Hitler[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ADOLF  HITLER-
3] Nu trebuie sa ne fie frica de judecata istoriei. Cine mai vorbeste astazi de exterminarea armenilor?
2]Generalii cred ca ar trebui sa fim judecati ca in turneele din Evul Mediu. Eu nu am nevoie de cavaleri; am nevoie de revolutionari.
1]Spune o minciuna suficient de tare si suficient de mult si lumea o va crede.
=====
Paula 

Hitler asa cum l-am cunoscut, de Heinrich Hoffmann

Fotografii inedite cu Eva Braun

Jurnalele intime ale lui Hitler, cea mai mare înşelătorie din istorie , accesibile publicului

10 lucruri mai puţin cunoscute despre...Hitler

Mitul lui Hitler

Carisma lui Hitler

Adolf Hitler a fost un lider cu totul neobișnuit, dar a reușit să creeze o legătură (sau impresia unei legături) între el și milioane de germani, generând o atracție carismatică fără precedent. Ce s-a întâmplat în perioada interbelică și în perioada războiului în Germania lui Hitler este un avertisment demn de luat în... » citeste mai mult

Ce importanţă a avut înţelegerea dintre Hitler şi...

În vara anului 1933, politica externă nazistă obține un triumf, prin care se urmărea accentuarea formală a intenţiilor paşnice ale Germaniei în Europa şi anume, Concordatul cu Sfântul Scaun. Acesta a fost încheiat la 8 Iulie 1933 și ratificat în aceeasi lună, în data de 20[1]. Acordul se integrează în decizia Cancelarului Adolf Hitler de a-și distruge opoziţia[2] şi de a dezmembra forţele democrate, ca atare şi Partidul Catolic al Centrului, Zentrum.


Prin urmare, Biserica Catolică este privată de susţinerea sa politică, o dată cu declararea oficială a NSDAP-ului ca fiind unicul partid legal in Reich, la 14 Iulie 1933[3]. Hitler hotărăşte, abil, să se ralieze formal cauzei catolicismului, susţinând că apără creştinismul, dar îl submina, în acelaşi timp, prin teroarea şi manipularea[4] clerului şi credincioşilor.

Nereuşind să anticipeze durata noului regim, Vaticanul face, aşadar, o concesie, pentru a salva Catolicismul în Germania Naţional-Socialistă, prin reformularea statutului Bisericii Catolice la nivelul politicii interne[5] şi, asigurarea continuităţii de existenţă a sistemului instituţional catolic Mai mult, Sfântul Scaun nu îşi dorea să îi fie anulate, de către guvernul german, Concordatele semnate cu Land-urile Prusia, Bavaria şi Baden. În acest sens, achiesează şi la protocolul secret (dar Franţa şi Marea Britanie află în acelaşi an de existenţa acestuia) al Concordatului cu cel de-al Treilea Reich, prin care li se permite studenţilor seminarului catolic să participe în armata germană, în cazul impunerii obligativităţii serviciului militar[6].

Hitler declarase acordurile internaţionale drept „o chestiune de oportunitate[7]”, ele fiind utile atât timp cât serveau interesului german. Ca atare, nu şi-a propus niciodată să respecte angajamentul faţă de Vatican, deşi nu putea pretinde că i-a fost impus, precum Tratatul de la Versailles Germaniei. Această mentalitate a produs fricţiuni continue cu Sfântul Scaun, mai ales că regimul a intensificat persecuţia asupra Bisericii Catolice imediat după ratificarea Concordatului, dar a relaxat-o spre sfârșitul anului 1934, în scopul de a se asigura de voturile majorităţii catolice saareze. După reanexarea Saarului, la începutul anului 1935, Biserica revine în prim-planul preocupărilor lui Hitler[8], până când, la 21 Martie 1937, Papa Pius al XI-lea se vede nevoit să emită o enciclică intitulată „Mit Brenneder Sorge” (Cu Grijă Arzândă), care a ajuns şi în Germania şi a fost citită de către cler credincioşilor[9]. Deşi, acelaşi Papă lăuda, la 13 Martie 1933, atitudinea anti-comunistă a Cancelarului Adolf Hitler[10].

Ministrul de Externe, Konstantin von Neurath, a încercat şi a reuşit în cele din urmă, să îl determine pe Hitler să reducă presiunile asupra Bisericii Catolice, având în vedere imaginea internaţională negativă, care îi era ataşată Germaniei din această cauză. Pentru a determina opinia publică internațională să creadă acest lucru, renunţă la subminarea Catolicismului în mod direct, dar susţine avansul mişcărilor neo-păgâne, persecută Bisericile Confesionale şi limitează educaţia religioasă a tineretului[11].

Justificarea atacului naţional-socialist asupra Creştinismului german rezidă în dorinţa noului regim de a-şi consolida puterea internă, prin eliminarea oricărei competiţii, ce ar fi putut determina naţiunea să creadă în existența altui adevăr suprem decât cel nazist. Biserica, mai ales cea Catolică, era un concurent redutabil al statului totalitar, care prin puterea conferită de unitatea sa[12], ar fi putut desolidariza masele de ideologia nazistă, substituind-o cu propria viziune despre lume. Aşadar, Concordatul cu Vaticanul nu poate reprezenta decât o supunere a Bisericii faţă de Stat, iar Hitler a înţeles că reprezintă o recunoaştere fără rezerve a regimului său, ceea ce reprezintă o victorie importantă a primului an de guvernare[13].

Oraşul în care Hitler, Stalin şi Tito au locuit împreună

CEL MAI MARE SECRET AL LUI HITLER: Era putred de bogat. Își alimenta AVEREA chiar

Hitler a declanşat războiul cu arme produse în URSS

Reînarmarea Germaniei după primul război mondial, desfăşurată timp de peste 15 ani (1922-1939), în cel mai mare secret, a fost făcută chiar în URSS. Eludând total clauzele militare ale Tratatului de la Versailles, Germania şi URSS au colaborat fructuos, reînarmând al Treilea Reich, în vederea unui nou război mondial. Dacă... » citeste mai mult

Autostrăzile lui Hitler, o poveste de succes

Autostrăzile sau, mai exact, lipsa lor au reprezentat în presa autohtonă a ultimului deceniu un subiect extrem de sensibil. Preţurile uriaşe pe kilometru, durata de execuţie (care ajunge şi la 20 de ani), autostrăzile care pleacă de niciunde şi ajung nicăieri, suspiciunile de corupţie planând asupra procedurilor – toate... » citeste mai mult

Europa între Hitler şi Stalin

Punerea semnului egalităţii (cu nuanţele de rigoare) între hitlerism şi stalinism, cele două sisteme ale morţii, de către istorici occidentali de prestigiu nu poate decât să mulţumească o conştiinţă istorică e

---

Studenţii germani care l-au subminat pe Hitler

"Trandafirul alb” (“Die Weiße Rose”) reprezintã numele sub care a activat un grup de cinci studenţi din München şi profesorul lor universitar, care în perioada dintre iunie 1942 şi februarie 1943 au redactat, tipãrit şi distribuit o serie de foi voalante prin care au încercat sã convingã populaţia sã opunã rezistenţã regimului naţional-socialist.


Prin protestul lor deschis au ales o cale cel puţin periculoasã: în loc sã pãstreze tãcerea, aşa cum a fãcut-o majoritatea populaţiei germane, tinerii au blamat fãrã echivoc crimele dictaturii hitleriste. Ba mai mult: din punctul lor de vedere, oricine nu condamna deschis nedreptãţile regimului se fãcea vinovat de colaborare şi cooperare…A acţiona împotriva nazismului devenise o responsabilitate pe care aceşti tineri idealişti şi dornici de schimbare şi-o asumau cu orice risc. Din acest motiv opinia publicã îi considerã astãzi pe membrii “Trandafirului Alb” prototipul spiritului civic , curajului dus la extrem, refuzãrii compromisului politic şi personal şi luptei împinse la sacrificiul suprem.

Cine erau participanţii?


În vara anului 1942 şi la începutul anului urmãtor mişcarea de rezistenţã fondatã la München împrãştie foi voalante cu mesaj puternic pacifist în sudul Germaniei, precum şi în Linz, Salzburg sau Viena. Mai întâi se cere rezistenţã pasivã, dar în scurt timp şi cãderea regimului. Nucleul acestui grup îl constituie studenţii la medicinã Hans Scholl şi Alexander Schmorell. Treptat aceştia îi coopteazã şi pe Christoph Probst, Sophie Scholl, Willi Graf şi pe profesorul Kurt Huber, care contribuie prin diverse metode la activitãţile de defãimare a regimului. Pãrtaşii proveneau în principiu dintr-un mediu conservator sau liberal, puternic influenţat de etica creştinã. Motivaţia în spiritul creştinesc a fost întãritã de indignarea cu care observau deportarea evreilor sau tratamentul inuman la care erau supuşi opozanţii regimului.
Hans şi sora sa, Sophie Scholl, s-au transformat din entuziaşti ai mişcarii tineretului hitlerist în idealişti liberali animaţi de ţeluri umaniste precum libertatea de expresie şi dreptatea socialã. Experienţe personale neplãcute îşi lasã o amprentã ireversibilã asupra gândirii tinerilor, care devin critici înflãcãraţi ai realitãţilor politice ai timpului lor. Unitatea lor se construieşte în primul rând pe aceastã atitudine criticã, dar şi pe pasiunea comunã pentru muzicã, literaturã sau religie. Din prieteniile individuale se dezvoltã în cele din urmã o mişcare coerentã antinazistã, pentru care vor primi pedeapsa capitalã. Foile voalante elaborate de grupare reprezintã mai mult decât o trezire a conştiinţei germane, fiind totodatã nãscute dintr-o motivaţie politicã incontestabilã şi convingerea cã tãcerea populaţiei nu face altceva decât sã confere şi mai multã putere regimului.

Dupã experienţele de pe front şi rapoartele legate de genocid din Polonia şi Rusia studenţii ajung la concluzia cã discuţiile clandestine nu mai sunt suficiente. Primele patru foi voalante sunt concepute între sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie 1942 şi rãspândite anonim prin poştã în rândul studenţilor din München. În perioada 23 iulie – 30 octombrie 1942, Graf, Scholl şi Schmorell lucreazã ca infirmieri pe frontul de est, folosindu-se de observaţiile directe asupra rãzboiului pentru a întocmi cea de-a cincea foaie voalantã: “Aufruf an alle Deutschen”, cu un tiraj în jur de 6000 de exemplare şi rãspânditã în sud şi în unele oraşe austriece. Scopul devine apelul cãtre o masã din ce în ce mai mare de oameni, dupã cum reiese şi din utilizarea unui mod de exprimare accesibil tuturor. Experienţa atrocitãţilor de pe front îi convinge cã Hitler poate cel mult prelungi rãzboiul, cã în niciun caz nu poate fi vorba de o victorie, prin urmare trebuie pus capãt regimului inuman şi crud faţã de propriii cetãţeni. Manifestul propovãduieşte refuzul militarismului prusac al lui Hitler şi credinţa într-o Europã federalã care aderă la principiile creştine ale toleranţei şi dreptăţii.

La sfârşitul lui ianuarie 1943 este pierdutã bãtãlia de la Stalingrad, cu un bilanţ de 230.000 de morţi de partea germanã şi 1.000.000 de partea ruseascã. Un asemenea deznodãmânt nu putea decât sã accentueze considerabil starea de nesiguranţã din rândul populaţiei germane şi nu numai, precum şi sã impulsioneze rezistenţa antihitleristã. Pentru membrii Trandafirului Alb cumulul de evenimente a condus la elaborarea celui de-al şaselea şi celui mai important ‘fluturaş’: “Kommilitoninen! Kommilitonen!”, care strãbate Scandinavia şi Marea Britanie cu ajutorul lui Helmuth von Moltke. Mii de exemplare zboarã din avioane britanice deasupra Germaniei, purtând supratitlul “Ein deutsches Flugblatt - Manifest der Münchner Studenten”. Investigaţiile Gestapo-ului încep încã din vara lui 1942, întrucât manifestele erau private drept o ameninţare la adresa siguranţei statale. Poziţia viguroasã împotriva regimului se concretizeazã într-o ultimã acţiune în forţã, de data aceasta prin distribuţia manifestului chiar în holul Universitãţii din München, alãturi de slogane antihitleriste şi caricaturi antinaziste. Sophie Scholl este cea care preia iniţiativa şi rãspândeşte fluturaşul în universitate pe 18 februarie 1943. Identificatã de un informator al Gestapo-ului, este arestatã împreunã cu fratele sãu, asupra cãruia se descoperã manuscrisul pregãtit pentru cel de-al şaptelea manifest. În curând sunt arestaţi şi ceilalţi pãrtaşi. Hans şi Sophie Scholl sunt executaţi pe 22 februarie, aceeaşi pedeapsã capitalã aplicându-li-se şi lui Alexander Schmorell, Willi Graf şi Kurt Huber.

“Noi suntem mustrãrile voastre de conştiinţã!”


În viziunea lui Hans Scholl cedase regimului în primul rând intelighentia germanã, dupã cum declara la interogatoriu: ”Am simţit cã era timpul ca aceastã parte a burgheziei sã ia seama la modul cel mai serios de îndatoririle sale politice”. Pentru el şi Schmorell era absolutã nevoie de acţiune concretã: ”Nu mai folosiţi rezistenţa pasivã!”, îndemnau ei încã din primul manifest. “A sosit timpul sã stârpim aceastã hoardã de criminali”, spun ei în cel de-al doilea. Apelul la acţiune se radicalizeazã în cel de-al treilea, când se propune demontarea completã a regimului prin acţiuni de sabotaj în toate domeniile vieţii politice şi publice. Se dorea o neapãratã trezire a conştiinţei naţionale, pentru cã lipsa de acţiune echivala în viziunea lor nu doar cu conformarea, ci şi cu colaborarea. “Noi nu vrem tãcere, noi suntem mustrãrile voastre de conştiinţã, Trandafirul Alb nu vã va lãsa niciodatã în pace!”. Al cincilea manifest exprimã vãdit înţelegerea cursului istoric şi al inevitabilitãţii eşecului politicii hitleriste: “Hitler nu poate câştiga rãzboiul, poate doar sã-l prelungeascã! Trebuie sã ne eliberãm acum de naţional-socialism, în caz contrar germanii vor suferi aceeaşi soartã ca evreii!”.

De ce Trandafirul Alb?


Nu este cert încă de unde provine numele de “Die Weiße Rose”. Acesta s-ar putea datora “Divinei Comedii” a lui Dante, unde sufletele celor drepţi, înveşmântaţi în alb, formau un trandafir de aceeaşi culoare. O altă sursă de inspiraţie o reprezintă poezia cu acelaşi nume de Clemens Brentano, dar şi numele unei mişcări de rezistenţă olandeze împotriva spaniolilor. Hans Scholl a indicat Gestapoului doar poezia lui Brentano, pentru ca astfel gruparea lor să fie considerată inofensivă, iar ceilalţi membri să fie apăraţi de represaliile naziştilor.

Moment uluitor: Papa Benedict dă mâna cu Adolf Hitler

Oamenii de afaceri din spatele lui Hitler - De unde au obţinut naziştii finanţe La finalul anului 1918, Germania, naţiune infrintă in primul război mondial, era ruinată, mai ales din punct de vedere economic


Pentru a ţine situaţia sub control, majoritatea proiectelor de investiţii publice erau concepute in aşa fel incit să injecteze banii inapoi in sistemul financiar al ţării şi să creeze noi locuri de muncă, pentru a reduce rata şomajului. In plus, Banca Centrală a inceput să tipărească mai multe bancnote. Insă, acest lucru a condus la o accelerare a inflaţiei, astfel incit marca germană işi pierduse aproape de tot valoarea.




In condiţiile in care această ţară intimpina dificultăţi majore in a-şi reveni după pagubele cauzate de război, Adolf Hitler şi-a croit drum spre putere, mai ales că şi-a bazat ideologia partidului său nazist pe soluţii „inedite" pentru rezolvarea problemelor economice. In realitate, o parte din convingerile sale au dus ţara intr-o şi mai mare criză, avind in vedere că el a dat vina pe evreii care deţineau afaceri in Germania pentru situaţia in care se afla ţara, scrie Yahoo!. De asemenea, planul său de „preamărire" se mai baza şi pe intărirea forţei armate, in ciuda restricţiilor impuse de Tratatul de la Versailles. Influenţa lui Hitler creştea semnificativ, chiar şi in perioada in care a fost inchis, fiind condamnat pentru tentativă de lovitură de stat, spre finalul anului 1924. Cartea sa, „Mein Kampf", care a reprezentat sursa de inspiraţie a ideologiei naziste, a fost scrisă in perioada de detenţie, cind s-a decis că vrea să facă din Germania una din marile puteri ale lumii. In timpul procesului, au fost prezentate primele dovezi ale unor donaţii, care erau in valoare de 20.000 de dolari, conform cărţii scrise de Antony C. Sutton, intitulată „The Wall Street and the Rise of Hitler".



Ulterior, Emil Kirdorf, care deţinea o firmă ce se ocupa cu extracţia cărbunelui, l-a auzit prima dată pe dictator in 1927. El a fost atit de impresionat de discursul acestuia, incit l-a invitat la reşedinţa sa privată. Astfel, de-a lungul anilor, omul de afaceri a fost de acord să-l sprijine financiar pe Hitler, mai ales că cei doi aveau o idee comună: eradicarea sindicatelor muncitoreşti. Printre alţi industriaşi germani care au pompat bani in „maşinăria nazistă" s-au mai numărat şeful Băncii Centrale - Reichsbank - Hjalmar Schacht, care a organizat numeroase stringeri de fonduri pentru Hitler, Fritz von Thyssen, cu afaceri in prelucrarea oţelului, dar şi firma producătoare de medicamente IG Faben. Cele mai importante donaţii au fost făcute pentru campania electorală a lui Hitler din 1933, in urma căreia a fost reales cancelar, iar Parlamentul german - Reichstagul - i-a conferit puterea totală pe 30 ianuarie, anul următor. De exemplu, doar Alfred Krupp a donat 3 milioane de mărci germane, iar ceilalţi contribuitori sint enumeraţi mai jos.



Companiile americane care



l-au finanţat pe Hitler



Pină la mijlocul anilor 1930, 20 mari corporaţii americane s-au stabilit in Germania, fiind urmate de alte firme importante, care au investit mult in această ţară.



Planul lui Hitler de inarmare a mulţumit pe toata lumea, Statele Unite devenind principalul partener de comerţ al Berlinului, astfel că pină la finalul decadei, peste 2.500 de societăţi americane şi-au intărit poziţia in Germania.



Kodak: Wilhelm Keppler, unul din consilierii lui Hitler pe probleme economice, avea legături puternice cu Kodak, el fiind cel care i-a convins pe şefii companiei să işi concedieze angajaţii evrei, in timpul celui de-al II-lea război mondial, filiala nemţească a folosit sclavi proveniţi din lagărele de concentrare naziste.



Bayer: Compania Bayer s-a infiinţat in 1863 in Germania, iar, ulterior, a devenit un concern cu activitate internaţională in industria chimică şi farmaceutică. De fapt, un angajat al acesteia a inventat aspirina, Arthur Eichengrun. insă, din cauză că avea rădăcini evreieşti, meritul descoperirii i-a fost atribuit lui Felix Hoffman. Ulterior, o divizie a companiei, IG Farben, a fabricat gazul Zyklon B folosit in camerele de gazare naziste.



Coca-Cola: Compania a jucat pentru ambele tabere, in timpul celui de-al II - lea război mondial, furnizind suc atit Statelor Unite, cit şi Germaniei. Insă, in 1941, filiala nemţească a rămas fără sirop, care nu a mai putut fi adus din America, din cauza restricţiilor impuse in urma conflictului militar. In consecinţă, germanii de la Coca-Cola au inventat o nouă băutură răcoritoare, cu arome de fructe, pe care au numit-o Fanta.



Ford: Henry Ford a fost cel mai cunoscut susţinător al lui Hitler. Cei doi au impărtăşit sentimentele antisemite şi aveau şi alte interese comune. Se ştie că dictatorul avea un portret al magnatului auto chiar in biroul său şi că şi-a exprimat admiraţia pentru omul de afaceri in cartea sa „Mein Kampf". In plus, Henry Ford primea anual, de ziua lui, suma de 50.000 de mărci germane de la Hitler. După ce Fuhrer-ul a preluat puterea in anii 1930, producţia Ford a fost nestăvilită in Germania, astfel că doar in anul 1937, compania a alimentat maşinăria nazistă de război cu cauciuc in valoare de 1 milion de lire sterline şi cupru de 130.000 de lire. Ford a furnizat armatei germane aproximativ 100.000 de autocamioane. De asemenea, fabrica din Germania nu a fost niciodată naţionalizată, spre deosebire de multe altele. A fost insă condusă de nazişti şi avea sclavi in loc de angajaţi. Mai mult de 50% din forţa de muncă era neplatită şi era formată din cei care erau incarceraţi in lagărul de la Buchenwald.



Chase Bank: Dintre toate băncile care au sprijinit guvernul nazist, Chase Bank a contribuit cel mai mult. Instituţia a ingheţat conturile tuturor evreilor şi a cooperat extrem de mult cu Hitler, oferind numeroase servicii bancare statului.



Standard Oil: Compania petrolieră s-a aliat cu divizia Bayer, I.G. Farben, pentru a produce cauciuc artificial şi benzină pentru nazişti.



William Randolph Hearst: in anii 1930, Hearst a colaborat cu partidul nazist pentru a promova o imagine pozitivă a acestuia in SUA. Acţiunile sale i-au convins pe americani că nu trebuie să intervină in Europa, pentru că nu se intimpla nimic imoral şi ilegal in Germania.



General Motors: Producătorul auto Opel a fost cumpărat in 1929 de americani de la General Motors şi a devenit principalul furnizor de tancuri pentru armată, precum cel de 3 tone supranumit „Blitz".



United Steel: Această companie a produs numeroase muniţii de război pentru nazişti.



Allen Dulen (Primul director al CIA, numit in 1953): El a făcut parte din conducerea Schroeder Bank, instituţie care a reprezentat o armă financiară pentru Hitler.



Alcoa Aluminum: Folosindu-se de legăturile cu companiile din America Latină, Alcoa Aluminum a reuşit să alimenteze fabricile nemţeşti.



Texaco: Germanii aveau mare nevoie de petrol, care le-a fost furnizat de companiile americane, iar Texaco era una dintre ele.

Hitler sub lupă: Cum a fost posibil?

Ian Kershaw este considerat unul dintre cei mai mari experţi în istoria Germaniei naziste, fiind, de asemenea, autorul mai multor cărţi foarte apreciate despre Adolf Hitler. Acest volum masiv, de aproape 1000 de pagini, reunește lucrări mai vechi ale istoricului britanic și reprezintă cea mai bună biografie a lui Hitler apărută în ultimii ani; este, în acelaşi timp, un volum de referinţă obligatoriu pentru cei interesaţi de acest antierou care continuă să fascineze.

Kershaw a fost lăudat pentru obiectivitatea analizelor sale referitoare la Hitler și pentru faptul că denunţă mistificarea acestui personaj. Istoricul este de părere că personalitatea lui Hitler, a cărei importanţă a fost exagerată de mulţi istorici, nu reprezintă nicidecum cheia înţelegerii fenomenului nazist. Mai mult decât Hitler în sine, ca persoană, a contat modul în care oamenii l-au perceput, dar și circumstanţele care au făcut din acel Hitler ciudat și necunoscut înainte de 1918 idolul a milioane de oameni.

Această biografie oferă toate informaţiile necesare despre Adolf Hitler, dar nu se concentrează exclusiv asupra lui. E mai degrabă un studiu al puterii sale, care încearcă să răspundă la întrebarea ce ne frământă de atâtea decenii: cum a fost posibilă ascensiunea lui Hitler la conducerea Germaniei și cum de a adunat el atâta putere încât aproape că a distrus un continent?

Povestea filmelor cu Adolf Hitler: cum a documentat Eva Braun viaţa privată a Fuhrerului

Eva Braun a fost cel mai intim cronicar al regimului nazist, care a
reuşit să surprindă viaţa privată a lui Hitler cu ajutorul camerei de
filmat. Înregistrările, însă, au fost multă vreme un mister: nu se
ştia dacă există sau nu. Iar ele au fost scoase la lumină doar
datorită obsesiei artistului german Lutz Becker pentru Adolf Hitler.
Lutz Becker s-a născut în Berlin în anul 1941. Copilăria lui a fost
atât de marcată de raidurile aeriene, că şi acum, la 70 de ani, încă
îşi mai aduce aminte de îndemnul de la radio „Achtung! Achtung!“
(Atenţie!), să fugă din calea bombelor. „Când se producea explozia,
schimbarea din presiunea aerului era enormă: oamenii începeau să
sângereze din ochi, nas sau din urechi“, îşi aminteşte el.

De atunci, Becker se gândeşte la Hitler şi la ce-a făcut Führerul
poporului german. „Am crescut într-o lume a minciunilor“, a spus el
pentru The Guardian. În anii '50 şi-a descoperit pasiunea pentru film
şi tot în acea perioadă au început să iasă la iveală adevăruri
teribile despre unul dintre cele mai malefice regimuri din istorie.

Descoperirea


În timp ce făcea cercetări pentru teza sa, Lutz Becker a descoperit o
poză în care Eva Braun, iubita lui Hitler, care i-a devenit soţie în
ultimele momente ale vieţii, ţinea o cameră de filmat Siemens. Din
moment ce exista o cameră de filmat, existau şi nişte filme, a
presupus Becker. Nimeni nu reuşise să confirme locul unde ar putea fi
ascunse aceste filme, sau măcar existenţa lor.

Cercetările lui Becker au fost cele care au schimbat percepţia lumii
despre Führer şi despre soţia sa ariană (Braun s-a căsătorit cu Hitler
cu o zi înainte să se sinucidă) care a murit împreună cu el în buncăr.

Despre Eva Braun

Chiar şi acum, la peste 80 de ani de când Hitler a devenit cancelarul
Germaniei, Eva Braun stârneşte o fascinaţie ciudată, comentează „The
Guardian“. Femeia care ştia secretul personalităţii lui Hitler avea
doar 17 ani când l-a cunoscut pe Führer. Această întâlnire a fost
aranjată de fotograful personal al lui Hitler, Heinrich Hoffman,
pentru care Eva Braun lucra ca asistentă.


Hoffman, care avea un studio în Munchen, era instrumentul prin care
s-a construit imaginea lui Hitler. El s-a asigurat că Hitler este
văzut ca un om hotărât, sfidător şi eroic, un om de fier. Atunci când
amanta lui Hitler, Geli Raubal, s-a sinucis, pe 18 septembrie 1931, în
apartamentul pe care îl împărţeau amândoi, a existat o nevoie urgentă
de a înăbuşi un potenţial scandal şi de a-i oferi vieţii private a
Führerului o notă de normalitate. Aici a intervenit fotograful
Hoffman. Eva Braun semăna cu Raubal, iar Hitler şi-a găsit liniştea în
compania ei. Până la sfârşitul anului 1932 ei deveniseră amanţi.

Braun a continuat să-i fie asistentă lui Hoffman, ceea ce-i oferea
posibilitatea să facă parte din anturajul lui Hitler. Dar relaţia cu
el a fost complicată. Ea a încercat să se sinucidă de două ori, în
august 1932 şi în mai 1935. Sentimentele lui Hitler faţă de ea erau
amestecate: el voia să fie văzut ca un erou cast (în ideologia nazistă
bărbaţii erau lideri şi eroi, iar femeile casnice), aşa că cei doi nu
s-au afişat niciodată în public în calitate de cuplu. Poporul german
nu a aflat despre relaţia lor decât după încheierea războiului.

Conform memoriilor lui Albert Speer, arhitectul oficial al regimului
nazist, Braun nu a dormit niciodată în aceeaşi cameră cu Hitler.

Povestea din filmele Evei Braun

Căutările filmelor Evei Braun l-au dus pe Becker în cele mai
neaşteptate locuri: la festivaluri obscure, printre fanatici nazişti
şi chiar la recepţii ale veteranilor americani din cel de-al Doilea
Război Mondial. Acolo a vorbit cu un fost soldat, care a ajutat la
curăţarea locului unde Hitler şi Eva Braun şi-au petrecut o parte din
viaţă, castelul Berchtesgaden. În acest fel a ajuns Becker în posesia
unor filme printre care presupunea că se află şi înregistrările Evei.
A fost foarte încântat să descopere filme color şi chiar pe Adolf
Hitler: găsise filmele făcute de Eva Braun.

Ea a surprins viaţa privată a naziştilor aflaţi în funcţii înalte.
Hitler poate fi văzut alături de prietenii lui relaxându-se la soare,
bând cafea şi mâncând prăjituri. Ei glumesc şi pozează pentru cameră.
Hitler vorbeşte cu copiii asociaţilor săi sau îşi mângâie afectuos
câinele.


Majoritatea cadrelor sunt color şi filmate, de cele mai multe ori, din
imediata apropiere a lui Htiler. Acestea sunt chiar imagini ale omului
real, nu a celui creat de propaganda nazistă, scrie „The Guardian“.

Filmele urmăresc cariera Führerului în plin avânt al succesului
nazist, vara anului 1941. În acel moment, mulţi credeau că Germania va
câştiga războiul. Dar Rusia a început să contraatace neînfrântă, iar
America s-a alăturat luptei, devenind clar că Al Treilea Reich era
condamnat, iar Eva Braun a încetat să mai filmeze.

În haosul apocaliptic provocat de căderea lui Hitler, de ultimele lui
zile în buncăr şi de sinuciderea dramatică a Fuhrerului şi a Evei,
filmările intime prea puţin cunoscute au fost uitate. Asta până când a
intrat în scenă Becker, care este încă şocat de prima reacţie a celor
care au vizionat filmele în anii '70. „Am fost pedepsit pentru că am
distrus un mit negativ. Oamenii au văzut ceva banal în această
acţiune“, mărturiseşte el. El este de părere că mulţi s-au obişnuit cu
imaginile de propagandă alb-negru ale naziştilor. „Oamenii urăsc să te
joci cu credinţele lor“, adaugă el. Şi totuşi, la o generaţie
distanţă, percepţiile s-au schimbat.


Cercetarea lui Becker a fost inspirată de dorinţa lui de a se împăca
cu trecutul. Au existat multe personaje negative în secolul XX,
Stalin, Mao, Idi Amin, Pol Pot, dar niciunul nu a avut acelaşi impact
cultural şi psihologic precum nazismul. Chiar şi Becker crede că e
dureros să urmăreşti aceste filmuleţe, dar spune că a învăţat să-şi
dezvolte simţul responsabilităţii şi să vadă că cercetarea lui nu este
un triumf, ci un fel de armistiţiu. „Am reuşit să pun fantomele
trecutului înapoi în cărţile de istorie. Naziştii nu mă mai sperie.
Călătoria mea de descoperire a luat sfârşit“, conchide el.

Studenţii germani care l-au subminat pe Hitler

"Trandafirul alb” (“Die Weiße Rose”) reprezintã numele sub care a activat un grup de cinci studenţi din München şi profesorul lor universitar, care în perioada dintre iunie 1942 şi februarie 1943 au redactat, tipãrit şi distribuit o serie de foi voalante prin care au încercat sã convingã populaţia sã opunã rezistenţã regimului naţional-socialist.


Prin protestul lor deschis au ales o cale cel puţin periculoasã: în loc sã pãstreze tãcerea, aşa cum a fãcut-o majoritatea populaţiei germane, tinerii au blamat fãrã echivoc crimele dictaturii hitleriste. Ba mai mult: din punctul lor de vedere, oricine nu condamna deschis nedreptãţile regimului se fãcea vinovat de colaborare şi cooperare…A acţiona împotriva nazismului devenise o responsabilitate pe care aceşti tineri idealişti şi dornici de schimbare şi-o asumau cu orice risc. Din acest motiv opinia publicã îi considerã astãzi pe membrii “Trandafirului Alb” prototipul spiritului civic , curajului dus la extrem, refuzãrii compromisului politic şi personal şi luptei împinse la sacrificiul suprem.

Cine erau participanţii?


În vara anului 1942 şi la începutul anului urmãtor mişcarea de rezistenţã fondatã la München împrãştie foi voalante cu mesaj puternic pacifist în sudul Germaniei, precum şi în Linz, Salzburg sau Viena. Mai întâi se cere rezistenţã pasivã, dar în scurt timp şi cãderea regimului. Nucleul acestui grup îl constituie studenţii la medicinã Hans Scholl şi Alexander Schmorell. Treptat aceştia îi coopteazã şi pe Christoph Probst, Sophie Scholl, Willi Graf şi pe profesorul Kurt Huber, care contribuie prin diverse metode la activitãţile de defãimare a regimului. Pãrtaşii proveneau în principiu dintr-un mediu conservator sau liberal, puternic influenţat de etica creştinã. Motivaţia în spiritul creştinesc a fost întãritã de indignarea cu care observau deportarea evreilor sau tratamentul inuman la care erau supuşi opozanţii regimului.
Hans şi sora sa, Sophie Scholl, s-au transformat din entuziaşti ai mişcarii tineretului hitlerist în idealişti liberali animaţi de ţeluri umaniste precum libertatea de expresie şi dreptatea socialã. Experienţe personale neplãcute îşi lasã o amprentã ireversibilã asupra gândirii tinerilor, care devin critici înflãcãraţi ai realitãţilor politice ai timpului lor. Unitatea lor se construieşte în primul rând pe aceastã atitudine criticã, dar şi pe pasiunea comunã pentru muzicã, literaturã sau religie. Din prieteniile individuale se dezvoltã în cele din urmã o mişcare coerentã antinazistã, pentru care vor primi pedeapsa capitalã. Foile voalante elaborate de grupare reprezintã mai mult decât o trezire a conştiinţei germane, fiind totodatã nãscute dintr-o motivaţie politicã incontestabilã şi convingerea cã tãcerea populaţiei nu face altceva decât sã confere şi mai multã putere regimului.



Dupã experienţele de pe front şi rapoartele legate de genocid din Polonia şi Rusia studenţii ajung la concluzia cã discuţiile clandestine nu mai sunt suficiente. Primele patru foi voalante sunt concepute între sfârşitul lui iunie şi începutul lui iulie 1942 şi rãspândite anonim prin poştã în rândul studenţilor din München. În perioada 23 iulie – 30 octombrie 1942, Graf, Scholl şi Schmorell lucreazã ca infirmieri pe frontul de est, folosindu-se de observaţiile directe asupra rãzboiului pentru a întocmi cea de-a cincea foaie voalantã: “Aufruf an alle Deutschen”, cu un tiraj în jur de 6000 de exemplare şi rãspânditã în sud şi în unele oraşe austriece. Scopul devine apelul cãtre o masã din ce în ce mai mare de oameni, dupã cum reiese şi din utilizarea unui mod de exprimare accesibil tuturor. Experienţa atrocitãţilor de pe front îi convinge cã Hitler poate cel mult prelungi rãzboiul, cã în niciun caz nu poate fi vorba de o victorie, prin urmare trebuie pus capãt regimului inuman şi crud faţã de propriii cetãţeni. Manifestul propovãduieşte refuzul militarismului prusac al lui Hitler şi credinţa într-o Europã federalã care aderă la principiile creştine ale toleranţei şi dreptăţii.

La sfârşitul lui ianuarie 1943 este pierdutã bãtãlia de la Stalingrad, cu un bilanţ de 230.000 de morţi de partea germanã şi 1.000.000 de partea ruseascã. Un asemenea deznodãmânt nu putea decât sã accentueze considerabil starea de nesiguranţã din rândul populaţiei germane şi nu numai, precum şi sã impulsioneze rezistenţa antihitleristã. Pentru membrii Trandafirului Alb cumulul de evenimente a condus la elaborarea celui de-al şaselea şi celui mai important ‘fluturaş’: “Kommilitoninen! Kommilitonen!”, care strãbate Scandinavia şi Marea Britanie cu ajutorul lui Helmuth von Moltke. Mii de exemplare zboarã din avioane britanice deasupra Germaniei, purtând supratitlul “Ein deutsches Flugblatt - Manifest der Münchner Studenten”. Investigaţiile Gestapo-ului încep încã din vara lui 1942, întrucât manifestele erau private drept o ameninţare la adresa siguranţei statale. Poziţia viguroasã împotriva regimului se concretizeazã într-o ultimã acţiune în forţã, de data aceasta prin distribuţia manifestului chiar în holul Universitãţii din München, alãturi de slogane antihitleriste şi caricaturi antinaziste. Sophie Scholl este cea care preia iniţiativa şi rãspândeşte fluturaşul în universitate pe 18 februarie 1943. Identificatã de un informator al Gestapo-ului, este arestatã împreunã cu fratele sãu, asupra cãruia se descoperã manuscrisul pregãtit pentru cel de-al şaptelea manifest. În curând sunt arestaţi şi ceilalţi pãrtaşi. Hans şi Sophie Scholl sunt executaţi pe 22 februarie, aceeaşi pedeapsã capitalã aplicându-li-se şi lui Alexander Schmorell, Willi Graf şi Kurt Huber.

“Noi suntem mustrãrile voastre de conştiinţã!”


În viziunea lui Hans Scholl cedase regimului în primul rând intelighentia germanã, dupã cum declara la interogatoriu: ”Am simţit cã era timpul ca aceastã parte a burgheziei sã ia seama la modul cel mai serios de îndatoririle sale politice”. Pentru el şi Schmorell era absolutã nevoie de acţiune concretã: ”Nu mai folosiţi rezistenţa pasivã!”, îndemnau ei încã din primul manifest. “A sosit timpul sã stârpim aceastã hoardã de criminali”, spun ei în cel de-al doilea. Apelul la acţiune se radicalizeazã în cel de-al treilea, când se propune demontarea completã a regimului prin acţiuni de sabotaj în toate domeniile vieţii politice şi publice. Se dorea o neapãratã trezire a conştiinţei naţionale, pentru cã lipsa de acţiune echivala în viziunea lor nu doar cu conformarea, ci şi cu colaborarea. “Noi nu vrem tãcere, noi suntem mustrãrile voastre de conştiinţã, Trandafirul Alb nu vã va lãsa niciodatã în pace!”. Al cincilea manifest exprimã vãdit înţelegerea cursului istoric şi al inevitabilitãţii eşecului politicii hitleriste: “Hitler nu poate câştiga rãzboiul, poate doar sã-l prelungeascã! Trebuie sã ne eliberãm acum de naţional-socialism, în caz contrar germanii vor suferi aceeaşi soartã ca evreii!”.

De ce Trandafirul Alb?


Nu este cert încă de unde provine numele de “Die Weiße Rose”. Acesta s-ar putea datora “Divinei Comedii” a lui Dante, unde sufletele celor drepţi, înveşmântaţi în alb, formau un trandafir de aceeaşi culoare. O altă sursă de inspiraţie o reprezintă poezia cu acelaşi nume de Clemens Brentano, dar şi numele unei mişcări de rezistenţă olandeze împotriva spaniolilor. Hans Scholl a indicat Gestapoului doar poezia lui Brentano, pentru ca astfel gruparea lor să fie considerată inofensivă, iar ceilalţi membri să fie apăraţi de represaliile naziştilor.

10 lucruri mai puţin cunoscute despre...Hitler

Nu existặ nimic amuzant în legặturặ cu Adolf Hitler, şi totuşi este un personaj care a fascinat întotdeauna. De cậnd Congresul american a aprobat divulgarea crimelor de rặzboi ale nazismului în 1998, aporape 3 milioane de documente au fost date publicitặţii, incluzậnd un profil secret al Führer-ului din 1942, întocmit de OOS. Iatã câteva fragmente:

1. • Hitler avea o mare pasiune pentru dulciuri, consumând în jur de un kilogram de ciocolatã zilnic, pe lângã o mare cantitate de produse de patiserie sau frişcã. La o ceaşcã de ceai adãuga 7 linguriţe de zahãr;
   
2. • Subiectele sale favorite includeau introduceri de tipul: “Când eram eu soldat…”, “Când eram eu în Viena…”, “Când eram eu în închisoare…”, “Când eram eu în fruntea partidului în primele sale zile…”;
   
3. • Când vorbea despre Wagner sau despre operã, nu îndrãznea nimeni sã-l întrerupã. Adeseori predica pe marginea subiectului ore în şir, pânã când audienţa adormea;
   
4. • Hitler avea un scris de mânã impecabil, iar Carl Jung, confruntat cu perfecţiunea caligrafiei sale, afirma în 1937 cã “în spatele acestui scris recunosc trãsãturile unui bãrbat cu un instinct feminin”;
   
5. • Aproape în fiecare searã viziona un film în cinematograful sãu privat, preferând filmele care erau interzise publicului german. Îi plãceau comediile cu actori evrei;
   
6. • Personalul sãu îi punea mereu la dispoziţie filme cu tortura şi execuţia prizonierilor politici, precum şi cu conţinut pornografic;
   
7. • Suferea de o ipohondrie cronicã, se diagnostica cu tot felul de boli, îndeosebi disfuncţii intestinale şi se trata cu substanţe periculoase precum stricninã, atropinã sau bacterii din fecalele umane…;
   
8. • A devenit vegetarian dupã ce a participat la autopsia unei fete care s-a sinucis din cauza insistenţei cu care o urmãrea dictatorul. Profita de orice ocazie pentru a tãia apetitul comesenilor, glumind cã va prepara o budincã cu sângele sãu sau numind bulionul de carne ‘ceai de hoit’;
   
9. • Se amuza teribil pe seama personalului sãu, o ţintã principalã fiind ministrul de externe. Ordona unui angajat sã-l sune şi în timp ce asculta conversaţia, îi dãdea instrucţiuni sã-l enerveze atât de tare încât sã cedeze nervos. O glumã de-a sa a dat greş lamentabil în momentul în care l-a trimis pe Ernst Hanfstaengl în Spania într-un avion plin de ofiţeri Gestapo, fãcându-l sã creadã cã este vorba despre o misiune suicidalã. Hanfstaengl a profitat de reumplerea rezervorului şi a fugit în Elveţia, furnizând importante informaţii Aliaţilor înainte sã afle cã de fapt Hitler i-a fãcut o farsã…;
   
10. • Câinele sãu, un ciobãnesc german pe nume Blondi, a avut un efect incontestabil asupra politicii sale. Hitler petrecea ore în şir ocupându-se de dresajul sãu, fapt ce trezea replica acide din parte ofiţerilor sãi: “Uneori aveam senzaţia cã rezultatul campaniei ruseşti depindea mai mult de Blondi decât de personalul nazist”.