faţă de ceilalţi. (Să nu uităm, în ceea ce îi priveşte pe evrei, că strămoşul lor Moise este autorul primului asasinat din raţiuni rasiste, etnocidul sau genocidul punctînd ciclic istoria vechilor evrei. Nu cu evrei victime ale genocidului, ci cu evrei executori şi beneficiari ai genocidului...). Acest mecanism mental, al dublului standard, spun psihiatrii, duce la neputinţa de a-ţi însuşi anumite scrupule morale fireşti şi frecvente la oamenii ceilalţi, obişnuiţi, "normali"! Duce la un soi de schizofrenie, cu efecte nefaste în plan comportamental. O mulţime de texte din Talmud confirmă funcţionarea acestui dublu standard, faptul că anumite restricţii şi scrupule evreii le au numai ei înde ei, iar faţă de goimi nu le mai au. Cu siguranţă la fel este şi la ţigani, cu deosebirea că ţiganii le glosează pe cale strict orală, după ureche, iar nu pe... note, adică în texte scrise!
Întrebarea care se pune este următoarea: se simt bine ţiganii şi evreii avînd de trăit această viaţă dublă? Sau: cînd se simte mai bine un ţigan/evreu, atunci cînd practică un comportament corect, cinstit, faţă de toată lumea sau atunci cînd nu se simt constrînşi de nici o lege morală şi, vorba lui Jean Paul Sartre, văd în ceilalţi Infernul însuşi? În "ceilalţi", adică în noi, gagiii şi goimii de noi?!..

Pseudo-ştiinţifice: sunt evreii mai deştepţi… ori nu?
Sunt evreii mai deştepţi decât alţii? Se pare că da. Recent, doi geneticieni americani au studiat faptul că, din 3% populaţia Americii, evreii au produs 25% din premiile Nobel pentru ştiinţă luate de americani.

http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/pseudo-stiintifice-sunt-evreii-mai-destepti-ori-nu-505875.html



În mod constant, cel puţin 20% din top-executivii Americii sunt evrei, 22% din foştii studenţi la toate universităţile Ivy League sunt evrei etc. Sărind peste explicaţiile că şmecheria înnăscută, pilele, ţin unii cu alţii (nu ca noi, românii!), n-au nimic sfânt, faptul a fost constatat încă de prin anii '20, întâi în Germania.

Şi acolo, evreii îi depăşeau pe nemţi prin performanţă intelectuală (procentual la populaţie, desigur), dovadă premiile Nobel şi teancurile de patente de descoperiri şi invenţii, şi câţi evrei nemţi care au reuşit să fugă de Hitler, s-au afirmat în finanţe, bombe atomice şi Hollywood. (apropo, Hitler a pus stop la cercetările genetice, ca "evreieşti în spirit"). Cercetătorii americani Gregory Cochran (etnic scoţian) şi Henry Harpending (etnic scandinav) s-au concentrat tot pe askenazi, adică evrei din Europa şi, preponderent, din Europa de Est.

Cochran şi Harpending au pornit de la un factor genetic nu de avantaj, ci de dezavantaj: evreii askenazi au boli genetice - aici, în USA, li se fac teste înainte de căsătorie şi, dacă amândoi mirii au sindromul Tay-Sachs, ori Canavan, ori Gaucher, ori Niemann-Pick, li se atrage atenţia că ar fi mai bine să caute alţi parteneri, fără aceste sindroame, care pot fi fatale copiilor rezultaţi în pruncie ori pot crea incapacitări pe viaţă - boli neurologice, torsiune distonică, epuizare cronică, cretinism etc.

Cochran şi Harpending cred că defectele genetice sunt moştenite din satele est-europene unde populaţiile au stagnat ca nişte bălţi, uscându-se la soare timp de sute şi sute de ani. Posibil. Dar, dacă la fiecare trei cretini aceeaşi populaţie produce douăzeci de reuşiţi şi cinci genii, cum se explică? Studiul lui Cochran şi Harpending e controversat, dar un lucru pare real: anumite gene au fost avariate, prin resolicitarea timp de sute de ani fără o reîmprospătare din alte populaţii.

Dar... aceleaşi gene, prin dublare şi redublare, creează şi rezistenţe, şi autoimunizări, şi chiar progrese în excelenta genetică, cum ar fi mărirea nivelului de IQ. Un exemplu din alt grup etnic: mulţi africani au un sindrom genetic, anemia sickle cell, produsă de unirea a două copii defecte ale hemoglobinei B. Aceiaşi africani au cazuri frecvente de imunitate la malarie. Malaria produce anemie, genele compensează prin imunitate la anemie!

Cochran şi Harpending poate au găsit secretul isteţimii iudaice: genele defecte facilitează o mărire a inteligenţei. Genele defecte joacă un rol pozitiv, confirmat în laborator, în progresul dezvoltării şi funcţionării creierului. Ne-am întors la darwinism, concentrat pe performanţa bilei. Ce te ajută să supravieţuieşti mai mult decât glagolia din cap? Grupul studiat de Cochran-Harpending e de origine numai din Europa. Evreii originari din ţări arabe, Iran, Turcia, Etiopia, n-au Tay-Sachs, nici nu strălucesc pe lista Nobel!

Deci, sunt mai deştepţi evreii - dar nu numai ăia albi-albi! (rasism secundar). Teoria e plăcută emoţional. Bunul Dumnezeu s-a uitat la creaţia lui şi unde a văzut-o pipernicită, cu nasul strâmb, ori cu ochii încrucişaţi, a zis: nu te simţi nedreptăţită, suflare a dumnezeirii mele, îţi voi da mintea viitoare a lui Freud ori Einstein. Dacă un evreu american are un IQ de 115, iar IQ-ul europenilor ne-evrei e 100, propulsia către Nobel e mai mare la un creier de 115 decât la unul de 100, ca acceleraţia la un Maseratti faţă de o Honda. Dar...

IQ-ul nu e dat o dată, la naştere. El se schimbă, el variază în raport de condiţii, şi la indivizi, şi la generaţii, şi probabil chiar la naţii. Un elev de liceu în vacanţă înregistrează mai puţin la IQ decât când citea la examene. Într-un cerc de savanţi, un cercetător nou admis începe să zbârnâie şi să strălucească. Contrar, IQ-ul într-o familie de mexicani care culeg lăptuci rar trece de 90. Mintea omenească e ca un muşchi - flexează-l, o să crească. Stimularea intelectuală e cheie, stimularea pe multe generaţii e şi mai cheie (evreii habar n-aveau că exilul o să le priască la minte!).

Două practici pe multe generaţii, refugiul în studiu şi necesitatea poliglotiei au fost multă vreme aproape exclusiv evreieşti. Iată-le beneficiind unui grup american nou: asiaticii. Predau un curs despre cum să scrii scenarii de film la Universitatea Chapman. Nu mă pot mişca de studenţi coreeni, născuţi în SUA, fireşte. Se mai adaugă ceva: într-o familie cu un pic de bani şi respect pentru studii, copiii au mai multă încredere în ei şi mai mult spirit de întreprindere, ştiu mai mult despre drepturile lor în viaţă, sunt mai conştienţi de ce le datorează societatea, simt că merită să fie recunoscuţi şi recompensaţi.

Sunt mult mai rar timizi ori agresivi din timiditate. Şi iată cum mă conving că Tay-Sachs n-are legătură cu succesul evreilor - oricum nu mai mult decât pilele! Sârguinţa şi disciplina intelectuală mi se par mult mai valabile. Mă gândesc să-mi măsor IQ-ul. N-oi fi şi eu mai deştept (stimularea intelectuală!) de când scriu în două limbi, româneşte şi englezeşte?

De la antisemitism la emigrare


Despre emigrarea evreilor din diverse ţări există o literatură bogată. Sionismul a dirijat această emigrare spre Eretz Israel, conform doctrinei formulate înainte de Hertzl, dar formulate cu strălucire de acesta în cărţile şi articolele publicate şi cunoscute. Despre emigrarea evreilor din România a scris printre alţii, în special în ultimele două decenii, dr. Hary Kuller . Secolul XIX a fost bântuit nu atât de „stafia comunismului”, cum ar fi dorit Marx, cvi mai degrabă de un antisemitism devenit în ultimele două decenii ( 1880-1900) doctrinar, fără vechile stereotipuri telogice. Aceasta s-a petrecut în condiţiile unui avânt industrial, impunerea unei democraţii liberale, care a încurajat concurenţa economică, socială. Imaginea evreului acaparator a căpătat contur, interesele unor cercuri naţionaliste de a elimina pe orice cale concurenţii, renaşterea naţională însoţită de manifestări extremiste, toate acestea au dus la noi forme de xenofobie şi antisemitism, iar unii evrei au căutat în mişcarea social-democrată, devenită parţial procomunistă o soluţie pentru contracararea acestui antisemitism. Secolul XX a cunoscut o intensificare a antisemitismului, culminat cu Holocaustul (Shoah). In 1930, în România trăiau 756.930 evrei ( este vorba de România Mare). După război populaţia s-a înjumătăţit, ca urmare a deportărilor din Transilvania de Nord, a deportărilor în Transnistria, a emigraţiei şi a desprinderii Basarabiei, Cadrilaterului, Bucovinei de Nord de România Mare. Astăzi sunt câteva mii, numărul nu este stabil, pentru că anual se înregistrează decese la o populaţie vârstnică, numărul tinerilor este redus, iar stabilirea unor evrei din Israel în fosta patrie, România este practic infimă.Inainte de al doilea război mondial şi de crearea Statului Israel, emograrea evreilor din România a fost orientată mai mult spre SUA ( 160.000 în perioada 1890-1930), Anglia, Argentina, , Venezuela, ş.a. După 1930, emigranţii s-au orientat şi către Palestina, deşi , se ştie că sioniştii au pornit încă din ultimele două decenii ale secolului XIX spre Ţara Sfântă, dăruindu-i şi imnul naţional, braţe de muncă, oameni de cultură, militari talentaţi. Cu totul altfel se prezintă situaţia după cel de al doilea război mondial. Statul Israel înfiinţat în 1948 nu a devenit, aşa cum visa dictatorul Stalin, socialist, deşi partidele majoritare erau social-democrate ( MAPAI şi MAPAM), ci capitalist, cu o democraţie mult avansată faţă de tot restul zonei Orientului Apropiat şi Mijlociu. Partidul unic (PRM, apoi PCR) s-a subordonat directivelor Moscovei, permiţând emigraţia la început, apoi blocând-o. A fost reluată în 1959, din nou blocată, iar după 1965, Ceauşescu a început discuţii care au dus la un „târg”- ca şi în cazul germanilor (saşi), pentru fiecare evreu ce pleca în Israel se plătea o sumă, un timp introducându-se şi plata studiilor superioare. Cei consideraţi a deţine informaţii tehnice de importanţă „deosebită” erau amânaţi cu anii, întretimp fiind daţi afară din serviciu, persecutaţi. De ce au plecat majoritatea evreilor din România? Răspunsul este destul de limpede - regimurile comuniste, deşi aveau la început destui evrei în componenţa sa, duceau o politică nu numai antiburgheză, ceea ce , oricum , afecta şi pe numeroşi evrei, dar şi antisemită, cedând unor atitudini xenofobe, din păcate , destul de răspândite, moştenite de secole. Se ştie că DOINA lui Eminescu , extrem de iubită şi astăzi, este o chemare la izgonirea „străinilor”, ceea ce în secolul XIX era încă, subiectiv privind, explicabil. Dependenţa de otomani, timp de secole, infiltrarea şi instalarea fanarioţilor, adică a grecilor aduşi din Constantinopole, apariţia unor grupuri minoritare de armeni, bulgari, evrei, aceştia din urmă în număr mare, din Galiţia, Ucraina, a creat sentimentul unei deznaţionalizări a unui popor care abia îşi clădea cămonul naţional, pe conturul anticei Dacii romane. Desigur, în condiţiile acordării unor drepturi cetăţeneşti, unui control al impozitelor bine sistematizat şi justificat, a unei maturizări în domeniul educaţional, cultural, teama de „ străini” nu avea cum să se explice. Cuzismul, legionarismul, politica lui Antonescu au fost expresiile cele mai abjecte ale urii faţă de evrei, deşi economia României, cultura au avut de câştigat prin prezenţa evreilor. PCR-PNR-PCR nu a combătut în mod sincer antisemitismul, el era formal condamnat, dar „cadrele” devenite tot mai mult purificate etnic au avut permanent o atitudine răuvoitoare faţă de evrei, în special în urma tendinţei multora de a emigra, ceea ce parţial se explică şi prin invidie. Liderii comunişti se mirau de ce pleacă evreii, dar , totodată se şi bucurau, iar Ceauşescu a transformat totul într-o afacere de stat. Să ne amintim că în primii ani după venirea lui Hitler la putere, în Germania, prin corupţie, intervenţii, decizii ilegale se smulgeau evreilor care doreau să plece mulţi bani, bijuterii. Desigur, de dragul Reichului de 1000 de ani. Credem că deosebirea nu este mare , sub acest aspect. Totodată, amintirea Holocaustului din România, care şi azi, dar în special azi găseşte fie negaţionişti, fie chiar teoreticieni pro-Holocaust, a fost un factor determinant pentru ca marea majoritate a evreilor să plece din ţară. Trebuie spus că nici nivelul dezvoltării, civilizaţiei oferit de o ţară supusă dictaturii peceriste, de tip stalinist nu încuraja sentimentul participativ. Acum vin o serie de israelieni care încearcă să facă, evident, sub control legal, ceea ce ar fi putut să facă evreii , dacă nu plecau. Relaţiile cu Israelul au fost păstrate permanent, ceea ce este remarcabil pentru diplomaţia românească.
BORIS MARIAN

A scoate castane din foc cu mâinile altuia


(semisatiră)

In Statele Unite Ale Americii exista chiar un muzeu al Holocaustului. Oare putea fi deschis daca Holocaustul ar fi doar o poveste trista? Textul urmator apartine unei brosuri cumparate din acest muzeu.
Istoria Sumara a Holocaustului
Holocaustul a fost o sponsorizare a statului, o persecutie sistematicã si anihilare a evreilor europeni de cãtre Germania Nazistã si colaboratorii sãi, intre 1933-1945. Evreii au fost primele victeme - 6 milioane au fost ucisi; tiganii si polonezii au fost de asemenea tinta distrugerii pe motive rasiale, etnice sau nationale. Multe alte milioane incluzând homosexualii, Martorii Lui Jehova, prizonierii sovietici de rãzboi si detinutii politici, au suferit de asemenea o opresiune si moarte datoritã tiraniei naziste.
Lagãrul de concentrare este cel mai mult asemãnat cu Holocaustul si rãmâne un simbol de duratã al regimului Nazist. Primele lagãre au fost infiintate la putin timp dupã ce nazistii au preluat puterea in ianuarie 1933; ele au continuat ca o parte de bazã a dominatiei naziste pânã in 8 mai 1945, când rãzboiul si regimul Nazist s-au sfârsit.
Evenimentele Holocaustului s-au desfãsurat in douã mari etape: 1933-1939 si 1939-1945

1)1933-1939
In 30 ianuarie 1933 Adolf Hitler a fost numit Cancelar, cea mai puternicã pozitie in Guvernul german, de cãtre bãtrânul presedinte Hindenburg, care a sperat cã Hitler ar putea conduce tara spre iesirea din grava crizã economicã si politicã. Hitler a fost conducãtorul aripei dreapta. Partidul National Socialist al Lucrãtorilor Germani (numit pe scurt ‘Partidul Nazist’) a fost in 1933 unul dintre cele mai puternice partide din Germania, chiar dacã -reflectând sistemul multipartit al tãrii - nazistii au câstigat doar 33% din voturi in 1932 in Parlamentul Germaniei.’
Odatã aflat la putere, Hitler s-a grãbit sã punã capãt democratiei in Germania. Si-a convins cabinetul sã invoce de urgentã clauzele Constitutiei care sã permitã sã suspende libertatea presei, a cuvântului si a adunãrilor. Fortele securitãtii speciale - Politia specialã a statului, Pompierii si Securitatea - au ucis au arestat sefi ai partidelor politice de opozitie ( comunistii, socialistii si liberalii ). Promitãtorul act din 23 martie 1933 a curãtat fortat multi oponenti politici si i-au dat puteri dictatoriale lui Hitler.
De asemenea in 1933, nazistii au inceput sã-si punã in practicã ideologia rasialã. Rãsunetul ideilor populare in Germania ca si-n alte tãri vestice inainte de anii 1930, era acela cã germanii erau o ‘rasã superioarã’ si cã a fost o luptã de suprvietuire intre ei si ‘rasele inferioare’. Ei ii vedeau pe evrei si pe tigani ca având serioase probleme biologice in comparatie cu puritatea ‘rasei germane’, asa cum o numeau ei ‘rasa conducãtoare’.
Evreii, care numãrau aproximativ 600.000 in Germania ( mai putin de 1% din populatia totalã in 1933 ), au fost principala sursã a ostilitãtii naziste. Nazistii i-au identificat pe evrei ca o rasã si au definit-o ca fiind ‘inferioarã’. De asemenea au grãbit propaganda care incorect i-a invinovãtit pe evrei pentru depresiunea economicã a Germaniei si pentru infrângerea acesteia in Primul Rãzboi Mondial (1914-1918).
In 1933, noile legi germane i-au fortat pe evrei sã demisioneze din serviciile lor civile, din cele universitare si din tribunale, sau alte categorii ale vietii publice. In aprilie 1933, a fost infiintatã o boicotare a posturilor evreiesti. In 1935, legile date la Nuremberg i-au declarat pe evrei ca fiind a doua clasã de locuitori. Acestea, ‘Legile Nurembergului’, i-au identificat pe evrei, nu dupã religie sau dupã modul in care ei se identificau, ci dupã religia strãmosilor lor. Intre 1937 si1939, noi regulamente impotriva evreilor au inceput sã-i despartã pe evrei si sã le facã o viatã zilnicã foarte dificilã. Ei nu puteau lua parte la scolile publice, sã meargã la teatre, cinema sau in vacante, sau sã se plimbe prin locurile centrale ale oraselor germane.
De asemenea intre 1937 si 1939, evreii au fost exclusi de la viata economicã, nazistii de asemenea le-au confiscat toate afacerile si proprietãtile si i-au obligat sã le vândã la preturi de nimic. In noiembrie 1938, acest atac impotriva evreilor germani, sau austrieci, s-a transformat intr-o destructurare a sinagogilor, sau a magazinelor detinute de evrei, arestarea evreilor, stricarea locuintelor si uciderea multor persoane. Acest program organizat a devenit cunoscut sub numele de ‘Night of Broken Glass’.
Cu toate cã evreii au fost principala tintã a urei naziste, nazistii au persecutat grupuri de evrei, pe care i-au considerat ca fiind genetic ‘inferiori’. Ideologia rasialã nazistã a fost sustinutã de oamenii de stiinta care i-a numit ‘rasa selectivã’ pentru a ‘improviza’specia umana.Legile dintre 1933 si 1935 au redus numãrul geneticilor ‘inferiori’ prin programe de sterilizare involuntarã: in jur de 500 de copii ai rasei mixte (germano-africane) si intre 320.000-350.000 de persoane care au fost judecate ca fiind handicapate fizic sau mintal, au fost obligate la proceduri chirurgicale pentru a nu mai putea avea copii. Sustinatorii sterilizãrii au argumentat de asemenea cã handicapatii au impovãrat comunitatea cu pretul rãspunderii lor. Multi germani, 30.000, tigani, au fost sterilizati de asemenea si li s-a interzis, impreunã cu negrii, sã se cãsãtoreascã cu germani. Arãtând prejudiciile traditionale, noile legi le-au combinat pe cele traditionale cu noul rasism al nazistilor care ii definea pe tigani ca ’rasã’,ca ‘criminali si asociali’.
Altã consecinta neindurãtoare a lui Hitler in 1930 a fost arestarea oponentilor politici si a altora etichetati ‘indezirabili’ si ‘inamici ai statului’. Câtiva, intre 5.000-15.000 de homosexuali au fost inchisi in lagãre de concentrare; in 1935 nazistii au revizuit codul criminal, simpla denuntare a unui om ca fiind ‘homosexual’, si ar fi fost arestat. Martorii lui Jehova, care erau 20.000 in Germania, au fost numiti ca organizatie in aprilie 1933,de când, crezând in aceastã religie, li se interzicea sã depunã jurãmânt statului sau sã serveascã in armata Germaniei. Multi Martori au fost trimisi in puscãrie sau in lagãre de concentrare in Germania Nazista, iar copii lor au fost trimisi in orfelinate.
Intre 1933 si 1936, mii de oameni, majoritatea prizonieri politici sau Martori ai Lui Jehova, au fost inchisi in lagãre, in timp ce mii de tigani germani au fost inchisi in lagãre speciale municipale. Primul tur principal de inchidere al evreilor germani si austrieci a avut loc dupã ‘Night of Broken Glass’, când aproximativ 30.000 de evrei, bãrbati, au fost deportati la Dachau si in alte lagãre de concentrare, iar câteva sute de femei au fost trimise in inchisori locale. La sfârsitul anului 1938, valurile de arestati au inclus si mii de tigani germani si austrieci.
Intre 1933 si 1939, jumãtate din evreii din Germania si 2/3 dintre evreii austrieci au fugit de persecutia nazistã. Ei au emigrat in special spre Palestina, S.U.A, America Latinã, Shanghai (care nu cereau vizã de intrare), si spre Europa de Est si de Vest (unde au fost gãsiti din nou de nazisti in timpul rãzboiului). Evreii care au rãmas sub stãpânire nazistã au fost omorâti sau nu au putut obtine vize in tãri principale sau fonduri pentru emigrãri. Multor tãri strãine, incluzând S.U.A., Canada, Marea Britanie si Franta, le-a fost imposibil sã admitã un numãr mare de refugiati.

2)1939-1945
In septembrie 1939, Germania a atacat Polonia si a inceput Cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Armata polonezã a fost infrântã de nazisti, si-au inceput campania de distrugere a culturii poloneze si sã inroleze polonezii pe care i-a numit ‘subumani’. Omorârea comandantilor polonezi a fost primul pas: soldatii germani au transportat afarã cadavrele profesorilor universitari, ale artistilor, scriitorilor, politicienilor si a multor catolici. Pentru a crea un nou spatiu de trai pentru ‘rasa superioarã germanã’, mari pãrti ale populatiei poloneze au fost restabilite, iar familii germane s-au mutat in spatiile eliberate. Mii de alti polonezi, incluzând evreii, au fost inchisi in lagãre de concentrare. Nazistii au ‘rãpit’ de asemenea 50.000 de copii polonezi de la pãrintii lor si i-au dus in Germania pentru a fi adoptati. Multi dintre acesti copii au fost respinsi mai târziu, nefiind capabili de germanizare si trimisi in lagãre speciale de copii, unde uni au murit de foamete, injectii mortale sau boli.
Cum rãzboiul a inceput in 1939, Hitler a inaintat un ordin pentru a ucide copiii handicapati considerati ‘incurabili’. Comisioanele speciale ale nazistilor au fost acceptate de toate spitalele si apoi s-a decis dacã un pacient trebuie ucis. Osânditii au fost transferati apoi in 6 institutii din Germania si Austria, unde au fost construite camere speciale, iluminate, pentru uciderea lor. Dupã protestul public din 1941, conducãtorii nazisti au continuat acest eufemistic termen ‘eutanasia’, un program secret. Nou-nãscutii, copiii mici si alte victime au fost ucisi cu injectii mortale sau prin infometare.
‘Eutanasia’ continea toate elementele mai târziu cerute de uciderea evreilor europeni si a tiganilor in lagãrele mortii: o decizie de-a ucide, personal instruit, aparate de ucidere si folosirea limbii eufemistice ca si ‘eutanasia’, care i-a distantat pe cei ucisi de ucigãtorii lor si i-a ascuns pe cei ucisi de ceilalti oameni.
In 1940 fortele Germaniei si-au continuat cucerirea in Europa, usor cucerite fiind Danemarca, Norvegia, Tãrile de Jos, Belgia, Luxemburg si Franta. In 22 iunie 1941, armata germanã a invadat Uniunea Sovieticã si prin septembrie se apropiau de Moscova. Intre timp Italia, România si Ungaria s-au alãturat puterilor Axei, conduse de Germania si opuse Puterilor Aliate, formate din Anglia, Franta, S.U.A.,U.R.S.S.
In lunile ce au urmat invaziei germane asupra Uniunii Sovietice,
evreii, conducatorii politici, comunistii si multi tigani au fost ucisi prin executii in masa. Marea majoritate a acestora au fost evrei. Cei morti au fost transportati in locuri improvizate din U.S. de catre detasamentele mobile de ucigasi care au fost urmati spre rasarit de catre armata germana. Cel mai cunoscut loc de depozitare a cadavrelor a fost Babi Yar langa Kiev unde aproximativ 33.000 de persoane, majoritatea evrei au fost ucisi.
Al Doilea Rãzboi Mondial a adus schimbãri importante in sistemul lagãrelor de concentrare. Multi prizonieri noi, deportati din toate pãrtile Germaniei ocupate, au umplut lagãrele. Aproape toate grupurile au fost duse in lagãre, asemeni membrilor organizatiei secrete de rezistentã care aveau o razã de actiune de-a lungulEuropei de vest in 1941. Pentru a se acomoda cu cresterea masivã a prizonierilor, sute de noi lagãre au fost stabilite in teritoriile ocupate din Europa de est si de vest.
In timpul rãzboiului, ghetouri, tabere de tranzit, tabere de muncã fortatã, in completarea lagãrelor de concentrare, au fost create de cãtre germani si colaboratorii lor pentru a inchide evrei, tigani si alte victime ale urei rasiale si etnice la fel ca si pe oponentii politici si luptãtorii de rezistentã. Dupã invazia Poloniei, 3 milioane de evrei polonezi au fost dusi cu forta in aproximativ 400 de noi ghetouri, unde au fost izolati de restul populatiei. Foarte multi evrei au fost deportati de asemenea din alte orase si tãri, inclusiv din Germania, in ghetouri din Polonia si teritoriile din est ale Germaniei ocupate.
In oraselele poloneze aflate sub ocupatie nazistã, cum ar fi Warsovia, evreii au fost izolati in ghetouri inchise unde foametea, frigul, bolile contagioase au ucis mii de oameni. In Warsovia si in multe alte locuri, evreii din ghetouri au depus toate eforturile, asumâdu-si un mare risc pentru a-si mentine obiceiurile culturale si religioase. Ghetourile au furnizat de asemenea forta de muncã petru Germania, murind in cele din urmã din cauza malnutritiei si a epuizãrii.
Intre 1942-1944, germanii au inceput sa desfiinteze ghetourile din Polonia ocupatã si din alte zone, deportând rezidentii in tabere de exterminare. Dupã intrunirea cu Guvernul Germaniei spre sfârsitul lui ianuarie 1942, in Berlin, decizia de-a implementa ‘solutia finalã a problemei evreilor’ a devenit politica formalã a statului, iar evreii din Europa de vest au fost de asemenea trimisi in centre de ucidere din Europa de est.
Cele sase centre de ucidere, alese datoritã situãrii lor in arii semi-rurale si aproape de cãile ferate, erau Belzec, Sobibor, Treblinka, Chelmno, Majdanek si Auschwitz-Birkenau. Chelmno a fost primul centru in care uciderea persoanelor se fãcea cu gaz, trimis prin vagoane mobile cu gaz; 320.000 de persoane au fost ucise acolo in decembrie 1941, in martie 1943 si intre iunie si iulie 1944. Sobibor a fost deschis in mai 1942 si inchis cu o zi dupã rãscoala puscãriasilor din 14 octombrie 1943, unde 200.000 de persoane au fost omorâte cu gaz.
Auschwitz, care a fost folosit de asemenea ca si tabãrã de concentrare, a devenit un centru de omorâre, unde cea mai mare parte a evreilor europeni si a tiganilor au fost ucisi. In continuare, tiganii, evreii si puscariasii bolnavi de toate nationalitãtile au fost ucisi in camere cu gaz. Intre 14 mai si 8 iulie 1944, 437.402 evrei unguri au fost deportati la Auschwitz in 48 de trenuri. Probabil aceasta a fost cea mai mare deportare in masã din timpul Holocaustului. Un sistem similar a fost folosit in Majdanek, care de asemenea a jucat rolul de câmp de concentrare si unde in cele din urmã 275.000 de persoane au fost ucise in camere de gaz, sau au murit de malnutritie, brutalitate sau boalã.
Metodele de omorâre au fost aceleasi in toate centrele. Victimele au fost aduse cu trenuri de pasageri din majoritatea ghetourilor si câmpurilor de ocupatie din Polonia, dar si din aproape toate celelalte tãrile din Europa de est si de vest. La sosire bãrbatii au fost separati de copii si femei. Puscãriasii au fost obligati sã se desbrace de haine si sã se debaraseze de tote bunurile lor. Au fost dusi desbrãcati in camerele de gaz care au fost deghizate in bãi, unde a fost folosit monoxid de carbon pentru a-i asfixia.
Miscãri de rezistentã au existat in aproape toate lagãrele de concentrare si ghetourile din Europa. Ca urmare a revoltelor armate din Sobibor si Treblinka, miscãrile de rezistentã ale evreilor din ghetourile din Warsovia au dus la rãscoale curajoase in aprilie si mai 1943 in ciuda rezultatului prezis, din cauza fortei superioare a Germaniei. In general salvarea si ajutarea victimelor Holocaustului nu a fost un element prioritar al organizatiilor de rezistentã, al cãror principal scop a fost sã lupte in rãzboi impotriva Germaniei. In 19 aprilie 1943, membrii Comitetului National de Apãrare a Evreilor, in colaborare cu lucrãtorii crestini de cale feratã au atacat un tren care pãrãsea lagãrele de tranzit din Belgia plecând spre Auschwitz si au ajutat câteva sute de evrei sã evadeze.
Dupã ce rãzboiul s-a intors impotriva Germaniei si armatele aliate au atacat teritoriul german spre sfârsitul anului 1944, Uniunea Sovieticã a decis sã evacueze lagãrele de tranizt. Germanii au incercat sã distrugã evidentele urmelor genocidului si sã elibereze prizonierii deportati in lagãrele din interiorul Germaniei, pentru a-si asigura libertatea. Multi bolnavi au decedat in urma lungilor drumuri strãbãtute pe jos, numit ‘marsul mortual’. In timpul ultimelor zile ale anului 1945, conditiile de mentinere a lagãrelor de concentrare au fost plãtirea unor mari taxe constând in vieti omenesti.
In mai 1945, Germania Nazistã s-a prãbusit, gãrzile Uniunii Sovietice s-au refugiat, iar lagãrele de concentrare au incetat sã mai existe. Câteva dintre lagãrele de concentrare cum ar fi cele de la Bergen-Belsen, Dachau si Laudsberg, toate fãcând parte din teritoriile ocupate ale Germaniei, au fost transformate in lagãre de adãpostire a persoanelor, incluzând victime ale Holocaustului, care nu au putut fi repatriate.
Mostenirea nazistã a fost un mare imperiu de ucidere, pradã si exploatare care a afectat fiecare tarã din Europa ocupatã. Taxele constând in vieti omenesti erau enorme. Aceste implicãri morale si etice incep doar acum sã fie cunoscute in intregime.
Copiii si Holocaustul
Cel putin o jumãtate de milion de copii au fost ucisi de cãtre nazisti si colaboratorii lor intre 1933 si 1945. Marea lor majoritate au fost evrei. Mii de tigani, copii polonezi au fost de asemanea victime.
Moartea acestor copii nu s-a produs in mod intâmlãtor: ei au fost rezultatul actiunii Guvernului Germaniei, aflat sub conducerea lui Adolf Hitler. Copiii au fost ucisi in moduri diferite. Multi au fost impuscati; cei mai multi au fost asfixiati cu gaz in lagãrele de concentrare. Altii au murit din cauza bolii, a torturii, iar altii au murit in urma experimentelor efectuate de cãtre doctorii din lagãrele de concentrare.
In timpul Holocaustului copiii - intre vãrste mici si adolescenti - au fost persecutati si omorâti fãrã sã fi fãcut nimic, asemeni pãrintilor lor. Hitler si Guvernul Germaniei considerau germanii ca fiind o rasã superioarã. Oamenii care nu fãceau parte din aceastã rasã erau eliminati din Germania. Nazistii au ucis copii pentru a crea o rasã purã din punct de vedere biologic.
Chiar si copiii care au corespuns acestui stereotip au suferit din cauza nazistilor in Cel de-al Doilea Rãzboi Mondial. Copiii care nu erau evrei, fãcând parte din tãrile ocupate, care din punct de vedere fizic fãceau parte din ‘rasa superioarã’, au fost rãpiti si adusi in Germania spre a fi adoptati de familii germane.
In jur de 50.000 de copii polonezi au fost separati in felul acesta de familiile lor. Unii copii au fost respinsi si trimisi apoi in lagãre speciale de copii unde au murit din cauza diferitelor boli, sau din cauza conditiilor din lagãre. Alti copii au fost ucisi cu injectii in lagãrele de la Majdanek si Aschwitz.
Experienta copiilor care au cãzut drept pradã urii naziste s-a rãspândit peste tot. Diversi factori cum ar fi vârsta, bolile de familie si locul in care au locuit, a afectat experienta lor sub dominatia germanã. In general copiii nou nãscuti si cei mai mici, care au fost deportati in ghetouri si lagãre nu au avut nici o sansã de supravietuire. Copiii care pãreau mult mai maturi au avut o sansã de supravietuire mult mai mare deoarece au fost selectati pentru a fi dusi sã munceascã, nu pentru a fi ucisi. Câtiva dintre ei au participat la activitãti de rezistentã.
Copiii care au fost victime ale Holocaustului erau din toatã Europa. Ei vorbeau limbi diferite, aveau obiceiur diferite si de asemenea altã credintã religioasã. Unii proveneau din familii sãnãtoase, altii din familii sãrace. Multi au abandonat scoala mult prea repede pentru a lucra in comert sau pe ambarcatiuni, iar altii si-au continuat studiile pentru a urma o facultate. In ciuda tuturor diferentelor dintre ei, aveau totusi un punct comun: incepând cu anul 1930, odatã cu ocuparea Germaniei de cãtre nazisti, toti au devenit potentiale victime, iar viata lor se schimbase pentru totdeauna.
Germania Nazistã 1933-1939
Curând dupã ce nazistii si-au recãpãtat puterea in Germania, copiii evrei au avut o viatã tot mai dificilã. Din cauza legislatiei, evreii au fost impiedicati sã se angajeze in diferite locuri de muncã. Ca rezultat multe familii au rãmas cu putini bani. Copiilor evrei le-a fost interzis sã practice sportul si alte activitãti sociale alãturi de colegii lor care fãceau parte din ‘rasa superioarã’. Ei nu puteau merge la muzee, cinematografe, in locuri de joacã publice sau chiar la bazine de inot. Chiar si atunci când le-a fost permis si lor sã meargã la scoalã, profesorii i-a tratat cu dispret si i-a incurajat si pe ceilalti sã-i umileascã. In mod frecvent studentii evrei au constituit un motiv de bârfã, ei fiind prinsi si bãtuti. Copiii evrei si tiganii au fost eliminati din scolile germane.
Copiii evrei si tiganii au intâmpinat diferite greutãti in Germania nazistã. Impreunã cu parintii lor au fost obligati sã locuiascã in locuri separate prin sârmã ghimpatã si pãziti de politie. Incepãnd cu 1938, adolescentii tigani au fost arestati si trimisi in lagãre de concentrare.
Victimele Din Timpul Razboiului
Odatã cu izbucnirea Celui de-al Doilea Rãzboi Mondial in septembrie 1939, viata a devenit mult mai grea pentru copiii din intraga Europa.Perioada rãzboiului din perspectiva lui Hitler ‘a fost cel mai bun moment de eliminare a bolii incurabile’. Printre primele victime ale nazistilor au fost persoanele nefolositoare, iar copiii au constituit o exceptie. Multi germani, influentati de ideile naziste, nu doreau sã li se aminteascã de persoanele care nu fãceau parte din ‘rasa superioarã’. Handicapatii psihici si fizici au fost considerati de nazisti ca fiind neproductivi si in cele din urmã ca nemeritând sã trãiascã.
Incepând aproape cu izbucnirea rãzboiului, programul ‘eutanasia’ a fost aprobat chiar de cãtre Adolf Hitler pentru a distruge persoanele nefolositoare din Germania. Asemeni adultilor, copiii incapabili au fost de asemenea asfixiati prin inhalare de monoxid de carbon. Doctorii au cooperat la asa numitele ‘ucideri din milã’ in 6 institutii si in secret in alte centre din Germania. Cu toate cã au fost evrei, majoritatea copiilor ucisi nu au fost germani.
Odatã cu inceperea razboilui, copiii evrei de origine germanã au inceput sã sufere de lipsuri tot mai mari. Guvernul nazist a confiscat multe lucruri de valoare din casele evreilor, inclusiv radiouri, telefoane si masini. Copiii evrei s-au simtit tot mai mult izolati. Cum Germania a cucerit multe pãrti din Europa, precum pãrti din Polonia si Uniunea Sovieticã in est, Danemarca, Norvegia, Belgia, Franta si Tãrile de Jos in vest - tot mai multi copii evrei au ajuns sã fie sub controlul Germaniei impreunã cu pãrintii lor fiind persecutati, izolati cu forta si de cele mai multe ori ucisi.
In Europa de est, familiile de evrei au fost nevoite sã renunte la casele lor si sã se restabileascã in ghetouri - arii restrânse stabilite de nazisti ca fiind ‘districtul rezidential al evreilor’. Cele mai multe ghetouri se aflau in partea ocupatã de germani a Poloniei. Ghetourile erau izolate, de cele mai multe ori separate prin sârmã ghimpatã sau ziduri de cãrãmidã. Pentru a iesi sau intra aveau nevoie de hârtie de permisie. Ca si in puscãrii gardienii publici stãteau la usi.Familiile din interiorul ghetourilor duceau o viatã grea. Mai multe familii eru inghesuite intr-o camerã micã. Era foarte greu sã pãstreze curatenia. Multi oameni din ghetouri s-au imbolnãvit de malnutritie s-au alte boli epidemice.Tifosul s-a rãspândit prin poluarea apei potabile.Câtiva copii au plãnuit sã scape din deportãrile spre ghetouri, mergând in ascunzãtori cu familiile lor sau ascunzându-se singuri, fiind ajutati de vecini sau prieteni care nu erau evrei. Copiii care se ascundeau, adoptau o viatã secretã rãmânând intr-o camerã luni intrgi, sau câteodatã chiar mai multi ani. Unii se ascundeau in poduri, hambare, altii erau inchisi in dulapuri sau inchisi in debarale, iesind afarã foarte rar si doar noaptea. Pentru bãieti era mult mai greu deoarece erau circumscrisi si puteau fi identificati.
Copiii erau adesea obligati sã-si trãiascã viata independenti de familiile lor. Multi copii care s-au refugiat in afara ghetourilor trebuiau sã-si ia o nouã identitate si sã se adapteze noilor obiceiuri religioase, care erau diferite de ale lor. Unii evrei au trecut la religia catolicã si erau ascunsi in scoli catolice, orfelinate si mãnãstiri, in diferite scoli din Europa.
In fiecare zi copiii deveneau orfani si multi trebuiau sã aibã grijã de cei mai mici decât ei. In ghetourile din Warsovia si din alte orase, multi orfani locuiau pe strãzi, cerând pâine si mâncare de la altii. Expusi la diferite boli, acesti copiii n-au supravietuit mult timp.
Pentru a supravietui, multi copii trebuiau sã se facã folositori. In Lodz, copiii sãnãtosi puteau supravietui muncind. Copiii mai mici din marile ghetouri din Polonia ocupatã, ajutau câteodatã sã se facã contrabandã cu mâncare pentru familiile si prietenii lor târându-se prin deschizãturi inguste din zidurile ghetourilor. Ei isi asumau un risc foarte mare deoarece contrabandistii care erau prinsi erau pedepsiti grav.
Deportarea Spre Lagãrele De Concentrare
Nazistii au inceput sã umplã ghetourile in 1942 si au deportat victimele in lagãrele de concentrare. Copiii erau in general tinta deportãrilor spre lagãrele de concentrare. Victimelor li se spunea cã vor fi stabiliti in ‘est’. Cãlãtoriile spre lagãre erau grele pentru toatã lumea. Erau inghesuiti pânã nu mai era loc pentru ei sã se miste. Cãldura insuportabilã din timpul verii si frigul din timpul iernii fãceau cãlãtoriile si mai grele. In timpul cãlãtoriilor, care adesea durau mai multe zile, nu era suficientã mâncare.
Douã lagãre de concentrare (Auschwitz-Birkenau si Majdanec) si alte patru lagãre (Chelmno, Sobibor, Belzec si Treblinka) au functionat ca ‘centre de omorâre’. Toate erau situate lângã calea feratã in Polonia ocupatã, iar prima modalitate de ucidere era otrãvirea. Cei care erau sãnãtosi erau selectati pentru munci grele de unsprezece ore pe zi cu un minim de provizii pentru imbrãcãminte si mâncare. Unii care au supravietuit procesului de ‘selectare’ erau folositi pentru experimente medicale de cãtre doctorii din Germania.
Majoritatea celor deportati spre centre de ucidere nu au supravietuit.Celor care au supravituit procesului de selectie, viata in lagãre le-a rezervat noi umilinte si depravãri. Un om a devenit prizonier: toate hainele si lucrurile pe care le poseda au fost inlocuite. A fost tuns chel, a primit uniformã, numele i-a fost inlocuit cu o cifrã care adesea era tatuatã pe brat.Multi si-au recunoscut cu greu familiile dupã ce au suferit transformãrile din lagãre.
Libertatea
Spre sfârsitul rãzboiului, in 1945, lagãrele de concentrare din Germania au fost desfiintate de cãtre soldatii armatei aliate. In acel moment multi dintre soldatii care au fost inchisi in lagãre in timpul adolescentei erau deja adulti. Cel mai mult mâncarea si gesturile de bunãtate ale armatei eliberatoare erau insusi lumina vietii lor. Copiii care au supravituit ascunzându-se, cãutau acum in lagãre pentru a-si regãsi membrii familiei care ar fi putut supravietui. Intorcându-se in localitãtile natale, ei sperau ca un eventual vecin sã stie dacã mai sunt si alti supravituitori.
Era foarte rar ca o intreagã familie sã supravietuiascã in urma Holocaustului. Unul sau chiar ambii pãrinti erau ucisi; frati si surori erau pierduti; bunicii erau morti. Reuniunile anticipate cu membrii familiei le dãdea o sperantã copiilor care au supravietuit, dar pentru multi adevãrul era cã au rãmas singuri. Multi erau singurii supravietuitori dintr-o familie numeroasã. Câtiva puteau sã localizeze membrii familiei care au dispãrut.
Viata de dinainte de Holocaust nu mai exista. Desi unii doreau sã se reântoacã in locurile lor natale, multe dintre comunitãtile de evrei si tigani nu mai existau in majoritatea locurilor din Europa. Locuintele lor erau in mare mãsurã locuite de alte persoane. Viitorul era la fel de incert cum era prezentul de instabil. Multi tineri si-au intrerupt studiile si nu mai puteau sã revinã la scoalã atât de usor. Nedetinând nimic si neapartinând unui anumit loc, fiind ajutati, multi evrei au emigrat in S.U.A, Africa de Sud si Palestina, care dupã 1948 a devenit Statul Israel. In aceste tãri, ei au inceput o viatã nouã.

Ura faţă de evrei: o istorie de două mileniiAntisemitismul sau ura iraţională faţă de evrei persistă de cel puţin o mie de ani, dând naştere unor farse oribile menite să justifice această ură. Un iudeu (în ebraică Yehudî) este un membru al Iudei, însemnând tribul lui Iuda, la origine unul dintre cele douăsprezece triburi ce revendicau Pământul Făgăduinţei. După ce exilul izraeliţilor în Babilonia s-a terminat în anul 538 î. Hr., termenul de „Yehudi” a fost folosit de toţi adepţii iudaismului. După revolte continue împotriva guvernării romane (de la revolta Macabeilor din 167 î. Hr., până la cea a lui Simeon bar Kochba din 132 d. Hr.), evreii au fost înrobiţi şi exilaţi.
După ce împăratul Constantin cel Mare (279-337 d. Hr.) a proclamat creştinismul ca religie unică a Romei, singurul drept civil al evreilor consta în posibilitatea de a alege: ori se convertesc la creştinism… ori împrumută bani cu dobândă (specula cu bani: un Păcat Mortal). În funcţia lor de cămătari, evreii dispreţuiţi dar folositori s-au răspândit în întreaga Europă.
Folosesc evreii sângele copiilor creştini?
Fiindu-le interzis prin legea iudaică să se căsătorească cu femei de altă religie şi pe măsură ce isteria cruciadelor a cuprins întregul continent după anul 1096 d. Hr., evreii au devenit treptat-treptat calul de bătaie al prejudecăţilor fanatice; exista, de exemplu, credinţa că Anticristul va fi un evreu din tribul lui Dan sau că evreii ce îl neagă pe Hristos măcelăresc copiii creştini pentru a le folosi sângele în ritualurile specifice sărbătorii lor de Paşte. Această minciună nemiloasă, denumită „calomnia sângelui”, răsare o dată cu „Hugh de Lincoln” în Anglia anului 1255; curând, va fi folosită pentru a justifica toate atrocităţile. Evreii supuşi torturilor încercau în zadar să explice că ei nu consumă sânge sub nicio formă, dar nu au reuşit să oprească răspândirea generală a credinţei în evreii „satanici”.
Dacă omori un evreu, îi aduci mulţumire lui Dumnezeu!
În 1290, evreii au fost alungaţi din Anglia, în 1395, din Franţa şi în 1492, din Spania. Forţaţi să se strângă în ghetouri prin întreaga Europă de nord, evreii au fost învinuiţi pentru Moartea Neagră (ciuma) ce a decimat populaţiile între 1348 şi 1350. Se spunea că ei au otrăvit puţurile şi fântânile. În 1349, locuitorii oraşelor Bruxelles, Frankfurt, Mainz şi Koln asasinau fiecare evreu pe care îl întâlneau „deoarece, în felul acesta, credeau că îi aduc mulţumire lui Dumnezeu”.
Protocoalele Înţelepţilor Sionului, un fals ordinar
Vremurile moderne aveau să exacerbeze uimitor acest mit al evreilor demonici. În 1903, în Rusia a apărut un text cu adevărat mişelesc: Protocoalele înţelepţilor din Sion, aşa-zisa dovadă a unei „Conspiraţii evreieşti internaţionale” de cucerire a lumii, despre care se spunea că a fost emisă de Congresul Iudaic de la Basle în 1897. În document se afirmă că el poate reprezenta modul în care evreii se vor folosi de artă, de presă şi de mişcările socialiste moderne pentru a submina creştinismul şi statul-naţiune, stabilind astfel un imperiu mondial evreiesc. Autorul (probabil rus) acestui document rămâne necunoscut, dar textul plagiază un pamflet politic franţuzesc din 1864 care îl ataca pe împăratul Napoleon al III-lea. Nu se făcea absolut nicio menţiune la evrei sau iudaism.
Promovată de poliţia secretă a ţarului care voia să instige la antisemitism, această capodoperă de mârşăvie turbată a fost respinsă de către ţar, care a numit-o o farsă „infamă”; dar după revoluţia din 1917, lucrarea a devenit puternic influenţabilă, fiind crezută cu multă pasiune de către antisemiţii din întreaga lume. În 1919, Armata Albă rusească a măcelărit aproape 60.000 de evrei, considerându-i vinovaţi pentru revoluţie; producătorul american de maşini Henry Ford a sprijinit campania atât de vehement, încât liderul nazist Adolf Hitler s-a mulţumit să păstreze o fotografie cu Ford pe biroul său şi nu mai târziu de 1921 ziarul londonez Times a denumit Protocoalele ca fiind autentice.
Soluţia finală a lui Hitler: exterminarea tuturor evreilor
În Mein Kampf, Hitler s-a folosit de Protocoale pentru a-şi justifica ura faţă de evrei (e posibil ca el însuşi să fi avut ceva sânge de evreu). În 1933, după ce a căpătat puterea în Germania, a iniţiat un pogrom ce a condus la „soluţia finală”: încercarea de a extermina toţi evreii. Aproape şase milioane de evrei au murit, mulţi dintre ei în camerele de gazare de la Auschwitz şi Belsen. O ironie şi mai cruntă constă în faptul că mai există chiar în zilele noastre extremişti, precum istoricul britanic neonazist David Irving, care pretind că acest masacru, Holocaustul, nu a avut loc niciodată. Că totul, s-ar părea, nu este decât o născocire a iudeilor…
Preşedinţii americani Washington şi Franklin erau antisemiţi?
Nu există modalitate de a opri aceste minciuni pline de ură. În Statele Unite, numele de George Washington şi Benjamin Franklin au fost recent asociate cu textele antisemite false. Avertismentul emis de puterea de la Washington şi foarte des citat, în care evreii sunt numiţi „paraziţi… şi cei mai mari duşmani ce stau în calea fericirii Americii”, nu este decât o versiune modificată a atacului fostului preşedinte împotriva speculatorilor de valută. Cât priveşte „Profeţia lui Benjamin Franklin”, care avertiza că, dacă evreii nu vor fi înlăturaţi din America, „în mai puţin de 200 de ani, ei vor domina şi devora pământul nostru şi ne vor schimba forma de guvernământ”, această falsificare a apărut prima dată în gazeta pronazistului William Dudley Pelley din Carolina de Nord. Pelley a spus că a găsit afirmaţia în Jurnalul Convenţiei Constituţionale a lui Charles Cotesworth Pinckney. De fapt, nimeni nu ar trebui să fie surprins că nu există un astfel de jurnal.
Nici unul dintre aceste manifeste nu afirmă că evreii sunt mai buni decât ceilalţi oameni de altă religie. Dar nu sunt nici mai răi.

Conceptul de genocid

Holocaust si Gulag. In urma interpretarilor teoretice precum si a jurisprudentei recente privind infractiunea de genocid din dreptul international, s-ar parea ca este necesara modificarea Conventiei ONU pentru Prevenirea si Pedepsirea Crimelor de Genocid (1948), in sensul introducerii anumitor clarificari terminologice care sa schimbe caracterul restrictiv al definitiei genocidului. Voi discuta pe scurt termenii de Holocaust si Gulag iar apoi voi face istoricul aparitiei si legiferarii conceptului de genocid. In partea finala voi discuta contributiile cercetatorilor contemporani din domeniul violentei colective precum si interpretarile lor privind semnificatia si aplicabilitatea definitiei genocidului din Conventia ONU. Voi discuta comparativ dificultatile aparute in analiza apartenentei Holocaustului si Gulagului la conceptul de genocid.
Deoarece exista o multitudine de acceptiuni ale conceptelor generice de Holocaust si Gulag, care ar necesita o lucrare aparte, nu voi face o analiza aprofundata a acestor termeni, ci voi folosi o definitie generala care sa se apropie cat mai mult de interpretarile contemporane uzuale. Aceasta diversitate semantica, reflectand complexitatea si interesul provocate de cele doua evenimente definitorii pentru istoria secolului XX, poarta influenta persoanelor si a institutiilor implicate in domeniul politicului, cercetarii, educatiei sau popularizarii prin mass-media.
Termenul de Holocaust, provenit din traducerea greaca a Bibliei si insemnand jertfa arsa pe altar in cinstea lui Dumnezeu, s-a impus pe plan international dupa anii ’60, fiind folosit, mai ales in spatiul anglofon, ca termen generic pentru desemnarea exterminarii evreilor de catre Germania Nazista. Treptat sfera termenului Holocaust s-a extins, pentru a ajunge astazi sa aiba acceptiuni mult mai largi, din care voi incerca sa sintetizez urmatoarea definitie: persecutia sistematica - implicand legile rasiale, deposedarea de bunuri, deportarea in lagare si ghetouri, munca fortata - organizata de catre stat, precum si uciderea in masa pe criterii rasiale, indreptate in special impotriva evreilor dar si a altor grupuri "indezirabile" (romii, persoanele cu dizabilitati, homosexualii, Martorii lui Iehova, elitele popoarelor slave etc), savarsite de catre regimul nazist, cu ajutorul aliatilor si colaboratorilor sai. La randul sau, termenul de Gulag a cunoscut o evolutie in timp iar sfera sa s-a extins in mod considerablil. GULAG, la origine acronimul pentru denumirea in URSS a administratiei centrale a lagarelor (glavnoie upravlenie laguerei), a capatat un inteles generic, desemnand sistemul concentrationar precum si episoadele de teroare in masa - crime, deportare, munca fortata – produse de regimurile de inspiratie marxista.

Desi se refera la un fenomen des intalnit in istorie, termenul de genocid este unul recent fiind ‘construit’ prin unirea grecescului genos (rasa, trib) si latinul cida (a ucide) de catre Raphael Lemkin, un avocat evreu din Polonia care s-a refugiat in SUA la sfarsitul anilor ’30. In cartea sa - Axis Rule in Occupied Countries – publicata in 1944, Lemkin introducea conceptul de genocid, pentru a desemna "practica de exterminare a unui popor sau a unui grup etnic (...)."
In 1948, prin adoptarea Conventiei pentru Prevenirea si Pedepsirea Crimelor de Genocid, inspirata din lucrarea lui Lemkin, ONU a definit termenul de genocid in art.2 al Conventiei: "oricare dintre actele de mai jos, comise cu intentia de a distruge, in totalitate sau numai in parte, un grup national, etnic, rasial ori religios, cum ar fi: a) omorarea membrilor unui grup; b) atingerea grava a integritatii fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea intentionata a grupului la conditii de existenta care antreneaza distrugerea fizica totala sau partiala; d) masuri care vizeaza scaderea natalitatii in sensul grupului; e) transferarea fortata a copiilor dintr-un grup intr-altul".
Un alt aspect al definitiei legale de genocid, ce ridica dificultati importante in practica judiciara este problema "intentiei de a distruge (...) un grup" ca element constitutiv al infractiunii de genocid.

In dreptul penal, intentia este un concept destul de complex si poate imbraca mai multe forme. Acest lucru lasa loc unor perspective diferite nu doar in lucrarile teoretice, dar si in jurisprudenta. Astfel exista opinii divergente referitoare la ce inseamna aintentia’ de a distruge un grup. Conform unor interpretari, doar intentia directa – e.g. prin savarsirea infractiunii autorii urmaresc infaptuirea rezultatului negativ – constituie genocid. In sens contrar, se considera a fi genocid chiar atunci cand faptuitorii nu urmaresc prin actiunile lor producerea rezultatului negativ, dar realizeaza sau ar fi trebuit sa realizeze ca acest rezultat se va produce.
In jurisprudenta internationala privind genocidul, intentia sau realizarea consecintelor negative se deduc din "fapte si circumstante relevante", cum ar fi actiunile si declaratiile acuzatilor, repetarea acestora, folosirea unui limbaj rasist depreciativ fata de victime sau adoptarea si diseminarea unei doctrine politice care incita la acte de violenta. De exemplu, chiar daca nu ar exista un ordin scris sau un plan premeditat si sistematic de distrugere a unui grup, intentia genocidala sau cel putin realizarea consecintelor negative asupra victimelor, ar putea fi deduse de tribunal din anumite acte si metode inumane folosite impotriva victimelor, cum ar fi: deportari indelungate in vagoane de vite sigilate sau in marsuri nesfarsite, confiscarea bunurilor si mijloacelor financiare indispensabile pentru supravietuire, infometarea, acolonizarea’ in conditii climaterice extreme si in zone total lipsite de conditii minime pentru supravietuire.

Conceptul de crime impotriva umanitatii apare ca o alternativa la utilizarea termenului de genocid in practica judiciara, datorita cerintelor de probatiune mult mai usoare, in conditiile unei anumite suprapuneri a sferelor celor doua infractiuni. In timp ce unii autori considera genocidul ca o forma agravanta a crimelor impotriva umanitatii, deoarece include intentia de a distruge un grup, iar altii pledeaza pentru viceversa, invocand cerinta de amasa’ si caracterul asistematic’ necesar pentru a fi in prezenta infractiunii dea crime impotriva umanitatii’, jurisprudenta internationala recenta le considera infractiuni separate. Crime impotriva umanitatii ca infractiune in dreptul international se refera la o multitudine de acte savarsite in mod sistematic impotriva oricarei populatii civile, orchestrata, incurajata sau tolerata de autoritatile guvernamentale sau de orice alta autoritate de fapt. Urmatoarele fapte constituie "crime impotriva umanitatii": crima, exterminarea, sclavia, tortura, persecutia, violul si alte forme de violenta sexuala etc. Pentru dovedirea crimelor impotriva umanitatii si respectiv condamnarea faptuitorilor este necesar doar probarea crimelor savarsite, nefiind nevoie de dovedirea intentiei de a distruge un grup. Relevant in acest sens este cazul recent al situatiei din Darfur, in care Tribunalul Penal International a ales sa-i trimita in judecata pe cativa dintre liderii sudanezi responsabili pentru atrocitatile din ultimii ani, sub acuzatia de crime impotriva umanitatii si nu de genocid, desi acest ultim termen este vehiculat cu precadere in mass media si viata politica.


Exista si alti termeni pentru desemnarea exterminarii evreilor europeni, cum ar fi soah (Catastrofa), termen din ebraica biblica care desemneaza o calamitate importanta, si care a fost preferat in istoriografia israeliana si cea franceza; Dritter Hurban (A Treia Distrugere, dupa cele doua distrugeri ale Templului din Ierusalim).
Conform lui Lemkin, genocidul semnifica existenta unui plan coordonat de actiuni care sa urmareasca distrugerea bazelor esentiale ale vietii unei natiuni. Aceste actiuni pot include distrugerea structurii economice nationale, a institutiilor religioase, a fibrei morale, a sistemului educational si intotdeauna ucideri in masa selective ale unor parti din populatia vizata. A se vedea Raphael Lemkin, Axis Rule in Occupied Europe: Laws of Occupation, Analysis of Government, Proposals for Redress (Washington: Carnegie Endowment for International Peace, 1944).

Victimele nazismului actioneaza in justitie grupul italian Generali

Mii de victime ale persecutiilor naziste au solicitat, in justitie, asiguratorului italian Generali, plata despagubirilor aferente politelor de asigurare emise de compania italiana, intre 1920 si 1945, intr-o actiune juridica colectiva
Victimele persecutiilor naziste din mai multe tari, precum si urmasii lor, au chemat in judecata asiguratorul italian Generali, solicitand despagubiri banesti, aferente politelor de asigurare emise, pe numele lor, intre 1920 si 1945, de compania italiana de asigurari Generali, valabile pe perioada persecutiilor si neonorate, la acea vreme, din motive politice, a anuntat, marti, firma americana de avocatura Kohn, Swift & Graf, reprezentantul in justitie al detinatorilor de polite de asigurare Generali, citata de Reuters.

"Acest proces va constitui o oportunitate, pentru multi oameni, de a primi, in sfarsit, sumele de bani care li se cuvin, lor sau urmasilor lor, din partea grupului Generali", a declarat unul dintre avocatii de la Kohn, Swift & Graf, Robert Swift, citat de Reuters. Firma de avocatura nu a oferit detalii de natura financiara despre acest litigiu, iar reprezentantii grupului Generali nu au putut fi contactati pentru comentarii, mai noteaza Reuters.

"Nu am cunostinta, in momentul de fata, de existenta unor detinatori romani de polite de asigurare Generali, emise in intervalul 1920-1945, care sa se fi alaturat acestui grup care solicita despagubiri din partea grupului Generali", a declarat pentru NewsIn, presedintele subsidiarei romanesti a grupului italian, Generali Asigurari SA, Tudor Moldovan. "Pana in acest moment, nu am primit nici un fel de cerere de despagubire de acest fel, de la victime ale persecutiilor naziste. Problema, la nivel mondial, este mai veche, existand mai multe organizatii de victime ale nazismului care solicita despagubiri din partea firmelor de asigurari, pentru polite de asigurare neonorate in perioada respectiva, din motive politice, in special organizatii evreiesti de victime ale Holocaustului si de urmasi ai acestora", a mai spus Tudor Moldovan.

Grupul italian Generali a fost, in perioada interbelica, unul dintre cele mai puternice companii de profil din Romania si din intregul spatiu central si est european, fiind lider de piata, in Romania, in 1935, prin subsidiara sa locala, compania Generala, potrivit paginii de internet a Generali Asigurari SA. Grupul Generali s-a retras din Romania si de pe intreaga piata est-europeana, in 1948, din cauza ascensiunii regimului comunist.

Potrivit anuntului publicat pe pagina de internet a firmei de avocatura Kohn, Swift & Graf, in mai multe limbi, inclusiv romana, toate persoanele ale caror familii au fost asigurate sau beneficiare ale unei polite de asigurare emise de Assicurazioni Generali S.p.A. sau de companiile afiliate acesteia, intre anii 1920–1945, in conditiile in care polita respectiva s-a aflat in vigoare imediat inainte de persecutie si daca asiguratului sau beneficiarului nu i s-a efectuat nici o plata legata de polita, se pot alatura, din punct de vedere juridic, grupului initiator al actiunii in justitie, prin completarea unui formular de cerere, pana pe data de 15 ianuarie 2007

"Platile de despagubire vor fi efectuate in urma unei reglementari propuse pentru o actiune de grup in cazul Assicurazioni Generali S.p.A. Holocaust Insurance Litigation, nr. 1374, deschis la Tribunalul Districtual American pentru Districtul de Sud al statului New York, SUA La data de 31 ianuarie 2007, ora 10:30, va avea loc o audiere pentru discutarea aprobarii finale aReglementarii, in Sala de sedinte 15D a Tribunalului Statelor Unite, aflat la adresa: 500 Pearl Street, New York, New York 10007, SUA", se mai spune in anuntul facut de firma de avocatura Kohn, Swift & Graf.

Dupa 1946, mai multe banci si societati de asigurari au fost implicate in procese legate de neonorarea anumitor obligatii banesti, rezultate din polite de asigurare, depozite bancare sau alte instrumente financiare, fata de victimele persecutiei naziste sau urmasii acestora.

Compania Generali, cel mai mare asigurator italian, a anuntat un profit net de 1,94 miliarde de euro (2,5 miliarde de dolari), in perioada primelor noua luni ale anului, cu 23% mai mult, comparativ cu aceeasi perioada a anului 2005, peste previziunile analistilor. in Europa Centrala si de Est, valoarea primelor a crescut cu 11,6%, in special datorita asigurarilor facute de corporatii.

Trebuie mentionata cresterea semnificativa a nivelului primelor pentru alte asigurari decat cele de viata acordate in Romania, mai mare cu 149,3% si dezvoltarea canalelor de vanzari, prin retele de agentii, brokeri si banci. Generali a anuntat, totodata, ca a majorat tinta de profit pe 2006, la nivelul de 2,3 miliarde de euro, de la 2,2 miliarde de euro, cat fusese tinta stabilita anterior. Analistii economici estimasera ca Generali va obtine, in perioada primelor noua luni ale anului, un profit de 1,89 miliarde de euro, maxim 1,91 miliarde de euro.

Generali Asigurari SA, subsidiara romaneasca a grupului italian Generali, a subscris, in primele noua luni din 2006, un volum total de prime brute de 210,88 milioane lei (59,8 milioane euro), cu 137,75 % mai mult fata de aceeasi perioada a anului trecut (88,7 milioane lei).

Pe segmentul asigurarilor generale, primele subscrise de Generali au fost in valoare de 183,94 milioane lei (52,2 milioane euro), in crestere cu 147,2%, in lei, fata de perioada similara din 2005, iar la asigurarile de viata, primele subscrise, in valoare de 26,93 milioane lei (7,6 milioane euro), au crescut cu 88,2%, in lei.

Generali Asigurari are un capital social de 30 milioane lei, numara 310 angajati si 2.389 agenti, cu 130% mai multi decat in decembrie 2005, iar actionarul majoritar (83,44%) este Generali Holding Vienna. Generali Asigurari este parte a grupului international Generali. Cu o intrerupere in perioada comunista, compania este prezenta pe piata romaneasca incepand cu anul 1835.
http://www.wall-street.ro/articol/International/22588/Victimele-nazismului-actioneaza-in-justitie-grupul-italian-Generali.html

Orfani de adevar - memorii și maree peste continentul Holocaustului

<sub><sup>O vecinătate culturală ce nu duce în Paradis. A te fi născut în Europa ultimelor secole şi în special în Europa secolului trecut nu este neapărat un avantaj. Pentru unii esteți fundamentalişti e o iluzie frumoasă, aceea de a fi european: însă pentru cei mulţi, stăpâniţi mai mult de demonul puterii decât de gustul pentru artă, poate fi un coşmar. Miile de lagăre, fie ale Holocaustului, fie ale Gulagului, stau mărturie. Plus memoriile noastre anti-totalitare recente, ce reprezintă un nou înveliş al Pământului, un câmp psihic ce aduce mărturii despre tortură şi abolirea drepturilor omului. Din momentul în care am devenit conştienţi de natura hemoragică a idiosincraziilor politice europene, ideea de a fi vecini de continent cu Michelangelo sau Shakespeare, cu Voltaire sau Picasso nu mai este balsamul absolut care unge sufletul hedonist. Căci această vecinătate culturală nu duce în Paradis, ci înseamnă a fi vecini şi cu Hitler sau Stalin. Iar din momentul în care am cunoscut genocidurile iniţiate în Europa de imaginarul asiatic bolşevic (ce a constituit model de pornire şi pentru nazism, ca şi pentru ideologiile comuniste orientale aplicate în Est), ne simţit orfani. Să fii singur, să fii în exil perpetuu, să nu găseşti o fereastră pe unde să poţi privi liniştit către soare şi adevăr: ce destin european!

Măturătorii camerelor de gazare



Secolul trecut ne-a lăsat fără armonii interioare. Și fără iluzii. Secolul genocidurilor continentale, generate de viziunile politice de forţă şi de industrializare a represiunii, ne-a dezumanizat. Ne-am pierdut unele simțuri, între care pulsul iubirii față de ceilalți. Am devenit orfani. „Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îţi păstrez bunătatea mea"!" Ieremia s-a îndoit şi a greşit? Iubirea de aproape a dispărut pentru omul european intrat în mortificare spirituală?

Viaţa în această Europă a genocidurilor ne-a învăţat, însă, că există mai multe tipuri de orfani. Dintre toţi, cei mai năpăstuiţi nu sunt totuşi orfanii de părinţi, ci orfanii de adevăr. Nu există în istoria de până la noi manipulare mai mare decât aceea privind adevărurile istorice violente ale secolului al XX-lea referitoare la Holocaust şi la Gulag. Poate că orori de acest gen s-au mai petrecut în unele faze ale istoriei, dar scandaloasă este astăzi evidenţa că ele nu sunt compatibile numai cu barbaria şi incompatibile cu gradul înalt de civilizaţie, aşa cum se iluzionaseră idealiştii. Or, atunci când barbaria nu este suprimată de argumentele raţiunii, ci, dimpotrivă, e continuu reinventată sub cele mai tehnologic evoluate reţete, condiţia umană pare o inutilă şi absurdă istorie a haosului ce spulberă inteligenţa intraspecifică şi amplifică psihopatologia. Unde a fost Dumnezeu, de-a lungul Holocaustului?, s-au întrebat atât de mulţi. Dar unde a fost omul? mai șoptesc, din ce în ce mai stins, unii...Umanitatea civilizată a devenit un vast abator şi un imens orfelinat. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana supt picioarele voastre", urcă un ecou din Romani(16: 20). Şi picioarele acestea, rătăcitoare, au măturat camerele de gazare, în timp ce alte picioare rătăcitoare au fugit din calea adevărului.



Dreptul orfanilor la copilăria istoriei



La aceste lucruri inubliabile şi la milioanele de suflete care nu mai sunt printre noi, pentru că au fost secerate de doctrine politice intolerante, ne-am gândit pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia Zilei Internaţionale a Comemorării Victimelor Holocaustului, când s-au împlinit 64 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz- Birkenau. În tot acest timp, la sesiunea specială dedicată evenimentului de Organizaţia Naţiunilor Unite, doamna Ruth Glasberg Gold a depus mărturie despre Holocaustul ei. Născută în 1930 în Cernăuţi, deportată în noiembrie 1941 în Transnistria împreună cu părinţii, îşi pierde repede familia şi devine unul din orfanii nimănui şi unul din puţinii supravieţuitori: „Am fost repatriată în România cu două săptămâni înainte de eliberarea lagărului, odată cu toţi orfanii. Înainte de eliberarea de către armata sovietică, Antonescu, pentru prima dată, a acceptat să repatrieze două mii de orfani. Era o cerinţă mai veche a comunităţilor evreieşti şi a Crucii Roşii, dar s-au opus şi el, şi Adolf Eichmann (ofiţer nazist care coordona deportarea evreilor). Până la urmă, când a văzut că pierde războiul, a găsit de cuviinţă să facă ceva pentru a nu fi judecat drept criminal de război şi de aceea ne-a permis repatrierea." E o observație bizară și tragică în această perspectivă: aşadar, orfanii au dreptul la o copilărie, fie ea şi copilăria absurdă a istoriei. În momentele cheie, dictatorii fac din orfani un scut.

Supravieţuirea: un spaţiu-timp al întâlnirii mărturiilor cu mărturisitorii



Mărturia doamnei Ruth Gold este prima mărturie despre Holocaustul transnistrean făcută în direct la ONU, de când a fost adoptată în 2005 rezoluţia privind Ziua Internaţională a Holocaustului. Cum a fost această politică de exterminare în Transnistria, faţă de ceea ce deja se ştie mult mai detaliat privind Germania nazistă? Doamna Gold are amintirile ei: „Ştii care era sistemul lui Antonescu? Nu era ca al nemţilor, nu aveau camere de gazare sau crematorii. Eu cred că românii nici nu erau pregătiţi pentru acel genocid, aşa că au făcut lucruri pur şi simplu barbare. În afară de a-i împuşca pe oameni, după ce îşi săpau singuri gropile, în afară de a-i înghesui în trenuri, unde mureau de sufocare, i-au deportat pe evrei către Transnistria iarna, în frig, fără mâncare, fără apă… Oamenii mureau, încetul cu încetul, pe drum, îngheţaţi. Ne-au dus două săptămâni pe drumuri întortocheate pentru a muri cât mai mulţi pe drum. Au mai izbucnit epidemii, de tifos, de dizenterie… Erau 116 lagăre şi ghetouri în Transnistria. Lumea a murit de foame, de sete, în epidemii... În Berşad, unde era infernul meu, au murit 20.000 de oameni. În total, 280.000 de evrei, români şi ucraineni, au pierit în Transnistria. Şi 11.000 de roma. Neapărat trebuie să vorbim şi despre roma, pentru că nu sunt reprezentaţi nicăieri, în nici o organizaţie internaţional.", mărturiseşte ea pentru Cotidianul. Au existat, așadar, nuanțe și grade de comparație între metodele de a aplica soluția finală, au existat mai multe feluri de a muri prin dirijism exterminator pe scară industrială, iar simplul fapt că a fost posibilă o atare taxinomie reprezintă apogeul monstruozității morale niciodată egalată de istoria umană, cu atât mai mult cu cât toate acestea se petreceau în Europa recentă. "Frumusețea va salva lumea", spunea Dostoievski, iar eu mă simt inspirată să adaug, ca pe un corolar al derapajului absolut că "inteligența va distruge lumea".

În epoca etichetelor şi şablonizărilor mediatice, această mărturie recentă a unui supravieţuitor din Cernăuţi va rămâne mărturia header a genocidului transnistrean updatată 2009. Ea adaugă o nouă greutate mărturiei depuse şi de scriitorul Norman Manea în volumul Întoarcerea huliganului. Născut la Suceava, în cartierul Burdujeni, Norman Manea vorbeşte tot despre deportările către Transnistria; acesta este internat la vârsta de cinci ani în lagărele transnistrene alături de familie, supravieţuieşte, apoi revine acasă cu mari traume şi îşi reia viaţa, dar va cunoaşte un al doilea val de persecuţii antisemite în timpul regimului ultranaţionalist al dictatorului Nicolae Ceauşescu. La pag. 84 din cartea sa de memorii citată anterior există mărturia care descrie alterarea progresivă a vieţii evreilor, în intervalul border al politicilor legionare: „Şocul din 1941 fusese pregătit de anii huliganici anteriori, aflam acum, (în 1941, n.m.), şi de zvonuri pe care doar cei care nu voiau să le audă le-ar fi putut ignora. Se auzise că, la sfârşitul lui iunie 1940, un grup de soldaţi ar fi năvălit în casa unui evreu de la periferia Sucevei, torturându-l, legându-l apoi de coada unui cal, care l-ar fi târât kilometri până la un sat unde l-au ciuruit cu gloanţe. Se vorbea de cruzimea unui comandant care silise evrei să facă parte din plutoanele de execuţie a coreligionarilor. Deasupra gropii cu cadavre ar fi ordonat să fie aruncat un cal mort, asasinate oribile, evrei torturaţi, limba scoasă, degete tăiate. În iulie 1940, în satul Şerbăuţi, lângă Suceava, şeful poliţiei ar fi împuşcat trei evrei, ale căror trupuri le aruncase apoi în râu, în satul Comăneşti, fraţii Zisman fuseseră aruncaţi dintr-un tren şi împuşcaţi, iar rabinul Schahtel cu cei doi fii, torturaţi şi ucişi. Parveneau mereu noi zvonuri despre crime în Rădăuţi şi Dorohoi." Perioada de câteva luni cât a durat escaladarea politică a măsurilor de suprimare a evreilor a condus aproape apocaliptic la declanşarea fazei finale, de exterminare. Astfel, la pag. 85 din Întoarcerea Huliganului (Ed. Polirom, 2003), Norman Manea notează: „Ordonanţa din dimineaţa zilei de 9 octombrie 1941 cerea ca „evreii oraşului să depună imediat la Banca Naţională aurul, valutele, acţiunile, diamantele, briliantele, pietrele preţioase şi să se prezinte în aceeaşi zi cu bagajul lor de mână la Burdujeni". Lagărul de concentrare din Suceava, unde se aflau deja închişi 120 de evrei, fusese imediat desfiinţat, în perspectiva noilor măsuri. (…) Aşa începuse, în zilele festive de Sukot, povestea tata, Marşul, cunoscut din atâtea filme postbelice…Convoiul. (…) Da, din gara Burdujeni aveau să pornească trenurile cu destinaţie previzibilă. Styxul se numea Nistru, destinul fusese şi el rebotezat, în sonoritatea vremii: Ataki, Moghilev, Şargorod, Murafa, Berşad, Bug."

Această mărturie completează perfect, prin expresivitatea notației, sublinierile istoricului Andrei Oişteanu care, în Revista 22, Nr. 761, scrie că „pe 9 octombrie 1941 au început deportările forţate, în vagoane de marfă încuiate, ale evreilor din Bucovina de Sud", teritoriu aflat şi atunci şi acum sub administraţie românească". "În primele trei zile (9 - 11 octombrie) au fost deportaţi în Transnistria peste 5.000 de evrei, inclusiv bătrâni, bolnavi, femei şi copii. &laquo;Din Suceava au fost evacuaţi 3.638 evrei , iar din comunele din judeţ şi anume: Solca , Burdujeni şi Iţcani, au fost evacuaţi în total 1.395 evrei&raquo;, se specifică într-un raport al Prefecturii din Suceava. Au urmat circa 9.000 de suflete din Dorohoi, Rădăuţi, Darabani, Mihăileni etc."

Raportul final (Ed. Polirom, 2005) elaborat de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România al cărei preşedinte a fost Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, consemnează la pag. 178 concluzia sa: „Numărul total al evreilor români şi ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administraţie românească este între 280 000 şi 380 000." O altă cifră a victimelor Holocaustului românesc este menţionată, prin posibila sa limită superioară, în Comunicatul emis către Mediafax de către Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti în anul 2004, cu ocazia primei comemorări solemne din România, când America s-a alăturat în mod special României (o democraţie încă atât de fragilă), pentru comemorarea victimelor, apreciind că „peste 400.000 de evrei de pe teritoriul ţării de la momentul respectiv au fost ucişi în timpul Holocaustului." Comunicatul prevedea: "Comemorarea marchează împlinirea a 63 de ani de la declanşarea deportării forţate a evreilor români în Transnistria. Acest act, autorizat de regimul Ion Antonescu, a fost momentul de începere a uneia dintre cele mai îngrozitoare faze ale Holocaustului din România, iar atrocităţile din România s-au extins de la comunitatea evreiască, iniţial amplă şi eterogenă, cuprinzând ulterior, ca şi în alte zone din Europa, romii şi alte minorităţi."





În Bucovina, amintirea unei culturi iudaice înfloritoare şi memoria cruzimii



În timp ce, la New York, declaraţiile doamnei Ruth Glasberg Gold făcute pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia comemorării victimelor Holocaustului, aduceau în atenţia opiniei publice internaţionale momentul genocidal transnistrean cu punct de plecare din Bucovina de Nord şi de Sud şi Basarabia, noi ne reuneam într-o altă Bucovina, și o altă Suceava decât cele care l-au alungat pe Norman Manea, adunându-ne la Biblioteca Bucovinei (căci unde, altundeva, decât în Sinagogă şi în Bibliotecă se poate omagia mai bine spiritul iudaic întemeietor, ca popor al cărţii?), români, ucraineni şi evrei, tineri şi seniori, în jurul menorei aduse de prof. Sorin Golda, preşedintele Comunităţii Evreilor din Suceava. Pentru prima oară oamenii au putut auzi o rugăciune în ivrit, citită de profesorul Golda în memoria celor şase milioane de victime ale Holocaustului. Pe durata întregii zile, începând cu ora 10 şi până la ora 20, câteva grupuri de tineri, studenţi şi elevi, profesori şi intelectuali suceveni, au venit să adauge un omagiu victimelor epurărilor rasiale din timpul Holocaustului, au vizionat câteva producţii documentare despre Auschwitz, au audiat concerte pentru vioară şi pian interpretate de maeştri evrei ai genului, şi chiar o demonstraţie de muzică klezmer. Holurile impunătorului locaş cultural au găzduit expoziţii de carte, de pictură şi de artă digitală, slujind amintirea unei culturi iudaice înfloritoare care, deşi a contribuit la creşterea unei Europe civilizate şi prospere, a fost totuşi supusă presiunii exterminatoare între anii 1933-1945.

În fond, amintirea şi memoria reprezintă bogăţia cea mai de preţ a unei culturi. Elie Wiesel a declarat cândva că "amintirea conferă o dimensiune etică tuturor obligaţiilor şi aspiraţiilor" oamenilor. Aceştia, aidoma comunităţilor, nu pot supravieţui demn în absenţa funcţiilor mnezice, care instituie ambientul unei culturi, îi conferă demnitate şi vizibilitate, autenticitate şi originalitate. Vizitatorii au putut consulta o expoziţie de carte cu tematică istorică, documentară şi literară privind Holocaustul, o altă expoziţie ce are ca tematică povestea şi casa Annei Frank din Amsterdam, incluzând albume, fotografii, DVD-uri şi cărţi în diferite limbi de circulaţie; o altă expoziţie de pictură şi poezie Rebecca Horn este intitulată "Concert for Buchenwald" iar o expoziţie de artă digitală semnată de Angela Furtună şi intitulată Shoah poate fi revizitată, fapt posibil şi în galeria internetică londoneză Saatchi Gallery unde expoziţia are caracter permanent. Pe de altă parte, spaţii muzeale generoase adăpostesc o expoziţie de cărţi şi albume aparţinând cercetătorilor, scriitorilor şi artiştilor evrei sau a autorilor care s-au ocupat de iudaism: Norman Manea, Aharon Appelfeld, Paul Celan, Andrei Oişteanu, Benedict Solomon, Benjamin Fondane, Valentin Saxone, Clara Haskil, Lya Benjamin, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Şafran, Hannah Arendt, Alfred Hârlăoanu, Elie Wiesel, Iulian Băicuş, Jan T. Gross, Victor Neumann, Moses Rosen, Paul Johnson, Liviu Rotman, Radu Ioanid, A. Cohen, Mihail Sebastian, Annick de Souzenelle, Haim Cohn, Jean Ancel, Saul Bellow, Eliphas Levi, Papus, Angela Furtună, Regine Azria, Moshe Idel, Aristide Straja, Lucian Schwarz, Teşu Solomovici, Lucian Regenborgen, Vlad Solomon, Gershon Sholem, David Deutsch, Deborah G. Felder, Escher, Constantin Vişinescu, Andrei Voinea, Iulia Deleanu, Chagall şi mulţi alţii.



Holocaustul nazist nu şi-a atins scopul şi nu a reuşit să şteargă de pe suprafaţa pământului în mod definitiv populaţia şi cultura iudaică, deşi acesta a fost ţelul lui iniţial, exprimat prin doctrina soluţiei finale. Expoziţiile deschise aduc unele mărturii despre o cultură care a renăscut prin democraţie şi toleranţă şi care este marcată de vitalitate şi de universalitate, aşezându-se din nou cu onoare la temelia umanităţii, alături de celelalte surori întemeietoare.

Shoah, rădăcina amară a Europei civilizate



Holocaustul a fost tabu în România de după al doilea război mondial, deoarece în istoria oficială a URSS şi predată obligatoriu şi în ţările estice bolşevizate evreii nu erau amintiţi ca principalele victime ale lui Hitler, ci numai comuniştii (ce erau, în fapt, foarte reduşi numeric la acea dată). Astfel a rămas ascuns pentru multă vreme opiniei publice caracterul de purificare etnică, primordial antisemită, al soluţiei finale naziste, ce va fi îmbrăţişat peste câţiva ani şi de neo-bolşevici. În fapt, marea manipulare istorică a secolului al XX-lea - cel străbătut de la un capăt la celălalt de principiul genocidului ca soluţie de redesenare a aşa-zisei Europei civilizate printr-un condei asiatic bolşevic terorist -, reprezintă o maree de clişee, facticităţi și contrafaceri. Tocmai de aceea adevărul este necesar pentru recuperarea homeostaziei unei civilizaţii greco-latine şi iudeo-creştine aflate în declin și ameninţate astăzi de noi tentații, iar memoria este singurul instrument de recuperare a adevărului.

Imaginarul politic european va avea întotdeauna nevoie de un 27 ianuarie demn şi de asumarea irepetabilităţii Holocaustului. Iar identitatea europeană, ce încă îşi caută sistemul de referință, trebuie să asimileze rădăcinile amare ale Shoah ca pe un catalizator al spiritului democrat şi ca pe un imunostimulent al conştiinţelor faţă de ascensiunea spiritului totalitar. Altminteri, am putea redeveni doar nişte orfani de adevăr, destinați laboratoarelor de inginerie politică totalitară . Despre toate acestea ne vorbesc cu răbdare şi Ruth Glasberg Gold şi Norman Manea şi Andrei Oişteanu şi Elie Wiesel. Şi atâţia alţii…Fie ca vorbele lor să nu fie doar predicile înţelepţilor în deşert!



Angela Furtună

28 ianuarie 2009</sup></sub>

Istoric evreu: Monumentul dedicat homosexualilor victime ale nazismului, o eroare

Un monument inaugurat marti la Berlin in memoria homosexualilor victime ale nazismului a fost calificat drept eroare de catre un istoric al insitutului Yad Vashem, Israel Gutman.

"Multi ani am avut impresia ca dupa razboi germanii au inteles majoritatea crimelor Holocaustului. De data aceasta, ei gresesc", a spus el. "Locul pentru acest monument a fost ales gresit. Daca vizitatorii au impresia ca nu a fost mare diferenta intre suferintele evreilor si ale homosexualilor, este scandalos. Trebuie sa pastram proporttiile", a spus Gutman, citat de AFP.

Potrivit istoricului israelian, homosexualii reprimati au fost "numai germani" si multi dintre ei nazisti, "victime ale luptei politice interne din cadrul NSDAP", Partidul national-socialist al lui Adolf Hitler.

Ministrul german al culturii, Bernd Nreumann, si primarul Berlinului, Klaus Wowereit, au inaugurat marti in centrul din capitalei germane un monument in memoria miilor de homosexuali deportati sau torturati de nazisti.

Pe fatada monumentului, construit in apropiere de Poarta Brandeburg, chiar in fata monumentului Holocaustului, se poate citi un text lung referitor la suferintele "fara precedent in istorie" ale homosexualilor, victime ale regimului hitlerist in perioada 1933-1945.

Mai mult de 50.000 de homosexuali au fost condamnati in conformitate cu un articol al Codului Penal, abrogat in 1969. Potrivit estimarilor, intre 5.000 si 15.000 de homosexuali au fost deportati in lagare, unde mai mult de jumatate ...

"Este o tendinta de intensificare a manifestarilor antisemite in Europa"


I
ntai
de toate, domnule Ambasador, va intreb ce ratiuni au condus la
infiintarea, anul trecut, in cadrul Departamentului de Stat, a unui
birou special privind problema comemorarii Holocaustului si a
monitorizarii antisemitismului?

Interesul
Departamentului de Stat, al Guvernului Statelor Unite si al poporului
american, in general, pentru problemele legate de Holocaust si
incercarea de a face dreptate victimelor Holocaustului dateaza cu mult
inainte de infiintarea departamentului pe care il conduc. Oficial,
acest departament a fost infiintat pe vremea cand Stuart Eizenstat era
ambasadorul nostru la Uniunea Europeana, adica pe la mijlocul anilor
‘90. Stuart Eizenstat este o persoana publica cu o imagine foarte buna
in Statele Unite. A lucrat in cadrul mai multor administratii, a fost
subsecretar de stat pe probleme de economie si agricultura, iar la
sfarsitul administratiei Clinton a fost secretar adjunct al
Trezoreriei.

Pe parcursul mandatului meu ma ocup de trei
mari probleme: una dintre ele este comemorarea Holocaustului, educatia
legata de Holocaust, iar intr-un context mai larg, promovarea educatiei
si a tolerantei. Toleranta, ca virtute civica intr-o societate
democratica, este extrem de importanta. De asemenea, abordam probleme
legate de retrocedarea proprietatilor si de compensatii, iar eu lucrez
si la o serie de programe educationale si culturale privind
antisemitismul in Europa. Deci acestea ar fi cele trei obiective majore
ale noastre, cele trei domenii de activitate: dreptate, compensatie si
comemorare.

Toate
aceste trei aspecte sunt foarte importante in Romania. Cred ca problema
restituirii este cea mai putin discutata in mod public. De multe ori
este prezentata ca o sperietoare, si ma refer mai ales la proprietatile
comunitare care au fost intai confiscate de regimul fascist,
antonescian, si apoi nationalizate de regimul comunist. Intrebarea mea
este daca va implicati in aceasta problema si in Romania.

Cred ca
locurile unde oamenii se strang pentru a se ruga sunt elemente foarte
importante in viata comunitatii. Si as vrea sa ma intorc putin la
raspunsul anterior. Spuneam ca toleranta reprezinta o valoare
indispensabila societatilor democratice. Pentru ca oamenii se roaga in
locuri foarte diferite, iar daca noi spunem ca unele sunt mai bune
decat altele, sau ca unele au prioritate in fata celorlalte, inseamna
ca o luam pe panta negativa a intolerantei. Retrocedarea proprietatilor
religioase comunitatilor religioase carora le-au apartinut este
esentiala si reprezinta unul dintre subiectele pe care eu le-am
discutat cu autoritatile romane.

Am avut prilejul si
privilegiul de a fi impreuna la o masa rotunda la Institutul de
Studiere a Holocaustului "Elie Wiesel". Acolo un coleg al dumneavoastra
a ridicat o problema interesanta si spinoasa, si anume colaborarea unor
partide democratice (a fost nominalizat PSD) cu un partid numit chiar
partid extremist, e vorba de Partidul Romania Mare. Reprezinta,
intr-adevar, o problema sensibila pentru Departamentul de Stat American
astfel de colaborari care legitimeaza partide xenofobe?

Sigur ca reprezinta o problema deoarece
entitatile politice care nu sprijina climatul unui consens general de
care o tara are nevoie ajung sa creeze probleme in tara respectiva. Din
fericire, majoritatea celor care traiesc in societati democratice sunt
interesati de mentinerea unui climat politic dominat de un consens in
ceea ce priveste lucrurile care trebuiesc facute in folosul
cetatenilor, si cred ca acest lucru este valabil si in Romania, asa cum
se intampla in aproape toate statele lumii. Cred ca trebuie sa fim
constienti de faptul ca intr-o democratie vor exista grupari de stanga
sau de dreapta. Iar partide extremiste sunt in toata lumea, ceea ce nu
inseamna ca trebuie sa fim de acord cu ele.

Desigur. Dupa modelul catorva
tari europene, cum sunt Germania, Franta si altele, a fost promulgata
in Romania o lege care interzice folosirea simbolurilor naziste,
fasciste, a organizatiilor rasiste, de asemenea cultul persoanelor care
au comis crime de razboi. Negarea Holocaustului, de asemenea, este
penalizata. Este insa o lege care nu prea se aplica, e o lege care a
ramas destul de formala. De curand, un profesor de la Universitate,
domnul Ion Coja, a trimis o scrisoare deschisa presedintelui Romaniei,
in care neaga fatis Holocaustul din Romania spunand ca nu exista nici
documente, nici martori, dar daca e nevoie va face un Holocaust cu
martori si cu documente. Practic nu asistam numai la negarea
Holocaustului, ci si la instigare la genocid. Federatia Comunitatilor
Evreiesti l-a dat in judecata si totusi nu avem nici un raspuns. Este o
sfidare si o provocare pentru a arata ca aceasta lege nu poate
functiona, pentru ca ea intra cumva in conflict cu dreptul la libera
exprimare. Care este opinia dumneavoastra referitor la aceasta problema
delicata, atat in general, cat si in acest caz particular?

Mai intai, in Uniunea Europeana exista un
sistem legislativ referitor la crimele de razboi pe care multe tari
l-au adoptat si care trateaza in mod diferit aceste aspecte, fie ca e
vorba de negarea Holocaustului, cultul lui Hitler, sau de regimul de la
Vichy. Este un sistem legislativ pe care democratiile europene l-au
considerat util pentru protejarea propriilor cetateni si asumarea
trecutului lor recent. Dar, dupa cum stiti, noi avem o perspectiva
diferita asupra acestei chestiuni. Noi sustinem in mod deosebit dreptul
la libera exprimare si avem alte standarde, mai tolerante, de a judeca,
dar atunci cand expresia se transforma in actiune devenim foarte
rigurosi. Datorita istoriei noastre si a formarii statului american,
noi avem un mod de abordare diferit fata de cel european. Si cred ca,
in viitor, ambele abordari trebuie luate in considerare.

In cazul Romaniei, aveti o institutie
prestigioasa pentru studierea Holocaustului, care are in palmares o
serie de realizari si care a intreprins cercetari valoroase in domeniul
istoriei. Nu cunosc foarte bine cazul domnului Coja, dar este evident
ca romanii au un loc unde pot gasi informatii legate de ceea ce a
insemnat Holocaustul. Iar a afirma ca Holocaustul nu a existat, mi se
pare fie prostesc, fie rautacios. Si nici una dintre cele doua
"calitati" nu sunt binevenite in discursul public.

Veti participa la conferinta
OSCE privind combaterea discriminarii. Se asteapta vreo rezolutie
speciala sau vreo declaratie finala la aceasta conferinta de la
Bucuresti?

Cu siguranta va fi o declaratie, dar tarile
implicate sunt interesate mai ales de un plan de actiune concret.
Cunoastem problemele cu care se confrunta tarile europene in privinta
antisemitismului si se pare ca exista chiar o tendinta de intensificare
a manifestarilor antisemite in anumite parti ale continentului. Din
pacate, antisemitismul este o problema cu care ne confruntam de multa
vreme. In cadrul conferintei se vor discuta si alte teme legate de
toleranta religioasa. Una dintre ele o reprezinta problemele cu care se
confrunta musulmanii in societatile occidentale, discriminarea bazata
pe practicile religioase ale acestora. Apoi conflictul - sau poate ca
tensiunea ar fi un termen mai potrivit - dintre diferitele manifestari
ale crestinismului in Europa si raspandirea pe arie tot mai larga a
secularismului, ceea ce duce la inhibitii in randul oamenilor care
nu-si mai pot manifesta credinta in mod deschis sau, cel putin, nu asa
cum si-ar dori. Vom discuta toate aceste trei probleme legate de
toleranta religioasa. Probabil ca cea mai cunoscuta pentru europeni
este antisemitismul, dar si celelalte doua sunt la fel de importante.

Uitandu-ma
peste programul conferintei am vazut ca este impartita in doua. O parte
se refera la legislatia privind manifestarile rasiste si antisemite si
a doua la educatie. Romania, cum am spus, sta bine la primul punct. Are
legile necesare, chiar daca nu neaparat ele se si aplica. Educatia,
evident, este mai importanta pe termen mediu si lung. Personal, prefer
actiunea profesorilor decat pe cea a procurorilor. S-a realizat un
manual pentru licee privind istoria evreilor si istoria Holocaustului
in Europa si Romania. Totusi rezultatele nu sunt spectaculoase.

Haideti sa
discutam aceste probleme referindu-ne, mai degraba, la prezent si
viitor. Pentru a aborda anumite probleme ale prezentului este nevoie de
legi care sa-i protejeze pe membrii societatii, deci cadrul legal este
esential, la fel si implementarea legilor. Sunt de acord cu
dumneavoastra ca educatia reprezinta viitorul in abordarea problemelor
legate de toleranta. Romania a facut pasi importanti in acest sens.
Ministerul Educatiei a propus un manual si o programa scolara, insa,
repet, cel mai important este ca aceste lucruri sa fie puse in
practica. Romania s-a alaturat Grupului Operativ International pe
probleme de educatie, comemorare si studiere a Holocaustului (Task
Force for International Cooperation on Holocaust Education,
Rememberance and Research), ceea ce iarasi este un pas important. In
cele din urma, orice societate democratica isi doreste sa fie si o
societate toleranta. S-au facut pasi importanti, dar mai sunt inca
multe de facut. Istoria este un element esential, cu totii trebuie sa
avem o versiune foarte corecta asupra propriului trecut. Am observat
chiar si la cei trei copii ai mei, intre care exista o diferenta maxima
de varsta de 18 ani, cum evolueaza, intr-o directie buna, metodele de
predare a istoriei Statelor Unite si a legaturii dintre istorie si
toleranta. Insa educatia este un proces cumulativ si nu unul foarte
rapid. Prin urmare este nevoie de amandoua: implementarea legii, dar si
accentul pus pe predarea adevarului si a tolerantei.

Cred ca pasii formali facuti de
autoritatile romane sunt foarte importanti pentru ca ofera un exemplu
pentru ceilalti membri ai societatii. M-as intoarce la discutia noastra
despre educatie. Toate aceste realizari au pus bazele unei educatii
mai bune. Si vreau sa cred ca majoritatea oamenilor sunt de buna
credinta si vor sa realizeze toate aceste lucruri pentru ca sunt
constienti de importanta lor in societate, atat pentru ei, cat si
pentru copiii lor.

In privinta prioritatilor, as mentiona
educatia, comemorarea, implementarea legislatiei pentru protejarea
minoritatilor - toate sunt obiective extrem de importante. La
Institutul Holocaustului, am inceput prin a discuta despre retrocedari
si am ajuns sa discutam despre educatie. Cred ca toate acestea fac
parte dintr-un proces continuu de asumare a trecutului, din dorinta de
a face dreptate victimelor trecutului sau urmasilor lor si de a merge
inainte ca societate democratica. Acestea sunt lucruri care se fac
intr-o societate democratica. Si in Statele Unite, care sunt departe de
a fi perfecte, ne confruntam zi de zi cu probleme legate de toleranta.
Este un capitol foarte important in dezvoltarea noastra ca societate.
Intotdeauna democratiile vor merge spre progres, si, cu toate acestea,
va ramane mereu cate ceva de facut, nu vom ajunge niciodata la capatul
drumului.

Mărturii în imagini despre Holocaust, scoase la vânzare pe eBay





O nouă sursă documentară asupra Shoah (termenul evreiesc pentru
Holocaust) a apărut acolo unde nimeni nu se aştepta: pe eBay, unde
familii ale foştilor soldaţi nazişti pun în vânzare albume de
fotografii care conţin instantanee inedite, surprinse în timpul
războiului, relatează Liberation.
Fonoteca Memorialului Shoah, care se află la
Paris, a urmărit site-urile colecţionarilor, pentru a repera documente
cu valoare istorică, fotografiile izolate fiind greu de identificat. În
fiecare an, Memorialul primeşte între 600 şi 700 de imagini prin
intermediul eBay şi al colecţionarilor.

Recent, Lior Smadja, responsabilul fonotecii, a recuperat un album cu
fotografii făcute la Olkusz, în Polonia, de către un soldat german.
După "miercurea neagră" din 31 iulie 1940, evreii din Olkusz au fost
victime ale umilirii, înainte de afi executaţi. Memorialul posedă deja
zeci de instantanee ale dramei, care au permis chiar identificarea unor
persoane implicate.


Un intermediar care acţiona în numele unui colecţionar german a propus imaginile, pentru care Memorialul a plătit 1000 de euro.

Site-urile de licitaţii propun adeseori afişe şi cărţi poştale cu
valoare testimonială. Două afişe de propagandă anti-evreiască au fost
scoase la vânzare pe eBay, dar fonoteca nu a rămas în cursă pentru
licitaţie, acestea vânzându-se foarte rapid. Două asociaţii anti-rasism
au protestat faţă de tranzacţie, cerând distrugerea afişelor.
Proprietarul le-a oferit în cele din urmă Memorialului.

Marile centre de arhivare iconografică a Shoah-ului, Muzeul
Holocaustului din Washington, Yad Vashem din Ierusalim şi Memorialul
din Paris conlucrează pentru a recupera imaginile cu valoare istorică.

Ghettoizare





Termen
prin care se desemnează un tip de politică de discriminare şi
segregare, specifică statalităţii pe tot parcursul modernităţii,
constând în obligarea anumitor grupuri umane (de obicei, grupuri
rasiale, etnice, religioase) de a trăi în anumite limite teritoriale în
interiorul statului respectiv.

Termenul provine de la cuvântul ghetou care, începând cu Evul Mediu,
desemna cartierul unui oraş unde erau obligaţi să trăiască evreii.
Treptat, cuvântul este utilizat pentru desemnarea tuturor politicilor
explicite sau implicite de discriminare teritorială suportate nu numai
de evrei, dar şi de grupuri rasiale, etnice, religioase, ideologice.
Astfel, nu doar cartierele oraşelor desemnate pentru grupuri
considerate marginale şi virtual opozante, dar şi rezervaţiile,
lagărele de muncă forţată, domiciliul forţat şi interdicţiile de liberă
circulaţie impuse pe criterii de rasă, etnie, religie, convingere
politică, status economic, etc. care afectează grupuri întregi sunt
subsumate termenului de ghetou şi tehnicilor de ghetoizare.

Prin extensie, „ghetoizarea" va desemna totalitatea procedeelor şi
mijloacelor politice prin care se obţine izolarea unui grup de
comunitatea mai amplă din care face parte şi tratarea lui ca un „corp
strain" şi perturbant al ordinii comunitare. Pe baza acestei extensii
se vorbeşte despre „ghetoizarea intelectualilor" (J. Habermas).
Politicile de „ghetoizare" sunt semn distinctiv al statelor cu regimuri
totalitare, dictatoriale şi autocratice; dar elemente de „ghetoizare"
se găsesc şi în state cu îndelungată practică democratică. Existenţa
acestor elemente se constituie în probă a susţinerii ideii că
democraţia nu este un dat, ci un obiectiv al fiecărei generaţii, idee
comună teoriilor contemporane asupra democraţiei şi democratizării.

http://www.acces-la-educatie.edu.ro/index.php/articles/144

Documentar.În pofida încercărilor ruseşti şi chiar ale stângii
occidentale de a edulcora memoria comunismului, un istoric american
stabileşte ce au avut în comun stalinismul şi nazismul – crimele în
masă. Cu exact 70 de ani în urmă, cele două regimuri totalitare, care
aveau propriul lor plan de extindere a influenţei, au încheiat un acord
de împărţire a Europei de Est.


La 23 august 1939, prin cei doi miniştri de externe ai lor – Viaceslav
Molotov şi Joachim von Ribbentrop –,cei doi tirani ideologici ai acelui
moment, I.V. Stalin şi Adolf Hitler stabileau un agreement de împărţire
a Europei de Est.

Totuşi, complicitatea celor doi tirani ascundea un dezechilibru: oricât
ar părea de bizar, Stalin era mai sincer decât Hitler în acest troc –
în sensul că liderul de la Kremlin era mult mai convins decât Führer-ul
că acest pact e menit să dureze.

Ca în orice poveste de love & hate între tirani, şi relaţia dintre
Stalin şi Hitler are gradul ei de insondabil şi de patologic. Cei doi
se admirau reciproc, se detestau între ei şi se temeau unul de altul.
Iar complicităţile şi temerile lor au afectat o jumătate de Europă.
Despre câteva dintre consecinţele acestor teribile rivalităţi şi
similitudini vorbeşte textul lui Snyder (Thomas Snyder, istoric
american, specialist în Europa de Est; fragmentul este preluat din
amplul dosar dedicat acestei teme de ultima ediţie a revistei Dilema –
n. red.).

Eseul lui Snyder (care echivalează stalinismul cu nazismul) este cu
atât mai bine-venit cu cât această dezbatere comparativă – despre ceea
ce generic numim Holocaust şi/sau Gulag – se află în impas de cel puţin
un deceniu, pradă unor incompatibilităţi interpretative (sau unor umori
ale autorilor!) ce încă durează. Mai cu seamă după căderea Zidului
Berlinului, după Cartea neagră a comunismului a lui Courtois et al. şi
toate reacţiile pro sau contra ce au urmat, sensibilitatea subiectului,
în loc să scadă, a sporit. Ideea înrudirii de fond a nazismului (şi/sau
fascismului) şi stalinismului (şi/sau comunismului) şi-a câştigat
adepţi, dar şi adversari, iar polemica se duce adesea în termeni
radicali: ori unul, ori altul.

Cu atât mai potrivit mi se pare textul lui Snyder: el arată că istoria
Holocaustului şi cea a crimelor stalinismului nu se exclud, ci se
întrepătrund. Nu e un truc de eseist: ci e consecinţa directă a
faptului că, acum 70 de ani, două totalitarisme înrudite aveau,
separat, propriul lor plan de extindere a influenţei în ceea ce fiecare
dintre ele considera a fi spaţiul său vital predispus cuceririi.

Argumentele Moscovei

Complicitatea consfinţită pe hârtie acum 70 de ani reprezintă una
dintre cele mai penibile şi criminale pagini din istoria comunismului
de tip sovietic. Nimic din retorica unei „lumi mai drepte şi mai bune”
– precum cea promisă de Lenin & Stalin – nu justifica alianţa cu
Reich-ul, chiar dacă vreme de decenii istoricii URSS au încercat s-o
explice prin încăpăţânarea Angliei & Franţei de a nu ceda
avansurilor lui Stalin.

Această „teză defensivă” a istoriografiei sovietice – adică: URSS s-a
aliat cu Germania pentru că trebuia să se alieze cu cineva, alţii nu au
vrut, veneau vremuri tulburi etc. – este doar o parte din adevăr.
Cealaltă parte este ceea ce Snyder numeşte „politica uciderii în masă”:
politică pe care Stalin o experimentase deja, cu rezultate
spectaculoase, pe seama propriilor concetăţeni.

Adevărul e că Stalin nu a avut nevoie de Hitler pentru a se simţi
ameninţat: el începuse, din primii ani ’30, teribila înfometare
premeditată a Ucrainei, cu un scop care încă şi astăzi produce migrene
politico-istorice.

Prigonirea evreilor

Un alt punct real – din păcate – al demonstraţiei lui Snyder priveşte
disproporţia, în domeniul mai larg al istoriei Holocaustului, dintre
ceea ce ştim de la şi despre evreii din Vestul şi cei din Estul
Europei.

Stalin nu a dorit să facă din evreii sovietici subiecţi ai
Holocaustului, din cel puţin două motive: primul, pentru că accentul
victimizării trebuia să cadă pe ruşi, şi nu pe vreuna dintre celelalte
etnii ale imperiului sovietic, iar celălalt motiv este că Stalin a avut
doza sa de antisemitism şi probabil că doar câţiva ani i-au mai lipsit
pentru a deveni unul dintre marii iudeohtoni (ucigători de evrei) ai
Istoriei.

Începuse ceva, în primii ani ’50 (presupusul „complot” al medicilor
evrei etc.), dar n-a avut timp să-şi ducă la capăt intenţiile. Nu-i un
paradox, ci doar o altă similitudine: aşa cum, la mijlocul anilor ’20,
Hitler ajungea la concluzia că sursa relelor din Germania se află în
această etnie, două decenii mai târziu Stalin părea pregătit să reia
prigonirea evreilor sovietici de acolo de unde ilustrul său complice
& adversar o lăsase.

Aşadar, rescrierea acestui capitol din istoria est-europeană a
Holocaustului ne poate conduce, printr-un subtil mecanism al
similitudinilor dintre totalitarisme, la înţelegerea mai nuanţată şi
mai apropiată de esenţă a crimelor comunismului. Holocaustul şi Gulagul
nu se exclud, ci se completează. În final, concluzia se impune:
teoreticienii şi practicienii Auschwitz-ului şi Katyn-ului, înainte şi
în afară de a se război ei înşişi, au împărţit acelaşi adversar:
normalitatea însăşi, aşa inextricabil umană, cârtitoare pe multe voci,
imperfectă ideologic şi neuniformă etnic precum este ea.

„Geopolitica Matrioşkăi“

Autor al mai multor articole pentru FP România, Adrian Cioroianu
analizează în recenta sa carte „Geopolitica Matrioşkăi”, primul volum
al unei lucrări dedicate istoriei recente a Rusiei postsovietice,
încercarea Moscovei de a-şi restabili influenţa asupra vecinătăţii
imediate actuale. Abordarea sa începe de la configurarea noii doctrine
militare ruseşti, în noiembrie 1993, de către Boris Elţîn care „prefera
să vadă dispariţia URSS (...) ca fiind preţul plătit pentru căderea
comunismului şi pentru ascensiunea sa la putere în Rusia (...), acesta
fiind momentul creării unui concept care va modela relaţiile Rusiei cu
vecinii săi în perioada următoare: conceptul de vecinătate apropiată.
(...)

Autorul analizează, de asemenea, anii de final ai istoriei URSS şi
tranziţia de la conducerea lui Mihail Gorbaciov la leadership-ul rusesc
al lui Boris Elţîn, precum şi criza morală a Rusiei din anii ’90, ca
şi eforturile ei de a riposta prin influenţarea conflictelor dintre
Armenia şi Azerbaidjan, din Georgia şi din Republica Moldova.

Cât despre Republica Moldova şi anul electoral 2009, Adrian Cioroianu
scrie că „însăşi tranziţia conţine un mare mister: nimeni nu poate
spune cu certitudine spre ce «curge» ea. O apropiere graduală, până la
aderare, de Uniunea Europeană? O apropiere, până la re-satelizare, de
Rusia – aşa cum par a prevedea unii analişti după criza de Chişinău din
aprilie 2009? Sau continuarea, pe termen mediu, a actualului joc dublu
cu mize obscure?”

Anul 1978 a fost anul organizarii constiintei Holocaustului"


- Care a fost ocazia activarii constiintei Holocaustului in America? -
Cel mai important eveniment care a readus Holocaustul in atentia lumii
si, indeosebi a Americii a fost Razboiul de sase zile, razboi in care
presedintele egiptean Gamal Abdel Nasser mobilizase armata si declarase
ca va urmari lichidarea statului Israel. Indiferenta natiunilor
occidentale fata de asemenea evenimente indicase faptul ca memoria
Holocaustului incetase sa mai existe. Dupa victoria armatei israeliene,
automultumirea nu a mai revenit. Acel timp aratase potentialitatea unui
nou Holocaust.
In perioada imediat urmatoare, Jurnalul Annei Frank devine simbolul
universal al Holocaustului. Activitatea lui Elie Wiesel -
supravietuitor al lagarelor naziste de exterminare si laureat al
premiului Nobel pentru pace - a fost una impresionanta : conferinte,
luari de pozitii in dezbateri academice si politice internationale,
carti, articole, cursuri. Marturiile sale au avut un impact la nivelul
conducerii politice a Statelor Unite, respectiv, in deschiderea
problemei comemorarii mondiale a Holocaustului. Anul 1978 a fost anul
organizarii constiintei Holocaustului. Atunci a fost infiintat Oficiul
Special de Investigatii care isi propusese urmarirea criminalilor de
razboi ce se adapostisera in America si deferirea lor justitiei. In
aprilie 1978, canalul de televiziune NBC a transmis un serial de noua
ore si jumatate despre al doilea razboi mondial, inregistrand o
audienta estimata la 120 de milioane de telespectatori. Filmul a
provocat multe controverse, dar prezentarea lui a fost socotita
preferabila in raport cu indiferenta ori tacerea din deceniile
anterioare. Cand presedintele Jimmy Carter a anuntat planul infiintarii
Comisiei Prezidentiale a Holocaustului, in acelasi an 1978, el semnala
ca Holocaustul a trecut nu doar de la margine in centrul constiintei
evreiesti americane, dar devenise insusi centrul constiintei nationale
americane. Mai tarziu, cu ocazia deschiderii Muzeului Holocaustului din
Washington, D.C., Bill Clinton afirma ca "nici un razboi nu pune capat
tuturor razboaielor si de aceea batalia impotriva tendintelor de baza
ale naturii noastre trebuie continuata pentru totdeauna". Iata de ce
amintitul Muzeu "a devenit pentru cei mai multi o ocazie de a invata
lectiile tragice ale trecutului si a le transmite de la o generatie la
alta. O data cu sfarsitul Razboiului Rece, va trebui sa ne intalnim nu
doar cu ceea ce este mai bun in lume, dar si sa recunoastem ca nu totul
in aceasta noua lume este bun". O reflectie care pune pe ganduri pe
toti aceia care cred ca toleranta este un dat al naturii si nu al
educatiei.
"Persista o pasivitate intelectuala"

- De ce este necesara o
reimprospatare a memoriei colective privitoare in privinta acestui
eveniment? - Dupa doua regimuri totalitare, in care istoria Romaniei a
fost adesea folosita ca material de propaganda, rescrierea ei este
foarte importanta. Chestiunea de metoda si conceptie va contribui
decisiv la schimbarea perspectivei asupra trecutului. Din cauza
politicilor abuzive ale fascismului si comunismului, astazi pretindem
ca istoria sa fie problematizata, analizele sa nu ocoleasca nici
faptele pozitive, nici tragediile natiunii. Toate sunt utile pe masa
judecatilor de valoare, in felul acesta istoricul contribuind la
impros-patarea memoriei colective. Niciodata nu va fi suficienta o
descriere a faptelor pe baza de documente. Noua abordare istorica
pretinde explicatii intemeiate pe setul de valori culturale si mai
putin putere evocatoare. Cum observa François Furet, ea cere un efort
intelectual util intelegerii si nu comoditatea descrierii cronologice a
faptelor. Cat priveste Holocaustul in Romania, el trebuie cunoscut mai
ales prin tratamentul aplicat evreilor si romilor, prin ideile politice
care au animat elitele si masele romanesti in timpul razboiului, prin
tragicele urmari. Intr-una din cele mai recente monografii dedicate
temei, Dennis Deletant observa in "Aliatul uitat al lui Hitler. Ion
Antonescu si regimul sau 1940-1944", volum aparut la Humanitas, in
2008: "...adevarul adevarat este ca actiunea lui Antonescu a condamnat
la moarte zeci de mii de evrei si de romi. Autodescrierea sa drept un
om de factura europeana este un memento cutremurator, fiindca in cazul
sau, ca si in cazul multor altor antisemiti, valorile civilizatiei
occidentale reprezentau doar o spoiala si ca, daca se dadea lustrul la
o parte, se vedea miezul mai intunecat in care supurau instincte
josnice. Era impulsiv in judecati" . - Putem vorbi de resimtirea
efectului Holocaustului in Banat? - Trebuie retinut ca legionarii -
cunoscuti ca antisemiti notorii - au fost activi si in Banat, mai ales
la Arad, unde partidul lor, Totul pentru tara, castigase alegerile in
1937. De asemenea, la Timisoara, studentimea formase cuiburi de
legionari, iar ofiterii armatei intervenisera dupa bunul plac in
discriminarea si pedepsirea evreimii locale. Cu ocazia organizarii, in
timpul razboiului, a detasamentelor de munca fortata, bataia, deciziile
arbitrare si umilirea populatiei evreiesti au fost la ordinea zilei. In
general, faptul a fost ignorat de studiile dedicate perioadei
razboiului ori istoriei evreilor din Banat si Transilvania (dupa cum am
scris si in "Istoria evreilor din Banat. O marturie a multi- si
interculturalitatii Europei Oriental-Centrale", o carte aparuta la
Editura Atlas, Bucuresti, in 1999). Faptul ca o parte din publicatiile
de limba romana din Banat si Transilvania erau adepte ale ideologiei de
extrema dreapta este un lucru mai putin stiut. Ecoul pogromului in
presa din Banat demonstreaza exaltarea unui segment intelectual la
aflarea marii tragedii a evreilor ieseni. Au fost insa destule momente
in care populatia locala a probat acte de solidaritate exemplara cu
evreimea locala. In pofida neajunsurilor ori a ordinelor venite din
partea Guvernului Antonescu, a planurilor de deportare a evreilor
banateni in lagarul de la Lublin, Timisoara si Banatul nu au fost
prezente pe harta Holocaustului din Romania.
- Exista in Banatul de astazi discriminari pe criterii etno-culturale
si religioase? - Cred ca exista, dar mai putine decat in anii
regimurilor totalitare. Ingrijorator este faptul ca persista o anume
ignoranta ori o pasivitate intelectuala atunci cand e vorba de
cunoasterea trecutului tragic din istoria tarii. - Ar mai fi posibila
repetarea unei tragedii similare Holocaustului? - Imi place sa cred ca
nu va fi posibila niciodata. Totusi, nimic nu este sigur, nici aici si
nici altundeva pe glob. Cine ar fi crezut in urma cu numai doua decenii
ca vor fi posibile tragediile din Bosnia si Kosovo? E adevarat, intr-o
democratie avem sansa de a ne forma propriile valori in temeiul unei
bogatii de informatii si a promova o politica a recunoasterii
alteritatilor, astfel incat sa evitam tragediile trecutului.

"Reich-ul nazist a exterminat sase milioane de evrei"


- Care sunt motivele care indeamna astazi cercurile stiintifice,
politice si civice din intreaga lume sa rememoreze atrocitatile
Holocaustului? - O partiala enumerare a lor ar putea lua in considerare
urmatoarele: 1. Unicitatea tragediei in raport cu toate crimele
savarsite in istoria omenirii si propunerea unei noi raportari la cea
de-a doua conflagratie mondiala. 2. Faptul ca Reich-ul nazist a
exterminat sase milioane de evrei si cinci milioane de neevrei, aspect
care trebuie cunoscut de toata lumea si comemorat. 3. Demonstrarea
aspectului non-conflictual intre descrierea unicitatii experientei
evreiesti si includerea altor victime ale nazismului precum tiganii,
slavii, negrii, secta religioasa Martorii lui Iehova, francmasonii,
handicapatii, homosexualii. 4. Scopul stiintific-informativ, dar mai
ales pedagogic, al mesajelor din media si care pot avea impact asupra
celor mai diverse categorii sociale si asupra mediilor politice.
Elementul-cheie care a stat la baza urii, discriminarilor si
distrugerii vietii omenesti a fost teoria rasista. Studiile de
antropologie, etnografie, istorie comunitara, origini etc. au servit
adesea doctrina rasista. Multe ipoteze ale acestei doctrine pornesc de
la rezultatele amintitelor discipline. Doctrina rasista afirma ca
originea sangelui este cel dintai factor care determina viitorul
individului si al grupului. Rasismul a primit o argumentatie
pseudo-stiintifica prin intermediul volumelor lui Houston Stewart
Chamberlain, argumentatie care a exercitat o influenta profunda asupra
lui Adolf Hitler. Aceeasi doctrina si antisemitismul rasial au devenit
parte a ideologiei naziste germane, dupa 1933. Legile de la Nürnberg,
din 1935, au fost cele dintai acte legislative care au definit evreii
si pe descendentii familiilor mixte, ariano-evreiesti, in temeiul
sangelui. De la falsificarea identitatii, excluderea oricarui fel de
diferente ori inventarea asa-zisului strain traind in imediata
vecinatate si pana la genocid drumul a fost scurt. Procesul de
pregatire si de punere in aplicare a exterminarii fizice a fiintei
umane indica patologia nazista. In 1935 a fost creat un Birou pentru
studiul problemelor rasiale si o Societate pentru cercetarea
mostenirilor ancestrale. Sub indrumarea lui Heinrich Himmler, aceasta
societate a sponsorizat experientele antropologice si medicale pe
non-arienii din lagarele de prizonieri. Preocupat de conservarea si
propagarea rasei pure ariane, S.S.-ul a sustinut imperecherea tinerilor
arieni in ferme speciale de imperechere. Incepand cu anul 1940,
bolnavii mental si fizic, vazuti de nazisti ca un segment de oameni
care impiedica sustinerea ideii superioritatii rasei, au fost ucisi
prin programul "Euthanasia". Discriminarea rasiala a fost aplicata nu
numai evreilor, dar si tiganilor, negrilor, slavilor, sectei religioase
Martorii lui Iehova, francmasonilor, handicapatilor. "Memoria activa a trecutului nazist, considerata o complicatie de prisos"


- Cum si cu ce rezultate a debutat studiul nazismului si al
Holocaustului? - In timpul Razboiului Rece, absenta rememorarii
faptelor fusese un aliat strategic in lupta impotriva U.R.S.S. Germania
Federala devenise simbolul transformarilor miraculoase ale democratiei
si fortareata in fata eventualei agresiuni a Uniunii Sovietice. In anii
Razboiului Rece, Germania de Vest se transformase intr-un stat care
cauta sa demonstreze ca este iubitor al libertatii si promotor al
drepturilor universale ale omului. Un asemenea efort nu a fost lipsit
de consecinte, Germania reintrand in circuitul mondial ca partener egal
al celor mai avansate state si fiind preferata ca loc de refugiu de
sute de mii de emigranti din Europa comunista si din Turcia. Memoria
activa a trecutului nazist fusese considerata o complicatie de prisos
in lupta pentru castigarea Razboiului Rece. Chiar si memoria juridica a
fost scurta. Henry Friedländer observase ca "dincolo de procesele
postbelice ale Natiunilor Aliate, exterminarea sistematica a evreilor
europeni si a altor grupuri - crima centrala a Holocaustului - nu a
retinut atentia cuvenita". Incepand cu anii ’70, istoricii germani au
inceput seria studiilor ample despre aspectele importante ale
nazismului si ale societatii germane interbelice. Un exemplu este
cartea in sase volume, editata de Martin Broszat, intitulata "Bayern in
der NS Zeit". In limba engleza, in anii ’50, volumele lui Leon
Poliakov, "Harvest of Hate" si Gerald Reitlinger, "The Final Solution",
erau singurele istorii comprehensive ale Holocaustului. Chiar si in
comunitatea evreilor americani, Holocaustul era insuficient comemorat.