Like/Tweet/+1
Ultimele subiecte
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE2Scris de Admin 26.08.17 22:37
» TEXT ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE1
Scris de Admin 26.08.17 22:36
» Comunitatea evreiască din Botoșani (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» Comunitatea evreiască din Botoșani (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:30
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (1)
Scris de Admin 26.08.17 22:19
» ITINERARIU SEFARD DIN IMPERIUL OTOMAN IN TARILE ROMANE (2)
Scris de Admin 26.08.17 22:18
» DESPRE ANTISEMITISMUL MAREȘALULUI ION ANTONESCU
Scris de Admin 04.08.17 23:54
» Romanizarea Romaniei 1940-44 legi antisemite, CNRomanizare
Scris de Admin 04.08.17 21:13
» ROMÂNIA LUI ANTONESCU ȘI LOGICA VIOLENȚEI(3): VIOLENŢA MILIT
Scris de Admin 05.03.17 11:01
» Anunțuri Administrative
Scris de Admin 25.02.17 20:07
Hitler[v=]
Pagina 29 din 31
Pagina 29 din 31 • 1 ... 16 ... 28, 29, 30, 31
Hitler[v=]
Rezumarea primului mesaj :
ADOLF HITLER-
3] Nu trebuie sa ne fie frica de judecata istoriei. Cine mai vorbeste astazi de exterminarea armenilor?
2]Generalii cred ca ar trebui sa fim judecati ca in turneele din Evul Mediu. Eu nu am nevoie de cavaleri; am nevoie de revolutionari.
1]Spune o minciuna suficient de tare si suficient de mult si lumea o va crede.
=====
Paula
ADOLF HITLER-
3] Nu trebuie sa ne fie frica de judecata istoriei. Cine mai vorbeste astazi de exterminarea armenilor?
2]Generalii cred ca ar trebui sa fim judecati ca in turneele din Evul Mediu. Eu nu am nevoie de cavaleri; am nevoie de revolutionari.
1]Spune o minciuna suficient de tare si suficient de mult si lumea o va crede.
=====
Paula
Ultima editare efectuata de catre Admin in 23.07.15 11:44, editata de 36 ori
Hitler, un catolic de conjunctura
Hitler, un catolic de conjunctura
A fost Adolf Hitler un catolic trup si suflet, devotat pana in maduva oaselor credintelor si intereselor Bisericii? Sau a fost un oportunist de exceptie, care a stiut sa se foloseasca de orice prilej - inclusiv de a poza in bun crestin - pentru ca scopul sau ultim, cucerirea lumii, sa devina realitate? Intrebari ale caror raspunsuri au trezit polemici fierbinti de ambele parti ale baricadei. Jurnalisti, istorici si teologi au facut recurs la argumente dintre cele mai diverse pentru a sustine o ipoteza sau alta. Pe de o parte, propagandistii anticrestini acrediteaza ideea unui Hitler catolic fanatic, pentru a prejudicia si improsca Biserica si clerul, care a acceptat, cel putin intr-o prima faza, actiunile regimului national-socialist. Argumentele lor se fundamenteaza pe o serie de afirmatii, ce-i drept, ambigue, cu tenta crestina, desprinse din Mein Kampf sau din primele discursuri ale Führerului, si pe atitudinea relativ concilianta fata de preoti si Vatican, atitudine manifestata la inceputul mandatului.
Pe de alta parte, detractorii imaginii de bun crestin atribuite fostului cancelar al Reichului aduc in sprijinul propriilor afirmatii exploziile verbale anticrestine ale lui Hitler din timpul razboiului si mesianismul sau de sorginte pagana. Mesianism alimentat din umbra de acoliti precum Alfred Rosenberg si Martin Bormann, a caror ostilitate fata de Biserica Catolica era de notorietate.
„Lupt pentru a indeplini lucrarea Domnului!“
Orice s-ar spune, Hitler a fost un admirator deschis al Bisericii Catolice. Nu de putine ori, atat in lucrarea sa autobiografica, dar si in iesirile la rampa publice, a dezvaluit atasamentul profund fata de Biserica in care s-a nascut si care l-a botezat. In Mein Kampf, considera absolut necesar „sa invatam din lectiile pe care ni le da Biserica Catolica“. Ii admira verticalitatea, faptul ca „astazi se mentine mai puternica ca niciodata“, constient ca, „in masura in care fenomenele insesizabile sfideaza si vor continua sa sfideze legile stiintifice fara incetare modificate, ea va fi din ce in ce mai mult polul de stabilitate catre care se va indrepta orbeste atasamentul a nenumarate fiinte umane“.
Antiiudaismul cangrenos a constituit punctul nevralgic al intregii sale personalitati. Automatismele sale la adresa evreilor au fost dobandite in cei sase ani petrecuti la Viena, intre 1907 si 1913, intr-o comunitate dominata de rasism si pangermanism. Curentul antisemit a fost propovaduit cu predilectie de Karl Lueger, primarul Vienei (1897-1910) si liderul Partidului Social-Crestin. Hitler ii poarta o recunostinta nealterata de trecerea anilor. „Daca doctorul Karl Lueger ar fi trait in Germania, ar fi fost considerat drept una dintre cele mai stralucite minti ale poporului nostru“, sustine cu tarie in Mein Kampf. Antisemitismul miscarii social-crestine este, conform lui Hitler, de sorginte religioasa, nicidecum rasista, asa cum eronat s-a impamantenit. Incriminarea evreilor pentru deicid constituie principalul argument al antisemitilor vienezi. Hitler nu a facut decat sa preia o tema veche de cand lumea si sa o distorsioneze conform agendei proprii.
Aversiunea la adresa poporului biblic a fost hranita de scrierile antisemite ale lui Martin Luther, „un adevarat educator al Germaniei“ (Melanchton), figura cea mai insemnata a protestantismului si un antisemit „de referinta“. Alaturi de Frederic cel Mare si de Richard Wagner, Luther este personalitatea care a exercitat o influenta covarsitoare asupra tanarului Hitler.
Chiar primele sale insemnari cu caracter politico-religios indica un interes aparte pentru Biblie si viata lui Iisus Hristos. Pentru cel care va da foc Europei la finalul anilor 30, imaginea unui Hristos care a suferit si a murit pe cruce pentru a lua asupra sa pacatele umanitatii nu este de niciun folos. Din contra, un Hristos razboinic, fara mila la adresa fariseilor, apare mai degraba ca un veritabil model. „Apartenenta la crestinism ma indreapta catre Domnul si Salvatorul meu ca un luptator“. Razboiul la adresa evreului are, in mintea sa, ascendenta crestina, Hitler fiind convins ca actioneaza in spiritul si litera Dumnezeului biblic. „Cred ca actionez in conformitate cu vointa Atotputernicului Creator: aparandu-ma impotriva evreului, lupt pentru a indeplini lucrarea Domnului“.
Nu este mai putin adevarat faptul ca Hitler s-a nascut si a murit catolic. Vaticanul nu l-a excomunicat niciodata! Celebrul program al NSDAP in 25 de puncte din 24 februarie 1920, redactat de viitorul conducator al Reichului si de Anton Drexler, se pronunta pentru „crestinismul pozitiv“, ca o contrapondere la adresa „spiritului materialist evreiesc“, concept de care Hitler nu s-a dezis niciodata. Daca a incurajat incendierea si devastarea sinagogilor evreiesti in timpul regimului national-socialist, nu acelasi lucru s-a intamplat in cazul lacasurilor de cult crestine. A respins din fasa orice tentativa a unor apropiati de a inlocui Biblia din biserica cu Mein Kampf si s-a delimitat fatis de vederile anticrestine ale unor colaboratori, precum Bormann sau Rosenberg.
Pragmatic pana in varful unghiilor, Adolf Hitler era constient ca oamenii au nevoie de credinta. In acest sens, interesele Bisericii se sincronizau cu cele ale miscarii national-socialiste, in lupta comuna impotriva „bolsevismului, ateismului si criminalitatii”. Apelul la Providenta - o constanta a discursurilor Führerului - a fost o stratagema care l-a urcat pe culmile popularitatii.
Concordatul cu Vaticanul, un succes al diplomatiei germane
Semnarea Concordatului cu Vaticanul, la 20 iulie 1933, i-a deschis lui Hitler noi oportunitati in politica externa. Un astfel de succes al diplomatiei germane era vital pentru Berlin, in conditiile in care proaspatul regim national-socialist nu a fost primit cu surle si trambite in cancelariile europene. Nu mai putin, istoricul Concordat servea de minune intereselor Sfantului Scaun, direct interesat in ceea ce priveste importanta comunitate catolica din Germania.
Demersurile conjugate ale ambelor tabere, prin mijlocirea vicecancelarului Franz von Papen, a monseniorului Ludwig von Kass si a cardinalului secretar de stat Eugenio Pacelli (viitorul Papa Pius al XII-lea), au fost incununate de succes. Reprezentantii dreptei catolice si ai Vaticanului au exultat, in speranta ca Hitler va juca dupa cum canta ei. Realitatea diferea cum nu se putea mai mult.
Semnarea celebrului document a pus calus celor care atrageau atentia asupra aspectului anticrestin al ideologiei naziste. Oficiosul Volkischer Beobachter anunta, la 24 iulie: „Biserica Catolica a recunoscut, in mod oficial, national-socialismul. Disputa indelungata, indreptata impotriva NSDAP, sub pretextul asa-zisei dusmanii fata de religie, a fost dezavuata de institutia bisericeasca cea mai autoritara. Acest fapt inseamna o intarire nemaipomenita a guvernului national-socialist si a prestigiului lui“. In acest fel, Hitler a inchis gura celor care il calomniau cum ca el s-a asezat in fruntea unei miscari antireligioase.
Odata ce eforturile concertate ale lui Hitler au fost indeplinite, Führerul si-a dat arama pe fata. Partidul Catolic de Centru fiind dizolvat - cu acceptul Vaticanului -, iar interesele Berlinului satisfacute, Sfantul Scaun a incetat de a mai prezenta vreun interes pentru liderul national-socialist. Masca de „luptator pentru a indeplini lucrarea Domnului“ devenise superflua. Regimul de teroare aplicat comunitatii catolice a continuat nestingherit, cu largul concurs al clerului care acceptase, intr-o masura considerabila, „impartirea umanitatii in arieni si nearieni ca fiind de la sine inteleasa“ (Alain Besançon).
Protestanti si catolici, in consens partial cu Hitler
In timpul dictaturii national-socialiste, „peste 90% din poporul german se supunea macar formal fie Bisericii protestante, fie celei catolice“ (Ian Kershaw). Cu o aversiune nedisimulata fata de defectuoasa democratie de la Weimar, cele doua comunitati germane se manifestau deschis in favoarea unui regim autoritarist de dreapta, care sa refaca prestigiul sifonat al Bisericii si sa dea lovitura de moarte ateismului marxist.
Pe plan electoral, Bavaria si Franconia, regiuni protestante din nord, au constituit fieful national-socialistilor, in primii ani ai Partidului Nazist pe scena politica a Germaniei. Din contra, sudul catolic, care se exprima electoral prin formatiuni precum Partidul de Centru si Partidul Populist Bavarez, nu a cazut victima propagandei hitleriste. Ian Kershaw atrage atentia ca, in ciuda acestei slabe sustineri dinspre comunitatea catolica, cele 43 de procente din voturile exprimate la alegerile din martie 1933 s-au datorat intr-o masura considerabila tocmai catolicilor. „Nationalismul sovin, antimarxismul infocat, autoritarismul emfatic si credinta in Führer s-au numarat printre factorii care au legat Biserica protestanta de regimul hitlerist“, noteaza Kershaw. In pofida eforturilor unei insemnate parti a inaltilor prelati, alinierea doctrinei naziste la principiile teologice a esuat lamentabil. Sloganul „Zvastica pe piepturile noastre si crucea in inimi“ nu a fost decat o perdea de fum.
Biserica Catolica si-a vazut rapid naruite sperantele puse in semnarea Concordatului dintre Reich si Vatican, in scurta vreme devenind limpede ca agenda lui Hitler se intersecta doar accidental cu cea a clerului. Apararea cu sfintenie a propriilor credinte nu a indepartat inexorabil Biserica de sferele de interes naziste. Astfel, un consens cvasideplin s-a realizat in ceea ce priveste punerea in practica a Operatiunii „Barbarossa“, la 22 iunie 1941, prin invazia asupra Uniunii Sovietice. „Edificarea unui stat autoritarist (bineinteles, nu unul care sa atace fundamentele crestinismului), initierea unei politici externe care sa sustina cu fermitate drepturile natiunii germane si dorinta de a detasa persoana lui Hitler de toate relele sistemului au adus noi elemente la formarea consensului partial cu regimul“, mai considera Ian Kershaw. Consens care s-a mentinut, din ratiuni de stat si nu numai, pana in ultimii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cand zarurile erau deja aruncate.
„National-socialismul si religia nu pot coexista!“
Cum reusesc sa impace credinta sa fanatica in Atotputernicul Creator, convingerea ca lupta pentru „a indeplini lucrarea Domnului“, cu afirmatia de mai sus, facuta in noaptea de 11 spre 12 iulie 1941, in plina „cruciada impotriva bolsevismului“? Asa cum voi arata mai jos, nu a fost singura afirmatie defaimatoare la adresa religiei pe care stapanul Europei la vremea respectiva a facut-o intr-un context, e adevarat, privat. Nimeni nu poate contesta ca Hitler a apreciat ierarhia catolica si institutia Vaticanului. A fost marcat intreaga viata de personalitatea lui Karl Lueger, social-crestinul care i-a „deschis ochii“ asupra „primejdiei evreiesti“. A incheiat Concordatul cu Biserica pentru a se pune la adapost in ceea ce priveste politica externa. A fost sincer? Intr-o mica masura, da. Insa, ratiunile de stat au primat in cazul sau. A stiut sa profite de orice si de oricine pentru ca politica sa de expansiune sa capete consistenta. Un oportunist de cariera, pentru care religia si Biserica nu au fost decat simple instrumente.
Daca in mediul public sau in fata unei multimi infierbantate apelurile la Providenta divina extaziau, in medii private, opiniile sale erau diametral opuse. Aparute intr-o lucrare cu titlul Hitler’s Table Talk, lucrare publicata la Londra in 1953, o seama de afirmatii deloc magulitoare au spulberat mitul lui Hitler, catolicul pios.
„Cea mai puternica lovitura la adresa umanitatii a fost aparitia crestinismului. Bolsevismul este copilul nelegitim al crestinismului. Ambele sunt inventii ale evreului. Minciuna deliberata in privinta religiei a fost introdusa in lume de crestinism!“, vocifera Führerul in noaptea de 11 spre 12 iulie 1941. Trei luni mai tarziu, acuzele sale la adresa crestinismului capata dimensiuni nietzscheniene: „protest impotriva naturii“, „rebeliune impotriva legii naturale“, „cultivarea sistematica a esecului uman“.
Peroratiile sale anticrestine se delimiteaza de persoana lui Iisus Hristos, al carui sange evreiesc este aprig contestat atat de Hitler, cat si de alte capetenii ale regimului nazist, precum Joseph Göbbels si Julius Streicher. Iisus nu putea fi decat arian (!), sustineau liderii national-socialisti anterior mentionati. „Mostenirea“ Mantuitorului a fost denaturata de Sfantul Paul, considerat cel mai puternic om din Reich. Crestinismul este nici mai mult, nici mai putin decat precursorul bolsevismului de astazi, iar „exterminarea acestei peste“ era privita drept „un serviciu“ adus umanitatii. Cat de departe era acest Hitler de cel de la inceputul anilor 20, propovaduitorul „crestinismului pozitiv“…
Creand aceasta axa temporala crestinism-bolsevism, Hitler a devenit convins ca lumea trebuie sa se debaraseze de „aceasta inventie a unor minti bolnave“, noua eticheta a religiei lui Iisus. Solutia este simpla: „a lasa crestinismul sa moara de moarte naturala“. Aversiunea sa crescanda fata de religie nu a fost exprimata in public din ratiuni lesne de inteles. Astfel de opinii cu greu puteau fi imbratisate de larga majoritate a poporului german. Iar Hitler cunostea bine acest lucru. Credibilitatea Führerului ca slujitor al Bisericii a fost serios zdruncinata nu de aceste afirmatii facute de altfel in cadru restrans, ci mai degraba de actiunile teroriste indreptate impotriva clericilor catolici. Peste 2 400 de prelati au cunoscut regimul lagarului de sinistra amintire de la Dachau, iar unul din trei nu a supravietuit razboiului. Exterminarea fizica a acestora l-a determinat pe preotul Johannes Lenz sa vorbeasca despre un „holocaust catolic“ si despre un „efort“ concertat al SS de a canta marsul funebru religiei crestine. Odata razboiul terminat si Europa sub cizma nazista, nu putem decat sa banuim care ar fi fost urmatoarea tinta…
Adolf Hitler a fost stapanul Germaniei timp de 12 ani. In toata aceasta perioada, religia crestina a fost tolerata pentru ca servea propriilor interese. Concordatul cu Vaticanul a fost o manevra de geniu, care a furnizat un spatiu de miscare vital planurilor sale. Hitler nu a fost crestin. Asa cum nu a fost nici ateu. A fost un lider pragmatic, care a crezut pana in ultimele clipe in misiunea sa „divina“. Un mesianism dezaxat care i-a deformat treptat simtul realitatii.
A fost Adolf Hitler un catolic trup si suflet, devotat pana in maduva oaselor credintelor si intereselor Bisericii? Sau a fost un oportunist de exceptie, care a stiut sa se foloseasca de orice prilej - inclusiv de a poza in bun crestin - pentru ca scopul sau ultim, cucerirea lumii, sa devina realitate? Intrebari ale caror raspunsuri au trezit polemici fierbinti de ambele parti ale baricadei. Jurnalisti, istorici si teologi au facut recurs la argumente dintre cele mai diverse pentru a sustine o ipoteza sau alta. Pe de o parte, propagandistii anticrestini acrediteaza ideea unui Hitler catolic fanatic, pentru a prejudicia si improsca Biserica si clerul, care a acceptat, cel putin intr-o prima faza, actiunile regimului national-socialist. Argumentele lor se fundamenteaza pe o serie de afirmatii, ce-i drept, ambigue, cu tenta crestina, desprinse din Mein Kampf sau din primele discursuri ale Führerului, si pe atitudinea relativ concilianta fata de preoti si Vatican, atitudine manifestata la inceputul mandatului.
Pe de alta parte, detractorii imaginii de bun crestin atribuite fostului cancelar al Reichului aduc in sprijinul propriilor afirmatii exploziile verbale anticrestine ale lui Hitler din timpul razboiului si mesianismul sau de sorginte pagana. Mesianism alimentat din umbra de acoliti precum Alfred Rosenberg si Martin Bormann, a caror ostilitate fata de Biserica Catolica era de notorietate.
„Lupt pentru a indeplini lucrarea Domnului!“
Orice s-ar spune, Hitler a fost un admirator deschis al Bisericii Catolice. Nu de putine ori, atat in lucrarea sa autobiografica, dar si in iesirile la rampa publice, a dezvaluit atasamentul profund fata de Biserica in care s-a nascut si care l-a botezat. In Mein Kampf, considera absolut necesar „sa invatam din lectiile pe care ni le da Biserica Catolica“. Ii admira verticalitatea, faptul ca „astazi se mentine mai puternica ca niciodata“, constient ca, „in masura in care fenomenele insesizabile sfideaza si vor continua sa sfideze legile stiintifice fara incetare modificate, ea va fi din ce in ce mai mult polul de stabilitate catre care se va indrepta orbeste atasamentul a nenumarate fiinte umane“.
Antiiudaismul cangrenos a constituit punctul nevralgic al intregii sale personalitati. Automatismele sale la adresa evreilor au fost dobandite in cei sase ani petrecuti la Viena, intre 1907 si 1913, intr-o comunitate dominata de rasism si pangermanism. Curentul antisemit a fost propovaduit cu predilectie de Karl Lueger, primarul Vienei (1897-1910) si liderul Partidului Social-Crestin. Hitler ii poarta o recunostinta nealterata de trecerea anilor. „Daca doctorul Karl Lueger ar fi trait in Germania, ar fi fost considerat drept una dintre cele mai stralucite minti ale poporului nostru“, sustine cu tarie in Mein Kampf. Antisemitismul miscarii social-crestine este, conform lui Hitler, de sorginte religioasa, nicidecum rasista, asa cum eronat s-a impamantenit. Incriminarea evreilor pentru deicid constituie principalul argument al antisemitilor vienezi. Hitler nu a facut decat sa preia o tema veche de cand lumea si sa o distorsioneze conform agendei proprii.
Aversiunea la adresa poporului biblic a fost hranita de scrierile antisemite ale lui Martin Luther, „un adevarat educator al Germaniei“ (Melanchton), figura cea mai insemnata a protestantismului si un antisemit „de referinta“. Alaturi de Frederic cel Mare si de Richard Wagner, Luther este personalitatea care a exercitat o influenta covarsitoare asupra tanarului Hitler.
Chiar primele sale insemnari cu caracter politico-religios indica un interes aparte pentru Biblie si viata lui Iisus Hristos. Pentru cel care va da foc Europei la finalul anilor 30, imaginea unui Hristos care a suferit si a murit pe cruce pentru a lua asupra sa pacatele umanitatii nu este de niciun folos. Din contra, un Hristos razboinic, fara mila la adresa fariseilor, apare mai degraba ca un veritabil model. „Apartenenta la crestinism ma indreapta catre Domnul si Salvatorul meu ca un luptator“. Razboiul la adresa evreului are, in mintea sa, ascendenta crestina, Hitler fiind convins ca actioneaza in spiritul si litera Dumnezeului biblic. „Cred ca actionez in conformitate cu vointa Atotputernicului Creator: aparandu-ma impotriva evreului, lupt pentru a indeplini lucrarea Domnului“.
Nu este mai putin adevarat faptul ca Hitler s-a nascut si a murit catolic. Vaticanul nu l-a excomunicat niciodata! Celebrul program al NSDAP in 25 de puncte din 24 februarie 1920, redactat de viitorul conducator al Reichului si de Anton Drexler, se pronunta pentru „crestinismul pozitiv“, ca o contrapondere la adresa „spiritului materialist evreiesc“, concept de care Hitler nu s-a dezis niciodata. Daca a incurajat incendierea si devastarea sinagogilor evreiesti in timpul regimului national-socialist, nu acelasi lucru s-a intamplat in cazul lacasurilor de cult crestine. A respins din fasa orice tentativa a unor apropiati de a inlocui Biblia din biserica cu Mein Kampf si s-a delimitat fatis de vederile anticrestine ale unor colaboratori, precum Bormann sau Rosenberg.
Pragmatic pana in varful unghiilor, Adolf Hitler era constient ca oamenii au nevoie de credinta. In acest sens, interesele Bisericii se sincronizau cu cele ale miscarii national-socialiste, in lupta comuna impotriva „bolsevismului, ateismului si criminalitatii”. Apelul la Providenta - o constanta a discursurilor Führerului - a fost o stratagema care l-a urcat pe culmile popularitatii.
Concordatul cu Vaticanul, un succes al diplomatiei germane
Semnarea Concordatului cu Vaticanul, la 20 iulie 1933, i-a deschis lui Hitler noi oportunitati in politica externa. Un astfel de succes al diplomatiei germane era vital pentru Berlin, in conditiile in care proaspatul regim national-socialist nu a fost primit cu surle si trambite in cancelariile europene. Nu mai putin, istoricul Concordat servea de minune intereselor Sfantului Scaun, direct interesat in ceea ce priveste importanta comunitate catolica din Germania.
Demersurile conjugate ale ambelor tabere, prin mijlocirea vicecancelarului Franz von Papen, a monseniorului Ludwig von Kass si a cardinalului secretar de stat Eugenio Pacelli (viitorul Papa Pius al XII-lea), au fost incununate de succes. Reprezentantii dreptei catolice si ai Vaticanului au exultat, in speranta ca Hitler va juca dupa cum canta ei. Realitatea diferea cum nu se putea mai mult.
Semnarea celebrului document a pus calus celor care atrageau atentia asupra aspectului anticrestin al ideologiei naziste. Oficiosul Volkischer Beobachter anunta, la 24 iulie: „Biserica Catolica a recunoscut, in mod oficial, national-socialismul. Disputa indelungata, indreptata impotriva NSDAP, sub pretextul asa-zisei dusmanii fata de religie, a fost dezavuata de institutia bisericeasca cea mai autoritara. Acest fapt inseamna o intarire nemaipomenita a guvernului national-socialist si a prestigiului lui“. In acest fel, Hitler a inchis gura celor care il calomniau cum ca el s-a asezat in fruntea unei miscari antireligioase.
Odata ce eforturile concertate ale lui Hitler au fost indeplinite, Führerul si-a dat arama pe fata. Partidul Catolic de Centru fiind dizolvat - cu acceptul Vaticanului -, iar interesele Berlinului satisfacute, Sfantul Scaun a incetat de a mai prezenta vreun interes pentru liderul national-socialist. Masca de „luptator pentru a indeplini lucrarea Domnului“ devenise superflua. Regimul de teroare aplicat comunitatii catolice a continuat nestingherit, cu largul concurs al clerului care acceptase, intr-o masura considerabila, „impartirea umanitatii in arieni si nearieni ca fiind de la sine inteleasa“ (Alain Besançon).
Protestanti si catolici, in consens partial cu Hitler
In timpul dictaturii national-socialiste, „peste 90% din poporul german se supunea macar formal fie Bisericii protestante, fie celei catolice“ (Ian Kershaw). Cu o aversiune nedisimulata fata de defectuoasa democratie de la Weimar, cele doua comunitati germane se manifestau deschis in favoarea unui regim autoritarist de dreapta, care sa refaca prestigiul sifonat al Bisericii si sa dea lovitura de moarte ateismului marxist.
Pe plan electoral, Bavaria si Franconia, regiuni protestante din nord, au constituit fieful national-socialistilor, in primii ani ai Partidului Nazist pe scena politica a Germaniei. Din contra, sudul catolic, care se exprima electoral prin formatiuni precum Partidul de Centru si Partidul Populist Bavarez, nu a cazut victima propagandei hitleriste. Ian Kershaw atrage atentia ca, in ciuda acestei slabe sustineri dinspre comunitatea catolica, cele 43 de procente din voturile exprimate la alegerile din martie 1933 s-au datorat intr-o masura considerabila tocmai catolicilor. „Nationalismul sovin, antimarxismul infocat, autoritarismul emfatic si credinta in Führer s-au numarat printre factorii care au legat Biserica protestanta de regimul hitlerist“, noteaza Kershaw. In pofida eforturilor unei insemnate parti a inaltilor prelati, alinierea doctrinei naziste la principiile teologice a esuat lamentabil. Sloganul „Zvastica pe piepturile noastre si crucea in inimi“ nu a fost decat o perdea de fum.
Biserica Catolica si-a vazut rapid naruite sperantele puse in semnarea Concordatului dintre Reich si Vatican, in scurta vreme devenind limpede ca agenda lui Hitler se intersecta doar accidental cu cea a clerului. Apararea cu sfintenie a propriilor credinte nu a indepartat inexorabil Biserica de sferele de interes naziste. Astfel, un consens cvasideplin s-a realizat in ceea ce priveste punerea in practica a Operatiunii „Barbarossa“, la 22 iunie 1941, prin invazia asupra Uniunii Sovietice. „Edificarea unui stat autoritarist (bineinteles, nu unul care sa atace fundamentele crestinismului), initierea unei politici externe care sa sustina cu fermitate drepturile natiunii germane si dorinta de a detasa persoana lui Hitler de toate relele sistemului au adus noi elemente la formarea consensului partial cu regimul“, mai considera Ian Kershaw. Consens care s-a mentinut, din ratiuni de stat si nu numai, pana in ultimii ani ai celui de-al doilea razboi mondial, cand zarurile erau deja aruncate.
„National-socialismul si religia nu pot coexista!“
Cum reusesc sa impace credinta sa fanatica in Atotputernicul Creator, convingerea ca lupta pentru „a indeplini lucrarea Domnului“, cu afirmatia de mai sus, facuta in noaptea de 11 spre 12 iulie 1941, in plina „cruciada impotriva bolsevismului“? Asa cum voi arata mai jos, nu a fost singura afirmatie defaimatoare la adresa religiei pe care stapanul Europei la vremea respectiva a facut-o intr-un context, e adevarat, privat. Nimeni nu poate contesta ca Hitler a apreciat ierarhia catolica si institutia Vaticanului. A fost marcat intreaga viata de personalitatea lui Karl Lueger, social-crestinul care i-a „deschis ochii“ asupra „primejdiei evreiesti“. A incheiat Concordatul cu Biserica pentru a se pune la adapost in ceea ce priveste politica externa. A fost sincer? Intr-o mica masura, da. Insa, ratiunile de stat au primat in cazul sau. A stiut sa profite de orice si de oricine pentru ca politica sa de expansiune sa capete consistenta. Un oportunist de cariera, pentru care religia si Biserica nu au fost decat simple instrumente.
Daca in mediul public sau in fata unei multimi infierbantate apelurile la Providenta divina extaziau, in medii private, opiniile sale erau diametral opuse. Aparute intr-o lucrare cu titlul Hitler’s Table Talk, lucrare publicata la Londra in 1953, o seama de afirmatii deloc magulitoare au spulberat mitul lui Hitler, catolicul pios.
„Cea mai puternica lovitura la adresa umanitatii a fost aparitia crestinismului. Bolsevismul este copilul nelegitim al crestinismului. Ambele sunt inventii ale evreului. Minciuna deliberata in privinta religiei a fost introdusa in lume de crestinism!“, vocifera Führerul in noaptea de 11 spre 12 iulie 1941. Trei luni mai tarziu, acuzele sale la adresa crestinismului capata dimensiuni nietzscheniene: „protest impotriva naturii“, „rebeliune impotriva legii naturale“, „cultivarea sistematica a esecului uman“.
Peroratiile sale anticrestine se delimiteaza de persoana lui Iisus Hristos, al carui sange evreiesc este aprig contestat atat de Hitler, cat si de alte capetenii ale regimului nazist, precum Joseph Göbbels si Julius Streicher. Iisus nu putea fi decat arian (!), sustineau liderii national-socialisti anterior mentionati. „Mostenirea“ Mantuitorului a fost denaturata de Sfantul Paul, considerat cel mai puternic om din Reich. Crestinismul este nici mai mult, nici mai putin decat precursorul bolsevismului de astazi, iar „exterminarea acestei peste“ era privita drept „un serviciu“ adus umanitatii. Cat de departe era acest Hitler de cel de la inceputul anilor 20, propovaduitorul „crestinismului pozitiv“…
Creand aceasta axa temporala crestinism-bolsevism, Hitler a devenit convins ca lumea trebuie sa se debaraseze de „aceasta inventie a unor minti bolnave“, noua eticheta a religiei lui Iisus. Solutia este simpla: „a lasa crestinismul sa moara de moarte naturala“. Aversiunea sa crescanda fata de religie nu a fost exprimata in public din ratiuni lesne de inteles. Astfel de opinii cu greu puteau fi imbratisate de larga majoritate a poporului german. Iar Hitler cunostea bine acest lucru. Credibilitatea Führerului ca slujitor al Bisericii a fost serios zdruncinata nu de aceste afirmatii facute de altfel in cadru restrans, ci mai degraba de actiunile teroriste indreptate impotriva clericilor catolici. Peste 2 400 de prelati au cunoscut regimul lagarului de sinistra amintire de la Dachau, iar unul din trei nu a supravietuit razboiului. Exterminarea fizica a acestora l-a determinat pe preotul Johannes Lenz sa vorbeasca despre un „holocaust catolic“ si despre un „efort“ concertat al SS de a canta marsul funebru religiei crestine. Odata razboiul terminat si Europa sub cizma nazista, nu putem decat sa banuim care ar fi fost urmatoarea tinta…
Adolf Hitler a fost stapanul Germaniei timp de 12 ani. In toata aceasta perioada, religia crestina a fost tolerata pentru ca servea propriilor interese. Concordatul cu Vaticanul a fost o manevra de geniu, care a furnizat un spatiu de miscare vital planurilor sale. Hitler nu a fost crestin. Asa cum nu a fost nici ateu. A fost un lider pragmatic, care a crezut pana in ultimele clipe in misiunea sa „divina“. Un mesianism dezaxat care i-a deformat treptat simtul realitatii.
VACANTE IN TABARA LUI ADOLF HITLER
VACANTE IN TABARA LUI ADOLF HITLER
O tabara de vacanta, facuta de dictatorul nazist Hitler pe insula baltica Rugen, va deveni statiune turistica. Construit in 1936 pentru oamenii Fuhrerului, complexul Prora, cel mai mare din lume, de 6.000 de metri lungime, cu sase etaje si 10.000 de camere a fost cumparat de intreprinzatori autohtoni.
http://www.ziarulcn.com/article/aid/26705/VACANTE-IN-TABARA-LUI-ADOLF-HITLER/
O tabara de vacanta, facuta de dictatorul nazist Hitler pe insula baltica Rugen, va deveni statiune turistica. Construit in 1936 pentru oamenii Fuhrerului, complexul Prora, cel mai mare din lume, de 6.000 de metri lungime, cu sase etaje si 10.000 de camere a fost cumparat de intreprinzatori autohtoni.
http://www.ziarulcn.com/article/aid/26705/VACANTE-IN-TABARA-LUI-ADOLF-HITLER/
Patriotism contra totalitarism: Germania, 20 iulie 1944
Nicolae STROESCU STÎNISOARÃ - Patriotism contra totalitarism: Germania, 20 iulie 1944
Torquemada, Hitler si ....
Torquemada, Hitler si ....
http://www.ziua.ro/display.php?id=188904&data=2005-11-22
http://www.ziua.ro/display.php?id=188904&data=2005-11-22
Adolf Hitler, scos la licitatie
Adolf Hitler, scos la licitatie
Ultima editare efectuata de catre in 28.09.06 12:09, editata de 1 ori
Documente cu semnătura lui Hitler vândute la licitaţie
Documente cu semnătura lui Hitler vândute la licitaţie
Hitler l-a manipulat pe Stalin
Hitler l-a manipulat pe Stalin
http://www.lumeam.ro/nr1_2001/politica_si_servicii_secrete2.html
http://www.lumeam.ro/nr1_2001/politica_si_servicii_secrete2.html
Biroul lui Hitler, de vanzare
AFACERE. Scaunul si biroul lui Hitler din apartamentul pe care acesta il avea la Munchen, in 1930, vor fi vandute in cadrul unei licitatii, estimandu-se ca ar putea fi adjudecate in schimbul sumei de un milion de dolari, transmite BBC News Online.
Piesele din stejar (foto) au fost achizitionate de un colectionar american anonim, dupa ce au fost vandute de guvernul Statelor Unite, a declarat dealerul britanic Mina Katsadorian. Cele doua obiecte de mobilier se aflau in apartamentul lui Hitler in momentul in care acesta a semnat, inainte de declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, declaratia comuna cu Neville Chamberlain in 1938. Mobilierul, care deja a starnit interesul, va fi vandut in particular.
"Este vorba despre mobilier de calitate fina, care ar putea fi vandut cu peste un milion de dolari", a declarat dealerul. Apartamentul lui Hitler a fost ocupat de armata americana dupa caderea Münchenului, in 1945.
Gilda Diaconu
http://www.averea.ro/wiev.php?id=3980&id_sectiune=6
Piesele din stejar (foto) au fost achizitionate de un colectionar american anonim, dupa ce au fost vandute de guvernul Statelor Unite, a declarat dealerul britanic Mina Katsadorian. Cele doua obiecte de mobilier se aflau in apartamentul lui Hitler in momentul in care acesta a semnat, inainte de declansarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, declaratia comuna cu Neville Chamberlain in 1938. Mobilierul, care deja a starnit interesul, va fi vandut in particular.
"Este vorba despre mobilier de calitate fina, care ar putea fi vandut cu peste un milion de dolari", a declarat dealerul. Apartamentul lui Hitler a fost ocupat de armata americana dupa caderea Münchenului, in 1945.
Gilda Diaconu
http://www.averea.ro/wiev.php?id=3980&id_sectiune=6
MINŢI BOLNAVE
de Paul Pruna
Ce s-ar fi întâmplat dacă Hitler ar fi devenit pictor sau dacă
Ceauşescu ar fi rămas ucenicul vreunui cizmar de provincie? De unde
şi-a luat van Gogh puterea să picteze într-un timp relativ scurt zeci
de capodopere? Ce s-ar fi întâmplat dacă Mozart nu ar fi fost copilul
teribil al muzicii? Cum ar fi arătat harta Europei dacă Stalin nu şi-
ar fi depăşit condiţia de seminarist ratat?
Nu vom şti niciodată. După cum s-ar putea să nu înţelegem
nici "mecanismele" care i-au împins pe unii spre creaţie şi frumos,
iar pe ceilalţi spre distrugere şi oroare. Un lucru, însă, e sigur.
Fără ei şi, mai ales, fără afecţiunile psihice de care au suferit,
lumea, aşa cum o ştim astăzi, ar fi fost cu totul altfel. Mai rea?
Mai bună?
Elevul mediocru
"Urmez cu siguranţa unui somnambul calea pe care providenţa îmi
porunceşte să pornesc" - Adolf Hitler
Născut în 1889, în Austria, într-o familie modestă, viitorul Fuhrer,
Adolf Hitler, a fost un inadaptat încă din anii de
studiu, "performanţele" sale şcolare fiind de-a dreptul jalnice. Cu o
corigenţă şi două repetenţii la activ, Hitler încearcă să intre la
Academia de Pictură, însă este respins.
Încadrându-se perfect în tipul combatantului decepţionat, gata să se
alăture oricăreia dintre numeroasele grupări ultranaţionaliste din
Germania vremii, ajunge în cele din urmă la conducerea unei grupări
obscure de extremă-dreaptă, pe care o transformă în Partidul Naţional-
Socialist (PNSMG).
Înzestrat cu un talent oratoric remarcabil, Hitler devine o prezenţă
tot mai activă pe scena politică a Germaniei. În 1932, trimis în
spatele gratilor după un puci arestat, scrie celebra lucrare "Mein
Kampf" - Lupta mea, în care îşi expune doctrina şi crezurile
politice.
"Un Fuhrer, un popor!"
În fapt, Hitler duce la extrem teoria pangermanismului, convins fiind
că a găsit în "rasa ariană", ai cărei cei mai puri reprezentanţi ar
fi fost germanii, "rasa stăpânitoare", căreia îi revenea dreptul să
domine Europa. Cum, totuşi, "arienii" nu dominau lumea, Hitler a
identificat şi motivele care au împiedicat "mersul normal al
istoriei", în fruntea listei punându-i pe evrei, consideraţi de
el "bacili care distrug omenirea".
Soluţia? Distrugerea elementelor străine - evreii şi comuniştii - şi
înlocuirea democraţiei cu un regim totalitar, condus de un Fuhrer a
cărui menire este de a executa voinţa poporului.
Fară îndoială, spun specialiştii, în cazul său este vorba despre o
minte paranoică, "alimentată" de frustrările unei populaţii ajunse în
pragul sărăciei. Din păcate, destinul a vrut ca "profetul" megaloman
să ajungă la putere şi să împingă omenirea spre cele mai mari
suferinţe din zbuciumata sa istorie.
"Tătucul popoarelor"
"Moartea rezolvă totul. Nu mai e omul, nu mai sunt nici problemele" -
Iosif Visarionovici Stalin
Născut în 1879, într-o familie georgiană numeroasă şi săracă, cu un
tată alcoolic care-şi bătea soţia ori de câte ori se îmbăta, Stalin a
avut o tinereţe zbuciumată, ce a oscilat între dorinţa mamei de a-şi
vedea fiul preot şi ideile revoluţionare ce-i înfierbântau mintea.
Peste timp, fiul de cizmar plecat din Caucaz avea să devină subiectul
unor dezvăluiri cutremurătoare.
Amestec bizar de paranoia, megalomanie şi isterie, "Tătucul" Stalin a
suferit de ceea ce se cheamă, conform unei teorii plecate de la
Freud, "narcisism malign". Bolnavul se teme de orice (suspiciune
maladivă), nu admite critica, crezându-se ţinta unor atacuri şi
conspiraţii.
Trăind într-o lume imaginară, ia hotărâri nejustificate, făra a
calcula implicaţiile acestora, înconjurându-se de persoane docile şi
fidele, pe care le domină. Totodată, se ascunde, simţindu-se stăpân
pe situaţie doar în preajma mulţimilor - aşa numitul "sindrom al
dictatorilor", întâlnit la Hitler, Ceauşescu, Mao etc.
Dominat de setea de putere, dar nu pentru a-şi atinge ţelurile, ci ca
un scop în sine, Stalin a căutat prin toate mijloacele să fie adulat
de mase. Iar pentru a face asta, nu a mai ţinut cont de nimic.
Limitele inexistente ale puterii exercitate, sadismul, asasinatele în
masă şi numărul extrem de mare al victimelor "Holocaustului roşu",
Gulagul - unii istorici avansând ideea a 35 de milioane de victime -
îl plasează pe Stalin în topul celor mai cruzi dictatori din toate
timpurile.
Cel mai iubit fiu...
"Hotărât lucru, rataţii sunt nenorocirea popoarelor. Hitler s-a
lansat în politică pentru că dăduse greş în pictură. Nicolae
Ceauşescu ar fi rămas, poate, la cizmărie dacă ar fi fost dotat
pentru această meserie" - Francois Marot, istoric
"Suntem liberi! Dictatorul a fugit! Am învins!". O propoziţie în care
s-a concentrat bucuria unui întreg popor descătuşat din ghearele
uneia dintre cele mai crunte tiranii cunoscute de Europa contemporană.
Luptele interne din PCR l-au adus pe prima scenă a politicii
româneşti pe Nicolae Ceauşescu, fiul unui cizmar, plecat din
Scorniceşti să devină agitator comunist. Din 1965, avea să conducă
România în mod discreţionar, cu acea nebunie patologică
caracteristică dictatorilor, având acelaşi final inevitabil:
dezastrul.
Studiile de specialitate efectuate pe baza faptelor sale relevă
faptul că Ceauşescu a prezentat o psihopatie paranoică, "dublată" de
o psihoză paranoică. Fără excepţie, toate simptomele celor două
afecţiuni se regăsesc în tabloul clinic al dictatorului.
În primul rând, este clară o supraapreciere a persoanei proprii -
născute dintr-un orgoliu nemăsurat şi un narcisism malign -, având ca
rezultat convingerea că este un geniu ce se naşte o dată la 500 de
ani. De pe listă nu lipsesc persecuţiile imaginare sau fobiile de tot
felul, începând de la teama faţă de locuri şi situaţii nejustificate,
la cea de străzi, pieţe sau de boală.
Demnă de amintit este şi megalomania, tendinţa
spre "gigantism", "defulate" în monstruozităţi arhitectonice gen
Canalul Dunăre-Marea Neagră sau Casa Poporului, dar şi în zeci de
volume de "opere" sau discursuri fără sfârşit.
În fine, chiar şi această scurtă trecere în revistă a personalităţii
fostului dictator nu ar fi completă fără a pomeni cultul
personalităţii pe care şi l-a dezvoltat, convingerea sa de a fi "cel
mai iubit fiu al poporului", "geniul Carpaţilor", priceput la toate.
"Cel iubit de Dumnezeu"
"Într-o lume în care inteligenţa tinde să înăbuşe sensibilitatea,
gândirea să ucidă inima, ar fi de dorit ca lumea întreagă să asculte
să înveţe Mozart. Cu o infinită discreţie, dar în mod permanent, omul
este prezent în muzica lui, în care se simt bătăile inimii" - Maurice
Thiriet, critic muzical
Sunetele şi notele se succed într-un ritm ameţitor, într-o lume
închisă, din care se pare că băieţelul nu poate ieşi. Este lumea lui
şi este fericit. Totul se învârte în jurul muzicii lui, în schimbul
căreia lumea i-a dăruit nemurirea.
Născut într-o familie numeroasă, într-un mediu propice muzicii (tatăl
lui fiind compozitor si violonist), Wolfgang Amadeus Mozart -
Amadeus, sinonimul italian al prenumelui grec Theophilus, "iubit de
Dumnezeu" - a manifestat încă de la 2 ani o atracţie fără seamăn
pentru armonia sunetelor.
La doar 3 ani cânta la clavecin şi îşi acompania profesorii, la 5 ani
compunea concerte, iar la 6 ani susţinea recitaluri la Viena şi apoi
în întreaga Europă. Era extrem de agitat şi de nervos, manifestând un
interes restrictiv şi stereotip doar pentru muzică. A compus enorm,
însă agitaţia, concertele şi turneele şi-au pus amprenta asupra
sănătăţii sale, rezultatul fiind moartea sa prematură, la doar 35 de
ani.
Studiile moderne au identificat în Mozart "modelul" suferindului de o
boală de dezvoltare: sindromul Asperger. Toate caracteristicile
acestuia se regăsesc la Mozart: o inteligenţă mult peste normal
(compunea de la 5 ani), impedimente în interacţiunile sociale
(retras, necomunicativ cu cei din jur), comportament stereotip şi
repetitiv, hiperactivitate (dorinţa nestăvilită de a crea - a compus
179 de lucrări), agresivitate, îndreptată atât către propria-i
persoană, cât şi către cei din jur.
Se spune că fiecare hipertrofie este "contrabalansată" de o atrofie.
Pentru Mozart, muzica a fost totul, fiind măcinat de ea chiar şi în
pragul morţii, când a fost prins de o idee fixă: aceea de a-şi scrie
propriul recviem.
Pictor de geniu
"Noi, pictorii impresionişti, suntem tot mai mult sau mai puţin
nevrotici, ceea ce ne face mai sensibili la culori şi la limbajul
nostru particular" - Vincent van Gogh
Întreaga existenţă a pictorului olandez Vincent van Gogh s-a
desfăşurat sub semnul căutărilor, al oscilaţiei între statornicie şi
dorinţa de a cunoaşte şi a face totul.
Pendulând între diverse meserii şi luptându-se cu impulsul de a
deveni pastor, la fel ca şi tatăl său, a descoperit desenul târziu,
la 29 de ani. Încă din copilărie se remarcase ca o fire introvertită,
capabil de afecţiune doar faţă de fratele său mai mare, Theo. Cu
timpul, este afectat de o psihopatie obsesiv-anxioasă, prezentând tot
mai des stări depresive, marcate de crize ciclice care îi vor umbri
viaţa. În timpul unor astfel de accese îşi înghiţea vopselele, se
culca în lada de cărbuni sau îşi ataca medicul care îl trata. A răms
faimos episodul în care, pe fondul unei crize puternice, şi-a tăiat o
ureche pentru a o face cadou unei prostituate.
Un comportament şocant, care i-a "băgat în ceaţă" până şi pe
specialişti. Unii vorbesc de o "manie acută cu delir generalizat", în
timp ce alţii pomenesc de de epilepsie sau schizofrenie. Nu lipsesc
nici cei care îl încadrează în categoria "degeneraţilor mintali". La
toate acestea se adaugă un sifilis netratat, care, după alţi autori,
i-ar fi declanşat crizele.
Au existat şi unii medici care au încercat să pună un diagnostic prin
prisma realizărilor sale artistice. Bunăoară, după unii dintre
aceştia, halourile prezente în pânzele artistului s-ar datora unei
cataracte, iar culorile stridente, folosite uneori, unui glaucom.
Dincolo de toate astea rămân, însă, "Drumul cu chiparoşi", "Noaptea
înstelată", "Ţărani mâncând cartofi", floarea soarelui, viile, natura
în întreaga ei frumuseţe...
"Viaţa este un mozaic de fiinţe, personalităţi şi moravuri diferite;
nu trebuie să ne mire vecinătatea unora cu a altora, chiar
coexistenţa în acelaşi individ a unor trăsături contradictorii.
Rezultanta este tocmai personajul ce ne reţine atenţia"
Paul Ştefănescu, autorul cărţii "<Nebunii> istoriei"
"Nebunii, vizionarii, halucinaţii, nevrozaţii şi alienaţii au avut,
în toate timpurile, de jucat roluri importante în istoria umanităţii,
mai ales atunci când, datorită unui accident prin naşterea lor,
destinul le-a oferit rangul social"
Celebrităţi şi bolile lor
De-a lungul timpului, istoria a fost marcată de figuri politice care,
prin acţiunile lor, au dus la evenimente cu repercursiuni grave.
l Napoleon Bonaparte, împărat al Franţei: fatalist, credea în
presentimente şi horoscoape. Avea o reţinere pentru ziua de vineri şi
era îngrozit de câte ori se spărgea vreo oglindă. În numele ideii
de "Europa unită" a târât Franţa într-o serie de războaie,
devastatoare pentru bătrânul continent. Unii sunt de părere că, dacă
în ajunul bătăliei de la Waterloo nu ar fi fost cuprins de o criză de
rinichi (după alţii, de una de ulcer), care să-l ţină departe de
câmpul de luptă, nebunia lui ar fi evoluat îngrijorător.
l Vladimir Ilici Lenin: a fost bolnav de hipertensiune arterială -
afecţiune care duce la "boala lui Alvarez", cu grave consecinte
cerebrale - dar şi de sifilis, cu consecinţe pshihice. Teoretician al
comunismului, a suferit nu mai puţin de 4 atacuri cerebrale care,
evident, i-au afectat comportamentul.
l Lyndon Johnson, preşedinte al SUA: temperament vulcanic, avea mania
de a fi filmat chiar şi atunci când plonja gol în piscina Casei Albe,
obligându-şi musafirii să facă la fel. Orbit de putere, este cel care
a pus la cale interceptarea convorbirilor telefonice. Medicii l-au
încadrat în categoria bolnavilor cu accese maniacale.
l Richard Nixon, preşedinte al SUA: a fost o fire înschisă, de om
ascuns, foarte susceptibil şi introvertit, cu o dorinţă nestăvilită
de afirmare şi îmbogăţire. "Tricky-Dick" - Dick cel şiret - rămâne
cunoscut pentru posteritate drept cel care a ordonat bombardarea
Hanoiului, prin operaţiunile secrete din Chile, care au dus la
asasinarea lui Salvador Allende, prin scandalul Watergate sau prin
numărul mare de benzi magnetice pe care înregistra toată activitatea
Casei Albe.
"Vreau să fiu peşte"
În ianuarie 1920, Paul Deschanel era ales preşedinte al Republicii
Franceze. Opt luni mai târziu era forţat să demisioneze.
Rambouillet, 10 septembrie, dimineaţa. Preşedintele se apropie de
canalul ce înconjoară castelul, schimbă câteva vorbe cu pescarii din
preajmă, lăsând impresia că vrea să plece. Câteva secunde mai târziu,
stupoare! Preşedintele, în mijlocul canalului, cu apa până la gât,
stă nemişcat. Oamenii încep să se agite, iar Deschanel le strigă
condiţia pentru care va ieşi din apă: să-i fie recunoscută calitatea
de peşte. Cedează după câteva ore de negocieri şi este internat într-
un ospiciu, unde moare 2 ani mai târziu, uitat de toată lumea.
"Sanatoriul" de la Yalta
Destinul Europei eliberate se decide la Yalta, în Crimeea, în
februarie 1945. Aici se procedează la o împărţire a Europei în
teritorii şi sfere de influenţă, transformând întâlnirea într-
o "vânzare cu preţ redus" sau un "Waterloo diplomatic". Cine sunt
protagoniştii? Stalin - un paranoic, care suferise 3 atacuri
cerebrale, Churchill - un maniaco-depresiv şi Roosevelt -
preşedintele infirm, care va dezvolta tulburări neurologice
(arterioscleroză cerebrală) - şi care a murit după doar 2 luni.
04 Octombrie 2004/BIHOREANUL
Hitler ar fi putut produce bomba atomica
Hitler ar fi putut produce bomba atomica
http://www.revistamagazin.ro/istorii-uitate/hitler-ar-fi-putut-produce-bomba-atomica.htm
http://www.revistamagazin.ro/istorii-uitate/hitler-ar-fi-putut-produce-bomba-atomica.htm
Hitler s-ar fi ascuns în Argentina şi a murit după 1945
Hitler s-ar fi ascuns în Argentina şi a murit după 1945
http://www.adevarulonline.ro/2006-08-29/Externe/hitler-s-ar-fi-ascuns-in-argentina-si-a-murit-dupa-1945_196364.html
http://www.adevarulonline.ro/2006-08-29/Externe/hitler-s-ar-fi-ascuns-in-argentina-si-a-murit-dupa-1945_196364.html
A AVUT HITLER ARMA NUCLEARA?
A AVUT HITLER ARMA NUCLEARA?
http://ro.altermedia.info/stiintatehnologie/a-avut-hitler-arma-nucleara_2844.html
http://ro.altermedia.info/stiintatehnologie/a-avut-hitler-arma-nucleara_2844.html
ADOLF HITLER A RESCRIS BIBLIA
ADOLF HITLER A RESCRIS BIBLIA
http://www.ziarulcn.com/article/aid/38093/ADOLF-HITLER-A-RESCRIS-BIBLIA/
http://www.ziarulcn.com/article/aid/38093/ADOLF-HITLER-A-RESCRIS-BIBLIA/
Tablouri de Hitler, scoase la licitatie
Tablouri de Hitler, scoase la licitatie
http://www.evz.ro/article.php?artid=266755
http://www.evz.ro/article.php?artid=266755
Sa-ti ramana vinovatia
Sa-ti ramana vinovatia
http://www.jurnalul.ro/articol_57883/lecturi_la_tava___sa_ti_ramana_vinovatia.html
http://www.jurnalul.ro/articol_57883/lecturi_la_tava___sa_ti_ramana_vinovatia.html
Pisicile 'naziste'
Pisicile 'naziste'
http://www.libertatea.ro/index.php?section=articole&screen=arhiva&sid=156359
http://www.libertatea.ro/index.php?section=articole&screen=arhiva&sid=156359
"Hitler", consilier columbian
"Hitler", consilier columbian
Noul consilier pe probleme de tineret al presedintelui Columbiei Alvaro
Uribe este... Hitler Rousseau Chaverra, un avocat in varsta de 33 de
ani. Hitler a declarat ca nu are intentia sa isi modifice numele,
pentru ca acest nume "combina un geniu cu un spirit rau, dar acest
lucru nu va avea nici un fel de influenta asupra convingerilor mele de
crestin si de democrat". Chaverra, care a mentionat ca a fost
botezat "fara a fi consultat", face parte dintre miile de columbieni
care au nume excentrice. (Mediafax)
Episcop anti-Hitler, beatificat
Episcop anti-Hitler, beatificat
http://www.ziua.ro/display.php?id=186356&data=2005-10-11&ziua=dfc75113b1ee1dc0b379c0cec39ee7e5
http://www.ziua.ro/display.php?id=186356&data=2005-10-11&ziua=dfc75113b1ee1dc0b379c0cec39ee7e5
Preotul care a incercat sa-l ucida pe Hitler
Preotul care a incercat sa-l ucida pe Hitler
http://www.revistamagazin.ro/istorii-uitate/preotul-care-a-incercat-sa-l-ucida-pe-hitler.htm
http://www.revistamagazin.ro/istorii-uitate/preotul-care-a-incercat-sa-l-ucida-pe-hitler.htm
Pagina 29 din 31 • 1 ... 16 ... 28, 29, 30, 31
Pagina 29 din 31
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum