Hitler[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ADOLF  HITLER-
3] Nu trebuie sa ne fie frica de judecata istoriei. Cine mai vorbeste astazi de exterminarea armenilor?
2]Generalii cred ca ar trebui sa fim judecati ca in turneele din Evul Mediu. Eu nu am nevoie de cavaleri; am nevoie de revolutionari.
1]Spune o minciuna suficient de tare si suficient de mult si lumea o va crede.
=====
Paula 

Un fotbalist german îşi cere scuze pentru că s-a deghizat în Hitler

William Hakvaag, directorul unui muzeu dedicat celui de-al doilea război mondial, situat în insula Lofoten, nordul Norvegiei, a descoperit trei picturi în acuarelă, ascunse în interiorul unui tablou atribuit dictatorului nazist Adolf Hitler.
Tabloul a fost cumpărat de Hakvaag la o licitaţie. Acuarelele îi reprezintă pe doi dintre piticii din povestea "Albă ca Zăpada", respectiv Doc şi Mutulică, şi pe Pinocchio.
"Am cumpărat tabloul vara trecută, la o licitaţie organizată în Germania, în Bavaria", a explicat directorul muzeului.
Tabloul, tot o acuarelă, este un peisaj bavarez, purtând semnătura "A. Hitler 1940". Opera a fost cumpărată pentru 300 de dolari.
"Am încercat să-l deschid prin spate pentru a vedea dacă se găseşte ceva în interior. Am înlăturat cadrul şi am găsit alte trei picturi", mult mai mici decât prima, care are 35 centimetri pătraţi, a spus Hakvaag. Primele două (ale piticilor - n.r.) poartă iniţialele "A.H.", cea a lui Pinocchio nu este semnată. Hakvaag este convins că tablourile au fost pictate de Adolf Hitler.
"Mulţi oameni cred că Hitler nu a mai pictat după anul 1939", a spus el, aceasta fiind una dintre explicaţiile aduse în sprijinul afirmaţiei lui. "Dacă cineva ar fi făcut un fals, opera cu peisajul bavarez ar fi fost datată înainte de 1940, pentru a părea mai credibilă", a precizat Hakvaag. De asemenea, este ştiut că dictatorul iubea filmul "Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici", realizat de Walt Disney şi proiectat pentru prima oară în 1937. "Hitler avea propria sa copie a filmului", a menţionat Hakvaag, amintind că lungmetrajul animat creat de Disney este o adaptare a basmului german al fraţilor Grimm.
Hakvaag a mai spus că femeia care i-a vândut peisajul bavarez a descoperit opera în grânarul casei sale din Bavaria, regiune în care a trăit Adolf Hitler.
Directorul muzeului norvegian a recunoscut, totuşi, că "este dificil să fie 100% sigur" de autenticitatea tablourilor.
http://www.azi.ro/vadorim.htm

140 euro pe noapte costă „Camera lui Hitler”

Flota lui Hitler, regasita in Marea Neagra

Fost tribunal al lui Hitler, resedinta de lux

Ce îi inspira lui Adolf Hitler portretul lui Frederic cel Mare



În ultimele seri petrecute în buncar (aprilie 1945), parasit de o parte din colaboratorii apropiati, Himler si Göring, Hitler, uitîndu-se la portretul lui Frederic cel Mare, repeta întruna o cugetare a lui Benjamin Franklin: "De cînd am învatat sa cunosc omul, iubesc cîinii".

Cum a murit Hitler (XVII)În cele din urma, regimul nazist nu a mai cunoscut decît indivizi asexuati "angajati în serviciul comunitatii national-socialiste". Hitler si discipolii lui fanatici au facut totul pentru a degrada femeia, dar, cu toate ca, din cauza initiativelor regimului, constiinta nationala a fost în asemenea proportie orbita si corupta, degradarea nu s-a înfaptuit niciodata pîna la capat, poporul german reusind sa se salveze. Chiar si astazi ne este greu sa apreciem exact importanta problemei. Pe de alta parte, sa ne fie permis sa consideram ca, daca din sase femei care au trait în preajma lui Hitler, cinci s-au sinucis sau cel putin au încercat s-o faca (Geli si Eva au decedat), lucrul se datoreste, fara îndoiala, acelorasi teorii, devenite cu atît mai insuportabile, în atmosfera care domnea în viata particulara a dictatorului. Referitor la maladiile de care a suferit Hitler, materialele publicate recent pe baza informatiilor provenite din cercul dictatorului arunca o lumina noua asupra problemei de care ne ocupam. Doctorul Felix Kersten îl îngrijea pe Heinrich Himmler printr-un procedeu cu totul special: terapia manuala. Despre ce era vorba: Kersten deprinsese de la doctorul Kó, un vraci din Tibet, o metoda de vindecare a anumitor suferinte, bazata pe un procedeu combinat de masaje si influenta de magnetism animal. A început sa practice la Haga si a devenit foarte repede atît de cunoscut si de apreciat, încît la serviciile sale apelau magnati si capete încoronate. La Felix Kersten a recurs si Heinrich Himmler. În timpul sedintelor, Himmler i-a destainuit medicului o serie de fapte uluitoare privindu-l pe Hitler si chiar i-a dat sa citeasca rapoartele ultrasecrete ale medicilor ce l-au tratat pe cancelar: la începutul anului 1942 - cînd Kersten a luat cunostinta de aceste rapoarte - führerul era atins de PSP (paralizie sifilitica progresiva).

În tinerete Hitler avusese sifilis si fusese tratat la spitalul Pasevolk, de unde iesise în aparenta vindecat; în 1937 aparusera însa simptome care dovedeau în mod neîndoielnic ca boala îsi continua actiunea de distrugere, transformîndu-se, în 1942, în paralizie sifilitica progresiva. Iata, deci, ca Germania nazista, cel de-al III-lea Reich, era condusa de un sifilitic în plina evolutie a bolii, de un om ale carui trup si minte erau supuse de ani de zile degenerarii crescînde provocate de paralizia generala. Oare, se întreaba cineva, cei din preajma lui Hitler erau la curent cu adevarul? Ei cunosteau perfect - în primul rînd Himmler si Goering - si, în loc sa ia masurile impuse, tineau ascuns cu strasnicie acest secret, pentru ca nu cumva aliatii sa-l afle si, aducîndu-l la cunostinta opiniei publice, Germania sa sufere o înfrîngere dezastruoasa. Sanatatea lui Hitler în perioada februarie-martie 1944 era din zi în zi mai subreda. Cel mai ciudat lucru era ca Bormann, tocmai din exces de servilism, se facea în mare masura vinovat de aceasta. El îl proteja pe doctorul Morell, pe care, i-l plasase lui Hitler, care, printre altele, suferea de spasme ale colonului; Morell îi calma aceste spasme dureroase administrîndu-i niste pilule preparate de el, un amestec periculos de stricnina si beladonna (lucru de care am mai vorbit). Beladonna îi paraliza reflexele si astfel scopul era atins, dar în acelasi timp ea încetinea activitatea cerebrala a pacientului. De aceea, în compozitia pilulelor intra si stricnina care, în schimb, îi excita puternic nervii. Doza maxima era de noua pilule pe zi. Din proprie initiativa, Hitler lua pîna la 20 pe zi. Curînd a fost apucat de un tremurat convulsiv si i-a paralizat piciorul drept. Atunci au fost adusi sa-l examineze trei medici renumiti, acestia acuzîndu-l pe doctorul Morell ca l-ar fi otravit pe Hitler "din incompetenta". A intervenit Martin Bormann. El a pus sa fie examinate pilulele de catre un "specialist", un individ în slujba lui. Apoi, triumfator, a venit cu un certificat în care era atestata "totala lipsa de nocivitate a medicamentului". Cei trei medici care dadusera semnalul de alarma au fost stersi de pe lista doctorilor cu dreptul la libera practica! Doctorul Brandt a îndraznit, la putin timp dupa aceasta, sa-i trimita lui Hitler un raport cu privire la "starea sanitara precara din orasele Reichului care fusesera bombardate de aviatia aliata". El a fost arestat si condamnat la moarte. În dosarul lui s-a gasit raportul transmis de Bormann lui Hitler. Hitler, care devenise incapabil sa mai scrie lizibil din cauza tremuratului mîinii sale, a mîzgalit pe margine niste cuvinte fara noima: "Porc, pui de napîrca, asasin, sa fie omorît". Cîteva luni mai tîrziu, cînd însusi Hitler a încetat sa mai aiba încredere în Morell, Bormann avea sa-l paraseasca pe doctor, fara nici o remuscare. Pentru el, dreptatea era întotdeauna de partea celui mai tare! Si atunci Bormann avea sa vorbeasca plin de dispret despre "sarlatanul ala care-l calca îngrozitor pe nervi, circula într-o limuzina ultraeleganta si mai are tupeul incalificabil de a-si pastra soferul, un tînar care de mult ar trebui sa fie pe front...".
(Sfîrsit)

Cum a murit Hitler (XVI)Caracterul sumbru, crispat, angoasa permanenta de care, pare-se, suferea Hitler, sugera existenta unor tensiuni interioare ce-si asteptau eliberarea pe care ar fi putut sa i-o aduca un suflet plin de întelegere. Aceste solicitari materne se îmbinau cu elemente de seductie mai obscure. Hannach Arendt a evocat "admiratia tot mai puternica pe care societatea buna a secolului al XIX-lea o încerca fata de lumea interlopa, decaderea sa morala progresiva, predilectia tot mai pronuntata pentru cinismul anarhic al progeniturii sale". Ea a scos în relief surprinzatoarea afinitate dintre conceptia politica despre lume a "drojdiei societatii" si cea a burgheziei. Procesul a atins punctul culminant al începutului celui de-al treilea deceniu, în saloanele din München si, ulterior, în celebrul cerc al doamnei von Dricken. Cultul care se dezvolta în jurul persoanei sale a capatat o importanta mult mai mare decît sprijinul material si social acordat de aceste cercuri tînarului agitator. Fara îndoiala, cultul idolatru n-a fost mai putin eficace în "miscarea masculina", dar sursa cultului exacerbat si isteric, al carui obiect a fost Hitler, trebuie vazuta în fuziunile sentimentale ale unei categorii bine delimitate de femei, de o anumita vîrsta, care cautau o trezire a instinctelor lor în tumultul entuziast al marilor manifestatii nocturne, la picioarele unui Hitler transfigurat de extaz. Unul dintre acolitii lui Hitler scria: "Pentru a întelege caracterul acestui entuziasm, trebuie sa fi vazut de la înaltimea tribunei auditoarele de acest gen, cu privirea lor umeda si împaienjenita, tulburata de emotie". Rareori "rolul erotismului în propaganda" a fost atît de eficace.

Într-o zi, Hitler se întretinea cu Rauschning, mai-marele regiunii Danzing, privitor la problemele mutatiei în cadrul rasei umane. Rauschning, care în acest domeniu nu avea nici cea mai mica idee, încerca sa interpreteze prin propriile sale cunostinte elementare, de crescator de animale, ameliorarea sîngelui german. "Dar nu puteti face altceva - îi spuse Hitler - decît sa ajutati natura si aceasta sa-si scurteze drumul pe care-l are de strabatut! Trebuie ca ea, natura însasi, sa va ofere o varietate noua. Pîna în prezent, în privinta speciei animale, crescatorii nu au reusit decît în foarte rare cazuri sa realizeze mutatii, adica sa creeze caractere noi". "Omul nou se afla în mijlocul nostru! Este acolo - striga Hitler cu un ton triumfator. Nu va ajunge aceasta? Am sa va spun un secret: am vazut omul nou. El este activ si crud. Mi-a fost frica în fata lui". Pronuntînd aceste cuvinte, mentioneaza Rauschning, Hitler tremura, fiind cuprins de o ardoare axtatica. Si, mai departe, Rauschning descrie o scena stranie, în privinta careia doctorul Achille Delmas, specialist în psihiatrie, s-a straduit în zadar sa-i gaseasca o explicatie: "O persoana din anturajul lui Hitler mi-a spus ca într-o noapte acesta s-a trezit scotînd strigate convulsive. Paralizat de frica, asezat pe marginea patului, cerea ajutor. Era cuprins de o panica ce-l facea sa tremure asa de tare, încît se msca patul. Din gura îi ieseau vociferari confuze si neinteligibile. Gîfîia ca si cum era pe punctul de a se sufoca. Aceeasi persoana mi-a descris una din aceste crize cu detalii amanuntite, pe care nu le-as fi crezut, daca nu era vorba de o persoana sigura si demna de toata încrederea. Hitler se afla în camera sa, în picioare, tremurînd si privind în jur cu un aer speriat. "El este! El este! A venit aici!", gemea, cuprins de frisoane puternice. Buzele i se albastrisera, iar transpiratia i se aduna în picaturi mari pe frunte. Deodata, a început sa pronunte cifre fara nici un sens, apoi cuvinte si resturi de fraze. Arata îngrozitor, folosea cuvinte legate în mod bizar, cu rezonante stranii.

Apoi a redevenit tacut, dar continuînd sa-si miste buzele. I s-au facut frectii si i s-a dat sa bea ceai. Pe neasteptate, a început din nou sa strige din toate puterile: "Acolo! Acolo! În colt! Este acolo!". Izbea cu piciorul în pardoseala camerei si urla încontinuu. Cei din jur s-au straduit sa-l linisteasca, asigurîndu-l ca nu se petrece nimic iesit din comun. În cele din urma, s-a calmat treptat, revenind la normal...". Consideram a fi vorba de o grava maladie psihica, cunoscuta, de altfel, specialistilor, si care se caracterizeaza în principal prin patru simptome - disociatia, autismul, ambivalenta si platitudinea efectiva - carora li se adauga si altele, cum ar fi episoadele onirice, halucinatii de tot felul, în special cele auditive, dezinteresul pentru problemele concrete, înclinatiile catre speculatii abstracte, fantastice, starile de visare etc. Bolnavul devine retras, refuza societatea, vorbeste mult, fara a putea fi urmarit, gesticuleaza. Are stari ipohondrice, uneori bizare, care îl determina sa consulte diversi medici, crezîndu-se persecutat si amenintat; megalomanie. Acelasi om priveste impasibil uciderea unui numar imens de fiinte nevinovate, plînge cu lacrimi cînd citeste un text emotionant sau aude o bucata muzicala. Într-adevar, afectivitatea acestor bolnavi psihici oscileaza între acesti doi poli, anestezie, lipsa de sentimente, de emotii, de pasiuni, si hiperestezie, excese de sentimente, de emotii si pasiuni. În egocentrismul sau, Hitler nu putea interpreta tacerea care-l înconjura decît ca un semn fata de aureola führerului. Una din secretarele sale povesteste ca evita întotdeauna contactul direct cu oamenii care-l ascultau. Hitler încerca, profitînd de orice prilej, sa transforme manifestarile politice într-o exaltare a instinctelor, parasind tot mai mult rolul oratorului tarditional pentru a deveni încarnarea unui simbol a carui prezenta permitea unor mici burgheze neurastenice sa se dedea la un dezmat colectiv.

Asteptarea încarcata de neliniste a clipei în care masa se dezlantuie, a sentimentului marii eliberari, în mijlocul strigatelor incoerente ale multimii dezvaluia caracterul isteric al acestor manifestatii. Însusi Hitler a declarat ca în discursurile sale a "a tinut întotdeauna seama de gusturile femeilor", întrucît acestea au fost, de la început, "admiratoarele sale cele mai entuziaste". Pîna si în cursul razboiului el a încercat sa faca fata criticilor prin argumente "anume ticluite pentru a impresiona sensibilitatea feminina". Fie ca acest erotism public este explicat prin consideratii tactice, fie prin obsesiile personale ale lui Hitler, în ambele ipoteze, femeia era privita exclusiv ca obiect, iar calitatile ei specifice - capacitatea de a se devota, nevoia ei de ordine si de autoritate - n-au fost socotite decît ca niste instrumente ale unei orientari psihologice intensive. Aici ne aflam în punctul de convergenta dintre comportamentul personal al lui Hitler si trasaturile, de altfel destul de vagi, ale doctrinei naziste în ceea ce priveste femeia. Aceasta doctrina nu facea altceva decît sa reia tezele formulate în scrierile rasiste, dîndu-le însa o orientare proprie, astfel încît sub neadevarurile si fantasmagoriile ei razbateau brutal adevaratele teluri ale conducatorilor. Si aici se regaseste înca una din trasaturile caracteristice ale practicii ideologice naziste: notiunile pseudo-romantice slujesc doar pentru a disimula obiectivele si tactica tintind dominatia. Planurile naziste privind expansiunea demografica a rasei germane, invocarea aportului de "sînge nou" nu fac decît sa demonstreze perfect pîna la ce punct femeia era considerata exclusiv un obiect, un instrument menit sa slujeasca la îndeplinirea unor scopuri ambitioase. Ceea ce mai înainte a fost prezentat ca un protest împotriva masculinizarii femeii a avut drept consecinta logica suprimarea totala a diferentelor dintre sexe.

Cum a murit Hitler (XIV)
Moartea lui Geli Raubal a ramas si va ramîne un mister. Unele marturii ale vremii merg pîna la a-i suspecta pe Himmler si acolitii sai din SS de a se afla la originea dramei din 1931. Geli Raubal capatase o importanta mult prea primejdioasa în viata viitorului dictator si se impunea suprimarea ei. Pe mormîntul lui Geli Raubal, în cimitirul catolic din Viena, se poate citi si astazi, dupa ani, urmatoarea inscriptie: "Ea ne era raza noastra de soare". Hitler a ramas coplesit multi ani de disparitia nepoatei sale si a purtat timp îndelungat doliu. La Berchtesgaden, ca si mai tîrziu la Cancelaria Reichului din Berlin, portretele lui Geli plina de viata si vesela, pictate de Adolf Ziegler, viitorul presedinte al Academiei Reichului, se gaseau atîrnate de zidurile camerei sale de lucru si cu regularitate însotite de manunchiuri mari de flori cu prilejul celor doua aniversari, cea a nasterii si a mortii sale.
Angela Raubal, mama lui Geli, dupa decesul fiicei sale, a continuat sa locuiasca la Berchtesgaden. În 1936, ea l-a parasit totusi pe Hitler, pentru a se recasatori cu un profesor de arhitectura din Dresda. Hitler a refuzat sa asiste la ceremonie. Dar drama lui Geli a mai avut o continuare. Prin nu se stie ce împrejurari, un preot raspopit, Bernhardt Stempfle, intrase în posesia unor scrisori compromitatoare adresate de Hitler nepoatei sale. În 1934, dupa "Noaptea cutitelor lungi", cadavrul lui Stempfle a fost gasit în padurea din Harlaching, situata în împrejurimile Münchenului, cu gîtul fracturat si cu trei gloante în inima. S-a presupus ca ucigasul ar fi fost Emil Mauritz. Am descris intentionat pe larg legatura dintre Hitler si Geli, nepoata sa, dintre un barbat de 40 de ani si o tînara de aproape 20 de ani, care în afara de aspectul incestuos, ofera psihiatrilor un material interesant de studiu. În viata lui Hitler au mai existat si alte femei, al caror rol a ramas însa obscur. Unity Mitford era studenta a Scolii de Arte Frumoase din München. Aceasta tînara de 22 de ani, fiica lordului Redesdale, cumnata lui Oswald Mosley, îl întîlneste pe Hitler în 1934, în cursul unei mari receptii. Cele cîteva cuvinte pe care le schimba cu führerul o vor transforma într-o îndragostita romantica si pasionata de dictator. Hitler a încurajat sentimentele disperate ale tinerei femei si, în momentul cînd, în 1938, Unity Mitford va suferi de o pleurezie la Bayreuth, führerul îi va trimite medicul sau personal, îi va umple camera de flori si îi va telefona în fiecare dimineata. Aceasta idila romantica uimeste opinia publica britanica si, putin timp dupa acordul de la München, lordul Redesdale se simte chiar obligat sa dezminta zvonurile care circulau în presa engleza. Unity, daruita în întregime pasiunii sale, va fi dezamagita de idolul ei, în cursul toamnei anului 1939, pentru un motiv înca nelamurit (sa fi cerut ea oare führerului sa puna capat razboiului?).
În orice caz, la data de 2 ianuarie 1940, cu autorizatia exceptionala a cancelariatului, ea paraseste Münchenul si, trecînd prin Elvetia si Calais, soseste în Anglia, suferind de pe urma ranilor datorate unei încercari de sinucidere. Ea se va retrage într-una din insulele Hebride si va muri la 33 de ani, în 1945, de meningita. N-a supravietuit omului care-i înrîurise astfel viata. O alta femeie care va juca un rol în viata lui Hitler si în relatiile acestuia cu Anglia este principesa Stephanie de Hohenlohe; prietena cu familia Bechstein, celebrii fabricanti de pine. Elena Bechstein, la rîndul ei, protejase pe agitatorul neajutorat al anilor '20 principesa de Hohenlohe, bine introdusa în înalta societate britanica, a primit de la lordul Rothermere, proprietarul ziarului "Daily Mail", misiunea sa-l contacteze pe Hitler si sa-l sondeze cu privire la restaurarea familiei Hohenzollern în Gemania si a habsburgilor în Austria. Ea a fost primita cu multa simpatie de Hitler în 1933, dar acesta nu si-a luat nici un angajament în privinta restaurarii, declarîndu-se însa în favoarea unei apropieri anglo-germane. A urmat dupa aceea o corespondenta Hitler Rothermere, care a determinat atitudinea de simpatie luata de "Daily Mail" atît cu ocazia reocuparii Renaniei (1934), cît si cu prilejul reconstructiei flotei de razboi germane (1935). Iata, deci, care a fost rolul Stephaniei în viata lui Hitler: o simpla manipulanta de catre biroul Rosenberg, ce viza apropierea anglo-germana, si care nu s-a înfaptuit. Femeia care si-a legat soarta de Hitler, fiind si ultima din viata sa, a fost Eva Braun. Era o mica functionara în atelierul fotografului Hoffmann, din München. Hitler, vizitîndu-l pe acest vechi prieten si colaborator, a cunoscut-o pe Eva. Mult mai tînara, aceasta a acceptat curtea lui Hitler, cu care a trait mai bine de 10 ani. Drept recunostinta, i-a acordat lui Hoffmann monopolul fotografiilor sale, fapt care i-a permis acestuia sa strînga o avere însemnata, mai ales ca lui Hitler îi placea nespus, înainte de acapararea puterii, sa se fotografieze. Hitler a instalat-o la castelul sau din Berchtesgaden, unde a devenit stapîna casei. Eva îl însotea în toate calatoriile sale. La Berlin locuia însa singur, propaganda nazista ridicînd în slavi ascetismul führerului.

Cum a murit Hitler (XIII)
Intimitatea dintre unchi si nepoata avea sa-si dezvaluie în public substratul mult mai puternic cu urmatorul prilej:… lungul Mercedes negru, un "cadou" al uzinei la care Hitler lucra din timp în timp ca amator se pretindea ca ar fi desenat caroserii înghitea kilometrii dintre Bochum si Essen. La volan se afla soferul Emil Mauritz. Ploua si soseaua era alunecoasa. Deodata, masina s-a rasucit brusc cu 180 de grade si s-a izbit de un arbore de pe marginea soselei. Mauritz a fost ranit si, de asemenea, un aghiotant, Brueckner, a fost izbit grav la ceafa. Angela Raubal era ranita usor la umar. Hitler scapase complet nevatamat, însa Geli fusese proiectata în afara masinii si îsi pierduse cunostinta. Un fir subtire de sînge i se scurgea pe obraz din tîmpla stînga. Soferul avea sa remarce ca în acele momente Hitler era disperat si îsi pierduse complet stapînirea de sine. Striga neîncetat: "Geli, iubita mea, priveste-ma, spune-mi un cuvînt, nu muri…". Hitler era de o paloare neobisnuita si mîinile îi tremurau încontinuu. "Geli, daca tu mori, ma omor si eu!". Între timp, la locul accidentului s-au oprit si alte automobile care treceau pe sosea. Dintr-unul a coborît doctorul Karl Brandt. El a acordat primele îngrijiri medicale celor raniti. A bandajat-o pe Geli, i-a administrat un calmant Angelei Raubal si i-a facut o injectie lui Brueckner. Pe Geli a transportat-o cu masina sa la o clinica din Essen, unde era intern. Hitler l-a urmat într-o alta masina, reusind sa-si gaseasca între timp stapînirea de sine. Nu se stie cît de grav a fost ranita Geli; asupra acestui lucru Brandt a pastrat, în memoriile sale, o tacere deplina. Cert este ca Hitler l-a considerat a fi un medic exceptional si în 1934, cînd a ajuns în fruntea statului, l-a trimis pe Brueckner sa-l solicite sa devina medicul sau personal. Daca prima întîlnire cu Geli a însemnat pentru doctorul Brandt începuturile ascensiunii sale si sub un anumit aspect cea care i-a atras sfîrsitul cea de-a doua întîlnire, dupa cum vom vedea, s-a terminat într-un mod tragic pentru tînara femeie.
Cazul Geli a ramas însa neclar pîna astazi, nu avem raspuns la multe întrebari, caci materialele respective au fost distruse. Mai mult chiar, unii dintre martori au "murit" doar pentru ca detineau parti infime de adevar. Iata însa un amanunt ce s-a pastrat. Hitler avea un sofer, singurul om din preajma sa care îl servea si în care avea încredere absoluta, pe nume Emil Mauritz. Cînd era cazul, Mauritz servea si ca garda de corp. Se spune ca, în timp ce Hitler fusese închis la închisoarea Landsberg, îi dictase soferului primele capitole din "Mein Kampf", si, mai mult, cu timpul, Emil Mauritz, vechiul ceasornicar si condamnat de drept comun, fusese primul sef al comandourilor naziste. Paralel, în viata lui Geli, tot atît de supusa supravegherii ca si cea a unchiului sau, a aparut un alt barbat. Si acest barbat a fost… Emil Mauritz! La prima vedere, faptul nu avea nimic surprinzator. Mauritz nu-l parasea pe Hitler si Hitler n-o parasea pe Geli. Era un trio de nedespartit. Doar ca, asa cum avea sa marturiseasca mai tîrziu soferul nazist, Hitler îsi pusese în cap sa-l casatoreasca pe acest camarad de odinioara. Mauritz luase în serios cuvintele sefului sau. Geli îi placea enorm lui Mauritz. "Nu o puteai vedea, spunea acesta, fara sa cazi îndragostit nebuneste de ea". La rîndul ei, nepoata lui Hitler nu se arata mai putin indiferenta, dar nici nu fcea avansuri sau marturisiri soferului. Daca ar fi sa-l credem pe Emil Mauritz, decisese de comun acord cu Geli sa se logodeasca.
Asupra urmarii acestei întîmplari, parerile difera; în orice caz, doua dintre versiuni sînt demne de retinut. Într-o seara, Hitler sosind acasa pe neasteptate, adus de alta masina, si-a surprins nepoata în bratele soferului. Or, asa cum a pretins însusi Mauritz, el i-ar fi spus lui Hitler mai înainte despre proiectul de casatorie cu Geli. Cert este ca, oricare ar fi fost maniera în care a fost prevenit Hitler, a urmat un adevarat cataclism. A izbucnit în invective si imprecatiuni, concediindu-si rivalul, cel putin provizoriu, nu fara a-i varsa discret, din casieria partidului nazist, frumoasa suma de 20.000 de marci, pentru a-si asigura tacerea. Evenimentele ulterioare însa au favorizat scoaterea din dizgratie a lui Mauritz si recîstigarea bunavointei lui Hitler. În ultimele zile ale verii anului 1931, o scrisoare datata din iarna ce trecuse, a disparut dintre hîrtiile pastrate cu grija de Hitler într-un sertar al biroului sau din München. Scrisoarea a fost regasita si este interesant cum se termina: "Numar orele pîna în clipa fericita cînd te voi revedea"… semnat Eva. În dimineata de 17 septembrie 1931, Hitler a parasit Münchenul însotit de Heinrich Hoffmann, pentru a se deplasa la Hamburg. Si-a luat ramas bun de la nepoata sa, care, aflata la balconul apartamentului de la nr. 16 de pe Prinz-Regentenstrasse, îi facea semne cu mîna unchiului sau, instalat alaturi de noul sofer, pe nume Schreck. Privind fata lui Geli, te izbea imediat chipul ravasit, ce trada o emotie puternica. În momentul în care Hitler închidea portiera, Hoffmann o auzi pe Geli strigînd: "Unchiule Adi, totusi, nu vrei sa ma lasi sa plec la Viena?". "Nu", îi raspunse scurt Hitler, si masina demara brusc, în viteza. Aveau sa nu se mai revada niciodata. Cînd lungul Mercedes decapotabil a parasit ultimele strazi ale orasului, vîntul s-a întetit si, gonind ceata din timpul noptii, s-au ivit în zare vîrfurile muntilor. Hitler s-a întors catre Hoffmann si a clatinat din cap murmurînd: "Acest blestemat de foen… Este idiot, dar am un fel de presentiment ce ma obsedeaza…".
A doua zi, din simpla întîmplare, obsesia lui Hitler facu loc realitatii. Calatorii îsi petrecusera noaptea la Nürnberg si în zori plecasera mai departe, angajîndu-se pe soseaua spre Bayreuth. Un taxi îi urmarea în viteza, îi ajunse si un brat prin geamul lasat se agita frenetic. Mercedesul stopa la marginea soselei, urmat de taxi. Un vînator din Deutscherhof coborî, saluta scurt si le înmîna un mesaj urgent: Rudolf Hess astepta un telefon, Hitler trebuia sa se reîntoarca imediat la prima localitate cu telefon, fiind vorba de ceva foarte important si urgent. S-au reîntors în graba si cînd Hitler a iesit din cabina telefonica, Hoffmann costata ca era livid; îI spuse abia soptit: "Geli a fost gasita în camera sa, cu revolverul meu în mîna. Starea ei este foarte grava, iar politia este în apartament". Fara întîrziere a ordonat soferului sa-l duca la München. Dar mai înainte a cerut unei secretare sa-i telefoneze doctorului Brandt sa vina la locuinta sa. Cînd au revenit la München, Brandt sosise prea tîrziu, Geli era moarta, politistii si medicul legist terminasera ancheta lor, iar cadavrul fusese deja transportat la morga orasului. Autopsia efectuata imediat a relevat ca tînara îsi trasese în piept un foc de revolver, iar glontul îi traversase inima. Arma, un Walther 6,35, apartinea lui Hitler. Pe masa din camera sa, rupta în patru bucati si asezata la edere, zacea scrisoarea Evei. Ce semnificatie a vrut sa dea tînara disperata gestului sau? Geli era realmente geloasa pe Eva Braun, pe care n-o întîlnise niciodata sau poate Geli încercase sa-l convinga pe Hitler s-o ia de sotie si acesta refuzase? Sau invers: în ciuda scrisorii si a altor marturii de adorare a führerului, acesta manifestase intentia de a se casatori cu Geli, în timp ce pasiunea sa nu era, în ciuda aparentelor, împartasita de nepoata? Sau, înca si mai simplu, unchiul refuzase sa-i redea libertatea si s-o lase pe Geli sa-si traiasca propria-i viata, departe de el, la Viena?

Cum a murit Hitler (XII)
"Acolo (vila de la Berchtesgaden, n.red.) va spune Hitler am petrecut cei mai frumosi ani ai vietii mele, unde am conceput si copt toate marile mele proiecte". Si el va adauga: "Aici, la Berchtesgaden, ideile mele au depasit limitele umane pentru a se traduce în acte cu repercusiuni incalculabile"… Cine a vizitat castelul lui Ludovic al II-lea de Bavaria, de la Neuschwanstein, îsi poate da seama de structurile psihice asemanatoare ale lui Hitler si Ludovic al II-lea, comparînd cele doua constructii.
Ceausescu a dispus efectuarea unor constructii monstruoase gigantice în acelasi stil. Paralelismul exclude orice coincidenta, este vorba în mod evident de boala care îi macina pe toti: paranoia. În aceasta locuinta de celibatar si de sef de partid, resedinta de munte în acelasi timp, reprezentativa si familiara, îi trebuia o femeie. Or, aceasta femeie nu exista pîna atunci în viata lui Adolf Hitler. Din clipa în care a hotarît sa-si stabileasca locuinta la Berchtesgaden, a telefonat la Viena pentru a anunta noutatea surorii sale, cerîndu-i sa vina sa joace rolul de stapîna a casei. Angela Raubal era pe jumatate sora cu Hitler si locuia la Viena împreuna cu fiica sa cea mica, Geli, care avea o voce placuta si nutrea dorinta sa se dedice muzicii. Angela era cu sase ani mai mare decît Adolf si era singura persoana din familie pentru care dictatorul manifesta ceva asemanator cu afectiunea si atasamentul. Sotul Angelei, Leo, era mort, dar în timpul vietii nu s-a înteles prea bine cu cumnatul sau, în ciuda faptului ca nici unuia dintre ei nu le-a placut sa munceasca, preferînd o viata de hoinari si pensionari ai azilelor de noapte. Virtutile de gospodina ale lui Frau Raubal erau de mult cunoscute si apreciate de Hitler. Aceasta reputatie nu a fost dezmintita: Angela a îndeplinit la Berchtesgaden functia care îi fusese atribuita. Interesul manifestat brusc pentru viata rustica dusa în munte trebuie atribuit unui cu totul alt motiv. Imaginati-va o tînara stralucind de sanatate, de bucuria de a trai, de o frumusete nu neaparat clasica, mai curînd salbatica, în orice caz seducatoare, subtire în talie, cu ochi mari si par bogat si negru revarsat pe umeri.
Era Geli, una din cele doua fete ale Angelei Raubal. Hitler pierduse de multi ani legatura cu familia cumnatului sau si cînd a revazut-o pe Geli, pe care a cunoscut-o cînd era un copil, a ramas împietrit. Hitler mergea pe 40 de ani cînd a fost sedus, cucerit si îndragostit pîna peste urechi de nepoata sa. A adorat-o pe Geli din prima clipa. Viata particulara a lui Hitler s-a transformat apoi radical. Unchiul si nepoata nu se mai desparteau; atît cît obligatiile îi permiteau, Hitler o ducea cu sine pe Geli si se arata plin de mîndrie cu ea în public. Era un fapt de acum obisnuit, desi putin credibil, sa-l vezi pe unchiul "Adi" patrunzînd în magazinele luxoase din München în urma nepoatei sale, platind la casa si iesind, tot în urma ei, cu bratele încarcate de pachete. Si ea? Frumoasa Geli, bineînteles, se simtea pe ascuns flatata de interesul manifestat de acest unchi si mai ales impresionata de celebritatea pe care si-o dobîndea în Germania. Fara îndoiala, putem presupune ca tînara suferea. În primul rînd din cauza furtunoasei tiranii si gelozii cvasimorbide a unchiului si tutorelui sau. Caci, în mod indiscutabil, Hitler o iubea pe Geli, si înca cu o intensitate putin obisnuita, în ciuda faptului ca era cu 20 de ani mai mare. Suporta dificil comportamenul lui Hitler, caci acesta nu admitea sa-si vada nepoata în compania altor barbati, dorind s-o pastreze doar pentru el. Îi interzisese chiar sa se întoarca la Viena, pentru a-si urma studiile de muzica si a deveni cîntareata de opera, marea ambitie a vietii sale.
Datorita ocupatiilor si ambitiilor sale de om politic, Hitler se gasea deseori departe de ea si atunci Geli îl acuza la rîndul ei de tradare, reprosîndu-i atentiile pe care le împartasea altor femei, cum ar fi de exemplu Winifriedei Wagner, cumnata maestrului din Bayreuth, cît si personalului feminin al atelierului münchenez de fotografie al prietenului sau Hoffmann, unde era functionara o oarecare tînara cu numele de Eva Braun. Toate acestea nu au împiedicat ca, la un moment dat si destul de repede dupa venirea lui Geli si a doamnei Raubal în Bavaria, sa se puna problema casatoriei între cei doi. Orice ar fi fost, în 1929 Hitler a cumparat la München un apartament cu 9 camere, situat la etajul doi al unui imobil aflat la nr. 16 pe Prinz-Regentenstrasse, una din arterele cele mai elegante ale orasului. Si cînd s-a instalat aici, i-a rezervat lui Geli o camera. Anny Winter, o veche portareasa a lui Hitler din cartierul rau famat din Tierschstrasse, a fost angajata ca menajera în timpul zilei, în timp ce Angela Raubal, mama lui Geli, a ramas la Berchtesgaden. Unchiul si nepoata, o data cu venirea serii, dupa plecarea lui Frau Winter, ramîneau singuri în imensul apartament… Faptul, la vremea respectiva, capatase o larga publicitate, zvonindu-se cîte si mai cîte. Sa fi fost adevarate aceste bîrfe? La un moment dat, cineva a avut îndrazneala sa-l întrebe pe Hitler daca este adevarat ce se vorbeste. Cert este ca reactia lui Hitler a fost asa de violenta, ca personajul în cauza a fost deposedat de gradul sau si sters din functii: era gauleiterul partidului din Württemberg. Cu toate acestea, într-una din zile, Hitler a sfîrsit prin a a-si destainui secretul vechiului sau prieten, Heinrich Hoffmann:
- Da, o iubesc, zise el fotografului, însa nu ma pot gîndi deocamdata la casatorie… îmi rezerv dreptul sa veghez asupra lui Geli, pîna în ziua în care ea îsi va gasi un sot pe gustul meu. Alta data, i-a spus lui Rudolf Hess:
- În mod sigur, nu am cîtusi de putin intentia de a-mi complica viata. Nici cu Geli, nici cu alta…
Or, anii treceau, popularitatea lui Hitler sporea si Geli începuse sa devina din ce în ce mai nefericita. Frumoasa austriaca lua lectii de canto la München, fapt admis în final de unchiul sau. Cînd mergea la cursuri, trebuia sa accepte sa fie însotita de politisti în civil. Pentru circumstanta, o casatorie, în ciuda diferentei de vîrsta, ar fi fost indicata, mai ales ca si mama lui Geli era de acord si probabil si Geli însasi ajunsese la un moment dat la aceasta concluzie, datorita raporturilor care devenisera evidente.

Cum a murit Hitler (XI)
Cu toate acestea, se poate afirma cu oarecare certitudine ca impotenta sa nu era totala si ca unele femei putine la numar, este drept au reusit în decursul vietii sale sa-i redea uneori virilitatea. Ba mai mult, au circulat chiar versiuni dupa care dictatorul ar fi avut si un urmas din legatura cu Eva Braun. S-a afirmat ca acest baiat ar fi fost crescut undeva în Bavaria de catre persoane sigure, iar altii i-au situat ascunzatoarea în Tirolul de Sud, fiind pazit de neonazisti. S-a ajuns cu imaginatia pîna în America Latina si Peninsula Iberica. Partea hazlie a acestui mit o constituie faptul ca nimeni nu s-a gîndit la cele noua luni necesare unei sarcini la termen, or, nici o persoana din anturajul Evei Braun nu-si aminteste s-o fi vazut însarcinata. Cînd s-a discutat cu cele doua surori ale acesteia, cu care Eva ramasese în relatii strînse, ele au negat categoric un asemenea zvon. În afara de Eva Braun, s-a vorbit mult despre relatiile dintre Hitler si o actrita-regizoare, Leni Riefestahl, o frumusete a acelor timpuri si pentru care führerul avea, fiind de notorietate publica, o slabiciune aparte si multa admiratie. Întrebata fiind cu putini ani în urma, Leni a negat cu indignare orice legatura intima cu Hitler. Indiferent de reorientarea sa în functie de circumstante, nu exista nici un indiciu ca ar fi fost mama unui copil. Documentele si rapoartele aflate în arhivele din Berlin au scos la iveala o alta idila a dictatorului nazist. Este vorba de o tînara secretara de partid, Trude Hainzer sau Haner, se spune, frumusica, si care în perioada 1931-1932, deci cu putin înainte de a veni Hitler la putere, era afectata ca secretara personala a lui. Ea batea la masina corespondenta, discursurile, consemnarile "sefului", care o aprecia cu atît mai mult cu cît era, pe de o parte, o foarte buna secretara si, pe de alta, o national-socialista fanatica, avînd în familia sa mai multi membri, unchi si veri, care apartineau primului nucleu national socialist din perioada 1923-1925, epoca puciului din München. Hitler, care suferea de stomac, fusese supus la un tratament medical care i-a ameliorat nu numai durerile, ci si tonusul sexual. Se pare ca la aceasta au contribuit si farmecele frumoasei sale secretare. Din cîte se spune, folosindu-se de un turneu electoral si de propaganda, în mai multe orase din nordul Germaniei, cuplul Trude-Adolf au întretinut relatii intime si tînara ar fi ramas gravida, fara posibilitatea contestarii paternitatii de catre Hitler. Asa cum reiese dintr-un raport al politiei, afacerea a luat o turnura neprevazuta: sub pretextul unei maladii, cîteva saptamîni mai tîrziu, domnisoara Hainzer a parasit brusc secretariatul partidului. De atunci i s-a pierdut orice urma pîna în 1934-1935, cînd s-a casatorit undeva în nordul tarii si a avut mai multi copii. Hitler a considerat-o pe tînara dactilografa ca necorespunzatoare pentru a-i fi sotie, în ciuda faptului ca-si dorea foarte mult un urmas. Sau poate pur si simplu s-a plictisit si a considerat-o o simpla aventura. Mai exista o ipoteza: Trude, deceptionata, orgolioasa si totodata prea devotata politic führerului sau pentru a-i cauza neplaceri, s-a eclipsat si nu a îndraznit niciodata sa-i vorbeasca de copilul pe care îl astepta. În orice caz, un raport detaliat al politiei, datînd cu putin înainte de 30 ianuarie 1933, furnizeaza unele informatii din care rezulta ca dactilografa ar fi avut un copil de sex barbatesc. Aici se sfîrseste orice relatare si numai cei doi artori mama si copilul mai sînt în masura sa ofere un raspuns la întrebari, în cazul în care mai sînt în viata, fapt putin probabil, dat fiind timpul scurs. Începutul l-a constituit insolita constructie de la Berchtesgaden. Initial, exista aici o vila de munte ceva mai încapatoare. Ea a fost achizitionata ca proprietate a führerului, din cîte se spune, cu banii încasati ca drepturi de autor al cartii "Mein Kampf".

Cum a murit Hitler (X)
Interlocutorii lui Hitler puteau observa cu usurinta succedîndu-se cele trei „fete“. La începutul întrevederii parea ca nu-si asculta interlocutorul, ca nu întelege, ramînînd indiferent si amorf, absorbit ore întregi într-o stranie contemplatie, care se prelungea, de regula, dupa miezul noptii, cînd însotitorii sai plecau. Si apoi, deodata, ca si cum s-ar fi apasat pe buton, se lansa într-un discurs impetuos. Vorbea pe un ton ridicat, exaltat, coleric, argumentatiile se precipitau abundente, asurzitoare. Statea aplecat înainte, vocea îl era ragusita si rula un "r" al carui accent colturos semana cu cel al taranilor de munte din Tirol, tuna si fulgera ca si cum ar fi avut un auditoriu compus din mii de oameni. Era oratorul care se dezlantuia, folosind din instinct toate figurile retoricii, manipulînd cu virtuozitate toate sforile elocintei, într-o maniera caustica plina de invective, aparitie cu atît mai frapanta cu cît multimile erau mai putin obisnuite în Germania cu aceste metode de intimidare. Cînd Hitler începea o astfel de tirada, nu trebuia sa-ti treaca prin gînd sa-l întrerupi sau sa protestezi. Era fulgerat imprudentul care ar fi riscat aceasta. Logoreea dura unu, doua sau trei sferturi de ora. Si brusc fluxul se oprea. Hitler tacea, parea epuizat, ai fi spus ca îsi descarcase bateriile. Revenea iar inert, aflîndu-se într-o stare amorfa. Era momentul cel mai indicat sa-i prezinti o alta teza. Atunci nu se mai indigna, ezita, îti cerea sa-l lasi sa reflecteze, trena. Si în aceste clipe se putea gasi un cuvînt care sa-l miste, o gluma care sa-l destinda, si atunci cutele adînci care îi brazdau fruntea se risipeau si mintea tenebroasa i se lumina de un surîs.
Aceste alternante de excitare si depresie, aceste crize care mergeau de la excesele de fervoare devastatoare la gemetele plîngatoare ale unui animal ranit, îl faceau sa fie considerat de catre psihiatri ca un ciclotimic, în timp ce altii vedeau în el tipul paranoicului. Cert este însa faptul ca în nici un caz nu era o fiinta cu un psihic normal. Hitler dispunea de o imaginatie romantica, tenebroasa, pe care si-o cultiva neîncetat. Nu se poate spune ca era lipsit de cultura, caci era un autodidact dotat cu o putere de asimilare si de simplificare în acelasi timp care atragea elogiile admiratorilor sai. Visa sa creeze o rasa de stapîni, cu o morala si o religie noua si care sa regenereze întreaga omenire (N. Ceausescu îsi imaginase la rîndul sau omul nou!). La asemenea viziuni delirante se complacea în visarile nocturne de la Cancelaria berlineza sau atunci cînd se retragea la Berchtesgaden, de unde privea muntii si cîmpiile, padurile si lacurile întinse la picioarele sale. Se vedea în proprii sai ochi un arhitect care demola si reconstruia pe un plan gigantic, edifica noi continente. În acelasi timp, îsi învaluia visurile sale în armonii wagneriene, caci nu numai ca îl impresiona muzica lui Wagner, pe care-l considera profetul national-socialismului, dar îi si traia opera. Se concepea ca un erou wagnerian; era pe rînd Lohengrin, Siegfried, Walther von Stolzing si mai ales Parsifal, care vindeca rana sîngerînda a lui Amfortas si îi reda lui Graal virtutea sa magica. Avea trasaturi pe care le regasim la Ludovic al II-lea de Bavaria. Daca cineva ar fi gîndit despre el ca nu avea simtul realitatii, se însela, caci era un om rece si calculat. Desi lenes si incapabil sa se dedice unei activitati regulate, se instruia, mai mult oral, din toate domeniile si se interesa de cele mai mici detalii. Violent si brutal, avea înclinatii catre siretenie, ipocrizie si minciuna, provocînd discordii si rivalitati între membrii partidului nazist. Stia sa-si adoarma adversarul pîna în momentul în care putea sa se debaraseze de el si cînd semna un tratat, se gîndea în acelasi timp la modul cum se putea sustrage de la obligatiile pe care si le asumase. Cînd se gîndea la trecutul sau de vagabond ratacitor prin Viena, la azilul de noapte, la prodigioasa-i ascensiune la capatul careia fusese învestit cu o putere pe care nici un împarat german nu o avusese înaintea lui, era convins ca providenta îl protejase, facîndu-l invincibil. Era superstitios si nu tolera sa fie contrazis, supraestimîndu-si persoana, ignorînd pe straini si subestimîndu-si adversarii. Îsi atribuia geniul de strateg, voind sa-l egaleze pe Frederic al II-lea si sa-l depaseasca pe Napoleon... S-a discutat foarte mult în jurul potentei sexuale a lui Hitler. Exista autori care au afirmat ca ar fi suferit de o criptorhidie, altii ca ar fi fost misogin si timid. Pe baza altor surse, Hitler ar fi suferit de o diminuare a facultatilor sale sexuale, ca urmare a unei boli venerice contractate în tinerete la Viena, la care s-a adaugat ranirea provocata de gazele toxice din primul razboi mondial.

Cum a murit Hitler (IX)
In egocentrismul sau, Hitler nu putea interpreta tacerea care-l înconjura decît ca pe un semn de spaima fata de aureola "führerului". Una dintre secretarele sale povesteste ca evita întotdeauna cu grija sa fie surprins în timp ce se juca împreuna cu vreunul din cîinii sai; de îndata ce se simtea privit, alunga cu brutalitate cîinele. Intr-o zi, fotograful sau personal, Heinrich Hoffmann, l-a fotografiat în timp ce se afla împreuna cu foxterierul Evei Braun. Atunci, Hitler i-a spus: "Hoffmann, nu ai voie sa publici acest instantaneu. Un conducator nu-si poate permite sa pozeze lînga un… catelus. Doar cîinele ciobanesc german este demn de un barbat adevarat". Era teama de a se arata altfel decît în atitudinea demna si hieratica a "führerului". In diferite ocazii a fost solicitat, îndeosebi de catre ziaristi, sa dea cîteva informatii în legatura cu viata sa particulara.
Dar a refuzat întotdeauna. Incerca sa-l convinga pe Göring sa renunte la fumat, spunîndu-i ceea ce este un argument foarte caracteristic din partea lui ca nu putea fi imortalizat printr-un moment în care sa fie prezentat "cu o tigara în gura". Ideea mortii premature începuse sa-l obsedeze pe acest om care se considera de neînlocuit în a conduce destinele poporului german. Hitler a fost nu numai cel mai mare comedian al Europei, dupa cum s-a numit el însusi, într-o zi, cu o mîndrie cinica, ci si cel mai abil jucator. "Urmez cu siguranta unui somnambul calea pe care providenta îmi porunceste sa pornesc" (München, 14 martie 1936). Celor din jurul sau, Hitler le oferea pe rînd trei fizionomii, corespunzatoare celor trei aspecte ale personalitatii sale. Prima era flasca: trasaturile sale erau cazute, tenul era buhait, privirea vaga, pierduta în visarile sale, fata îi conferea un aer absent, îndepartat. Era o fizionomie tulbure si ravasita de angoasa. A doua imagine a fetei sale era colorata si transportata de pasiune; narile îi palpitau, ochii îi lansau fulgere, exprimau violenta si se ghiceau în ei pofta de dominare, nerabdarea de a constrînge pe toti, ura pentru adversar, o siretenie cinica, o energie feroce, gata în orice moment sa se reverse: o fata furtunoasa, de om posedat, pregatita de atac. In aceasta stare, subalternii sai ghiceau felul indecis, cu ezitarile si slabiciunile care îl macinau. A treia era cea a unui om oarecare, naiv, rustic, grosier si vulgar, usor de amuzat, rîzînd cu un rîs gros si zgomotos, însotit de lovituri de coapse. Era o fata banala si fara nimic deosebit.

Cum a murit Hitler (VIII)Pentru citit, Hitler trebuia sa se foloseasca de ochelari, dar de fapt se ferea sa fie vazut astfel (asemanarea cu N. Ceausescu este mai mult decît frapanta). Dupa 1938, o data ajuns în fruntea statului, a devenit mai prudent, a început sa se îngrijeasca. Voia sa traiasca cît mai mult posibil, caci "viata sa era indispensabila, pentru ca el era omul ales de providenta". Risipirea ei ar fi afectat misiunea sa. De acum ducea o viata linistita. Nu bea, nu fuma si devenise vegetarian, nu atît prin convingere, ci pentru ca voia sa-si pastreze sanatatea. Ca toti cei care sufera de stomac, se controla din ce în ce mai des, era încontinuu în cautarea de noi remedii si consulta cît mai multi medici. Dieta pe care si-a impus-o singur nu a dat rezultatele scontate si atunci si-a înmultit apelurile catre medici. Le pretindea acestora sa-i asigure functionarea organelor sale interne si voia sa-i fie înlaturate durerile de cap ce-l torturau mereu; traia mai ales sub teroarea bolilor infectioase si în special a gripei (o alta asemanare cu N. Ceausescu). Înghitea medicamentele cele mai diverse, în cantitati tot mai mari. Aparentul sau echilibru fizic si psihic a fost însa complet rasturnat cu atentatul de la 20 iulie 1944. Timpanele urechilor i-au fost perforate de suflul exploziei. S-a constatat ca suferise un soc nervos, din care nu si-a mai putut reveni niciodata. A ramas prada unor depresii si crize de melancolie ciclice. Organismul sau atît de sensibil a fost dezechilibrat mai mult decît în cazul unui om normal. Anturajul sau nu si-a dat seama de aceasta schimbare si nu l-a înteles. Atentatul esuat a constituit pentru mintea sa fragila înca o dovada a vulnerabilitatii sale si a fost privit ca o confirmare divina a misiunii sale. Desi îi sporise încrederea în sine, a început sa se teama si mai mult de toti si de tot. Cei care nu împartaseau opinia ca "Hitler este omul ales" erau considerati ca incapabili, tradatori, eretici si raspunzatori de toate greselile sale. Si cu cît se iveau mai multe înfrîngeri, cu atît Hitler devenea mai dur, considerîndu-se infailibil. Este un simptom ce marcheaza o grava maladie psihica. Toata lumea a putut observa, mai ales în ultimul an al vietii sale, ticurile lui Hitler si tremuraturile mîinilor. Avea veritabile crize de epilepsie. Devenise din ce în ce mai iritabil, nu vorbea decît cu voce ridicata si îsi pierduse orice control asupra sa. Era inabordabil si izolarea sa era absoluta, fapt remarcat, de altfel, si la alti dictatori contemporani cu el (Franco, Mussolini si Stalin). Se îndepartase total de restul lumii si singurul repaus si unica sa distractie o constituiau conversatiile pe care le purta cu cei intimi, în timpul orelor tîrzii din noapte. Se culca spre dimineata si dormea pîna catre prînz. Traia într-un bunker la zeci de metri sub pamînt. Dar si din punct de vedere psihic era înconjurat de ziduri de ciment. Pentru el nu mai existau ore, nici noapte si nici zi. Era ca un nou "nascut" într-un incubator, cu respiratie artificiala, un incubator care îl proteja de microbii din exterior. Toata lumea din jurul lui trebuia sa împartaseasca acest mod straniu de viata, tinîndu-se totusi la distanta de el. Avea tendinta sa se izoleze si, începînd din 1938, a fi primit de el era considerat ca un privilegiu. Îi era groaza de discutii; obisnuit de multa vreme sa nu fie contrazis si sa nu se exprime decît prin monologuri, prefera excesele de exaltare de la tribuna, cînd ragusea de atîta tipat, regulilor pe care se cadea sa le respecti într-o înfruntare individuala. Colaboratorii sai, mai ales dupa 1940, au putut sa remarce potopul de cuvinte al acestei minti nelinistite, ce lua forme din ce în ce mai extravagante: generalii din marele cartier general luptau disperati cu somnul, îndurînd tirade interminabile asupra artei, filosofiei, rasei, tehnicii sau istoriei, care se prelungeau uneori pîna în zori. Hitler avea permanent nevoie de auditori, de spectatori pasivi, dar niciodata de interlocutori, iar obiectiile nu faceau decît sa-l enerveze si sa-l antreneze în noi asociatii de idei, si mai dezordonate, si pe cît de interminabile pe atît de incoerente. Nu tolera nici o critica si, departe de a-i întelege valoarea constructiva, nu vedea în ea decît expresia imputarii si defaimarii, a unei conceptii despre libertate care, dupa el, nu facea decît sa-i determine pe oameni sa se compare cu "maimutele". Încapatînarea si aroganta sa au continuat sa sporeasca, creînd un gol tot mai mare în jurul sau si determinîndu-i pe oameni sa-l contrazica tot mai rar.

Cum a murit Hitler (VII)Brandt si-a dezvoltat unele dintre aptitudini cu îndemînare, capatînd gustul performantelor. Era perfect constient în acelasi timp si de limitele sale, motiv pentru care facea tot ceea ce era posibil sa-si ascunda defectele în fata anturajului sau în primul rînd si apoi în fata publicului. Acest sentiment de inferioritate în unele privinte explica tendinta sa de izolare si interesul sau pentru grandomanie. Hitler a încercat pe tot parcursul vietii sale sa adapteze intuitiei sale mersul evenimentelor. Pentru el "intuitia" era de fapt o exprimare a ideii de Dumnezeu. El deducea, cu o logica, privita de el ca irefutabila, ca fusese "ales" pentru a realiza aceasta intuitie, cu alte cuvinte misiune. El vorbea si actiona ca un profet al Vechiului Testament: "Am fost ales - spunea el - pentru a reuni si agita poporul german, pentru a intensifica viata sa politica si culturala. Trebuie sa devin "führerul", ghidul si conducatorul unei lupte care sa exploateze conflictele de idei si de formare ale timpurilor noastre". Instrumentul lui Hitler era ideologia national-socialista, nascuta din nazuintele curmate ale unor grupuri de "stîlpi de cafenea si berarii" din primul razboi mondial, miscare fasonata si dirijata, ulterior, dupa cum se stie, de Hitler. Ideea sa conducatoare era ca "o generatie care a pierdut razboiul trebuie sa îndrepte aceasta stare de lucruri datorata în fapt propriei sale greseli - nu sînt altii care au cîstigat, ci este Germania cea care a pierdut!". Si adauga: "Aceasta generatie nu poate transmite o sarcina atît de imperioasa fiilor sai sau copiilor copiilor sai!". Aceasta misiune, aceasta sarcina pe care el însusi o privea ca "formidabila" îi acapara tot timpul, toata energia sa, toata îndemînarea sa si întreaga sa capaciate intelectuala (nu avea studii superioare, dupa cum se stie), necesitînd o rezistenta fizica si psihica fara limite si, mai ales, o credinta nestramutata. Însa factorul dominant era el, Hitler, care se considera "ales" de providenta, atitudine des întîlnita la paranoici (vezi N. Ceausescu). Era sigur de succes si avea o încredere nestramutata în capacitatea poporului german, care, în 1918, nu a fost învins în razboi, ci "tradat".

El va trebui sa înceapa prin a convinge poporul de situatia sa; odata acest scop atins, se va stabili o comuniune de idei între acesta si el si ca urmare va deveni sufletul poporului. În final, el va putea, în mod cu totul legitim, sa decida pentru poporul sau (retorica specifica dictatorilor, desi nu se considera cîtusi de putin a fi un dictator, caci el era poporul!). Sa nu uitam ca pricipalul sau slogan era: "Un führer, un popor!" Vocabularul îi era extrem de bogat - depasea cu mult cîteva mii de cuvinte - iar memoria îi era stupefianta, si ea nu l-a tradat nici o clipa, aceste doua elemente fiind principalii factori care, atîta timp cît a trait, i-au atribuit si întarit aureola de infailibilitate. Hitler vorbea ore întregi fara sa citeasca un text. Nimeni - mentioneaza Brandt - nu-i pregatea discursurile si totul îi apartinea. Vorbele îi erau însotite de gesturi, atitudini teatrale, o mesa care parea totdeauna ca îi cadea pe frunte la momentul potrivit. Aceste efecte scenice actionau la un moment dat asupra auditoriului mai mult decît cuvintele. În timpul liber, Hitler citea si adnota fara ragaz, parcurgînd toate domeniile, mai putin electronica, pe care o subestima si care nu-l interesa. Dupa conceptia sa, cunostintele pe care le avea îi confereau dreptul de a avea opinii de expert în toate domeniile. Hitler se considera "artist" (nu zugrav, asa cum fusese de fapt), iar viata sa personala reflecta aceasta tendinta de boem pe de o parte, iar pe de alta parte, pretentia sa de a fi un om apartinînd, Renasterii. Cuvîntul de artist, pe care l-a folosit la rîndul sau si Brandt, era ales de acesta în sensul cu totul diferit: de echilibrist si jongleur de idei si nu în acceptiunea onorabila de maestru într-una din arte. El realiza o idee plecînd de la detalii precise, mergînd în zig-zag între ratiune si sentiment, între inteligenta si ratiunea sa elementara, fara nici o baza logica, stiintifica. La masa, cu intimii sai, conversatia oscila între cei doi poli, sarind de la o extrema la alta, specific psihopatilor care nu se pot concentra. Ranile primite în cursul primului razboi mondial se vindecasera si urmarile atacului cu gaze asfixiante pe care-l suferise au fost si ele eliminate. Astfel, Hitler a debutat în politica cu o sanatate de fier si abuza de ea în continuare. Aceasta atitudine facea parte din imaginea de supraom pe care voia s-o ofere poporului despre sine.

Cum a murit Hitler (VI)

"Odata am dat la analiza unui laborator din Berlin o pilula pe care Morrell i-a prescris-o lui Hitler si pe care am gasit-o pe noptiera acestuia într-o noapte cînd Hitler m-a chemat în absenta lui Morrell", marturisea Brandt. "Pilula continea stricnina. Acest alcaloid luat în cantitati mici are un efect favorabil, dar dozele pe care le absorbea acum Hitler erau înspaimîntatoare si Morrell îl otravea cu încetul! Am încercat sa-l avertizez pe Hitler, însa a refuzat sa ma asculte. M-ar fi acuzat ca sînt gelos pe Morrell". Revenind la Brandt, acesta fiind constient ca deznodamîntul razboiului se apropia cu pasi repezi, si-a trimis sotia în America si apoi, influentat de Speer si contînd pe faptul ca Hitler nu-l va pedepsi pentru îndrazneala sa, a redactat un memoriu, sugerînd începerea imediata a tratativelor de pace cu anglo-americanii. Hitler a rupt hîrtia si pe data de 22 aprilie 1944 a ordonat executarea vechiului sau prieten pentru tradare. Brandt a fost arestat în Thuringia si judecata sa a fost încredintata unui tribunal instituit în acest scop si pe baza directivelor speciale ale lui Hitler. A reusit sa scape totusi cu viata pentru un timp datorita faptului ca SS-istii ce pazeau închisoarea au fugit la apropierea frontului si nu au mai apucat sa-i ucida pe cei închisi. Karl Brandt a fost arestat la Flensburg de catre trupele americane de ocupatie si închis. A fost izolat într-o celula din Dachau, în acelasi lagar pe care îl inspectase de atîtea ori si unde murisera sute de mii de deportati. Rîndurile pe care le-am intercalat în lucrarea noastra au fost reproduse dupa un material scris de acesta la 16 iunie 1945 în lagarul de la Krausber, celula nr. 47. Karl Brandt, profesor universitar, chirurg, a fost judecat pentru crime comise împotriva umanitatii si spînzurat în închisoarea din Landsberg, aceeasi în care Adolf Hitler, închis cu ani în urma, îsi scrisese cartea "Mein Kamf". Doctorul Brandt ne relateaza ca timp de peste 16 ani a trait zi si noapte în umbra lui Hitler. "Ma voi stradui - marturiseste acesta - sa îndepartez orice aversiune si sa descriu "cazul Hitler", personalitatea sa si raporturile lui cu anturajul. Ma voi sprijini pe propriile mele observatii si constatari, inclusiv pe perioada finala, cînd, practic, am fost îndepartat de lînga el si pentru acesti ani ma voi servi de rapoarte, caci ramasesem totusi medicul sau, oarecum la distanta". Si Brandt, dînd dovada de luciditate - pe care ne întrebam de ce nu a avut-o si mai înainte - mentioneaza în continuare: "... judecata unuia singur este incontestabil incompleta. Ea va trebui sa fie întregita de altii. Eu nu am deschis decît o fereastra, un mic hublou, chiar...". As dori sa arat ca Hitler si-a dat seama, probabil de la începutul carierei sale politice, de posibilitatile sale.

Cum a murit Hitler (V)Detentia din fortareata Landsberg i-a permis lui Hitler sa se regaseasca, sa-si redobîndeasca încrederea în sine si în misiunea sa! Mai mult, a încercat sa puna ordine în haosul instinctelor si prejudecatilor, a urii care clocotea în el si sa adune fragmentele de lecturi sporadice si incomplet însusite pentru a face din ele un sistem propriu. Rezultatul acestui inventar, a carui prima parte a prezentat-o la putina vreme dupa iesirea sa din închisoare, a fost "Mein Kampf". Lucrarea, totodata biografie, tratat de ideologie si doctrina de actiune tactica, oglindeste, fara sa vrea, adevarul, în ciuda tuturor inexactitatilor, a legendelor contradictorii si a glorificarii propriei persoane. Ideea centrala în jurul careia se grupau toate reflectiile sale era un darwinism vulgar, pe care Hitler îl vedea în lupta nemiloasa a tuturor împotriva tuturor, în victoria celor puternici asupra celor slabi, un fel de lege fundamentala care guverneaza universul. Opera pe care Hitler a scris-o cu atîta grija trebuia sa-l ajute la legitimarea, pe plan literar si filosofic, a vointei sale de a-si asuma personal conducerea miscarii national-socialiste.

Medicul despre pacientul sau
Despre Adolf Hitler s-a scris un numar impresionant de articole si carti, si probabil ca înca se vor mai scrie. Interesul ramîne treaz nu prin valoarea unui om si a operei sale, cum se întîmpla de obicei, ci prin doliul si distrugerile cauzate si care au depasit granitele Europei. Istoria perioadei 1930-1945 este, în general, cunoscuta, si nu vom reveni asupra ei. Nu vom discuta aici decît cîteva aspecte, atît cît ne îngaduie spatiul, privitor la trasaturile patologice ale acestui sinistru si nefast dictator. Exista, dupa parerea noastra, doua cai de a descifra personalitatea aberanta a lui Adolf Hitler: prima, de a-i analiza comportarea si a o interpreta din punct de vedere psihiatric, si a doua, de a apela la marturiile medicilor care l-au îngrijit.

Am considerat util sa apelam la ambele, fara a avea pretentia de a le epuiza, din contra, a deschide un drum si a invita la o dezbatere colectiva. Rezultatele ar fi interesante si utile. Hitler a fost îngrijit de doi medici: Karl Brandt si Theo Morrell. Cîteva cuvinte despre acestia. Karl Bradt s-a nascut la Mulhouse (Alsacia) la 18 ianuarie 1904. Primele studii si le-a început la Dresda si le-a continuat apoi în mai multe universitati din Germania. Initial s-a specializat într-o clinica din Bochum în tratamentul accidentelor de mina, dupa care, urmîndu-l pe profesorul Magnus, al carui asistent era, a venit la Berlin. Începînd din anul 1933, a devenit medicul personal al lui Hitler, datorita unei întîmplari pe care o vom descrie mai departe. A fost numit sef de sectie, obtinînd un concediu nelimitat pentru a putea fi în preajma lui Hitler. Sarcina sa diferea de cea a lui Morrell, care venea din cînd în cînd sa-si vada pacientul. Brandt era un însotitor permanent al lui Hitler, si astfel cartea sa de confesiuni, "Hitler vazut de medicul sau personal", scrisa la 16 iunie 1945, ofera o imagine inedita si veridica în anumite limite dictate de împrejurari. Aceste marturii dateaza din perioada imediat urmatoare presupusei sinucideri a lui Hitler, adica la putin timp dupa ce a avut loc ultima întrevedere a lui Brandt cu Hitler. În 1934, Brandt s-a înrolat în SS si a servit, de asemenea, si în Wehrmacht. La 1 septembrie 1939, Hitler i-a încredintat lui Brandt o responsabilitate care, în mod normal, ar fi trebuit sa repugne unui medic: euthanasia. Ridicata la rang de lege de stat, aceasta masura radicala privea mai mult pe bolnavii incurabili, carora calaii voiau sa le curme suferintele sub pretext umanitar, dar si pe invalizi, alienati de diverse grade, copii nascuti cu tare, copii arierati, idioti etc. Se estimeaza, cu modestie, cifra celor care au pierit în urma acestei masuri demente la aproximativ 275.000 de persoane.

În 1942, Brandt a fost numit comisar general al Reichului pentru sanatate si serviciul medical. În 1944, a devenit ministru cu puteri depline al Sanatatii, post care a fost suprimat la 20 aprilie 1945. În aceste functii, doctorului Brandt îi revine, alaturi de altii, responsabilitatea tuturor exceselor de care s-au facut vinovati medicii germani în lagare si cîmpurile de concentrare, printre care si experientele pe oameni (mai cu seama evrei si prizonieri de razboi sovietici). Oricît s-ar disculpa, Brandt nu putea sa nu fie la curent cu ele. Între Brandt si Morrell s-a nascut foarte repede o vie rivalitate. În septembrie 1944, doctorul Morrell, care avea o mai mare ascendenta asupra dictatorului, i-a dat un ultimatum: "Ori Brandt va pleca, ori eu!". Hotarîrea a fost luata si Brandt a fost îndepartat de la Berchtesgaden si "exilat" la Berlin. Dar cine era doctorul Morrell? Doctorul Theo Morrell a fost prezentat lui Hitler în anul 1936 de catre Eva Braun, care nutrea o puternica aversiune fata de Brandt si-l voia înlaturat cu orice pret din preajma acestuia. Morrell reusise sa-si cîstige simpatia si aprecierea mamei Evei Braun, al carei medic curant era. El avea o clientela numeroasa, mare parte provenind din elita societatii berlineze si care se perinda zilnic prin elegantul sau cabinet, numai sticla si nichel, situat pe Kurfürstendamm. În 1933, fiind suspectat ca ar fi evreu si pentru a sterge orice banuiala, s-a înscris în partidul national-socialist. Despre Morrell, Brandt avea sa scrie: "Acesta reusise sa-l fascineze pe Hitler cu fraze grandilocvente si sa-i creeze un fel de psihoza medicala. Ceea ce era national-socialismul pentru politica, era "stimulantismul" lui Morrell pentru medicina. Hitler era impresionat de o astfel de notiune. Morrell stia, ca si pacientul sau de altfel, sa manevreze cuvintele. Baiat de tarani de origine spaniola, avea o provenienta tot atît de modesta ca si cel pe care îl slujea. Descoperise un praf care omora paduchii si puricii si-l recomanda soldatilor ce zaceau în transee pe front. Morrell a facut avere vînzînd cantitati enorme din praful sau Wehrmacht-ului. Hitler era încîntat si nimeni nu îndraznea sa afirme în fata sa ca soldatii "marelui" Reich continuau sa se scarpine în transee de paduchi. Doctorul Morrell pretindea ca poate sa vindece orice cu vitaminele sale, pe care le distribuia la fel ca praful contra paduchilor. "Trebuie sa iei vitamine, repeta el fara încetare, pentru ca sa nu te îmbolnavesti. Te-ai îmbolnavit? Luati, spunea el, mai multe vitamine, cît mai multe vitamine"". Morrell fabrica aceste vitamine într-o uzina al carei proprietar era. Cîstiga astfel milioane de marci. Daca el ar fi prescris doar vitamine lui Hitler, raul ar fi fost relativ.

Cum a murit Hitler (IV)În societatea müncheneza Hitler i-a cunoscut pe majoritatea acelora care mai apoi urmau sa devina cei mai credinciosi partizani ai sai. Toti acesti oameni, ca si numerosi militanti de mîna a doua, nu erau muncitori, asa cum lasa sa se înteleaga numele partidului, ci reprezentanti ai unei intelectualitati boeme, membri ai acelor clase de mijloc pe care razboiul îi lovise greu din punct de vedere moral si material. Mizeria crescînda din tara l-a împins vizibil tot mai sus si a ajuns astfel o personalitate marcanta pe scena politica bavareza, cînd, în 1923, Germania a intrat într-o serie de crize. În acelasi timp, valoarea marcii tindea spre zero si peste tot izbucneau revolte provocate de foamete. În aceasta încordare ajunsa la paroxism, primul care a trecut la atac a fost Hitler. Nefiind deloc sigur de el, dar îmbatat de succesul de care se bucura pe lînga massele turbulente ce se înghesuiau în spatele lui, a luat o initiativa îndrazneata. Închipuindu-si în mod gresit ca Von Kahr era gata sa treaca la actiune, a încercat în seara zilei de 8 noiembrie 1923 o lovitura care trebuia sa-l puna în fruntea tuturor gruparilor müncheneze ostile republicii. Cu revolverul în mîna, a navalit în mijlocul unei adunari de înalti demnitari, conducatori politici si personalitati de vaza, pe care Von Kahr îi invitase la Bürgerbraukeller, o faimoasa berarie din München. Dupa ce a tras un foc în tavanul salii, Hitler a proclamat revolutia nationala, rasturnarea guvernului bavarez si constituirea unui guvern provizoriu, a carui conducere si-a asumat-o el însusi. Actiunea a dat faliment. A doua zi s-a instalat în fruntea unei manifestatii.

"Daca merge, cu atît mai bine, daca nu merge, ne spînzuram", a declarat el cu cinism. Si aceasta formulare prevestea deja comportamentul lui viitor de continua oscilare între victorie si sinucidere, hegemonie mondiala si catastrofa. În dimineata zilei de 9 noiembrie 1923, Hitler, însotit de Ludendorff, era în fruntea unei multimi tot mai numeroase ce ajunsese la cîteva mii de persoane. În piata Odeonului, chiar lînga Feldernhalle, s-a produs un schimb de focuri cu un cordon subtire de politisti. Hitler si majoritatea celor din primele rînduri au cazut, s-au aruncat pe burta, în timp ce Ludendorff, tremurînd de furie, înainta singur, într-un elan de eroism, bineînteles necugetat, fiind în cele din urma arestat. Hitler, în schimb, a luat-o la fuga, lasînd în urma miile de oameni care-l urmasera, nemaipunînd la socoteala 16 morti ce zaceau pe caldarîmul înrosit de sînge. Mai tîrziu, avea sa se raspîndeasca povestea ca transportase un copil neajutorat în afara zonei în care se tragea si, pentru a-si confirma spusele, prezenta oamenilor copilul în cauza. Dar s-a dovedit ca si aceasta afirmatie era falsa. În timp ce se ascundea la Uffing, pe malul lacului Staffelsee, în vila familiei Henfstaengl, a declarat într-o zi gazdelor sale ca trebuie sa termine cu viata si sa se sinucida. Dar prietenii sai au reusit sa-l faca sa se razgîndeasca. Putin timp dupa aceea a fost arestat. "Palid, cu fata ravasita si cu o suvita de par atîrnîndu-i dezordonat pe frunte", a fost încarcerat la închisoarea-fortareta Landsberg, pe Lech. Procesul care a început la 24 februarie 1924 se desfasura sub semnul întelegerii tacite între toti cei interesati, hotarîti sa nu abordeze esenta evenimentelor, astfel încît dezbaterile au luat aspectul unei farse judiciare. Sentinta tribunalului popular din München l-a condamnat pe Hitler la minimum de pedeapsa, adica 5 ani de detentie într-o fortareata, lasînd sa se înteleaga ca dupa sase luni de închisoare va putea beneficia de suspendarea pedepsei. Modul în care Hitler stia sa se foloseasca de orice înfrîngere, descoperind posibilitati propagandistice, psihologice si tactice în spatele oricaror dezastre, transformîndu-le apoi în noi baze de plecare, dovedeste marea sa abilitate politica. Puciul reusit din noiembrie a marcat un moment hotarîtor: sfîrsitul uceniciei politice a lui Hitler. Elementele cunoasterii tehnicii puterii, datorita carora a reusit, în cursul anilor urmatori, sa-si realizeze ascensiunea, se bazau pe aceste experiente: capacitatea lui de adaptare în fata celor puternici, sistemul atît de des folosit al compromisurilor tactice, cunoasterea profunda a metodelor psihologice de dominare a masselor, în sfîrsit principiile de organizare a partidului, în care îi revenea rolul de "führer". Agitatorul, în permanenta prada evenimentelor si propriilor sale impulsuri, facea loc tehnicianului puterii, actionînd cu un oportunism calculat, nerespectîndu-si nici macar propriile principii "solide ca granitul"; lipsit de orice scrupul moral si gata sa "jure strîmb de sase ori pe zi", asa cum afirma el însusi. Cu toate acestea, nu s-a eliberat de toate complexele si obsesiile isterice din perioada sa de formare. Dimpotriva, din acest moment a început sa se manifeste în chip vizibil coexistenta, atît de ciudata si surprinzatoare prin patologicul ei, a atitudinilor rationale cu care-i deruta pe adversarii ideilor fixe, a vicleniei si fanatismului stupid ramas si astazi un element inexplicabil al acestei existente.

Cum a murit Hitler (III)Hitler continua saîncaseze cele 24 de coroane reprezentînd "pensia de orfan", sub motiv saera student la Belle Arte si încerca sa-si mareascaveniturile prin cersit, atunci cînd nu se lasa pradaunei trîndavii totale. În unele zile se ducea la azilurile populare, traind din ciorba si pîinea care i se dadeau, si purta discutii politice, ceea ce de multe ori provoca certuri violente. Locuia acum la caminul de burlaci din Brigittenau, lucru care a reprezentat pentru Hitler un soi de promovare în ierarhia "drojdiei societatii". Aici puteau fi întîlniti aristocrati maghiari în mizerie, comercianti faliti, declasati provenind din provinciile italiene, mici slujbasi, spioni, camatari, artisti ratati si evrei veniti de prin provinciile rasaritene ale imperiului, care încercau saurce din greu treptele societatii, facîndu-se vînzatori ambulanti. Acesta a fost decorul în care si-a faurit conceptia sa despre oameni si societate, aici si-a trait el primele impresii politice, înfruntîndu-le singur, cu resentimentul crescînd, cu ura si complexul de neputintaale declasatului. Modul de viatasi experienta acestor 6 ani petrecuti la Viena au marcat, desigur, în mod decisiv caracterul lui Hitler, dupacum o va recunoaste el singur mai tîrziu. În mai 1913, Hitler a parasit capitala austriacapentru a merge la München, unde a continuat saducamai departe viata de boem, ca odinioarala Viena. Cum arata el în perioada müncheneza: în acest mediu de traditie liberala, care avea o slabiciune pentru tot ce era straniu, personalitatea ciudatasi nelinistitoare a lui Hitler nu putea sanu facaimpresie. Toate marturiile ni-l prezintape Hitler ca pe un om stîngaci si stînjenit, de o politete slugarnica, remarcîndu-se prin lacomia cu care înghitea mîncarea, cît si prin plecaciunile sale exagerate. Hitler pastramultavreme aceastalipsade sigurantasi eforturile sale uneori caraghioase, de a se pune în valoare, reflectau incapacitatea înnascutaa fostului pensionar de azil si de camin de burlaci de a se misca în "lumea buna". Dacadam crezare marturiilor care ne-au parvenit, Hitler avea obiceiul sasoseascatîrziu si saplece foarte devreme, iar exploziile sale de furie intempestivaîmpotriva evreilor sau a adversarilor sai politici alternau cu momente de tacere meditativa. Vizibil dominat de sentimentul case aflala periferia societatii, setea lui de a se impune era mereu contracaratade teama de a nu fi apreciat la justa lui valoare. Chiar si numeroasele femei, doamne mai în vîrstacare se ocupau de el cu o tardivasolicitudine materna, nu reusirasa-l facasatreacapeste acest sentiment. Pe lîngaprejudecatile dobîndite în perioada vieneza, Hitler pastrase si obiceiurile sale, îndeosebi modul de viatadezordonat, singura formade manifestare a visurilor sale artistice de odinioara, iar din tinuta lui neglijentasi jerpelitarazbatea mirosul specific al caminului de burlaci. Atunci cînd Pfeffer von Salomon, care avea sadevinaconducatorul cel mai marcant al SA-ului, l-a întîlnit pentru prima oara, Hitler purta un gheroc negru vechi, ghete de piele galbenasi o ranitaîn spate, fapt care l-a facut pe conducatorul formatiilor de voluntari sarenunte, deocamdata, uluit, safacacunostintacu el. Renumele fascinant care-l preceda însape Hitler trezea întotdeauna interesul celor din jur, chiar dacaulterior, dupao cunoastere mai apropiata, interesul acesta scadea vizibil. Încadin aceastaepocaputea fi întîlnit curiosul fenomen al dublei naturi a lui Hitler: pe de o parte, oratorul multimilor, sigur pe el, dotat cu o putere deosebitade sugestie si cu un simt al marilor efecte si al mijloacelor capabile saprovoace o betie colectiva; pe de altaparte, într-un grup restrîns, omul lipsit de siguranta, care se îndeparta mereu de la regulile conversatiei, pentru a evada într-un monolog obositor si pierzînd curînd interesul ascultatorilor. Cînd i se cerea, într-un cerc de prieteni, saspunacîteva cuvinte, el refuza, declarînd: "Simt nevoia savad multimea în fata mea cînd vorbesc. Într-un cerc restrîns de prieteni nu stiu niciodatace saspun. N-as face decît sa-i deceptionez pe toti...".

Cum a murit Hitler (II)Din cea de-a treia casatorie a lui Alois Hitler s-a nascut, la 20 aprilie 1889, la Braunau pe Inn, un fiu care a fost botezat cu numele de Adolf. Informatiile privind copilaria si tineretea lui Hitler sînt relativ putine. Adolf Hitler a fost un elev vioi, cu posibilitati medii, ale carui aptitudini au fost însa puternic influentate de inadaptabilitatea timpurie la autodisciplina si de atractia pentru o viata usoara si dezordonata. Aprecierile facute de dascalii scolii elementare îl prezinta ca pe un elev bun, pentru ca, în perioada ulterioara, aceea a frecventarii liceului timp de cinci ani, sa ramîna în doua rînduri repetent si o data corigent. Certificatele scolare noteaza sîrguinta la învatatura ca "inconstanta", în timp ce la matematica, stiintele naturii, limba franceza - pîna si limba germana - este notat cu "insuficient". La istorie, unde, chipurile, era mult mai avansat decît clasa sa, calificativul din certificatul scolar din septembrie 1905 era numai "suficient". Doar la gimnastica a reusit sa obtina calificativul "exceptional". În cele din urma, rezultatele generale fiind atît de nesatisfacatoare, este nevoit sa renunte la continuarea studiilor.

Ulterior, Hitler a prezentat acest esec ca un protest deliberat împotriva încercarilor tatalui sau de a-l sili sa se îndrepte spre cariera de functionar. Dar si aceasta afirmatie s-a dovedit între timp falsa, deoarece tatal sau murise cu doi ani mai înainte ca el sa paraseasca scoala, iar mama sa, bolnavicioasa, nu putea opune acestui baiat încapatînat si irascibil decît îngrijorarea ei exprimata fatis în legatura cu viitorul lui. Adolf Hitler îsi propune sa devina pictor, desi la vîrsta de 16 ani nu întreprinde deocamdata nimic serios pentru atingerea acestui scop. Dupa moartea sotului, mama sa îsi vinde casa din Leonding, si se muta într-o locuinta la Linz, unde va sta si fiul, ducînd o viata trîndava, facînd vagi încercari în domeniul picturii, schitînd cu stîngacie planurile unor vile somptuoase si ale unor cladiri în stil mare. Cîtva timp va lua lectii de pian, dar se va dezgusta repede si va renunta la ele. Frecventa cafenelele, teatrul si opera, ducînd o viata pe jumatate de rentier, pe jumatate de secatura, gratie pensiei de vaduva a mamei sale. Refuza orice munca fixa, orice slujba care sa-i dea posibilitatea sa cîstige o pîine, dupa cum se exprima cu dispret.

Înca din aceasta perioada manifesta un interes cu totul deosebit pentru muzica lui Richard Wagner, care a avut o ciudata înrîurire asupra lui, antrenîndu-l într-un univers ireal, deasupra vietii terestre, fata de ale carei exigente nu vadea decît nepasare si dispret. Plin de încredere în vocatia sa deosebita, Hitler hotarî în 1907 - avea atunci 19 ani - sa plece la Viena pentru a intra la Academia de arte frumoase, clasa de pictura. A fost însa respins la proba de desen. La scurt timp dupa aceea, a murit si mama sa. Au urmat 5 ani de mizerie, "în care - va marturisi el mai tîrziu - a trebuit sa-mi cîstig pîinea, la început ca muncitor necalificat, iar mai tîrziu ca zugrav amarît; o pîine cu adevarat mizerabila, care nu era niciodata îndestulatoare pentru a-mi astîmpara pur si simplu foamea. Foamea a fost pe atunci însotitorul meu credincios, singurul care nu ma parasea niciodata". Mai facu o a doua încercare de a patrunde la Academia de arte, dar schitele sale au fost considerate nesatisfacatoare si nu a fost primit nici macar la examen.

Continua sa duca viata de boem cu care se obisnuise. Avea obiceiul sa se scoale catre amiaza; dupa o plimbare prin parcul Schönbrunn, se lasa prada, pîna noaptea tîrziu, unor proiecte gigantice si absurde, unde incompetenta rivaliza cu încapatînarea omului care pretinde ca stie mai mult decît ceilalti. Desi lipsit de cunostinte muzicale, într-o buna zi se apuca sa scrie opera "Wieland fierarul", tema la care reflectase Wagner. Încearca sa scrie drame, pentru subiectele carora recurgea la vechile legende germane, desi era incapabil sa redacteze o scrisoare fara s-o împestriteze cu greseli grosolane de ortografie. Niciodata nu ducea un lucru la bun sfîrsit. Avea un temperament extraordinar de dezechilibrat, cu accese de exaltare înflacarata, care alternau brusc cu momente de adînca deprimare, în cursul carora, simtindu-se învrajbit cu întreaga lume, pomenea de "capcanele" pe care lumea înconjuratoare i le întindea cu rafinament, cu singurul scop de a-i împiedica "ascensiunea". Mai tîrziu, Hitler avea sa declare ca a lucrat ca muncitor în constructii si ca aceasta activitate ar fi coincis chiar cu trezirea sa politica. Dar si aceasta afirmatie, ca multe altele, s-a dovedit falsa. Potrivit marturiei unui vagabond cu numele de Reinhold Hanisch, cu care legase prietenie la Meidling, Hitler purta pe vremea aceea o redingota care ajungea pîna sub genunchi, cadou de la un evreu ungur cu numele de Neumann, pensionar si el al aceluiasi azil, si o palarie melon, teapana, neagra si soioasa, pe o chica nepieptanata. O barba creata si zbîrlita îi încadra fata.

Cum a murit Hitler (I)Ascensiunea lui Hitler, "bietul pîrlit" din Braunau, apoi locatarul unui camin de burlaci din Viena, ajuns pîna la urma stapînul vremelnic al Germaniei si al unei parti din lume, reprezinta una din carierele cele mai uimitoare si mai îngrijoratoare din istorie si ofera în acelasi timp medicului psihiatru un vast material de studiu, iar istoricului o tema de reflectie. Cariera politica a lui Hitler a fost posibila datorita îmbinarii extraordinare si unice a unor factori individuali cu altii, general-istorici. Pentru a evoca si analiza viata lui Hitler, trebuie sa ne întoarcem cu mult înapoi, înainte de nasterea sa. Trebuie sa spunem ca Adolf Hitler, care facuse din dovada originii ariene un criteriu de viata si de moarte pentru milioane de oameni, nu poseda pentru sine un asemenea document. El nu stia cine a fost bunicul sau... În casa micului proprietar de pamînt Trummelschlager din Strones, slujnica Maria Anna Schickelgruber, nemaritata, în vîrsta de 41 de ani, a nascut în 7 iunie 1837 un fiu. Tatal copilului a fost si a ramas necunoscut.

În jurul misterului privind identitatea sa s-au facut cele mai fanteziste presupuneri. Partial confirmata si în întregime necontroversata este, în aceasta privinta, relatarea lui Hans Frank, din depozitia lui la procesul de la Nürnberg. Potrivit acestei marturii, Hitler ar fi primit în 1930 o scrisoare de la fiul unui frate vitreg, scrisa probabil în scop de santaj, în care semnatarul facea aluzii obscure privitoare la "anumite împrejurari foarte precise ale istoriei familiei noastre". Frank, care primise misiunea sa faca o ancheta discreta în aceasta problema, ajunsese la urmatoarea concluzie: "Tatal lui Hitler a fost copilul nelegitim al unei bucatarese numite Schickelgruber, originara din Leonding, în apropiere de Linz, care lucra la o familie din Graz. Aceasta femeie, bunica lui Adolf Hitler, în momentul cînd a adus pe lume copilul (mai exact cînd a ramas însarcinata) se afla în serviciu în casa unui evreu cu numele de Frankenberger. Acest Frankenberger a platit pentru fiul sau, care pe atunci - în cel de-al patrulea deceniu al secolului - avea 19 ani, o pensie alimentara femeii Schickelgruber de la nasterea copilului pîna cînd acesta a împlinit 14 ani. Familia lui Frankenberger a întretinut timp de multi ani corespondenta cu bunica lui Hitler, din care rezulta ca cei interesati stiau si recunosteau tacit ca fiul femeii Schickelgruber fusese conceput în împrejurari care obligau familia Frankerberger sa-i plateasca o pensie alimentara... Fiul Mariei Anna Schickelgruber a fost încredintat foarte curînd, spre îngrijire, unui taran, Johann Nepomuk Hiedler, viitorul cumnat al mamei sale. Pîna la împlinirea vîrstei de 40 de ani, el s-a numit Alois Schickelgruber, pentru ca mai apoi sa-si schimbe numele, fara îndoiala la îndemnul tatalui sau adoptiv si gratie incorectitudinii preotului paroh din Döllersheim, care tinea registrul de stare civila. Începînd din ianuarie 1877, Alois Schickelgruber s-a numit Alois Hitler. El învata mai întîi o meserie, iar mai tîrziu intra functionar la administratia financiara austriaca. Dînd dovada de ambitie si sîrguinta, reuseste sa urce pîna la gradul de oficiant superior în serviciile vamale cezaro-craiesti, treapta cea mai înalta pe care o putea atinge tinînd seama de nivelul sau de pregatire. Era, fara îndoiala, un om serios si constiincios; s-a însurat de trei ori si îsi asigurase o oarecare situatie materiala, desi fiul sau, rau intentionat, afirma contrariul.

HITLER preotul satanic

Tehnica loviturii de stat - prima carte aparuta in Europa impotriva lui Hitler.



Curzio Malaparte (1898, Prato - 1957, Roma) a fost scriitor, jurnalist si diplomat italian. A studiat la Collegio Cicognini si la Universitatea La Sapienza, din Roma.

A luptat in primul razboi mondial, apoi a urmat o cariera in diplomatie, pe care a abandonat-o in favoarea jurnalismului si a literaturii. In 1920 a aderat la Partidul Fascist si a devenit pentru un timp teoretician al fascismului.

http://www.revistaflacara.ro/index.php?an=2007&luna=decembrie&nr=12&articol=Tehnica_loviturii_de_stat


In 1924 a infiintat publicatia La Conquista dello stato, apoi, in 1926, impreuna cu Massimo Bontempelli, revista 900, publicatie de avangarda, la care au colaborat Pablo Picasso, James Joyce sau dadaisti, ca Soupault. In 1930 a fost directorul ziarului La Stampa.

Conflictul dintre el si fascism a inceput in momentul in care a denuntat abuzurile lui Mussolini, si a atins punctul culminant in 1931, cand a publicat in Franta volumul Tehnica loviturii de stat, in care i-a atacat pe Hitler si pe Mussolini. Aceasta libertate de opinie va fi platita scump, prin interzicerea publicarii volumului in Italia si in Germania, apoi prin exilarea autorului in insula Lipari timp de cinci ani si alti cativa la inchisoarea Regina Coeli.

Ca o ultima provocare, in 1957, inainte de a inceta din viata, Malaparte a aderat la comunism. Dintre volumele publicate, amintim: I custodi del disordine (1931), Kaputt (1943), Due anni di battibecco (1955), Journal di'un etranger a Paris (1966). Lovitura de stat nu este rezultanta unei anumite conjuncturi politice sau sociale, ci este, in primul rand, o actiune cu caracter "tehnic": ea nu presupune declansarea obligatorie a unei stari de necessitate sau interventia maselor, ci existenta unui grup de oameni decisi, capabili, chiar in conditii de normalitate, sa paralizeze centrii nervosi ai vietii nationale.

Modelele de urmat in aceasta privinta sunt, dupa opinia autorului, Trotki si Mussolini. Geniala carte a lui Malaparte a fost scrisa in 1930, la Torino, si interzisa in Italia pana in 1948. A aparut prima data in Franta in 1931, apoi in Germania in 1932, unde profetiile ei s-au adeverit curand: in ianuarie 1933, cand Hitler a luat puterea, dar si mai tarziu, in iunie 1934, cand tot Hitler a exterminat aripa extremista a propriului sau partid. Iata asadar o lucrare de referinta pentru orice lovitura de stat, trecuta sau viitoare.

Ai grija cum iti porti mustata