Hitler[v=]

Rezumarea primului mesaj :

ADOLF  HITLER-
3] Nu trebuie sa ne fie frica de judecata istoriei. Cine mai vorbeste astazi de exterminarea armenilor?
2]Generalii cred ca ar trebui sa fim judecati ca in turneele din Evul Mediu. Eu nu am nevoie de cavaleri; am nevoie de revolutionari.
1]Spune o minciuna suficient de tare si suficient de mult si lumea o va crede.
=====
Paula 

http://www.jurnalul.ro/externe/adolf-hitler-colectie-arta-tablouri-descoperire-cehia-605672.htm

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/germania-capitala-vis-lui-hitler

În 1937, arhitectul lui Hitler, Albert Speer, a fost însărcinat cu
transformarea Berlinului în Germania, uimitoarea capitală a Marelui
Imperiu German, centrul lumii civilizate. Însă planul lui Speer de a
face din Berlin capitala demnă pentru un Reich milenar ar fi creat, în
opinia istoricului Roger Moorhouse, un vast monument dedicat
mizantropiei.

Angajamentul pe care și-l lua Speer era uriaș. Planurile, schițate
relativ destul de repede, au fost prezentate publicului la 28 ianuarie
1930. Reacția germanilor a fost cea prevăzută: un viu entuziasm,
hrănit de presa care publica explicații și comentarii detaliate
privind proiectele planificate. Der Angriffscria că acestea erau ”cu
adevărat monumentale... depășind cu mult toate așteptările”, în timp
ce Völkischer Beobachter declara că ”din acest deșert de piatră se va
ridica noua capitală a Reich-ului de 1000 de ani.” Presa străină, mai
puțin entuziastă, era și ea de acord. New York Times, spre exemplu,
descria proiectul ca fiind ”poate cel mai ambițios” din era modernă.

Conform schițelor lui Hitler, planurile erau construite în jurul unui
mare bulevard ce avea să traverseze capitala de la Nord la Sud, pe o
distanță de 7 kilometri, străbătând inima orașului și făcând legătura
dintre două noi gări. Lăsându-i-se mâna liberă în redesenarea acestor
planuri, Speer și ucenicii săi au mers pe teren pentru a analiza
terenul și au conceput o altă variantă, la fel de impresionantă.

Große Halle, Marea Sală sau Sala Poporului, ce trebuia să fie
construită în apropierea Reichstagului, ar fi fost o clădire imensă,
cu un dom de 16 ori mai mare decât cel al Basilicii San Pietro din
Roma. Arcul de Triumf, înalt de 117 metri, trebuia – la cererea
expresă a lui Hitler – să fie inscripționat cu numele celor 1,8
milioane de soldați germani morți în Primul Război Mondial. La fel de
masiv ca și Große Halle, Arcul lui Hitler ar fi putut adăposti sub
arcada sa Arcul parizian. Aceste monumente urmau să fie conectate
între ele de un nou mare bulevard, iar în apropiere trebuiau să se
afle un lac artificial și un vast centru statuar.

Grandomania arhitecturală

Multora le este cunoscută imaginea lui Hitler inspectând macheta albă
realizată conform planurilor lui Speer, machetă ce i-a fost prezentată
Fuhrer-ului la aniversarea sa, în aprilie 1939. Deși interesul lui
Hitler în acest proiect era aproape exclusiv dedicat axei nord-sud pe
care o avea în minte, planurile nu erau limitate la această zonă.
Speer a reușit să încadreze ideea lui Hitler într-un design mult mai
complex ce presupunea reorganizarea infrastructurii orașului.

În primul rând, rețeaua feroviară a Berlinului trebuia revizuită, cu
două noi gări înlocuindu-le pe cele trei vechi; în plus, urma să fie
construită o nouă linie ce încercuia centrul orașului. Și străzile
aveau să fie redesante. Cele două noi mari bulevardele – axa nord-sud
și axa est-vest, terminate în 1939 – erau doar piesele centrale ale
unei restructurări radicale.

Suburbii întregi trebuiau construite pentru a asigura numărul de
locuințe necesare pentru mai bine de 200.000 de berlinezi. Erau
prevăzute și noi aeroporturi, incluisv unul pentru hidroavioane pe
lacul din Rangsdorf. Chiar și parcurile orașului trebuiau revizuite;
cu acest scop, au fost realizate studii de horticulutră pentru a afla
ce specii erau necesare pentru restaurarea florei specifice regiunii
în secolul al XVIII-lea. Atât de mare era scara planurilor pentru
Germania încât tatăl lui Speer, el însuși arhitect, atunci când le-a
văzut, a rezumat gândurile multor dintre contemporanii săi spunând ”Ai
înnebunit de tot!”

În mod evident, doar o mică parte a acestor planuri avea să fie
realizată. Vizitând Berlinul de azi, poți detecta urme ale planurilor
pentru Germania doar dacă știi unde să cauți. Cea mai cunoscută
rămășiță este bulevardul la vest de Poarta Brandenburg, vechea axă
est-vest ce e și azi iluminată de câteva din lămpile stradale ale lui
Speer. Columna Victoriei (inaugurată în 1873 după victoriile Prusiei
asupra Danemarcei, Austriei și Franței din anii 1860-1870) a fost
mutată în locația de azi pentru a face loc axei nord-sud. În suburbia
din sud, Tempelhof, se găsește și azi uriașul cilindtru din beton – ce
cântărește peste 12.000 de tone – acel Schwerbelastungskörperce avea
ca scop testarea terenului nisipos pentru a vedea dacă poate susține
imensa greutate a Arcului de Triumf. Prea mare și prea solid pentru a
fi demolat, el e azi un monument istoric ce adune aminte de
megalomania naziștilor.

Mai mult decât aspirații

Având în vedere că doar o mică parte din planuri au fost realizate și
mai există și azi, e ușor să subestimăm semnificația proiectului
pentru Germania. Planurile lui Speer de reconstruire a Berlinului
sunt subestimate, considerate a fi doar o altă aspirație nazistă, o
manifestație a fanteziilor arhitecturale ale lui Hitler care, din
fericire, a rămas doar pe hârtie. Dar în ciuda faptului că Germania nu
a devenit realitate, ar fi o greșeală să o vedem doar ca pe o nebunie,
o curiozitate arhitecturală a regimului nazist ce poate fi separată
însă de natura lui criminală. Vom vedea însă că Germania era în multe
feluri o reprezentare aproape perfectă a ideologiei naziste.

În primul rând, trebuie analizată problema fezabilității planurilor.
În ciuda ambițiilor, proiectul de remodelare a Berlinului făcea parte
dintr-o veritabilă obsesie a construcțiilor care începuse încă din
anii păcii. În acea vreme, planurile erau relativ la scară mică, dar
la câteva proiecte întâlnim aceeași tendință monumentală de mai
târziu. Cel mai cunoscut exemplu este imensa Cancelarie a lui Hitler,
ce se întindea pe 400 de metri de-a lungul Voßstraße, terminată în
1939 cu prețul a 90 milioane de mărci.

Alte construcții erau la fel de grandioase: Stadionul Olimpic,
inaugrat în 1936, avea 100.000 de locuri și era parte dintr-un complex
mult mai mare care trebuia să servească atât evenimente sportive, cât
și politice. Sediul Ministerului Aviației al lui Göring, terminat în
1936, era cea mai mare clădire de birouri din lume, având 2800 de
camere pe 7 etaje, 4000 de ferestre și aproape 7 kilometri de
coridoare. Astăzi, clădirea este sediul ministerului de finanțe.

Clădiri masive nu erau construite doar în capitală. La Nürnberg,
faimoasa tribună a lui Speer a fost eclipsată doar de Kongresshalle,
inspirat de Colosseumul roman și construit pentru a acomoda 50.000 de
oameni. Deși nu avea decât 39 de metri înălțime (în planurile inițiale
construcția avea 70 de metri!), sala este cea mai mare construcție
păstrată din epoca nazistă. La Prora, pe coasta Mării Baltice, a fost
construită o uriașă stațiune care, deși neterminată până în 1939, se
întindea deja pe 4.5 km. Chiar și obsesia lui Hitler pentru
Berchtesgaden și faimosul său Kehlsteinhaus, construit în vârful
muntelui, era un proiect ambițos.

Văzând planurile lui Hitler privind Berlinul, trebuie să avem în
vedere contextul mai larg al construcțiilor naziste și succesul
arhitecților lui Hitler în realizarea viziunilor sale. Germania nu era
doar una din multele fantezii ale unui dictator, ci era parte a unui
program clar ce viza dotarea țării cu o arhitectură monumentală care,
credea Hitler, ar fi devenit un model pentru vremea respectivă, putând
rivaliza cu vechile construcții din Egipt, Babilon și Roma.

Având în vedere importanța sa pentru viziunea nazistă, obsesia
construcțiilor a fost integrată în economia Reichului și în rețeaua de
lagăre de muncă și lagăre de concentrare. Legătura dintre programul de
construcții și lagărele de concentrare era una strânsă. Expansiunea
sistemului de lagăre începând cu 1936 a fost de fapt alimentată de
cererea de forță de muncă și materiale din sectorul de construcții în
spatele căreia se afla Speer și, implicit, planul privind Germania. De
aceea, unele dintre cele mai cunoscute lagăre de concentrare din epocă
– spre exemplu, Mauthausen, Gross Rosen și Buchenwald – au fost
construite în apropierea carierelor de piatră. Lagărul de la
Mauthausen a fost construit în 1938 de-a lungul carierei de granit ce
aproviziona pavarea străzilor Vienei. Lagărul din Flossenbürg, din
nordul Bavariei, era sursa principală a granitului ce trebuia folosit
în Berlin. Astfel, Germania nu avea doar un rol estetic, ci a jucat un
rol vital în înființarea și menținerea rețelei de lagăre. Se pare că
proiectele arhitecturale ale naziștilor se sincronizau perfect cu
interesele SS-ului.

Cât despre finanțarea proiectului, aceasta nu era o problemă majoră.
Speer estimase că proiectul avea să ajungă la costuri totale de circa
6 miliarde de mărci, adica 5% din PIB-ul Germaniei în anul 1939. Însă
având în vedere natura relațiilor economice din Reich, doar o mică
parte din această sumă trebuia să provină direct de la guvern. În
primul rând, majoritatea materialelor de construcție provenea din
lagăre de concentrare, în timp ce carierele și fabricile de cărămidă
erau în proprietatea unei companiei DEST (Deutsche Erd-und
Steinwerke), deținută de SS. Astfel, materialele pentru proiect erau
practic gratuite, iar acest sistem mai beneficia de un avantaj:
opozanții politici erau ”reeducați” prin muncă în proces și lucreau în
beneficiul statului.

În plus, costurile de demolare și construcție erau împărțite în
bugetele anuale ale mai multor ministere și organizații, iar regimul
nu ducea lipsă de voluntari și donatori. Cu siguranță că lui Speer nu
i-a scăpat din vedere și faptul că totalul costurilor pentru Germania
era aproape egal cu valoarea totală estimată a proprietăților
evreiești din țară. În cele din urmă, Speer a calculat că în urma
împărțirii costurilor, guvernul central avea să plătească doar pentru
Arcul de Triumf și Große Halle. Între timp, în fața miniștrilor care i
se plângeau din cauza costurilor proiectului, Hitler punea accentul
asupra numărului foarte mare de turiști care aveau să viziteze în
viitor noua Capitală a Reich-ului.

Costurile umane

Deși s-a construit foarte puțin din ceea ce trebuia să fie Germania,
proiectul nu a rămas unul teoretic. El a fost o realitate pentru cei
aflați în lagărele de concentrare de Mauthausen sau Flossenbürg. Au
fost pregătite materiale și pentru clădiri ce nu aveau să fie
construite. Putem presupune că din cei 100.000 de oameni care au murit
în lagărele de la Sachsenhausen, Flossenbürg și Mauthausen, mulți au
pierit extrăgând sau prelucrând materialele pentru reconstrucția
Berlinului.

Mii de oameni au fost afectați de programele de demolări și
construcții, în primul rând prizonierii de război și cei care munceau
forțat, găzduiți în condiții teribile și obligați să muncească
indiferent de condițiile meteorologice. În ciuda a ceea ce avea să
declare mai târziu, Speer nu s-a sfiit să exploateze munca
prizonierilor de război. În noiembrie 1941, după primele succese din
războiul împotriva Uniunii Sovietice, Speer a făcut o cerere privind
folosirea a peste 30.000 de prizonieri de război sovietici pentru
construcțiile din Berlin. Hitler i-a acceptat cererea, astfel că
numărul total al muncitorilor aflați în subordinea lui Speer care
lucrau pentru Germania a ajuns la circa 130.000.

Și civilii au fost afectați. ”Arienii” care locuiau în zonele incluse
în planurile lui Speer au primit locuințe în alte parte, fie în
clădiri special construite în acest scop în suburbii, fie în casele
evreilor din care aceștia fuseseră alungați. Încă din 1938 Speer a
sugerat că evreii din capitală ar trebui mutați în locuințe mai mici
pentru a elibera clădirile mai mari pentru berlinezii arieni afectați
de lucrările de demolare. Evreii strămutați se găseau adeseori duși în
zone aflate în vizorul buldozerelor lui Speer. Pe măsură ce criza de
locuință din capitală se accentua, mulți evrei erau forțați să se mute
în locuințe special desemnate care urmau să fie demolate mai târziu.
Aceste locuințe erau supraaglomerate și condițiile de igienă erau
deplorabile: într-un singur bloc puteau locui până la 200 de familii.
În octomrbie 1941, mulți evrei aveau să părăsească Berlinul în primele
trenuri de transport către ghetoul de la Łódz.

Din aceste motive, proiectul Germania, în ciuda faptului că nu a fost
pus în practică, a avut consecințe profunde, devenind un element-cheie
nu doar în evoluția sistemului de lagăre de concentrare, ci și în
dezvoltarea politcii antisemite.

Planurile lui Speer pentru Berlin sunt fascininante. În sens
arhitectural, ele arată surprinzătoarele extreme la care pot ajunge
arhitecții lingușitori. Însă proiectele lui Speer nu pot fi privite
doar din persepctiva arhitecuturală: examinându-le, suntem obligați
morali să vedem și metodele brutale prin care aceste planuri trebuiau
puse în practică.

Deși în mare parte rămasă doar pe hârtie, Germania a avut influența sa
asupra evoluției Reich-ului. Disprețul acestuia pentru omenire a fost
demonstrat nu doar prin tratamentul rezervat celor care munceau în
lagărele de concentrare sau celor care se aflau în calea planurilor
naziste. Acest dispreț îi atingea și pe cei care trebuiau, într-o zi,
să pășească pe marile bulevarde ale noului oraș. Trebuie observat că
din toate planurile lipsește aproape complet dimensiunea umană.
Hitler, se pare, nu avea niciun interes față de aspectele sociale ale
proiectelor pe care le superviza. Pasiunea lui avea în vizor
clădirile, nu oamenii care ar fi locuit în ele pe viitor.

Așa cum Albert Speer nu a fost niciodată doar un arhitect, nici
Germania nu a fost doar un proiect de arhitectură. A fost, de fapt, o
reflecție perfectă a naturii întunecate, mizantrope a nazismului.

http://www.gandul.info/magazin/jean-marie-loret-pretinsul-fiu-al-lui-adolf-hitler-prezinta-noi-dovezi-9246507

http://www.historia.ro/node/4575

Rochus Misch este ultimul martor încã în viaţã al suicidului lui
Hitler şi ultima persoanã din bunker-ul Fuhrer-ului.

“Sunt în stadium terminal şi voi muri în curând”, spune Rochus Misch,
ultimul martor al decãderii lui Hitler şi Evei Braun. Rochus Misch a
lucrat ca bodyguard al lui Hitler la sediul sãu între 1940-1945. “Este
sigur ultima mea întâlnire cu presa, şi aş vrea sã mor în pace”, spune
bãtrânul în vârstã de 93 de ani salutând jurnaliştii ce urmeazã sã
înregistreze ultima sa poveste. Rochus Misch este ultima persoanã încã
în viaţã din anturajul lui Hitler. Nu este naţional-socialist, dar
nici nu regretã faptul cã a lucrat atât apropae de Fuhrer şi pentru
atâta timp. A supravieţuit prãbuşirii bunkerului hitlerist, unei
încarcerãri de 9 ani la ruşi, unui atac de cord şi unei pneumonii.
Fãrã baston omul nu poate sta nicio clipã în picioare.

Rochus Misch deţine o casã pe care n-a pãrãsit-o de sãptãmâni. “Vine
un asisten la mine în fiecare dimineaţã”, spune fostul paznic al lui
Hitler. “Mã ajutã sã mã ridic din pat, sã mã spãl şi sã mã îmbrac.
Puterile mã pãrãsesc. Îmi vãd moartea cu ochii”. Primeşte mailuri de
la fani în fiecare zi dar nu poate sã rãspundã. Mulţi oameni din
Europa, Asia şi America solicitã autografe. Încã mai vorbeşte despre
Adolf Hitler ca despre “şef”. Rochus Misch a colaborat cu scenaristul
Christopher McQuarrie la scenariul filmului “Valkyrie. În 2012 cartea
sa “Ultimul Martor” va fi transformatã în film, producţie estimatã la
20 de milioane de dolari. Contractele deja s-ar fi semnat. Va mai trãi
sã vadã premiera? “Nu cred cã o sã trãiesc aşa mult”, spune Rochus
Misch. “îmi vãd moartea cu ochii…”. Va lua cu el secretul în mormânt?
Sau ne va dezvãlui înainte sã moarã ultimul secret al familiei lui
Hitler? Cine l-a ucis

http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/mitul-lui-hitler

Pentru aproape un deceniu după 1933, Hitler s-a bucurat de o
remarcabilă popularitate în rândul majorității germanilor. Oricât de
dramatică și spectaculoasă a fost cariera sa politică, a te concentra
doar pe personalitatea lui Hitler – bizară în unele aspecte, în altele
chiar mediocră și neplăcută – nu este în deloc suficient pentru a
explica atracția pe care a exercitat-o în ochii populației. În plus,
nici impactul extraordinar pe care l-a avut asupra germanilor în acei
ani nu poate fi explicat în mod satisfăcător văzând în viziunea despre
lume a lui Hitler o simplă imagine în oglindă a mentalității colective
din Germania anilor '30.

În schimb, e necesară nu o analiză a personalității lui Hitler, ci a
imaginii sale populare – cum își vedeau germanii liderul. ”Mitul
Hitler” a fost un fenomen cu două fețe: pe de-o parte, a fost o
creație extraordinară a propagandei; în al doilea rând, a fost și o
reflecție a unui sistem de valori și structuri socio-politice deja
existente ce au permis impunerea unui presupus Erou în poziția de
lider.

Imaginea liderului-erou avea deja un anumit grad popularitate în
rândul cercurilor populiste și naționaliste ale dreptei germane la
sfârșitul secolului al XIX-lea. Includerea acestor cercuri în cultura
politică a Dreptei în Germania imperială a fost facilitată de trei
factori: problemele socio-politice ce au însoțit tranziția la
statul-națiune, guvern constituțional și la societatea industrială;
fragmentarea sistemului politic (reflectând adânci fisuri sociale);
și, nu în ultimul rând, răspândirea unei ideologii imperialiste și
șoviniste care pretindea o poziție mai bună pe plan internațional
pentru Germania.

Dezamăgirea crescândă vis-a-vis de dreapta populistă și de regimul lui
Wilhelm al II-lea a contribuit la promovarea noțiunii de ”Kaiser al
poporului”, un lider care – având puterea și vitalitatea necesară –
putea distruge inamicii interni ai Germaniei și, pe seama ”popoarelor
inferioare”, putea da națiunii măreția meritată, imperiul necesar unui
popor care nu avea suficient spațiu.

Glorificarea extremă a valorilor militare înainte și, în special, după
Primul Război Mondial, trauma suferită de Dreapta germană după
înfrângere, revoluția și victoria social-democrației au promovat încă
și mai mult imaginea liderului-erou în anii '20. După abdicarea
Kaiserului și prăbușirea vechiului sistem politic, conducerea ideală
era văzută ca fiind simbolizată de un om din popor ale cărui calități
să reflecte lupta, conflictul și valorile tranșeelor. Dur, nemilos,
ferm, nedispus la compromisuri și radical, acest lider avea să
distrugă vechile privilegii și societatea de clasă pentru a aduce un
nou început, unind poporul într-o ”comunitate națională” pură din
punct de vedere etnic și armonioasă din punct de vedere social.
Extrema fragmentare a politicii republicii de la Weimar s-a folosit de
aceste viziuni pentru a-și apropia forțele de dreapta. Spre începutul
anilor '30, percepția eșecului total al democrației de tip Weimar și
criza morală a întregului sistem politic a permis ca noțiunea
Liderului Ideal să câștige din ce în ce mai mult teren. Și în acel
moment, un anumit personaj s-a făcut remarcat; acceptat de un număr
din ce în ce mai mare de germani, liderul naziștilor susținea că doar
el putea reda Germaniei măreția.

În interiorul partidului nazist, începutul cultului personalității din
jurul lui Hitler datează încă din 1922-1923, când unii membri ai
partidului încep să-l compare cu Napoleon sau îl numesc Mussolini al
Germaniei. Desigur, Hitler și-a impus autoritatea treptat, fiind
nevoit să elimine treptat - și nu în mod foarte radical – anumite
facțiuni ale opoziției. Și deși în anii dinaintea Puciului, propria sa
idee despre conducerea politică era marcată de conceptul de eroism,
abia în timpul petrecut în închisoare el avea să ajungă să creadă că
este liderul predestinat al Germaniei. În timpul anilor când partidul
nazist era doar un actor minor - și destul de problematic – pe scena
politică germană, ”mitul lui Hitler” se construia pas cu pas în cadrul
partidului, ca un fel de dispozitiv pentru a întâri coeziunea internă.
Astfel, salutul obligatoriu de tip fasicst, acel ”Heil Hitler”,
introuds în 1926, trebuia să fie un semn extern al legăturii puternice
cu Liderul.
Înainte de 1930, cultul Fuhrerului cucerise doar câteva mii de oameni.
Dar odată cu succesul electoral al naziștilor, din 1930, acest cult a
încetat a fi limitat doar la rândurile partidului. Exista potențial
pentru extinderea sa masivă, din moment ce din ce în ce mai mulți
germani începeau să vadă în nazism – ideologie simbolizată în cele din
urmă de Hitler – singura speranță de ieșire din criză. Cei care s-au
înscris apoi în partid au căzut victime acestui ”mit al lui Hitler”.
Nu era ceva neobișnuit pentru ca noii membri de partid să scrie că,
după ce l-au auzit pe Hitler vorbind pentru prima oară, trebuiau fie
să lupte și să câștige alături de el, fie să moară pentru el. Chiar și
în rândurile acelor germani care nu erau aât de entuziasmați cu
privire la personalitatea lui Hitler, se contura ideea că acesta nu e
doar un alt politician, ci un lider de partid extaordinar, față de
care nu poți fi neutru. Oamenii fie îl urau, fie i se dedicau cu toată
inima, dar nu puteau să-l ignore.

Pentru cei treisprezece milioane de germani care au votat cu partidul
nazist în 1932, Hitler simboliza diverși factori ai ideologiei
naziste. În portretizarea sa publică, el era un om din popor,
originile sale umile subliniind respingerea privilegilor și vechea
ordine aristocratică în favoarea unei noi societăți puternice
construite pe eforturi, merite și reușite. El simboliza triumful
virtuților germanice – curaj, masculinitate, integritate, loialitate
față de o cauză, fiind astfel în opoziție cu decadența, corupția și
slăbiciunea societății republicii de la Weimar. Și, înainte de toate,
el reprezenta ”Lupta”: lupta ”omului mic” împotriva societății, lupta
împotriva inamicilor interni și externi ai Germaniei.

Totuși, nici jumătate din germani n-au votat cu NSDAP la alegerile din
martie 1933, organizate la cinci săptămâni după ce acesta a fost numit
Cancelar într-o atmosferă de euforie națională combinată cu
represiunea de tip terorist a stângii. Majoritatea germanilor a rămas
fie ostilă, fie încă nu foarte convinsă de noul ”Cancelar al
poporului”, așa cum îl prezenta partidul. În rândurile socialiștilor
persecutați și a comuniștilor, ura față de Hitler și tot ce reprezenta
acesta (în multe privințe, previziunile acestora s-au dovedit a fi
corecte) era implacabilă. În rândurile catolicilor existau multe
suspiciuni din cauza tendințele anticatolice ale nazismului, dar
exista și tendința de a face diferența între Hitler, liderul
providențial, și elementele ”periculoase” din cadrul partidului.
Cercurile burgheze continuau să vadă în Hitler un demagog vulgar,
liderul unui partid cu idei nebune și periculoase, dar un om care, în
ciuda tuturor defectelor, putea fi, la un momnt dat, folositor. La
începutul lui 1933, atitudinile germanilor față de Hitler variau
considerabil, dar erau, în mare parte, negative.

Cel puțin trei factori trebuie luați în considerare pentru a explica
cum Fuhrerul a putut, într-un timp surprinzător de scurt, să-și atragă
majoritatea populației Germaniei. Foarte important a fost sentimentul,
foarte răspândit, că sistemul politic de la Weimar era sortit
eșecului. În aceste condiții, imaginea unui lider relativ tănâr,
dinamic și energic, care oferă o schimbare radicală de direcție putea
fi atractivă. Mulți dintre cei care păstrau încă anumite îndoieli au
fost gata să-i ofere lui Hitler o șansă. Și în comparație cu
incompetența foștilor Cancelari, activitatea energică a guvernului din
primele luni a impresionat pe mulți.

În al doilea rând, Hitler a fost, la început, subestimat. De aceea,
modul aparent eficient în care reorganizat situația politică internă
i-a atras foarte multe laude. În al treilea rând, Hitler simboliza o
ideologie care-i atrăgea pe cei mai mulți dintre germanii care nu-l
votaseră în martie 1933 (cu excepția celor de stânga). Principalele
elemente ale acestei ideologii erau antimarxismul și ideea necesității
unei ofensive contra stângii; ostilitatea față de sistemul democratic
ce eșuase în Germania și credința că o conducere puternică și
autoritară era necesară pentru ca țara să-și revină; și, nu în ultimul
rând, sentimentul – chiar și în rândurile anumitor facțiuni de stânga
– că Germania fusese neîndreptățită la Versaille și că era amenințată
de inamici din toate părțile. Aceste idei, deja existente în sânul
societății germane la momentul apariției lui Hitler, au făcut ca
populația să-și ofere sprijinul unui lider ce părea a se dedica cu
trup și suflet Germaniei.

Până în 1933, propaganda nazistă reușise să facă din ”autoritatea
carismatică” premiza organizatorică a Partidului și să-l prezinte pe
Hitler ca pe un altfel de lider, ”Acel lider” pe care Națiunea îl
aștepta. Propaganda mai trebuia să facă în așa fel încât acei germani
care încă nu-l sprijiniseră pe Hitler în martie 1933 să înceapă să
vadă în Hitler un lider național.

Având în vedere că propaganda nazistă a monopolizat întreaga presă
germană după 1933 și că cei care nu-l apreciau pe Hitler fuseseră fie
încarcerați, fie reduși la tăcere prin represiune, scena era pregătită
pentru lansarea pe scară largă a cultului dedicat Fuhrerului,
reprezentat ca un lider național aproape zeificat. Mulți germani
trebuie să fi văzut această omniprezență a lui Hitler ca fiind
exagerată, dar mare parte dintre ei au ajuns să accepte faptul că
Hitler nu era un lider de guvern comun. În plus, nu i se puteau nega
succesele: ”ordinea” fusese restaurată, rata șomajului scădea rapid,
economia își revenea, iar Germania se afirma din nou pe scena
internațională.

În 1935, Hitler era prezentat în presa nazistă – practic singura presă
existentă în Germania – ca ”simbolul Națiunii” care, ca un simplu
muncitor, luptase pentru a reda Germaniei libertatea socială și
națională. Propaganda susținea că Națiunea își regăsise identitatea în
persoana lui Hitler. În plus, Goebbels a folosit pentru propagandă, pe
lângă reușitele pe plan politic, și calitățile personale ale
Fuhrerului: simplitatea și modestia, eforturile depuse pentru poporul
german, severitatea. La asta se adăuga imaginea omului singur și trist
care a sacrificat totul, inclusiv fericirea personală și viața
privată, pentru poporul său. Acest catalog extraordinar de virtuți
personale – ce făcea din Hitler aproape de o perfecțiune inumană – era
adăugat imaginii geniului politic.

Deși e dificil de făcut o evaluare precisă, sursele cu privire la
modul în care imaginea lui Hitler era receptată la nivelul populației
susțin ceea ce spunea Goebbels în 1941, anume că cea mai importantă
reușită a propagadei sale a fost crearea ”mitului lui Hitler”. Totuși,
acest succes s-a datorat și faptului că drumul fusese deja pavat de
promovarea constantă, timp de decenii, a unor valori
imperialist-șoviniste de către o presă naționalistă, de școli, armată
și diverse cluburi și asociații ”patriotice”. Totuși, nu toți germanii
au fost afectați. Subcultura socialistă a rămas relativ imună. Cei
crescuți în tradiția socialistă și comunistă nu s-au lăsat păcăliți de
”mitul lui Hitler”. Și catolicii au rezistat, respingând elementele
extreme ale cultului. Popularitatea lui Hitler nu era absolută, iar
cultul său avea un impact diferit în funcție de segmentele populației.

Componentele mitului

Analiza surselor cu privire la opinia publică în Germania lui Hitler
sugerează existența câtorva elemente de bază ale ”mitului lui
Hitler”. În primul rând, el era văzut ca întruchiparea ”legii și
ordinii”, reprezentantul ”justiției populare”, vocea ”sentimentului
sănătos al poporului”. În ciuda metodelor brutale cu care Hitler i-a
eliminat pe cei de stânga și pe cei din propriul partid, popularitatea
sa a crescut foarte mult. El a fost perceput ca liderul care luptă
pentru eradicarea corupției și imoralității din societate. În al
doilea rând, Hitler reprezenta, în ochii germanilor, interesul
național, căci punea națiunea pe primul plan, dincolo de orice
interese personale.

O a treia componentă importantă a ”mitului Hitler” a fost imaginea sa
de arhitect al miracolului economic german din anii '30. În anii de
după război, Hitler era încă apreciat pentru faptul că revigorase
economia germană, scăzuse rata șomajului și construise autostrăzi.
Desigur, în 1939 era greu să negi că economia țării nu crescuse
semnificativ din anii crizei. Totuși, acest ”miracol economic” nu era
resimțit de toate segmentele populației. Clasa muncitoare era cel mai
puțim impresionată de imaginea lui Hitler ca și creator al noii
prosperități germane. Standardele de viață ale muncitorilor nu s-au
schimbat după depășirea Marii Crize și aceștia nu aveau niciun motiv
să-i fie recunoscători lui Hitler. Prin represiune și intimidare,
salarii mici și program de muncă mai lung, miracolul economic a fost
realizat pe seama muncitorilor.
Apoi, în privința poziției guvernului față de anumite instituții și
tradiții, Hitler era văzut ca fiind mai degrabă ”moderat”, în opoziție
cu elementele radicale din partid. Spre exemplu, atunci când unii
membri ai partidului au venit cu propuneri ostile la adresa bisericii
(fie ea protestantă sau catolică), Hitler s-a prezentat ca moderat,
apărător al tradițiilor. Poate părea ciudat, dar mulți îl vedeau pe
Fuhrer ca fiind un om foarte religios și erau convinși de sinceritatea
sa.

Angajamentul fanatic față de acțiunile nemiloase împotriva ”inamicilor
poporului” a fost o cincea componentă importantă a imaginii lui
Hitler. Cu toate acestea, el era văzut ca exponent al acțiunilor
legale și raționale împotriva acestora, nu ca susținător al
violențelor publice conduse de ”elementele rele” din partid. Spre
exemplu, în prmii ani ai carierei sale, antisemitismul a fost o
componentă importantă a majorității discursurilor sale și a imaginii
sale de ansamblu. Dar în perioada succesului electoral al partidului,
componenta antisemită nu s-a mai regăsit atât de mult în discursurile
lui Hitler și nu a fost folosită atât de mult pentru atragerea
voturilor.

Din punct de vedere al afacerilor externe, Hitler era văzut ca un
apărător al drepturilor juste ale națiunii germane privind teritoriile
ce-i fuseseră furate la Versailles. În pofida fricii colective de un
nou război, Hitler era văzut de mulți ca fiind ”un om al păcii”, care
ar face orice pentru rezolvarea problemelor pe cale pașnică, un
apărător al drepturilor Germaniei, nu ca un lider rasist și
imperialist care provoacă alte țări la război. Succesele lui Hitler
privind desfacerea ordinii stabilite în 1919, obținute fără vărsare de
sânge, i-au câștigat sprijinul multor germani și un prestigiu imens.

Și, în cele din urmă, după începutul războiului, s-a conturat imaginea
lui Hitler ca strateg militar de geniu, arhitecul unor victorii de tip
Blitzkrieg incredibile ce au culminat cu înfrângerea Franței în doar
patru săptămâni. Cu timpul însă, aceată imagine s-a deteriorat. Seria
uimitoare de victorii din 1939-1940 s-a transformat treptat în
dezastre, iar popularitatea lui Hitler a început, în cele din urmă, să
scadă. Declinul acesteia s-a accelerat în mod decisiv după catastrofa
de la Stalingrad, dezastru pentru care Hitler a fost considerat
personal responsabil. Spre sfârșitul războiului, ”mitul lui Hitler”
începuse să se prăbușească. În fața dezastrelor de pe front, a
pierderilor umane, a mizeriei și sacrificilor îndurate de germani,
succesele de la început au început să fie privite într-o nouă lumină.
Germanii au început să-l învinovățească pe Hitler pentru politica ce
i–a dus la război.

Cultul Fuhrerului a influențat și relațiile lui Hitler cu liderii
naziști și cu elita tradițională. În mod inevitabil, acest cult a
făcut ca Hitler să fie înconjurat de numeroși lingușitori ce nu-și
permiteau să pună la îndoială deciziile Liderului; nu era loc pentru
dezbatere și critică. Astfel, Hitler s-a detașat treptat de realitate;
nici el n-a putut rămâne imun la cultul extraordinar creat în jurul
său. Judecata i-a fost afectată de credința în propria
infailibilitate, ceea ce a dus la comiterea unor greșeli ce s-au
dovedt a fi fatale.

http://www.adevarul.ro/international/bucuresti-stiri_din_bucuresti-adolf_hitler-fiul_lui_hitler-nazist-dictator_german-germania-franta-primul_razboi_mondial-al_doilea_razboi_mondial_0_648535253.html

http://www.libertatea.ro/detalii/articol/rusi-oase-hitler-antarctica-378121.html

Presa din Rusia a anunţat, ieri, că o echipă de specialişti din mai multe domenii a pornit operaţiunea de căutare a rămăşiţelor lui Hitler şi ale iubitei lui, Eva Braun, tocmai în Antarctica.
Timp de 10 ani, susţine RiA Novosti, mai mulţi experţi au căutat, prin grotele de gheaţă din Alaska, locul unde un submarin german ar fi depozitat rămăşiţele umane ale liderului nazist Hitler şi ale iubitei sale, Eva Braun, în 1945. Conform ruşilor, resturile umane s-ar afla într-o grotă de sub lacul Vostok, în Antarctica, bine conservate.

A pozat în pantaloni scurţi şi în ciorăpei de lână, în zăpadă


O fotografie a lui Hitler nemaivăzută până acum a fost dată publicităţii recent într-o carte intitulată “Hitler a fost prietenul meu”, a lui Herman Hoffman, fotograful personal al “Fuhrerului”. Poza, realizată în anii ’20, care a făcut înconjurul lumii şi a stârnit remarci amuzante, îl înfăţişează pe odiosul lider nazist în pantalonaşi scurţi şi mulaţi şi cu şosete de lână până la genunchi, sprijinindu- se de un copac, într-un peisaj de iarnă.

http://stirileprotv.ro/show-buzz/fun/fotografia-pe-care-hitler-a-incercat-sa-o-ascunda-de-istorie-de-ce-ii-era-atat-de-rusine-de-ea.html

http://www.agenda.ro/news/news/51328/tablou-pictat-de-hitler-vandut-cu-32000-de-euro.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/scrisoarea-lui-adolf-hitler-regele-carol-al-ii-lea
Scrisoarea lui Adolf Hitler către regele Carol al II-lea (17 iulie 1940)

”Maiestatea Voastră,

Evenimentele, ca şi unele consultări determinate de ele, nu mi-au
îngăduit până azi să exprim opiniile mele despre propunerile pe care
Maiestatea Voastră mi le-a comunicat. Trebuie să vă rog să admiteţi că
situaţia extraordinară şi pericolele pe care le prezintă constituie
explicaţia absolutei francheţi a gândurilor pe care doresc să le
exprim. L-am informat pe duce despre această scrisoare. [...]

După războiul mondial, România, favorizată de o şansă excepţională, a
dobândit de la trei state teritorii pe care, după părerea mea, nu le
mai poate păstra mult timp din punctul de vedere al politicii de
forţă. Alta ar fi fost situaţia dacă România ar fi reuşit să realizeze
asimilarea internă a acestor teritorii din punct de vedere etnic şi
politic sau dacă slăbiciunea militară a ţărilor vecine ar fi rămas
permanentă. Prima alternativă nu s-a putut materializa, iar pe cea
de-a doua nu ar putea conta nimeni dintre cei care au cunoştinţă de
legile ce guvernează evoluţia naţiunilor. Dacă România este astăzi
silită pe calea concesiei să înapoieze teritoriile pe care le-a
dobândit, aceasta nu reprezintă altceva decât ceea ce previziunea
omenească trebuia să se aştepte a se întâmpla într-o zi. Îmi pare deja
un mare câştig faptul că Ungaria - după cum consider că am motive să
cred - nu insistă asupra unei definiri strict juridice a
revendicărilor ei, ci este gata să le negocieze pe baza unui compromis
echitabil. [...]

Eu am făcut însă şi guvernului ungar următoarea declaraţie clară:

În eventualitatea că nu ar exista nici o posibilitate de înţelegere
paşnică între România, Ungaria şi Bulgaria, Germania la rândul ei ar
putea anunţa în mod clar că de acum înainte ea se va dezinteresa total
faţă de viitoarea evoluţie în sud-estul Europei. Reichul german este
destul de puternic pentru a se proteja el însuşi, cu promptitudine şi
prin propria forţă, împotriva ameninţării oricărei agresiuni. Totuşi,
eu nu voi permite niciodată ca Wehrmachtul german să fie angrenat
într-un conflict pentru chestiuni care sunt absolut disproporţionate
cu jertfele cerute de un război. Dacă România, Ungaria şi Bulgaria
consideră că nu pot ajunge la o înţelegere, convingerea mea este că
această atitudine nu va aduce beneficii nici uneia dintre aceste ţări,
ci, din contră, le va aduce pedeapsa tuturor. În acest caz, nu mă simt
chemat să întreprind ceva spre a ţine sub control evoluţia viitoare.
[...]

Dacă Maiestatea Voastră ar fi acum în măsură să revadă punctul de
vedere al României în acest sens şi ar fi dispusă să mă informeze
despre aceasta, aş face imediat cunoscut lui Mussolini acest fapt, ca
şi guvernelor ungar şi bulgar.

Dacă, pe de altă parte, Maiestatea Voastră ar considera că nu poate fi
de acord cu modul meu de a raţiona, eu nu îl voi mai continua în
viitor, ci, pur şi simplu, voi informa guvernele ungar şi bulgar că
guvernul german, la rândul lui, nu vede calea pe care ar putea porni
la soluţionarea acestor probleme.

Dacă totuşi ar fi posibil să se ajungă la o reglementare
satisfăcătoare între cele trei ţări printr-o asemenea atitudine,
aceasta ar însemna, pentru fericirea şi viitorul tuturor celor trei
interesaţi, mai mult decât orice presupus succes tactic de moment,
care, mai devreme sau mai târziu, ar duce inevitabil la noi crize.”


Adolf Hitler
23 August 1944. Documente, vol. I, 1939-1943, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, pp. 88-91

România, 1940: urmările unei nedreptăţi
Dialogul Carol - Hitler

La 1 iulie 1940 guvernul român renunță la garanțiile anglo-franceze,
iar la 4 iulie noul guvern a publicat o declarație în care anunța
hotărârea sa de a urma o politică de integrare "sinceră" în sistemul
Axei. O săptămână mai târziu, la 11 iulie, guvernul român anunța
ieșirea din Societatea Națiunilor. Toate aceste gesturi și declarații
aveau însă _ cum corect observă noul ministru de externe, Mihail
Manoilescu, într-un anumit sens, "un caracter unilateral", întrucât
ele nu au fost urmate, cum era firesc, "de o luare de atitudine a Axei
față de România".

Concomitent însă, între guvernul român și cel german, care acționa în
numele Axei, s-a desfășurat, cum spunea tot Mihail Manoilescu, "o
acțiune de un ordin confidențial și diplomatic". Debutul acestei
acțiuni s-a produs la 2 iulie. După ce regele Carol al II-lea n-a
reușit să obțină legătură telefonică pentru a vorbi cu Hitler, care
"se plimba undeva în Franța", monarhul l-a chemat pe Fabricius pentru
a transmite pe cale diplomatică ceea ce dorise să comunice direct
Führer-ului. În Însemnări zilnice regele arată ce i-a declarat lui
Fabricius, pentru a fi transmis lui Hitler:

1) România a renunțat la garanțiile anglo-franceze și caută "o
colaborare mai intimă" cu Germania, "care ar putea fi chiar întărită
printr-o alianță care să fie în folosul celor două țări";

2) Știri sigure arătau că Rusia avea intenția "de a depăși linia de
demarcație" stabilită în urma ultimatumului și de a se apropia de zona
petroliferă, ceea ce reieșea din pregătirile militare ce le făcea;

3) La evacuarea Basarabiei, trupele române au fost insultate,
dezarmate și împiedicate să se retragă;

4) Regele solicita Führer-ului "un ajutor, ca să ne apere în aceste
momente grele", România făcând tot ce a putut pentru a păstra pacea în
regiune;

5) În final, el a cerut "o misiune de instrucție militară, care va
întări și mai mult legăturile dintre cele două state".

Răspunsul lui Hitler, comunicat tot prin intermediul ministrului
Fabricius, la 4 iulie, interesul Führer-ului pentru modul care
regele vedea "regularea chestiunilor" , Ungaria Bulgaria, pentru
pe ia o hotărâre. De asemenea, Hitler trebuiau începute
"conversații" părțile interesate, deoarece "starea de enervare de
înarmare" nu fi rezolvate problemele existente.

Răspunsul Führer-ului conținea și un element care, pe de o parte,
constituia o explicație a poziției germane, dar care, pe de altă
parte, suna că un avertisment în ceea ce privea poziția Germaniei în
raporturile dintre România și vecinii ei, bulgari și unguri: "Germania
nu poate uita că Ungaria și Bulgaria au fost aliații ei în trecut". O
astfel de afirmație arată clar că nu justiția, dreptatea, adevărul
erau avute în vedere de Germania în reglementarea problemelor
româno-ungare și româno-bulgare, ci un factor subiectiv, exprimat tot
atât de clar: alianța celor două țări cu Germania. La 6 iulie, Carol a
răspuns mesajului Führer-ului: accepta începerea de "negocieri" cu
Ungaria și Bulgaria, pe bază etnică și a schimbului de populație, iar
ca accesoriu, eventual, rectificări de graniță.

La 17 iulie, Carol a primit un mesaj scris (datat 15 iulie) de la
Hitler. FA¼hrer-ul recomanda regelui luarea unei "hotărâri
principiale" în negocierile cu Ungaria și Bulgaria, prin căutarea unei
"soluții definitive, care ar putea prezenta riscul unor sacrificii".
Abia după reglementarea "rațională" a problemelor cu Ungaria și
Bulgaria Germania se angaja să examineze "posibilitatea unei
colaborări mai strânse, iar în vederea acesteia și după împrejurări,
să-și asume obligațiuni mai largi".

Răspunsul regelui Carol al II-lea la acest mesaj a fost înmânat lui
Hitler de I. Gigurtu și M. Manoilescu, în cadrul întrevederii pe care
aceștia au avut-o cu Hitler la Berghof, la 26 iulie 1940. În esență,
regele reafirma acceptul pentru începerea de negocieri cu Ungaria și
Bulgaria, pe baza principiului etnic ("România nu poate să se abată
nici o clipă de la principiul etnic"), care putea fi satisfăcut "în
mare măsură" prin schimbul de populație; respingea arbitrajul
puterilor Axei, dar accepta "influența lor durabilă", în sensul
moderării revendicărilor "vecinilor noștri".

În continuare, în scrisoare se arăta că sacrificiile pe care România
le făcea ar fi trebuit să ducă nu numai la "o pace definitivă" și "la
bune raporturi prietenești de vecinătate", dar și la o "nouă ordine
politică" din care nu puteau lipsi "ample obligații" asumate de
Germania, inclusiv garanțiile acesteia "față de orice posibilitate și
de orice încercare de știrbire a teritoriului nostru, ori de unde ar
veni ea".

Obiectivele unei inițiative românești

Este prezentă în scrisoarea de răspuns a regelui o idee ce va reapărea
în acțiunea politico-diplomatică a guvernului român în primăvara
anului 1941, cu prilejul victoriei germane în campania din Balcani.
Este vorba de solicitarea ca reglementarea problemelor dintre România
și vecinii ei, Ungaria și Bulgaria, să fie inclusă într-o acțiune mai
largă de reglementare a tuturor "neînțelegerilor asemănătoare, de mai
mare sau mai mică importanță", între toate statele din sud-estul
Europei.

O astfel de solicitare, în vara anului 1940, nu putea avea decât două
obiective. În primul rând, ea se putea înscrie în realizarea acelei
"păci definitive" și a "bunelor raporturi prietenești de vecinătate"
între statele din regiune, care să ducă la "noua ordine politică" și
la asumarea de către Germania a unor "ample obligații" privind
garantarea integrității teritoriului României împotriva oricărei
încercări, "ori de unde ar veni ea", despre care Carol al II-lea
vorbea în scrisoarea către Hitler.

Germania însăși era interesată în realizarea acestei "liniștiri" a
sud-estului european, care îi asigura aprovizionarea cu alimente și,
în special, cu petrol. "Condiționările" pe care le ridica față de
România pentru acordarea de garanții conțineau însă nu numai dorința
de a satisface cererile unor "aliați", dar și intenția de a pedepsi
România pentru politica pro-anglo-franceză promovată de guvernul român
până la sfârșitul lunii mai, în condițiile în care țara era
înconjurată din toate părțile de state ce promovau, în diverse grade,
politici pro-germane sau erau chiar aliate ale acesteia. În al doilea
rând, această solicitare avea în vedere un obiectiv "de uz intern", în
sensul de a se arăta poporului român care suferise deja trauma
pierderii umilitoare a Basarabiei și Bucovinei de Nord și nu mai putea
suporta noi cedări teritoriale fără sancționarea celor vinovați că
România nu era singura țară care era nevoită să suporte sacrificii.

Motivele pentru care Germania nu a acceptat o discuție generală asupra
frontierelor din Balcani au fost furnizate chiar de Hitler. La 27
iulie 1940, în convorbirile pe care le-a avut cu premierul bulgar,
Bogdan Filov, și cu ministrul de Externe, Ivan Popov, Führer-ul
declara că a respins propunerea românească pentru că "o dezbatere
generală nu poate fi folositoare dacă se dorește să se ajungă la o
soluție rapidă a problemelor de revizuire". Ceea ce dorea Hitler era
mai întâi un acord între România, Ungaria și Bulgaria, iar în caz de
succes el era gata să garanteze, împreună cu Italia și Rusia (!),
statutul teritorial rezultat.

Niciunul dintre obiectivele urmărite de Germania, pe de o parte, și de
România și Carol al II-lea, pe de alta, nu a fost atins integral. În
urma noilor cedări teritoriale pe care a fost constrânsă de Germania
să le accepte, chiar dacă România a obținut garanții din partea Axei a
căror importanță nu trebuie subestimată, având în vedere politica de
expansiune teritorială a Uniunii Sovietice și care și-au demonstrat
întreaga valoare, în zonă nu numai că nu s-a instaurat liniștea, ci
dimpotrivă, sub regimul impus de "pax germanica" tensiunea a cunoscut
acumulări nemaiîntâlnite până atunci, gata să erupă la suprafață în
orice moment favorabil.

În ceea ce privește situația internă din România, în urma noilor
pierderi teritoriale impuse prin Dictatul de la Viena și Tratatul de
la Craiova, regimul regelui Carol al II-lea a fost puternic contestat,
încât acesta a fost obligat, la începutul lunii septembrie, să abdice
și să părăsească țara.

http://www.mediafax.ro/life-inedit/lumea-ascunsa-a-lui-hitler-imagini-nemaivazute-cu-biroul-liderului-nazist-si-incaperile-apartamentului-sau-din-berlin-foto-9174096

http://www.evenimentul.ro/articol/fsb-nu-se-indoieste-ca-hitler-a-murit-in-1945.html



Nu avem nicio îndoială că Adolf Hitler a murit în 1945, iar versiunea fugii acestuia din Germania este neconcludentă, a declarat ieri şeful registrului şi arhivelor FSB (fostul KGB) Vasili Hristoforov, citat de Interfax.

„Apariţia volumului Grey Wolf: The Escape of Adolf Hitler este o altă încercare de senzaţionalism ieftin şi nimic mai mult”, a declarat acesta, comentând conţinutul volumului semnat de istoricul britanic Gerrard Williams, care avansează versiunea că Hitler împreună cu soţia sa Eva Braun ar fi reuşit să fugă din Berlinul cucerit de armata sovietică, iar cadavrele descoperite în buncărul fuhrerului nu ar fi aparţinut lui şi soţiei sale ci sosiilor lor.

Circumstanţele decesului lui Hitler au reprezentat timp îndelungat unul din misterele celui de-al Doilea Război Mondial. Lipsa unor informaţii veridice şi istorisirile contradictorii ale puţinilor martori au dat naştere la poveşti senzaţionale, dar care nu au nimic în comun cu realitatea, explică oficialul FSB.

„Nu există nicio îndoială cu privire la moartea lui Hitler în 1945. Din 1954 şi până în prezent, dovezile documentare şi materiale ale morţii lui Hitler sunt păstrate cu o deosebită atenţie într-o încăpere specială a Arhivei Centrale a KGB (în prezent FSB)”, a subliniat Hristoforov, indicând că printre materialele respective figurează transcrierile interogatoriilor unor apropiaţi ai fuhrerului, fotografii de la locul unde au fost găsite cadavrele lui Hitler şi Evei Braun, acte privind expertiza medico-legală a acestora, fragmente ale craniului lui Hitler, efecte personale ale acestuia etc.

http://www.jurnalul.ro/fun/proteste-pe-internet-din-cauza-unui-joc-in-care-hitler-este-o-substanta-de-indepartat-cetateni-polonezi-601614.htm

http://www.gandul.info/magazin/cine-este-figura-din-spatele-volkswagen-beetle-de-la-cine-a-furat-hitler-ideea-masinii-poporului-galerie-foto-9148664

http://www.historia.ro/exclusiv_web/actualitate/articol/hitler-fost-un-pas-moarte-cand-avea-4-ani

Adolf Hitler, barbatul care avea sa devina liderul Partidului Nazist German, a fost foarte aproape sa-si piarda viata in copilarie. Pe cand avea doar 4 ani, Hitler a cazut, in timp ce se juca, intr-un rau inghetat din Passau. A fost insa salvat.

Max Tremmel, un preot care avea sa devina unul dintre cei mai mari cantareti la orga din Europa, a dezvaluit ca predecesorul sau, Johann Kuehberger, i-a salvat viata baietelului ingrozit. Barbatul a povestit, cu putin timp inainte sa moara, cum parintele Kuehberger l-a vazut pe copil cum se zbatea in apele raului Inn si a sarit sa-l salveze.

Povestea nu a fost niciodata verificata de Hitler in timpul vietii. Dar acum, un decupaj dintr-un ziar tiparit in 1894 a fost gasit in Passau. In articol este descris cum un baiat a cazut prin gheata subtire a raului in luna ianuarie a acelui an, iar "un tovaras" - publicatia avea o orientare politica de stanga - a intrat in apa rece si l-a salvat pe cel care avea sa devina unul dintre cei mai mari monstri ai omenirii.

Episodul respectiv apare si intr-o carte nemteasca intitulata "Afara din Passau - Parasind un oras pe care Hitler il numea acasa", scrisa de Anna Elisabeth Rosmus.

Pe cand era tanar, iar apoi mai tarziu, cand se afla printre generalii sai, Adolf Hitler obisnuia sa povesteasca despre cum se juca de-a cowboy-ii si indienii pe gheata raului Inn, dar nu a mentionat niciodata ca era sa moara inecat.

"In Passau, insa, toat lumea stia povestea. Alte lucruri care se spuneau despre el sunt ca nu a invatat niciodata sa inoate si ca avea nevoie de ochelari", a mai dezvaluit Anna Elisabeth Rosmus.

Numele copilului nu este precizat in articolul din ziar, insa istoricii tind sa dea crezare spuselor lui Tremmel. Este foarte posibil ca Hitler sa fi sters incidentul din biografia sa - sa fi fost salvat de un tanar, care avea sa devina preot al unei religii pe care el a ajuns sa o urasca, nu ar fi fost in concordanta cu mitul de a-i fi destinat sa salveze Germania pe care a construit-o in jurul sau.

http://www.historia.ro/node/4575
Rochus Misch este ultimul martor încã în viaţã al suicidului lui
Hitler şi ultima persoanã din bunker-ul Fuhrer-ului.

“Sunt în stadium terminal şi voi muri în curând”, spune Rochus Misch,
ultimul martor al decãderii lui Hitler şi Evei Braun. Rochus Misch a
lucrat ca bodyguard al lui Hitler la sediul sãu între 1940-1945. “Este
sigur ultima mea întâlnire cu presa, şi aş vrea sã mor în pace”, spune
bãtrânul în vârstã de 93 de ani salutând jurnaliştii ce urmeazã sã
înregistreze ultima sa poveste. Rochus Misch este ultima persoanã încã
în viaţã din anturajul lui Hitler. Nu este naţional-socialist, dar
nici nu regretã faptul cã a lucrat atât apropae de Fuhrer şi pentru
atâta timp. A supravieţuit prãbuşirii bunkerului hitlerist, unei
încarcerãri de 9 ani la ruşi, unui atac de cord şi unei pneumonii.
Fãrã baston omul nu poate sta nicio clipã în picioare.



Rochus Misch deţine o casã pe care n-a pãrãsit-o de sãptãmâni. “Vine
un asisten la mine în fiecare dimineaţã”, spune fostul paznic al lui
Hitler. “Mã ajutã sã mã ridic din pat, sã mã spãl şi sã mã îmbrac.
Puterile mã pãrãsesc. Îmi vãd moartea cu ochii”. Primeşte mailuri de
la fani în fiecare zi dar nu poate sã rãspundã. Mulţi oameni din
Europa, Asia şi America solicitã autografe. Încã mai vorbeşte despre
Adolf Hitler ca despre “şef”. Rochus Misch a colaborat cu scenaristul
Christopher McQuarrie la scenariul filmului “Valkyrie. În 2012 cartea
sa “Ultimul Martor” va fi transformatã în film, producţie estimatã la
20 de milioane de dolari. Contractele deja s-ar fi semnat. Va mai trãi
sã vadã premiera? “Nu cred cã o sã trãiesc aşa mult”, spune Rochus
Misch. “îmi vãd moartea cu ochii…”. Va lua cu el secretul în mormânt?
Sau ne va dezvãlui înainte sã moarã ultimul secret al familiei lui
Hitler? Cine l-a ucis

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/mitul-lui-hitler
Pentru aproape un deceniu după 1933, Hitler s-a bucurat de o
remarcabilă popularitate în rândul majorității germanilor. Oricât de
dramatică și spectaculoasă a fost cariera sa politică, a te concentra
doar pe personalitatea lui Hitler – bizară în unele aspecte, în altele
chiar mediocră și neplăcută – nu este în deloc suficient pentru a
explica atracția pe care a exercitat-o în ochii populației. În plus,
nici impactul extraordinar pe care l-a avut asupra germanilor în acei
ani nu poate fi explicat în mod satisfăcător văzând în viziunea despre
lume a lui Hitler o simplă imagine în oglindă a mentalității colective
din Germania anilor '30.

În schimb, e necesară nu o analiză a personalității lui Hitler, ci a
imaginii sale populare – cum își vedeau germanii liderul. ”Mitul
Hitler” a fost un fenomen cu două fețe: pe de-o parte, a fost o
creație extraordinară a propagandei; în al doilea rând, a fost și o
reflecție a unui sistem de valori și structuri socio-politice deja
existente ce au permis impunerea unui presupus Erou în poziția de
lider.

Imaginea liderului-erou avea deja un anumit grad popularitate în
rândul cercurilor populiste și naționaliste ale dreptei germane la
sfârșitul secolului al XIX-lea. Includerea acestor cercuri în cultura
politică a Dreptei în Germania imperială a fost facilitată de trei
factori: problemele socio-politice ce au însoțit tranziția la
statul-națiune, guvern constituțional și la societatea industrială;
fragmentarea sistemului politic (reflectând adânci fisuri sociale);
și, nu în ultimul rând, răspândirea unei ideologii imperialiste și
șoviniste care pretindea o poziție mai bună pe plan internațional
pentru Germania.

Dezamăgirea crescândă vis-a-vis de dreapta populistă și de regimul lui
Wilhelm al II-lea a contribuit la promovarea noțiunii de ”Kaiser al
poporului”, un lider care – având puterea și vitalitatea necesară –
putea distruge inamicii interni ai Germaniei și, pe seama ”popoarelor
inferioare”, putea da națiunii măreția meritată, imperiul necesar unui
popor care nu avea suficient spațiu.

Glorificarea extremă a valorilor militare înainte și, în special, după
Primul Război Mondial, trauma suferită de Dreapta germană după
înfrângere, revoluția și victoria social-democrației au promovat încă
și mai mult imaginea liderului-erou în anii '20. După abdicarea
Kaiserului și prăbușirea vechiului sistem politic, conducerea ideală
era văzută ca fiind simbolizată de un om din popor ale cărui calități
să reflecte lupta, conflictul și valorile tranșeelor. Dur, nemilos,
ferm, nedispus la compromisuri și radical, acest lider avea să
distrugă vechile privilegii și societatea de clasă pentru a aduce un
nou început, unind poporul într-o ”comunitate națională” pură din
punct de vedere etnic și armonioasă din punct de vedere social.
Extrema fragmentare a politicii republicii de la Weimar s-a folosit de
aceste viziuni pentru a-și apropia forțele de dreapta. Spre începutul
anilor '30, percepția eșecului total al democrației de tip Weimar și
criza morală a întregului sistem politic a permis ca noțiunea
Liderului Ideal să câștige din ce în ce mai mult teren. Și în acel
moment, un anumit personaj s-a făcut remarcat; acceptat de un număr
din ce în ce mai mare de germani, liderul naziștilor susținea că doar
el putea reda Germaniei măreția.

În interiorul partidului nazist, începutul cultului personalității din
jurul lui Hitler datează încă din 1922-1923, când unii membri ai
partidului încep să-l compare cu Napoleon sau îl numesc Mussolini al
Germaniei. Desigur, Hitler și-a impus autoritatea treptat, fiind
nevoit să elimine treptat - și nu în mod foarte radical – anumite
facțiuni ale opoziției. Și deși în anii dinaintea Puciului, propria sa
idee despre conducerea politică era marcată de conceptul de eroism,
abia în timpul petrecut în închisoare el avea să ajungă să creadă că
este liderul predestinat al Germaniei. În timpul anilor când partidul
nazist era doar un actor minor - și destul de problematic – pe scena
politică germană, ”mitul lui Hitler” se construia pas cu pas în cadrul
partidului, ca un fel de dispozitiv pentru a întâri coeziunea internă.
Astfel, salutul obligatoriu de tip fasicst, acel ”Heil Hitler”,
introuds în 1926, trebuia să fie un semn extern al legăturii puternice
cu Liderul.
Înainte de 1930, cultul Fuhrerului cucerise doar câteva mii de oameni.
Dar odată cu succesul electoral al naziștilor, din 1930, acest cult a
încetat a fi limitat doar la rândurile partidului. Exista potențial
pentru extinderea sa masivă, din moment ce din ce în ce mai mulți
germani începeau să vadă în nazism – ideologie simbolizată în cele din
urmă de Hitler – singura speranță de ieșire din criză. Cei care s-au
înscris apoi în partid au căzut victime acestui ”mit al lui Hitler”.
Nu era ceva neobișnuit pentru ca noii membri de partid să scrie că,
după ce l-au auzit pe Hitler vorbind pentru prima oară, trebuiau fie
să lupte și să câștige alături de el, fie să moară pentru el. Chiar și
în rândurile acelor germani care nu erau aât de entuziasmați cu
privire la personalitatea lui Hitler, se contura ideea că acesta nu e
doar un alt politician, ci un lider de partid extaordinar, față de
care nu poți fi neutru. Oamenii fie îl urau, fie i se dedicau cu toată
inima, dar nu puteau să-l ignore.

Pentru cei treisprezece milioane de germani care au votat cu partidul
nazist în 1932, Hitler simboliza diverși factori ai ideologiei
naziste. În portretizarea sa publică, el era un om din popor,
originile sale umile subliniind respingerea privilegilor și vechea
ordine aristocratică în favoarea unei noi societăți puternice
construite pe eforturi, merite și reușite. El simboliza triumful
virtuților germanice – curaj, masculinitate, integritate, loialitate
față de o cauză, fiind astfel în opoziție cu decadența, corupția și
slăbiciunea societății republicii de la Weimar. Și, înainte de toate,
el reprezenta ”Lupta”: lupta ”omului mic” împotriva societății, lupta
împotriva inamicilor interni și externi ai Germaniei.

Totuși, nici jumătate din germani n-au votat cu NSDAP la alegerile din
martie 1933, organizate la cinci săptămâni după ce acesta a fost numit
Cancelar într-o atmosferă de euforie națională combinată cu
represiunea de tip terorist a stângii. Majoritatea germanilor a rămas
fie ostilă, fie încă nu foarte convinsă de noul ”Cancelar al
poporului”, așa cum îl prezenta partidul. În rândurile socialiștilor
persecutați și a comuniștilor, ura față de Hitler și tot ce reprezenta
acesta (în multe privințe, previziunile acestora s-au dovedit a fi
corecte) era implacabilă. În rândurile catolicilor existau multe
suspiciuni din cauza tendințele anticatolice ale nazismului, dar
exista și tendința de a face diferența între Hitler, liderul
providențial, și elementele ”periculoase” din cadrul partidului.
Cercurile burgheze continuau să vadă în Hitler un demagog vulgar,
liderul unui partid cu idei nebune și periculoase, dar un om care, în
ciuda tuturor defectelor, putea fi, la un momnt dat, folositor. La
începutul lui 1933, atitudinile germanilor față de Hitler variau
considerabil, dar erau, în mare parte, negative.

Cel puțin trei factori trebuie luați în considerare pentru a explica
cum Fuhrerul a putut, într-un timp surprinzător de scurt, să-și atragă
majoritatea populației Germaniei. Foarte important a fost sentimentul,
foarte răspândit, că sistemul politic de la Weimar era sortit
eșecului. În aceste condiții, imaginea unui lider relativ tănâr,
dinamic și energic, care oferă o schimbare radicală de direcție putea
fi atractivă. Mulți dintre cei care păstrau încă anumite îndoieli au
fost gata să-i ofere lui Hitler o șansă. Și în comparație cu
incompetența foștilor Cancelari, activitatea energică a guvernului din
primele luni a impresionat pe mulți.

În al doilea rând, Hitler a fost, la început, subestimat. De aceea,
modul aparent eficient în care reorganizat situația politică internă
i-a atras foarte multe laude. În al treilea rând, Hitler simboliza o
ideologie care-i atrăgea pe cei mai mulți dintre germanii care nu-l
votaseră în martie 1933 (cu excepția celor de stânga). Principalele
elemente ale acestei ideologii erau antimarxismul și ideea necesității
unei ofensive contra stângii; ostilitatea față de sistemul democratic
ce eșuase în Germania și credința că o conducere puternică și
autoritară era necesară pentru ca țara să-și revină; și, nu în ultimul
rând, sentimentul – chiar și în rândurile anumitor facțiuni de stânga
– că Germania fusese neîndreptățită la Versaille și că era amenințată
de inamici din toate părțile. Aceste idei, deja existente în sânul
societății germane la momentul apariției lui Hitler, au făcut ca
populația să-și ofere sprijinul unui lider ce părea a se dedica cu
trup și suflet Germaniei.

Până în 1933, propaganda nazistă reușise să facă din ”autoritatea
carismatică” premiza organizatorică a Partidului și să-l prezinte pe
Hitler ca pe un altfel de lider, ”Acel lider” pe care Națiunea îl
aștepta. Propaganda mai trebuia să facă în așa fel încât acei germani
care încă nu-l sprijiniseră pe Hitler în martie 1933 să înceapă să
vadă în Hitler un lider național.

Având în vedere că propaganda nazistă a monopolizat întreaga presă
germană după 1933 și că cei care nu-l apreciau pe Hitler fuseseră fie
încarcerați, fie reduși la tăcere prin represiune, scena era pregătită
pentru lansarea pe scară largă a cultului dedicat Fuhrerului,
reprezentat ca un lider național aproape zeificat. Mulți germani
trebuie să fi văzut această omniprezență a lui Hitler ca fiind
exagerată, dar mare parte dintre ei au ajuns să accepte faptul că
Hitler nu era un lider de guvern comun. În plus, nu i se puteau nega
succesele: ”ordinea” fusese restaurată, rata șomajului scădea rapid,
economia își revenea, iar Germania se afirma din nou pe scena
internațională.

În 1935, Hitler era prezentat în presa nazistă – practic singura presă
existentă în Germania – ca ”simbolul Națiunii” care, ca un simplu
muncitor, luptase pentru a reda Germaniei libertatea socială și
națională. Propaganda susținea că Națiunea își regăsise identitatea în
persoana lui Hitler. În plus, Goebbels a folosit pentru propagandă, pe
lângă reușitele pe plan politic, și calitățile personale ale
Fuhrerului: simplitatea și modestia, eforturile depuse pentru poporul
german, severitatea. La asta se adăuga imaginea omului singur și trist
care a sacrificat totul, inclusiv fericirea personală și viața
privată, pentru poporul său. Acest catalog extraordinar de virtuți
personale – ce făcea din Hitler aproape de o perfecțiune inumană – era
adăugat imaginii geniului politic.

Deși e dificil de făcut o evaluare precisă, sursele cu privire la
modul în care imaginea lui Hitler era receptată la nivelul populației
susțin ceea ce spunea Goebbels în 1941, anume că cea mai importantă
reușită a propagadei sale a fost crearea ”mitului lui Hitler”. Totuși,
acest succes s-a datorat și faptului că drumul fusese deja pavat de
promovarea constantă, timp de decenii, a unor valori
imperialist-șoviniste de către o presă naționalistă, de școli, armată
și diverse cluburi și asociații ”patriotice”. Totuși, nu toți germanii
au fost afectați. Subcultura socialistă a rămas relativ imună. Cei
crescuți în tradiția socialistă și comunistă nu s-au lăsat păcăliți de
”mitul lui Hitler”. Și catolicii au rezistat, respingând elementele
extreme ale cultului. Popularitatea lui Hitler nu era absolută, iar
cultul său avea un impact diferit în funcție de segmentele populației.

Componentele mitului


Analiza surselor cu privire la opinia publică în Germania lui Hitler
sugerează existența câtorva elemente de bază ale ”mitului lui
Hitler”. În primul rând, el era văzut ca întruchiparea ”legii și
ordinii”, reprezentantul ”justiției populare”, vocea ”sentimentului
sănătos al poporului”. În ciuda metodelor brutale cu care Hitler i-a
eliminat pe cei de stânga și pe cei din propriul partid, popularitatea
sa a crescut foarte mult. El a fost perceput ca liderul care luptă
pentru eradicarea corupției și imoralității din societate. În al
doilea rând, Hitler reprezenta, în ochii germanilor, interesul
național, căci punea națiunea pe primul plan, dincolo de orice
interese personale.

O a treia componentă importantă a ”mitului Hitler” a fost imaginea sa
de arhitect al miracolului economic german din anii '30. În anii de
după război, Hitler era încă apreciat pentru faptul că revigorase
economia germană, scăzuse rata șomajului și construise autostrăzi.
Desigur, în 1939 era greu să negi că economia țării nu crescuse
semnificativ din anii crizei. Totuși, acest ”miracol economic” nu era
resimțit de toate segmentele populației. Clasa muncitoare era cel mai
puțim impresionată de imaginea lui Hitler ca și creator al noii
prosperități germane. Standardele de viață ale muncitorilor nu s-au
schimbat după depășirea Marii Crize și aceștia nu aveau niciun motiv
să-i fie recunoscători lui Hitler. Prin represiune și intimidare,
salarii mici și program de muncă mai lung, miracolul economic a fost
realizat pe seama muncitorilor.
Apoi, în privința poziției guvernului față de anumite instituții și
tradiții, Hitler era văzut ca fiind mai degrabă ”moderat”, în opoziție
cu elementele radicale din partid. Spre exemplu, atunci când unii
membri ai partidului au venit cu propuneri ostile la adresa bisericii
(fie ea protestantă sau catolică), Hitler s-a prezentat ca moderat,
apărător al tradițiilor. Poate părea ciudat, dar mulți îl vedeau pe
Fuhrer ca fiind un om foarte religios și erau convinși de sinceritatea
sa.

Angajamentul fanatic față de acțiunile nemiloase împotriva ”inamicilor
poporului” a fost o cincea componentă importantă a imaginii lui
Hitler. Cu toate acestea, el era văzut ca exponent al acțiunilor
legale și raționale împotriva acestora, nu ca susținător al
violențelor publice conduse de ”elementele rele” din partid. Spre
exemplu, în prmii ani ai carierei sale, antisemitismul a fost o
componentă importantă a majorității discursurilor sale și a imaginii
sale de ansamblu. Dar în perioada succesului electoral al partidului,
componenta antisemită nu s-a mai regăsit atât de mult în discursurile
lui Hitler și nu a fost folosită atât de mult pentru atragerea
voturilor.

Din punct de vedere al afacerilor externe, Hitler era văzut ca un
apărător al drepturilor juste ale națiunii germane privind teritoriile
ce-i fuseseră furate la Versailles. În pofida fricii colective de un
nou război, Hitler era văzut de mulți ca fiind ”un om al păcii”, care
ar face orice pentru rezolvarea problemelor pe cale pașnică, un
apărător al drepturilor Germaniei, nu ca un lider rasist și
imperialist care provoacă alte țări la război. Succesele lui Hitler
privind desfacerea ordinii stabilite în 1919, obținute fără vărsare de
sânge, i-au câștigat sprijinul multor germani și un prestigiu imens.

Și, în cele din urmă, după începutul războiului, s-a conturat imaginea
lui Hitler ca strateg militar de geniu, arhitecul unor victorii de tip
Blitzkrieg incredibile ce au culminat cu înfrângerea Franței în doar
patru săptămâni. Cu timpul însă, aceată imagine s-a deteriorat. Seria
uimitoare de victorii din 1939-1940 s-a transformat treptat în
dezastre, iar popularitatea lui Hitler a început, în cele din urmă, să
scadă. Declinul acesteia s-a accelerat în mod decisiv după catastrofa
de la Stalingrad, dezastru pentru care Hitler a fost considerat
personal responsabil. Spre sfârșitul războiului, ”mitul lui Hitler”
începuse să se prăbușească. În fața dezastrelor de pe front, a
pierderilor umane, a mizeriei și sacrificilor îndurate de germani,
succesele de la început au început să fie privite într-o nouă lumină.
Germanii au început să-l învinovățească pe Hitler pentru politica ce
i–a dus la război.

Cultul Fuhrerului a influențat și relațiile lui Hitler cu liderii
naziști și cu elita tradițională. În mod inevitabil, acest cult a
făcut ca Hitler să fie înconjurat de numeroși lingușitori ce nu-și
permiteau să pună la îndoială deciziile Liderului; nu era loc pentru
dezbatere și critică. Astfel, Hitler s-a detașat treptat de realitate;
nici el n-a putut rămâne imun la cultul extraordinar creat în jurul
său. Judecata i-a fost afectată de credința în propria
infailibilitate, ceea ce a dus la comiterea unor greșeli ce s-au
dovedt a fi fatale.

Sursa: www.historytoday.com

http://www.jurnalul.ro/carte/oamenii-fuhrerului-600201.htm

"Feldmareşalii prusaci nu se revoltă!" De la acest crez au pornit ofiţerii de rang înalt prinşi între obedienţă şi opoziţia faţă de un comandant suprem din ce în ce mai paranoic. Erwin Rommel, Wilhelm Keitel, Erich von Manstein, Friedrich Paulus, Ernst Udet şi Wilhelm Canaris: şase destine reprezentative pentru o armată care – în ciuda scepticismului faţă de ideologia nazistă şi a dispreţului faţă de "caporalul" Hitler – s-a dero­bat de orice răspundere, invocând obligaţia de a executa ordinele primite. Măcinată de sentimentul vinovăţiei, Germania postbelică a încercat să scape de povara culpabilităţii dând naştere unei legende conform căreia armata era "curată" şi nu avea nici o legătură cu masacrele naziştilor. Ce i-a făcut pe aceşti ofiţeri să se pună în slujba unui regim criminal? Ce au ştiut ei despre atrocităţi? Cât de implicaţi au fost? Până unde au mers în executarea ordinelor pri­mite?
Guido Knopp şi colaboratorii săi realizează portretele a şase dintre reprezentanţii elitei mili­tare germane care, deşi nu au aderat la ideile naţional-socia­lismului, au fost instrumente ale lui Hitler în războiul său nimicitor.

A trăit oare Adolf Hitler într-o casă din Patagonia?

Noaptea in care Hitler a pierdut razboiul

Una dintre intrebarile referitoare la cel de-al Doilea Razboi Mondial la care istoricii se straduiesc de decenii intregi sa ofere raspunsuri, vizeaza momentul precis cand sortii conflictului au incetat sa mai favorizeze blitzkriegul nazist, inclinand de partea Aliatiilor. Unii leaga acest moment de esecul germanilor de a face din Mediterana un Mare Nostrum, in 1942, prin campania lui Rommel in Africa; altii considera ca decizia lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietica l-a dus la pierzanie, in vreme ce exista voci care pretind ca declaratia de razboi adresata, ca provocare inutila, Statelor Unite, a pecetluit soarta Celui de-al Treilea Reich. In fine, o a patra opinie se refera la momentul bombardarii Londrei in noaptea de 24 spre 25 august 1940.

GALERIE FOTO. Cum a încercat un grup de americani să-l asasineze în 1941 pe Hitler prin ritualuri voodoo

http://www.gandul.info/magazin/galerie-foto-cum-a-incercat-un-grup-de-americani-sa-l-asasineze-in-1941-pe-hitler-prin-ritualuri-voodoo-8942362

Ce citesti?


Dictator, demon, demagog